Page 1


Shameless Karen Robards Copyright © 2010 Karen Robards

Alma, parte a Grupului Editorial Litera O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România tel.: 021 319 63 93; 0752 101 777 Înfruntarea inimilor Karen Robards Copyright © 2013 Litera pentru versiunea în limba română Toate drepturile rezervate Editor: Vidraşcu şi fiii Redactor: Diana Calangea Corector: Emilia Vesa Copertă: Florentina Tudor Tehnoredactare şi prepress: Marin Popa

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROBARDS, KAREN Înfruntarea inimilor / Karen Robards; trad.: Laura Berteanu. – Bucureşti: Litera, 2013 ISBN 978-606-686-429-9 I. Berteanu, Laura (trad.) 821.111(73)-31=135.1

infruntarea.indd 2

17.09.2013 16:33:24


infruntarea.indd 4

17.09.2013 16:33:24


Această carte este, ca întotdeauna, dedicată soţului meu, Doug, şi celor trei fii ai mei, Peter, Chris şi Jack, cu foarte multă dragoste. Este menită a fi şi o mulţumire adresată acelor cititori ai mei care au apreciat romanele O relaţie scandaloasă şi Suflete cap‑ tive şi care au aşteptat povestea lui Beth. Lectură plăcută.

infruntarea.indd 5

17.09.2013 16:33:24


infruntarea.indd 6

17.09.2013 16:33:24


Capitolul 1 Aprilie 1817 Era, îşi spuse cu tristeţe Lady Elizabeth Banning în timp ce privea chipul tot mai aprins al ultimului său logodnic, numai din vina temperamentului ei îngrozitor. Din nou. – Vrei să‑mi spui că mă părăseşti? întrebă William, nevenin‑ du‑i să creadă. Contele de Rosen era de înălţime medie, cu o constituţie uşor îndesată care, bănuia Beth, avea să se transforme în grăsime re‑ spectabilă când va ajunge la vârsta mijlocie. Însă acum, la două‑ zeci şi şase de ani, maxilarul pătrat, trăsăturile regulate, ochii albaştri, scânteietori şi părul blond şi des, tuns à la Brutus, erau suficiente pentru a‑l face să treacă drept un bărbat foarte atră‑ gător în ochii reprezentantelor sexului frumos interesate – şi care nu erau? – de astfel de amănunte. Desigur, la toate acestea se adăuga şi faptul că era deţinătorul unui venit ce se ridica un‑ deva la vreo douăzeci de mii de lire sterline pe an. Cărora, în mod regretabil, Beth era pe punctul de a le da cu piciorul. – Nu te părăsesc. Îţi spun doar că sunt de părere că n‑ar trebui să mă peţeşti. În faţa uneia dintre cele două ferestre înalte, cu draperii grele, din catifea, ce împodobeau peretele bibliotecii micuţe, dar pline de cărţi, a conacului Richmond – palatul în care îşi avea reşedinţa londoneză cumnatul ei, ducele de Richmond – cu William la mai puţin de o lungime de braţ distanţă de ea, Beth simţea curentul rece care i se ridica în jurul umerilor. Fuseseră lăsaţi goi de de‑ colteul modern al rochiei ei cu talie subţire şi înaltă, din măta‑ se aurie, strălucitoare, culoare aleasă cu grijă pentru a‑i scoate în evidenţă buclele de culoarea focului. Cu adevărat, încăperea

