Page 1


CHARLIE HUSTON Charlie Huston este un cunoscut autor american de thrillere negre şi cărţi de benzi desenate. Este unul dintre puţinii autori care au vândut drepturile de ecranizare ale romanului de debut (Caught Stealing, 2004) chiar înainte de a fi semnat contractul de publicare cu o editură. Acestui prim roman îi urmează Six Bad Things (2005) şi A Dangerous Man (2006), alcătuind o trilogie construită în jurul antieroului Hank Thompson. În 2005, odată cu romanul Already Dead, Charlie Huston lansează o saga cu vampiri foarte iubită de public : No Dominion (2006), Half the Blood of Brooklyn (2007), Every Last Drop (2008), My Dead Body (2009). Printre romanele sale de sine stătătoare se numără The Shotgun Rule (2007), The Mystic Arts of Erasing All Signs of Death (2009), Insomnia (Sleepless, 2010 ; Editura ALLFA, 2011). Începând cu 2006, Charlie Huston a devenit un nume în lumea benzilor desenate, publicând, printre altele, Moon Knight, Legion of Monsters, Wolverine : The Best There Is.

,,Sunt extrem de legat emoţional de fiecare dintre personajele mele. Mi s-a întâmplat să plănuiesc de la bun început ca un anumit personaj să moară. Iar apoi, când am ajuns în acel punct al conflictului, să nu-l pot «executa». Şi să schimb cursul poveştii, să-i explorez alte laturi, să descopăr noi semnificaţii.“

on

C

st e Hu i l r a h


SLEEPLESS Charlie Huston Copyright © 2010 by Charlie Huston. All rights reserved. This translation published by arrangement with Ballantine Books, an imprint of The Random House Publishing Group, a division of Random House, Inc.

INSOMNIA Charlie Huston Copyright © 2011 Editura ALLFA Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HUSTON, CHARLIE Insomnia / Charlie Huston ; trad. : Ioana Văcărescu Bucureşti : ALLFA, 2011 ISBN 978-973-724-312-6 I. Văcărescu, Ioana (trad.) 821.111-31=135.1 Toate drepturile rezervate Editurii ALLFA. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii ALLFA. Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii. All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALLFA, is strictly prohibited. Copyright © 2011 by ALLFA. Editura ALLFA : Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3, sector 6, cod 060512 – Bucureşti Tel.: 021 402 26 00 Fax: 021 402 26 10 Distribuţie :

Tel. : 021 402 26 30 ; 021 402 26 33

Comenzi :

comenzi@all.ro www.all.ro

Redactare : Tehnoredactare : Corectură : Design copertă :

Ovidiu Şerban Niculina Ionescu Elena Georgescu Alexandru Novac


Iubitei mele Clementine, o lume mai bună


Capitolul 1

Park îl urmărea cu privirea pe vagabondul care se strecura ezitant printre maşinile prinse în traficul nocturn aglomerat de pe La Cienega. Nu-şi putea dezlipi ochii de micul radio portabil, de un portocaliu-aprins, ce se bălăngănea atârnat de gâtul bărbatului cu un şnur negru din nailon. De acelaşi portocaliu erau şi uniformele purtate de echipele de intervenţie când evacuau o casă. Închise ochii, amintindu-şi ziua în care o echipă de intervenţie îşi făcuse apariţia pe strada lui, la casa vopsită în maro şi verde aflată la trei case distanţă de a lui. Îşi amintea zgomotul de fierăstrău ce se auzea din garaj, a cărui tonalitate se schimbase atunci când lama ajunsese la os. A deschis ochii, adus la realitate de sunetul unei melodii tehno amestecat cu fâşâitul paraziţilor radioului. Vagabondul era acum lângă portiera lui, ţopăind de pe un picior pe altul şi ţinându-şi gâtul într-o poziţie rigidă, imposibil de confundat ; agita o pancartă din carton murdar, pe care scria de mână : BINECUVÂNTĂRI ! ! ! Park a privit spre gâtul bărbatului. Cei din maşinile din jurul lui îşi dăduseră şi ei seama ; mulţi îşi ridicaseră geamurile, în ciuda interdicţiei de a se folosi aerul condiţionat. Park a deschis scrumiera, a scos de-acolo un pumn de mărunţiş şi tocmai i-l întindea insomniacului cu ochii rătăciţi, când bomba umană a fost detonată la câteva străzi distanţă şi explozia i-a spulberat parbrizul, ridicându-i firele de păr de pe braţe cu suflul său mai fierbinte decât aerul nopţii. A tresărit, mărunţişul i-a căzut din mână şi s-a împrăştiat pe asfalt, monedele rostogolindu-se şi zăngănind în toate direcţiile ; 9