infruntarea.indd 7

17.09.2013 16:33:24


Karen Robards părea surprinzător de rece, în ciuda faptului că focul ardea în va‑ tră pentru a alunga răcoarea nopţilor de început de aprilie. În loc să tremure însă, Beth îşi strânse braţele la piept, îşi ridică băr‑ bia, îşi îndreptă umerii şi susţinu privirea tot mai arzătoare a lui William fără să clipească. Conversaţiile de acest gen nu erau niciodată uşoare, după cum învăţase din mult prea multă ex‑ perienţă. Totuşi, era o chestiune ce trebuia rezolvată şi pe care o amânase deja prea mult. – Doar nu vorbeşti serios! Mama mea e aici. William tremura practic de furie. Mama lui, Lady Rosen, era una dintre cele mai pregnante figuri ale înaltei societăţi şi, de‑a lungul ultimelor două sezoane, nu încercase să‑şi ascundă păre‑ rea cum că Beth era o tânără uşoară. Beth nu se îndoia că vestea lui William cum că intenţiona să o ia de nevastă îi atrăsese pe cap un potop de reproşuri şi de lacrimi. – Sincer, îmi pare foarte rău. Beth ridică spre el o privire încărcată de remuşcări. Gândul că îi ţinuse piept formidabilei lui mame pentru ea o făcea să se simtă şi mai vinovată. Chiar îi părea rău. Logodna lor, cunoscu‑ tă momentan doar de rudele foarte apropiate, dura doar de ceva mai mult de o săptămână, iar Beth o regretase la numai câteva ore după ce‑i acceptase oferta. Ar fi trebuit să‑i spună numai‑ decât, desigur. Dar el era o partidă atât de râvnită, în vreme ce ea, la douăzeci şi unu de ani şi intrată deja în al treilea sezon, nu mai era la primii bujori ai tinereţii şi depăşise cu mult vârsta la care cele mai multe fete de‑o seamă cu ea erau deja măritate. Scoţându‑l pe William la înaintare – în special, trebuia să recu‑ noască în sinea ei, ca să‑i facă în ciudă surorii lui, cu limba ei as‑ cuţită – crezuse, dorise, sperase că, poate, dacă încerca din toate puterile de această dată, lucrurile vor sta altfel. Nu fusese aşa. Depusese toate eforturile, dar inima ei încăpă‑ ţânată refuzase să coopereze. Îl plăcea destul de mult pe William. Însă nu îl iubea şi ştia că nu‑l va iubi niciodată. Nu se putea mărita cu el. Dacă nu ar fi auzit‑o cu trei săptămâni în urmă pe Lady Dreyer, aroganta soră mai mare a lui William, susţinând insistent în faţa prinţesei Lieven, cea mai închipuită dintre patroanele clubului 8

infruntarea.indd 8

17.09.2013 16:33:24


Înfruntarea inimilor aristocratic Almack, că, oricât de amorezat ar fi fost, William nu era atât de nesăbuit încât să‑i facă o ofertă lui Lady Elizabeth Banning, cu reputaţia ei şocantă şi familia ei atât de implicată în scandaluri, l‑ar fi refuzat de la bun început. Însă o auzise şi zarurile fuseseră aruncate. Remarca o rănise şi o înfuriase în acelaşi timp şi, când William, ce‑i drept, ca ur‑ mare a unor încurajări considerabile, îi pusese într‑adevăr în‑ trebarea, acceptase pe loc. Bănuind încă de atunci că va ajunge să regrete gestul, adăugase rugămintea de a nu spune nimănui în afara rudelor apropiate, până când cumnatul ei, ducele, care era tutorele ei legal având în vedere că ambii părinţi îi muriseră, se întorcea din provincie. Însă acesta apăruse, pe neaşteptate, la sfârşitul acelei după‑amiezi. Totuşi, zvonuri despre logodna lor se răspândiseră ca flăcările într‑un incendiu, până la punctul în care Beth se trezise în absurda poziţie de a lua în serios po‑ sibilitatea măritişului cu William, doar pentru a evita zvonurile cum că, din nou, se jucase nonşalant şi fără consideraţie cu sen‑ timentele unui gentleman. Din fericire, nu era încă într‑atât de nesăbuită. – Am vorbit cu cumnatul tău acum mai puţin de o oră. W­illiam respira greu şi‑şi ţinea pumnii strânşi pe lângă corp. I‑am spus că sper să pot anunţa logodna în seara asta, la miezul nopţii, şi nu a avut nici o obiecţie. – Tocmai de aceea îţi spun acum, zise Beth. Sora ei mai mare, Claire, ducesa de Richmond, îi spusese des‑ pre conversaţia dintre William şi soţul ei, şi tocmai acesta era motivul pentru care Beth îi anunţa lui William ruperea logodnei în mijlocul balului. Momentul nu era câtuşi de puţin ideal – Beth ştia şi se autoînvinovăţea pentru că amânase până când ajunse‑ se să fie forţată de circumstanţe. William era furios şi avea tot dreptul să fie. Ea, pe de altă parte, era hotărâtă să rămână cal‑ mă şi fermă. Cu acest lăudabil obiectiv în minte, vorbea pe un ton extraordinar de rezonabil şi îşi puse mâna pe antebraţul lui, ca să‑l calmeze. Mâneca hainei lui din satin verde, pe care o pur‑ ta cu o vestă galben‑deschis şi cu pantaloni strâmţi, de culoare albă, era netedă sub degetele ei, însă încordarea muşchiului de dedesubt arăta că William era departe de a se lăsa calmat. 9

infruntarea.indd 9

17.09.2013 16:33:24


Karen Robards – Înainte să faci anunţul. În felul acesta, nici unul dintre noi nu va trebui să sufere nici cea mai mică ruşine. – Ruşine… Ochii lui William aproape că ieşiră în întregime din orbite. Dumnezeule, deja se fac pariuri prin cluburi! La White’s cota este de cinci la unu că nu voi reuşi să te aduc în faţa altarului şi de unu la zece că o să rămâi până la sfârşitul ceremoniei şi că vei deveni soţia mea. – Îngrozitor! Beth era sincer şocată. Îşi ţuguie buzele şi‑şi clătină capul a neîncredere, lăsându‑şi mâna să alunece de pe braţul lui. – Bărbaţii chiar transformă orice într‑un pariu. William trase aer în piept. – E tot ce ai de spus? – Îmi pare rău, zise ea din nou. În surdină, de la distanţă, acordurile săltăreţe ale primelor note de cadril ajunseră la urechile ei. Ieşiseră din salon în mij‑ locul unui dans câmpenesc, care, în mod evident, se terminase. Se dusese la William de îndată ce îl văzuse, dar, având în vede‑ re că acesta era extrem de ataşat de sunetul propriei sale voci, Beth avusese nevoie de ceva vreme ca să‑l separe de grupul pe care îl delecta cu o poveste detaliată despre rolul jucat de el într‑o vânătoare ce avusese loc cu mult timp în urmă. Acum că începea cadrilul, domnul Hayden, căruia parcă‑şi amintea că‑i promisese următorul dans, avea să vină să o caute. Era timpul să pună capăt discuţiei. – După ce o să ai timp să te gândeşti puţin, sunt sigură că vei fi de acord cu mine că aşa e cel mai bine. Sincer, n‑ar trebui să mă peţeşti. – Dar… Nu avea nici un rost să mai lungească povestea. Se răsuci pe călcâie, adăugând, ca pentru a încheia dialogul: – Te rog să mă scuzi. Trebuie să mă întorc în salonul de dans. – Stai! O prinse de braţ deasupra cotului, strângând‑o ceva mai tare decât i‑ar fi plăcut. Se întoarse spre el cu sprâncenele ridicate. – E prea târziu să te retragi. Am trimis anunţul la ziar. O să apară în ediţia de mâine. 10

infruntarea.indd 10

17.09.2013 16:33:24


Înfruntarea inimilor – Oh, nu! Beth se gândi la furtuna de bârfe ce avea să se abată asu‑ pra ei – asupra familiei ei, asupra lui William şi a familiei lui – după ce se va afla public că rupsese încă o logodnă şi simţi o strângere puternică de inimă. Familia Banning deja nu se bu‑ cura de o reputaţie prea bună şi asta avea să vină ca o căpiţă de paie aruncată peste un foc deja mocnind. Flăcările rezultate ar fi fost foarte intense. Privirea i se opri asupra pendulei aflate deasupra şemineului. Arăta ora unsprezece şi câteva minute. Aproape sigur că ziarele intraseră deja la tipar. Slabe şanse să mai poată retrage anunţul acum. – N‑ar fi trebuit să faci asta. – Vrei să spui că ar fi trebuit să‑mi amintesc că ai părăsit deja doi logodnici şi să mă aştept să‑mi faci la fel şi mie? Nu‑i plăcea cum sunau cuvintele lui, dar trebuia să admită că, din punctul lui de vedere, probabil că le merita. În orice caz, nu mai putea face nimic acum. Încercă să‑i zâmbească. – Cel puţin poţi să te consolezi cu gândul că nimeni n‑o să‑ţi atribuie nici cea mai mică vină în povestea asta. – Aici ai dreptate. Din expresia lui se vedea clar că lucrul ăsta nu‑l mulţumea. Dar scandalul o să ne implice pe toţi. Prinzând‑o şi de celălalt braţ, William o trase spre el. Luată prin surprindere, Beth se trezi strânsă la pieptul lui. Capul ei îi ajungea până în dreptul rădăcinii nasului, ceea ce însemna că, preţ de câteva clipe intense, se priviră aproape de la acelaşi ni‑ vel. Foarte conştientă de faptul că totul se petrecea din vina ei – şi că o mare parte a societăţii era prezentă la petrecerea surorii ei şi ar fi auzit orice altercaţie ce s‑ar fi petrecut în bibliotecă –, Beth îşi rezumă reacţia la a‑şi strânge buzele şi a miji ochii spre el, în chip de avertisment. – William…, începu ea. Bărbatul continuă, întrerupând‑o, strângându‑şi degetele în jurul braţelor ei, până pătrunseră dureros în carnea moale, evi‑ dent netulburat de faptul că tânăra era acum rigidă în braţele lui şi‑i arunca din ochi scântei usturătoare. – Dar, desigur, asta nu e ceva nou pentru tine, nu‑i aşa? La urma urmei, mă înscriu şi eu pe o listă foarte lungă. L‑ai părăsit 11