zgomotul lor s-a pierdut în ecourile din clădirile aflate de-a lungul bulevardului. Alarmele lor se declanşaseră la spargerea ferestrelor, iar maşinile parcate fuseseră aruncate spre clădiri. Când monedele s-au oprit din rostogolire şi vagabondul s-a aşezat în patru labe, adunându-şi pomana împrăştiată, Park se aplecase deja să-şi ia arma de sub scaun. Pistolul Walther PPS era în tocul prins de partea de jos a scaunului şoferului cu o bucată zdravănă de arici. Curăţat, uns şi încărcat, cu camera cartuşului goală. Nu era nevoie să verifice, o făcuse înainte să plece de-acasă. L-a scos din toc şi l-a pus în buzunarul pantalonilor largi. Era puţin probabil ca vreunul dintre clienţii lui să fie în partea de vest a oraşului, dar universului parcă îi stătea în fire să aducă unul acolo chiar în clipa aceea, ca să-l vadă prinzându-şi arma la şold. A încuiat portiera când a coborât din maşină, având certitudinea că traficul n-o să se urnească înainte de răsărit. Îşi croia drum printre maşini, aproape toate închise etanş, cu oamenii dinăuntru crispaţi şi asudaţi, când strada s-a cufundat dintr-odată în întuneric. Park s-a oprit, şi-a pipăit arma ca pentru a se asigura că e acolo şi s-a gândit la Rose şi la copil, implorând lumea oprită în loc să aibă grijă de-ai lui dacă el avea să moară. Însă întunericul n-a încurajat alte atacuri. Sau, dacă a făcut-o, ele urmau de-acum încolo. Cel mai probabil fusese o pană de curent întâmplătoare. Şi-a continuat drumul printre maşini, văzând un bărbat, îmbrăcat într-un costum şifonat şi ud de transpiraţie, ce claxona întruna din Audi-ul său lovit de explozie, stârnind un ecou de claxoane indignate printre maşinile din jur. Sau poate că voiau să acopere ţipetele ce veneau dinspre craterul în flăcări din mijlocul intersecţiei. Flăcările erau cele care luminau acum strada, după ce aproape toţi şoferii opriseră motoarele şi stinseseră farurile, ca să economisească benzină. Park simţea deja flăcările pe faţă, căldura pe care-o emanau dându-i senzaţia că-l ţine pielea. Îşi aminti de cabana din Big Sur unde o dusese pe Rose când aflaseră că este însărcinată, însă înainte de a i se pune diagnosticul. 10


Avuseseră în cabană un şemineu şi se-ntinseseră în faţa lui, terminând în prima noapte proviziile pe care şi le luaseră pentru o săptămână întreagă. În noaptea aceea îşi simţise faţa înfierbântată de flăcări, la fel ca acum. Încercă să-şi amintească numele cabanei în care stătuseră. Pasărea Albastră ? Clopotul Albastru ? Piscul Albastru ? Era sigur ceva cu albastru, dar ce ? Luna Albastră. Numele scris cu vopsea deasupra uşii era Luna Albastră. Micul desen al semilunii turcoaz era înconjurat de steluţe, iar Rose dăduse ochii peste cap când îl văzuse. „Ar trebui să ne simţim ca în afurisitul de Connecticut sau ce, pentru numele lui Dumnezeu ?“ El îi răspunsese ceva, făcuse vreo glumă zicându-i să nu vorbească urât în faţa copilului, însă, înainte de a-şi aminti ce anume îi spusese, Park alunecă într-o baltă de sânge, fiind adus în prezent, în prezentul flăcărilor din faţa lui. Ştergătoarele unui Hummer H3, una dintre puţinele maşini care scăpaseră cu parbrizul intact, atât de aproape de locul exploziei, lucrau cu furie, împroşcând lichid de parbriz şi sânge, târând după ele, la fiecare mişcare, o bucată de scalp smulsă cu tot cu ureche, în timp ce tânăra din maşină îşi ştergea voma de pe bărbie şi ţipa într-o cască Bluetooth. Privind un bărbat de pe marginea craterului, al cărui întreg maxilar fusese smuls de-o bucată de moloz aruncată de suflul exploziei, Park şi-a dat seama că instinctul îl făcuse să ia din maşină arma, şi nu trusa de prim ajutor. * Nu era prima bombă umană din Los Angeles, dar era prima explozie la nord de Exposition şi la vest de I5. Zgomotul exploziei a răsunat în tot LA-ul şi a urcat spre dealuri, făcându-mă să ies pe terasă. Câte-o rafală de focuri de armă venind dinspre Hollywood era ceva obişnuit, însă bubuitul exploziilor în West Hollywood era o noutate. Un zgomot ce îmi trezea amintiri, ducându-mă cu gândul la un pachet de explozibil 11