infruntarea.indd 11

17.09.2013 16:33:24


Karen Robards pe Amperman practic în faţa bisericii, iar lui Kirkby i‑ai făcut vânt cu mai puţin de o săptămână înainte de nuntă. Ar fi tre‑ buit să fiu avertizat. Ba chiar am fost avertizat! Toţi apropiaţii mei m‑au sfătuit să nu‑ţi fac propunerea. Nu are ruşine, îi place doar să flirteze, au spus. Există sânge rău în familia asta. Uită‑te la tatăl ei, căsătorit de patru ori, beţiv şi cu minţile duse. Uită‑te la surorile ei, amândouă subiect de scandaluri sordide! Cu repu‑ taţii şocante, amândouă, şi nici a treia nu‑i cu nimic mai bună. Mi s‑a spus de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Dar, ca un neghiob, am ales să nu‑i ascult pe cei care, acum îmi dau sea‑ ma, nu‑mi voiau decât binele. Nici chiar pe propria mea mamă. Şi asta, asta îmi este răsplata! Când termină de vorbit, începuse deja să gâfâie. Aluziile la ca‑ racterul surorilor ei o făcuseră pe Beth să‑şi unească sprâncene‑ le întunecate şi subţiri, ce formau acum o linie ameninţătoare deasupra nasului ei delicat. În ochii ei albaştri şi adânci apăru o scânteie revoltată şi o roşeaţă – blestemul tuturor roşcatelor – îi aprinse pielea ca de porţelan. Totuşi, conştientă de adunarea prezentă care ar fi ars de nerăbdare să adauge încă o pagină la cartea păcatelor familiei ei, şi aşa mult prea groasă, îşi păstră cal‑ mul, deşi nu fără efort. – Dacă aşa consideri că este cazul să te comporţi, mă bucur foarte mult că am hotărât să rup logodna. Tonul ei era rece ca gheaţa, iar ea refuza să se zbată, deşi era sigură că va avea vânătăi a doua zi dimineaţa în locurile unde de‑ getele lui îi strângeau braţele. – Dă‑mi drumul, te rog. Repet, logodna noastră a luat sfârşit şi doresc să mă întorc la petrecere. – Să‑ţi dau drumul? Gura lui William se schimonosi într‑o strâmbătură şi o licărire dură îi apăru în ochi. Clătină din cap. – Oh, nu. Nu o să‑ţi meargă cu mine. Nu am nici cea mai mică dorinţă să ajung bătaia de joc a familiei White, subiect de milă pentru prietenii mei şi un caraghios în ochii întregii lumi. Mi‑ai dat cuvântul tău şi te vei căsători cu mine. – Aici greşeşti, n‑o să fac asta! 12

infruntarea.indd 12

17.09.2013 16:33:24


Înfruntarea inimilor În vocea ei se simţea o notă foarte tăioasă, acum că îşi pierdu‑ se răbdarea. Beth încercă, fără succes, să se elibereze din mâinile lui. Hotărârea de a rămâne calmă şi stăpână pe sine aproape că se risipi într‑o izbucnire de furie, pe care cu greu reuşi să şi‑o înăbu‑ şe, amintindu‑şi de cei aflaţi în apropiere. – Dă‑mi drumul numaidecât! – Nu! Cu o mişcare rapidă care o luă prin surprindere, William îşi strecură o mână în decolteul rochiei ei şi trase cu putere. Mă‑ tasea delicată se rupse ca o coală de hârtie. Scoţând un stri‑ găt, privindu‑se fără a‑i veni să creadă, Beth îşi dădu seama că partea de sus a rochiei fusese, practic, sfâşiată. Doar panglici‑ le aurii legate sub sâni îi mai ţineau veşmintele ca să nu‑i cadă de pe trup. Cu excepţia slabei bariere a cămăşii de corp aproa‑ pe transparente, era acum goală până la brâu. Curbele ferme şi albe ale bustului ei generos se ridicau inocente deasupra cămă‑ şuţei de muselină care lăsa să se vadă cam tot atât de mult pe cât ascundea. – Ce îţi închipui că faci? Privirea îi zbură înspre a lui în timp ce‑şi duse mâna deasupra decolteului, încercând să ascundă cât mai mult posibil de privi‑ rea lui. Pentru moment, cel puţin, şocul fusese suficient pentru a o imobiliza. – Eşti nebun! – N‑ai de gând să ţipi? Fără îndoială, jumătate din societatea londoneză îţi va sări în ajutor dacă o faci, spuse el cu un rânjet. Când Beth încercă să‑şi elibereze braţul, bărbatul îşi încleştă degetele atât de tare, încât o prinse într‑o strânsoare din care nu s‑ar fi putut elibera, oricât de mult s‑ar fi zbătut. Dacă nu ar fi fost atât de furioasă – şi din ce în ce mai speriată – ar fi strigat de durere. – Eu, desigur, voi explica cum că am fost copleşit de dorin‑ ţă pentru viitoarea mea soţie, iar tu – tu vei avea de ales între a te căsători cu mine numaidecât sau a fi cu desăvârşire distrusă pentru totdeauna. Beth înţelese pe dată scenariul pe care i‑l descria şi se sim‑ ţi îngrozită. Cu acelaşi rânjet, bărbatul îi apucă umărul cămăşii 13

infruntarea.indd 13

17.09.2013 16:33:24


Karen Robards şi trase cu putere. Ţesătura subţire se rupse cu un zgomot pu‑ ternic de sfâşiere. Doar mâna pe care şi‑o ţinea pe sâni împiedi‑ ca materialul să se dezintegreze complet, ceea ce ar fi lăsat‑o cu desăvârşire expusă. – Porcule! Dă‑mi drumul! Înnebunită, Beth îl lovi cu piciorul, dar, judecând după reacţia lui, sau mai degrabă după lipsa acesteia, era clar că lovitura avu‑ sese mai mare impact asupra degetelor ei protejate doar de nişte pantofi moi decât asupra tibiei lui tari ca piatra. Împiedicată de incapacitatea de a‑şi folosi mâinile, Beth se zbătea totuşi, încer‑ când să se elibereze. – N‑o să mă mărit niciodată cu tine. Niciodată, auzi? Orice ar fi! În ciuda furiei tot mai puternice, Beth avea grijă să nu vor‑ bească prea tare, ca nu cumva să o audă vreunul dintre numero‑ şii invitaţi care împânzeau casa. Spre groaza ei, îşi dădu seama că William avea dreptate: dacă cineva i‑ar fi găsit aşa, scandalul ar fi fost insuportabil. Dacă nu se căsătoreau numaidecât, uşile tutu‑ ror celor din lumea bună aveau să‑i fie închise pentru totdeauna. Ar fi fost cu adevărat distrusă. Perspectiva era înfiorătoare. Deşi îi plăcea să se joace cu scandalul şi să îndeplinească aşteptările bârfitorilor, doar ca să le arate cât de puţin însemna părerea lor pentru ea, Beth nu ar fi putut îndura să fie cu adevărat renegată. Iar scandalul uriaş care ar fi rezultat i‑ar fi afectat şi familia. – Ba eu cred că o s‑o faci. William îi zâmbi din nou cu acelaşi rânjet, chiar în timp ce ochii ei îi aruncau săgeţi otrăvite. Îi prinse apoi celălalt braţ în aşa fel încât să‑i ia mâna cu care‑şi ţinea cămaşa ruptă, care căzu numaidecât, lăsându‑i sânii cu desăvârşire goi. William îi privi îndelung, apoi o împinse cu un gest brutal de lângă el. – Oh! Luată prin surprindere, Beth făcu o serie de paşi împleticiţi, cu spatele. O exclamaţie scurtă şi ascuţită îi scăpă de pe buze, dar reuşi să înghită restul strigătului chiar în clipa în care mar‑ ginea canapelei în stil egiptean îi atingea spatele genunchiului. Îşi pierdu echilibrul şi căzu cu putere pe canapeaua alunecoasă, din mătase. 14

infruntarea.indd 14

17.09.2013 16:33:24


Înfruntarea inimilor – O să plăteşti pentru asta! Eşti un… Nu existau cuvinte care să poată exprima ceea ce simţea. În‑ cercă să se ridice, tremurând de furie, cu pumnii pregătiţi, fără să‑i mai pese că era cu adevărat indecentă, când William se aruncă peste ea, împingând‑o cu spatele pe canapea. Se întinse deasupra ei, imobilizând‑o cu greutatea lui, strângându‑i înche‑ ieturile în mâinile lui, sărutându‑i linia delicată a gâtului. Beth se cutremură de repulsie. Respira greu sub greutatea lui, cu capul întors într‑o parte, încordându‑şi muşchii pentru a scă‑ pa de asaltul lui dezgustător, fără a reuşi însă. – Dă‑te jos de pe mine! Mă dezguşti, canalie! Faptul că mai mult şuieră decât strigă aceste cuvinte nu le ştirbiră câtuşi de puţin din venin. – Cum îndrăzneşti să mă ataci în felul ăsta? Cum îndrăzneşti? – O să te măriţi cu mine, într‑un fel sau altul. – Te‑aş ruga să renunţi la această idee. N‑o s‑o fac niciodată! Buzele lui deschise şi ude îi găsiră apoi gura pe care încerca în zadar să şi‑o ferească şi, spre dezgustul ei, simţi cum limba lui îi alunecă în jos, pe gât. Înecându‑se, plângând de scârbă, suprimându‑şi strigătele doar cu foarte mare efort, Beth reuşi să‑şi elibereze gura, lovind şi zvârcolindu‑se ca o nebună, într‑un efort frenetic de a scăpa din strânsoarea lui. Eforturile ei dădură roade. Pierzându‑şi echi‑ librul, William căzu cu zgomot pe podea. Din nefericire, o trase şi pe ea după el, apoi o întoarse pe spate şi urcă din nou peste ea, chiar în timp ce Beth încerca să scape. Impactul o lăsă fără aer în plămâni. El o prinse sub greutatea lui, îi înşfăcă mâinile şi i le ri‑ dică deasupra capului, apoi i le lipi de covorul turcesc. Nasturii rotunzi şi tari ai hainei lui apăsau pe sânii ei moi în timp ce William îşi freca sugestiv partea de jos a corpului de a ei. „Dumnezeul mare, urăsc chestia asta“, îşi spuse Beth revol‑ tată. Şi ştia că asta, această forţare a trupului lui peste al ei, era cel puţin o parte din motivul pentru care nu se putea împăca cu ideea căsătoriei. Să‑i dea unui bărbat dreptul de a o folosi după bunul său plac… Nu putea face asta. – Dă‑te jos de pe mine! Dă‑te jos, auzi? 15