C4 legat de ambreiajul Citroënului negru al unui colonel Viet Cong decorat din Hanoi, dar şi la alte momente din tinereţea mea. Deja nostalgic, am ieşit pe terasă, chiar la ţanc pentru a vedea cum o parte din oraş, delimitată de Santa Monica, Venice, Western şi Sepulveda, se cufunda în întuneric. Mi-am ridicat imediat privirea spre cer, ştiind din experienţă că ochii aveau să mi se adapteze treptat la lumina slabă, şi am privit răsăritul unor constelaţii rar zărite pe cer. Sub stelele de obicei ascunse, oraşul ardea. Doar o părticică din el, e-adevărat, însă una dintre cele mai costisitoare. O situaţie ce urma să aibă, fără îndoială, repercusiuni grave. E perfect în regulă dacă găştile Mad Swan Bloods şi Eight Trey Gangster Crips vor să planteze mine în Manchester Park, sau dacă Avenues şi Cyprus Park încep să lanseze GPR1-uri peste Eagle Rock Boulevard, însă acţiunea unor atacatori sinucigaşi la mai puţin de un kilometru şi jumătate de Beverly Center n-avea să fie tolerată. Am mai destupat o sticlă de Clos des Papes din 2005, fiind sigur că la primele raze de soare Garda Naţională avea să intre în forţă în South Central şi East LA. Când vine vorba de a ridica moralul cetăţenilor de rând în vremuri grele, nimic nu se compară cu o desfăşurare de forţe. Nu conta faptul că desfăşurarea asta era cu totul incorectă şi că singurul ei efect avea să fie o revoltă şi mai mare a locuitorilor. Trecusem de mult de stadiul în care se cumpăneau consecinţele represaliilor armate. Oricine avea timpul şi interesul să agaţe o hartă pe perete şi să înfigă nişte piuneze în ea îşi putea da seama cât se poate de clar ce se întâmpla. Eu aveam o asemenea hartă, ca şi interesul necesar, şi multe piuneze. Dacă piunezele roşii reprezintă faptele violente ale oamenilor consideraţi în mod normal ca având potenţial criminal asupra celor care nu erau consideraţi astfel, piunezele galbene sunt 1

Grenade propulsate de rachete, sistem folosit iniţial drept apărare antitanc.

12


fapte violente comise în rândul oamenilor consideraţi astfel, iar piunezele albastre indică faptele violente comise de membrii în uniformă şi/sau purtătorii de legitimaţie ai forţelor armate şi poliţieneşti asupra persoanelor cu potenţial criminal, se observă uşor şabloanele grupurilor strânse de piuneze galbene, încercuite de piuneze albastre, concentrate în sudul îndepărtat, la est şi la nord de zona celor mai scumpe proprietăţi din Los Angeles – zonă care este, la rândul ei, împânzită de piuneze roşii, dispuse în grupuri aleatorii. Ceea ce şochează la o asemenea hartă este întinderea teritoriului supus violenţelor între piunezele galbene şi intervenţia celor albastre, comparativ cu suprafaţa minusculă marcată cu roşu. Arăta, la o primă privire, ca erupţia unei boli ce se răspândea implacabil în faţa slabei opoziţii a unui vaccin eşuat, sporind infecţia prin arterele oraşului, continuând să înainteze indiferent de câte ori ridicau medicii punctul amputării tot mai sus pe trupul pustiit de boală. Faptul că era simptomul unei boli, mai curând decât boala însăşi era o ironie ce nu m-a amuzat niciodată. Posibilitatea de a veni sfârşitul lumii e prea puţin sau chiar deloc amuzantă. Însă am înţeles-o. Am înţeles ironia, ca şi faptul că boala care ne ucidea ignora clasificările şi delimitările ce defineau atât de clar şi pentru atât de mulţi oameni pe cine trebuia să ucidă şi de ce. Boala nu ţinea cont de diferenţele de clasă, rasă, venit, religie, sex sau vârstă. Tot ce era important pentru boala asta era ca ochii tăi să rămână deschişi, pentru a fi martori la ceea ce se întâmpla. Ca toate coşmarurile tale să te bântuie în timp ce eşti treaz. Boala ne considera pe toţi egali şi voia să împărtăşim aceeaşi soartă. Să vedem cum ne devorăm propriile intestine, încercând să distrugem ceea ce ne ataca din interiorul fiinţei noastre. Voia să devenim insomniaci. Eu puteam dormi. Însă în noaptea aceea am hotărât să nu dorm. Am hotărât, în schimb, să-mi mai pun un pahar de vin de Rhône, mult supraestimat, totuşi destul de bun ; am folosit pe 13


post de pahar un borcan de jeleu, destul de nepotrivit, şi m-am aşezat într-un balansoar suedez cu design elaborat, privind cum ardea partea aceea mică, dar atât de costisitoare a oraşului. Ştiam că prevestea lucruri şi mai grave.

7 iulie 2010 Azi mi-a zis Beenie că Hydo îl ştie pe „tip“. Ce mă bucură e că nu l-am întrebat eu. Hydo a cerut o livrare şi m-am dus la fermă să las marfa (o sută de capsule de Dexedrină a câte 15 mg). M-a întrebat dacă vreau o Cola şi m-am învârtit pe-acolo destul cât să-mi trec în revistă mesajele şi să-mi pregătesc traseul pentru următoarele două livrări. Era şi Beenie acolo, cu afaceri, voia să vândă nişte aur pe care-l strânsese, dar mai mult îşi pierdea timpul cu băieţii. Hydo a împărţit dex-ul clienţilor şi apoi au început toţi să improvizeze versuri de rap, în timp ce hăcuiau strigoi şi alte d-astea. Unul dintre ei (cred că-l chema Zhou, dar nu sunt sigur, trebuie să-mi verific notiţele) a început să povestească despre vărul lui, care e insomniac. Pe urmă au început şi ceilalţi cu poveştile lor despre insomnie. Beenie m-a întrebat dacă ştiu pe cineva bolnav. I-am zis că da. Au mai vorbit o vreme, iar tipu’ ăla (Zhou ?) a zis că a dat un anunţ pe Craigslist, cum că dă la schimb un comandant militar cu puteri de vrăjitor de nivel 100 pentru Dreamer, pe care să-l dea vărului său, dar a primit un singur răspuns – şi ăla de la un ţepar. Pe urmă Beenie s-a uitat la Hydo şi a zis „Hydo, omule, da’ cu tipu’ ăla cum e ?“ Hydo tocmai făcea un schimb pe Chasm Tide. Îşi urmărea personajul pe monitor – era în Peştera Purpurie, pregătindu-se să înmâneze aurul unui Depravat al Întunericului, imediat ce unul dintre băieţi confirma că ajunseseră banii trimişi prin PayPal. Dar toată lumea a tăcut imediat ce-a vorbit Beenie. Doar Hydo mai era la telefon cu Darkling-ul, spunându-i că-i mai dă şi un Sceptru al Haosului pentru încă douăzeci de euro. Se purta ca şi cum nici nu auzise ce spusese Beenie, dar i-a aruncat o privire. Beenie şi-a închis imediat MacBook-ul şi a zis că el trebuie să plece. Mi-am băgat telefonul în buzunar, am terminat Cola şi le-am zis pa-pa. 14