infruntarea.indd 15

17.09.2013 16:33:24


Karen Robards Gâfâind, zbătându‑se din toate puterile, nu reuşi decât să facă în aşa fel încât să se rostogolească amândoi într‑o parte. Respirând greu, în continuare bine aşezat deasupra ei, William îşi forţă genunchiul printre ai ei. Cu o senzaţie de greaţă, Beth îşi dădu seama că îi privea cu jind sânii. – O să cânţi cu altă voce când o să fii nevasta mea. Vocea îi era răguşită. Îşi linse buzele. Fără să‑şi dezlipească ochii de pe sânii ei, îşi lăsă capul în jos… – Lasă‑mă! Voia să‑şi pună gura pe sânii ei. – Nu! Mânată de repulsie, cu inima bătându‑i sălbatic, zbătându‑se să scape cu toată forţa pe care o avea, Beth reuşi în cele din urmă să‑şi elibereze un braţ. William, în sfârşit atent la altceva, făcu un gest să i‑l prindă, dar Beth fu mai rapidă: cu pumnul încleş‑ tat, îl izbi în tâmplă cu atâta forţă, încât simţi că o dor oasele. – Ahh! William se ridică înjurând, cu faţa schimonosită de durere, şi încercă să‑i prindă mâinile – erau amândouă libere acum – în timp ce Beth îl lovea în cap şi în umeri. – Crezi că n‑o să plăteşti pentru asta, imbecilule? Jur c‑o să te văd în mormânt! – Mai degrabă la altar, zise el gâfâind. – Niciodată! Tremurând de furie şi teamă, gâfâind de efortul zadarnic de a scăpa de el, îşi îndreptă unghiile spre ochii lui. Nu avea nici o îndoială că, dacă nu îl oprea strigând după ajutor sau prin alte metode, William intenţiona să o violeze. În clipa în care unghiile ei îi atinseră pielea, William o plesni cu o lovitură atât de puternică, încât o şocă. Impactul îi smu‑ ci capul într‑o parte şi, preţ de câteva clipe, o făcu să‑şi piardă simţurile. – Stricato! Uşuratico! Târfă! O să te învăţ eu să ai grijă cum te porţi cu mine. Când o să fii nevasta mea… Uluită, Beth nu‑i mai înţelegea cuvintele. Rămăsese privind în gol flăcările. Dansau vesele, fără să le pese de disperarea ei, şi Beth îşi dădu seama că era acum la doar o lungime de braţ 16