Beenie a fost primul meu om de legătură cu fermele. L-am cunoscut la o petrecere pe Hillhurst. Cunoaşte o groază de oameni şi cam toată lumea îl place. Dacă zice că Hydo îl cunoaşte pe „tip“, se poate să fie adevărat. În orice caz, eu n-am zis nimic. Am ieşit din fermă în urma lui Beenie şi am stat de vorbă în timp ce desfăcea lanţul de la bicicletă şi îşi punea casca, cotierele şi genunchierele. Căuta nişte opiu. Are o pasiune pentru Hollywoodul de odinioară şi a citit undeva că Errol Flynn a descris fumatul de opiu ca fiind „ca şi cum sufletului tău i s-ar face masaj cu mănuşi de nurcă“. Acum vrea şi el să încerce. I-am zis c-o să văd ce pot face. A pornit pe bicicletă spre nord, pe Aviation, mergând probabil să-şi ia gogoşi de la Randy’s Donuts. Mi-am notat că trebuie să mă interesez de opiu şi pe urmă că trebuie să trec în revistă lista persoanelor despre care ştiam că lucrează cu Hydo. Am terminat de făcut livrările. Pe drumul spre casă a avut loc un atac sinucigaş. Am făcut ce-am putut. Nu mare lucru. Cred c-am oprit hemoragia unui băieţel cât să reziste până la spital. Dar cine ştie ce i s-a întâmplat acolo… Traficul a fost dat peste cap pe kilometri întregi. Odată ce-au ajuns medicii şi ambulanţele, mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului distribuind apă. Mi-a mulţumit o doamnă pe care am văzut-o leşinând în maşină şi i-am dus o sticlă cu apă. Un martor a zis că atacatorul sinucigaş fusese o femeie, o insurgentă din mişcarea New America Jihad. A zis că şi-a dat seama că era membră NAJ fiindcă femeia strigase „ceva despre Satana“ înainte de a se arunca în aer. Dar tot martorul a mai zis şi că se împleticea ca şi cum ar fi fost beată. Membrii NAJ nu beau. Un soldat din Garda Naţională mi-a spus că, judecând după mărimea craterului făcut de explozie, probabil se împleticea sub greutatea bombei, că explozii ca asta aveau loc în Irak la atacurile cu maşini-capcană. I-am răspuns ceva de genul că măcar a scăpat din Irak şi soldatul m-a întrebat dacă „glumesc dracului“. S-a făcut aproape ora prânzului până am ajuns acasă. Francine fusese nevoită s-o lase pe Rose singură cu copilul. 15


Era în curtea din spate, cu laptopul la ea. În jur erau aruncate tot felul de unelte pentru grădinărit, dar Rose intrase în contul de Chasm Tide şi juca ceva cu un mag al elementelor, Cipher Blue, încercând din nou să treacă singură prin Labirintul Ceasului. Bebeluşul era pe o păturică lângă ea, aşezat sub o umbrelă, şi plângea. În timp ce mă apropiam, am văzut cum Blue era dezmembrată de un schelet făcut din sârmă ghimpată, lanţuri şi arcuri ruginite. Beenie zice că nimeni nu poate să treacă singur de labirint. Trebuie să te alături unei campanii, dar Rose refuză să încerce soluţia asta. Ceea ce nu mă surprinde. A închis laptopul, a apucat o săpăligă şi a început s-o înfigă în pământul uscat, scurmând la rădăcina uneia dintre buruienile care au pus stăpânire pe grădină. Am luat bebeluşul în braţe şi am întrebat-o cum se mai simţea, iar Rose mi-a spus că micuţa tocmai începuse să plângă înainte să ajung eu, că până atunci nu mai plânsese de ore întregi. Dar nu cred că era chiar aşa. Pe urmă a început să-mi povestească despre grădina bunicii ei, despre tufişuri ornamentale, despre legume, arbori de citrice, despre straturile de căpşuni şi despre tufişurile de trandafiri după care fusese botezată. Mi-a zis că voia ca fetiţa noastră să aibă o grădină în care să copilărească, să afle cum se transformă seminţele în plante. Avea un pachet cu seminţe de gălbenele pe care voia să le planteze. Am ţinut fetiţa în braţe în timp ce Rose vorbea, aşa că s-a mai liniştit puţin. Rose a tăcut, m-a privit şi m-a întrebat ce am pe haine, aşa că a trebuit să intru în casă să mă spăl, iar când am lăsat bebeluşul din braţe, a început iar să plângă. I-am dat un telefon lui Francine, care şi-a cerut scuze că plecase, dar trebuia să-şi ducă la şcoală copiii. Mi-a spus că Rose nu dormise deloc. Era posibil ca fetiţa să fi dormit, dar cu ochii deschişi. Fusese însă liniştită vreo două ore, imediat după miezul nopţii. I-am spus că ne vedem spre seară şi am intrat la duş. Mizeria pe care o aveam sub unghii era greu de scos. Pe urmă a intrat în duş cu mine şi Rose, care m-a rugat s-o spăl pe spate şi a trebuit să-i spun că e îmbrăcată. M-a privit pe mine, 16


apoi şi-a privit hainele ca şi cum n-ar fi priceput. Pe urmă a înţeles, a început să plângă şi mi-a spus că-i pare rău. Am luat-o în braţe. Rose plângea, bebeluşul plângea. În seara asta o să merg să vorbesc cu Hydo. Poate e adevărat că-l ştie pe tip.

17


Capitolul 2

Park şi-a dat seama că era ceva în neregulă la ferma de aur, când a văzut uşa deschisă. Uşa aia nu stătea niciodată aşa. Ca să intri, trebuia să stai în faţa unei camere de luat vederi, să fii recunoscut de cineva dinăuntru şi să-ţi treci degetul peste un aparat care citeşte amprenta biometrică, şi abia dup-aia îţi deschideau uşa. Intrai într-un fel de cuşcă, iar uşa interioară a cuştii nu se deschidea înainte ca cea dinspre exterior să fi fost închisă şi încuiată. Aşa că, dacă cineva ar fi stat în afara razei de acţiune a camerei de luat vederi şi te-ar fi ameninţat cu pistolul în timp ce erai lăsat să intri, dacă apoi ar fi încercat să intre odată cu tine, persoana respectivă ar fi nimerit direct în cuşcă. Iar omul din cabina de supraveghere putea decide s-o împuşte, s-o gazeze sau ce i s-ar fi părut mai potrivit în situaţia respectivă. Însă uşa era deschisă. Şi Park n-avea arma la el. Tocmai când mergea într-o vizită ca asta îşi lăsase pistolul sub scaunul maşinii. S-ar fi putut duce după el, dar poate că înăuntru erau oameni care aveau nevoie de ajutor. Până s-ar fi dus el la maşină şi s-ar fi întors, poate că aceştia n-ar mai fi putut fi ajutaţi. Park nu reflecta şi nici nu-şi cumpănea opţiunile. Imediat ce văzuse uşa deschisă, dusese din reflex mâna la curea, unde-şi ţinea arma în vremea în care îmbrăcase uniforma poliţiei ; apoi intră. Ar fi putut la fel de bine să fi mers după armă ; cei dinăuntru aveau o groază de timp la dispoziţie. Uşa cuştii era deschisă. A privit fereastra minusculă de sub tavan şi nu a văzut pe nimeni înghesuit în cabina de supraveghere. Pe podea erau nişte pete roşii. Dungi subţiri, care aveau într-o parte un fel de model geometric. Cam o jumătate de duzină de 18