infruntarea.indd 16

17.09.2013 16:33:24


Înfruntarea inimilor de şemineu. Apoi William îi prinse bărbia, îi întoarse capul şi îşi lipi din nou gura de a ei. „Nu! Nu!“ La acest nou asalt, Beth simţi fiori reci de repulsie. Simţi un val de greaţă. „Uneltele de lângă şemineu.“ Imaginea acestora, aşa cum le văzuse cu câteva clipe în urmă lângă cămin, îi apăru cu intensă claritate în minte. Erau aproa‑ pe. Putea să le ajungă. De îndată ce‑şi dădu seama de acest lucru, întinse mâna. De‑ getele ei găsiră şi recunoscură suportul din argint ornamentat, măturica, vătraiul. Gura lui se dezlipi de a ei – „Mi se face grea‑ ţă“, gândi ea – doar pentru a‑i găsi din nou gâtul. Îi prinse fusta încâlcită şi i‑o trase în sus, peste genunchi, în ciuda ripostelor ei. Degetele lui Beth se încleştară cu disperare pe mânerul ne‑ ted, din fier, al vătraiului. O fracţiune de secundă mai târziu, bara grea de metal despica aerul şi ateriza cu precizie în moalele capului lui William. Spre disperarea ei, William abia dacă tresări, clătină uşor din cap, căscând ochii în clipa în care se ridică doar atât cât să o poa‑ tă privi cu neîncredere. Îngrozită că nu făcuse treaba cum trebu‑ ie, Beth îl lovi din nou, cu toată puterea. Bufnitura care se auzi o trimise cu gândul la un pepene care se sparge de‑o piatră. William scoase un sunet asemănător unui mieunat de pisoi. Cu inima bătându‑i ca a unui cal de curse, privi cu un fel de groază fascinantă cum ochii lui se dădeau peste cap şi gura îşi pierdea fermitatea. Apoi se prăbuşi peste ea fără nici un alt su‑ net, o greutate inertă. „Slavă Domnului!“ fu primul ei gând. Iar al doilea: „Oh, nu! L‑am omorât?“ Tremurând, cu inima bătându‑i nebuneşte, cu respiraţia şu‑ ierând în timp ce încerca să tragă aer în piept, Beth rămase câ‑ teva clipe prinsă sub trupul lui nemişcat, în stare de şoc, în timp ce‑n minte‑i apărea imaginea propriului său trup atârnând lipsit de viaţă în spânzurătoarea de la Tyburn. Apoi îşi dădu seama că‑i putea simţi pieptul mişcându‑i‑se, că‑i auzea şuieratul firav al res‑ piraţiei, şi o cuprinse o nemăsurată uşurare. 17

infruntarea.indd 17

17.09.2013 16:33:24


Karen Robards „Înseamnă că nu e mort.“ Liniştită de acest gând, îşi recăpătă cât de cât controlul şi‑şi dădu seama că trebuia să plece numaidecât, ca nu cumva W­illiam să‑şi revină sau – şi nu‑şi putea da seama care variantă ar fi fost mai rea – să intre cineva peste ei. Strângând din dinţi, forţân‑ du‑şi trupul tremurând să se mişte, încercă să iasă de sub el, dar fără succes. Din nefericire, nu putea să‑l clintească. Era pur şi simplu prea greu. „Sunt prinsă ca într‑o menghină. Ce fac acum?“ Din sala de bal, auzi răsunând ultimele acorduri vesele ale ca‑ drilului şi o cuprinse panica. În orice clipă, cineva ar fi putut să deschidă uşa bibliotecii şi să‑i găsească aşa. Perspectiva devastatoare îi trecu în mod hidos prin minte. Dar până şi o asemenea ruşine, hotărî în acea clipă, era de prefe‑ rat perspectivei de a fi măritată cu un astfel de bărbat. Însă, evident, nici una nu era de dorit. Beth n‑ar fi putut spune unde găsi forţa de a‑l împinge la o parte, însă o găsi. Punându‑şi amândouă mâinile sub umărul lui, împinse, apoi împinse din nou – şi fu îndeajuns. William se rostogoli moale pe spate, despărţind cu mâna întinsă draperiile somptuoase de catifea în faţa cărora stătuseră ceva mai devre‑ me, când îi spusese prima oară că anulează logodna. Beth tocmai se ridicase în mâini şi‑n genunchi, pregătită să sară în picioare, când ceva îi atrase privirea. Deşi părea imposi‑ bil, acolo, între draperii, se vedea o cizmă. O cizmă mare, de că‑ lărie, bărbătească, zgâriată, foarte uzată şi plină de noroi. Preţ de câteva bătăi de inimă, nu‑şi putu clinti ochii. Cizma era ataşată de un picior, văzu Beth în clipa în care pri‑ virea începu inevitabil să‑i urce. Un picior lung şi musculos, aco‑ perit de pantaloni negri, strâmţi. Piciorul era şi el ataşat de nişte coapse masculine… Abia atunci, cu un şoc care aproape că o zgâlţâi, înţelese ce se petrecea: lângă fereastră stătea un bărbat. Până în acea clipă, fusese ascuns de draperii. Un străin înalt şi chipeş, brunet şi lat în umeri, îmbrăcat în întregime în negru cu excepţia petei albe a cămăşii. Silueta i se contura pe cenuşiul nopţii luminate de lună. Chipul lui uscăţiv era lipsit de orice expresie. Părul negru 18

infruntarea.indd 18

17.09.2013 16:33:24


Înfruntarea inimilor ca pana corbului îi era prins în coadă. Fără efectul de barieră al draperiilor grele, aerul rece năvăli în balconul micuţ care dădea înspre grădină. Amintindu‑şi de curentul pe care‑l simţise ceva mai devreme pe umeri, Beth era sigură că fereastra franţuzească fusese tot timpul deschisă. Bărbatul intrase pe fereastră… De ce? Găsindu‑i faţa, ochii ei priveau acum într‑ai lui. Erau negri ca două picături de cerneală. Ochi reci, nemiloşi, care o săgetau mi‑ jiţi, cu o expresie atât de ameninţătoare, încât i se tăie răsuflarea. În acea clipă de groază Beth mai observă şi că bărbatul ţinea în mână un pistol. Ochii i se măriră. Inima parcă uită să‑i mai bată. Gura i se uscă. Mai sus amintitul pistol era acum aţintit direct spre ea.

Capitolul 2 Să fie descoperit de o femeiuşcă un pic cam prea perspicace era un fapt cel puţin inconvenabil, îşi spuse mohorât în sinea sa Neil Severin. Şi nu conta că era tânără, frumoasă şi pe jumătate goală şi că‑şi expunea în faţa lui cei mai frumoşi sâni pe care îi văzuse de multă vreme. Îşi închise repede mintea în faţa acestei imagini îmbietoare, blocând‑o cu o uşurinţă exersată, aşa cum era obişnuit să blocheze orice alte diversiuni care‑i apăreau în cale. Misiunea lui era simplă: să intre în casă, să‑şi localizeze şi să‑şi asasineze ţinta, apoi să dispară în noapte. Să fie invizibil era specialitatea lui. N­imeni nu‑l vedea vreodată venind; nimeni nu‑l vedea când pleca. Până acum. – Tu cine dracu’ eşti? întrebă Beth cu o voce care, deloc sur‑ prinzător, tremura destul de puternic. La aceste cuvinte, privirile li se întâlniră. Expresia ei provo‑ catoare şi limbajul îndrăzneţ îl surprinseră oarecum. O domni‑ şoară finuţă din înalta societate – şi nu avea nici o îndoială că despre aşa ceva era vorba – ar fi trebuit să fi făcut deja o criză 19

infruntarea.indd 19

17.09.2013 16:33:24


Karen Robards de isterie, având în vedere prin ce tocmai trecuse. Şi, cu siguran‑ ţă, ar fi trebuit să fie speriată de el, un străin ascuns în spatele draperiei. Era un bărbat voinic, de aproape un metru şi nouăzeci înălţime, cu umerii largi şi pieptul lat, oacheş ca un spaniol şi neîngrijit după două zile grele, fără somn, petrecute în şa. Şi cu un aer ce fusese descris drept ameninţător (în cel mai bun caz) sau chiar de‑a dreptul crud. Şi ţinea un pistol îndreptat spre ea. Nu că acest aspect ar fi părut să o intimideze vreun pic. Când vorbi, sprâncenele ei se uniră într‑o încruntare şi tâ‑ năra reveni în poziţia îngenuncheată, din care continua să‑l ob‑ serve cu atenţie. Privirea ei îi cerceta chipul cu o intensitate care‑l asigura că nu avea să‑i uite prea curând nici o trăsătură. Cu o mână prinse fâşiile crem‑aurii care‑i mai rămăseseră din corsetul rochiei şi‑şi înveli cu ce mai reuşi să adune curbele cu adevărat ameţitoare ale bustului, într‑o încercare nu prea re‑ uşită de a recăpăta o postură decentă. În cealaltă mână ţinea strâns ceva – vătraiul cu ajutorul căruia scăpase de atacatorul ei, constată el în clipa în care‑l privi fără prea mare interes. Cu o vagă scânteie de curiozitate, se întrebă dacă nu cumva feme‑ ia se gândea să‑l folosească pe post de armă şi împotriva lui. La  urma urmei, după cum putea vedea uitându‑se la bărbatul care zăcea întins pe spate pe covor, lângă ea, se părea că in‑ strumentul servise întocmai în acest scop, în mod admirabil, cu doar câteva momente în urmă – fapt care era posibil să‑i con‑ fere ceva mai multă încredere decât era bine pentru ea. În mod destul de ciudat, având în vedere circumstanţele, vocea ei uşor răguşită era joasă, ca şi cum nu ar fi vrut să fie auzită. Îşi dădu seama în acel moment că nu ţipase, nici atunci când îl descope‑ rise – fapt ce trebuie să i se fi părut cel puţin ciudat – şi nici în timpul disputei cu bărbatul pe care îl doborâse. Nici măcar o dată. Cu interesul dintr‑odată trezit, se întrebă de ce oare şi o privi cu atenţie reînnoită. – Te‑am întrebat cine eşti, spuse ea. Vorbea în continuare nefiresc de încet, însă calm. Încrunta‑ rea i se adâncise. 20

infruntarea.indd 20

17.09.2013 16:33:25

infruntare  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you