urme de picior drept, fiecare mai palidă decât cea de dinainte, venind dinspre uşa interioară, trecând prin cuşcă şi dispărând înainte de-a ajunge afară. Neluând în seamă faptul că paşii ieşeau din fermă, Park îşi scoase brelocul din buzunar, desfăcu minilanterna Maglite şi-o strânse în palmă – mânerul îngust ieşea din pumnul lui cam cu doi centimetri şi jumătate, numai bun pentru lovituri scurte în tâmplă, în gât sau în ochi. Însă odată ajuns dincolo de uşa interioară, în ferma de aur, primul lucru pentru care folosi lanterna a fost de a pune fasciculul îngust de lumină pe ochii stinşi ai lui Hydo, căutând ce ştia deja că n-avea să găsească : imaginea figurii ucigaşului. Ar fi putut privi în ochii oricăruia dintre ei. Erau toţi la fel de morţi. Hydo. Cel al cărui nume credea Park că este Zhou. Keebler şi Tad şi Melrose Tom. Oxnard Tom nu era nicăieri, dar el lucra mai curând cu jumătate de normă, sau cel puţin aşa dedusese Park. Stătea lângă cadavrul lui Hydo, gândind înfrigurat. Era absolut necesar să nu fi fost acolo. Repede şi cu un minimum de dezordine, trebuia să se şteargă din locul acela. Se uită la podea. În încăpere fusese întotdeauna semiîntuneric – aşa preferau băieţii, ca să nu se reflecte lumina în monitoare în timp ce lucrau –, însă acum singurele surse de lumină erau un bec economic ce nu fusese spart şi un monitor, care fusese şi el cruţat. Lumina monitorului pâlpâia în mai multe nuanţe de verde şi albastru : o pădure noaptea, un cadavru ce pulsa cu o strălucire eterică în prim-plan, un strigoi fioros ce pândea printre copaci. O pădure bântuită în care unul dintre băieţi pusese mine. Ucisese strigoi cu sutele, unul câte unul, adunându-le comoara amărâtă, strângând-o pe toată într-un cont tot mai mare, în aşteptarea unui cumpărător. A îndreptat lanterna spre podea, a găsit o cărare printre petele de sânge şi a păşit cât mai aproape cu putinţă de mijlocul camerei. Odată ajuns în mijloc, şi-a scos telefonul din buzunar şi 19


a început să se rotească pe călcâie, făcând câte-o poză la fiecare câteva grade ale rotaţiei. Pe urmă a fotografiat întreaga podea şi tavanul, în tot timpul ăsta dorind să-şi fi luat un telefon cu o cameră mai performantă. După ce a terminat harta asta fotografică, a îngenuncheat lângă Hydo, i-a găsit BlackBerry-ul, a deschis agenda şi şi-a şters propriul număr şi adresa de e-mail, după care a curăţat cu grijă telefonul de amprente şi l-a pus înapoi în buzunarul mortului. S-a uitat la scara bătută în perete, ce ducea la cabina de supraveghere, îngustă ca un sicriu. Acum nu era nimeni în ea. Nu se iţeau afară două picioare, mărturie a crimei. Nu se scurgea sânge pe zid. Park fusese de faţă când Hydo îi spusese unuia dintre oamenii lui să schimbe discul din aparatul de înregistrare al camerei de luat vederi. Figura lui avea să apară pe multe asemenea discuri, dar era doar o figură. În orice caz, erau prea multe discuri ca să le treacă acum în revistă. Amprenta lui biometrică trebuie să fi fost înregistrată undeva, pe un hard drive, însă nu era legată decât de o fotografie cu figura lui. Poate că Hydo ţinea o evidenţă a numelor clienţilor săi, însă numele dealerilor nu le păstra decât în telefon. Sau cel puţin aşa spera Park. Şi-a rotit din nou privirea prin cameră : instrumente portabile de peste o sută de mii de dolari, unele găurite de gloanţe, însă fără a părea că lipseşte ceva. Asta nu însemna mare lucru. Adevărata avere a fermei nu era acolo. Şi produsele, şi câştigurile erau păstrate în altă parte, stocate pe servere de înaltă securitate de peste ocean. Conexiunile apropiate duceau la One Wilshire, un hotel telco din centru, unde fibrele optice se căţărau pe exterior ca nişte râme, intrau pe ferestre, se întâlneau în centrul de service – toate acestea conectate la cablurile submarine din Pacific. Pură lăţime de bandă, legată de un produs durabil din Orientul Îndepărtat : kilometri întregi de buncăre subterane transformate în ferme de servere cu temperatură controlată. Alimentate de reactoare de pe piaţa neagră, erau cele mai stabile furnizoare de internet de pe planetă. Adevărate cetăţi care făceau efemerul real, dacă nu chiar tangibil. 20

insomnia  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you