Page 1

Janet Frame

FAMILIA RAINBIRD Traducere din limba engleză de Julia Kretsch


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României FRAME, JANET Familia Rainbird / Janet Frame ; trad.: Julia Kretsch. – București : IBU Publishing, 2013 ISBN 978-606-93054-2-3 I. Kretsch, Julia (trad.) 821.111(931)-31=135.1

THE RAINBIRDS Copyright ©1968, Janet Frame All rights reserved Editorul mulţumește Creative New Zealand

pentru sprijinul acordat în traducerea acestui roman în limba română. Redactor: Georgeta Copel Corector: Miruna Ion Design copertă: Larisa Barbu Foto copertă: Julia Kretsch © IBU Publishing, 2013 Pentru versiunea în limba română www.ibupublishing.ro


Janet Frame s-a născut la Dunedin, Noua Zeelandă, în 1924, într-o familie din clasa muncitoare, dar pasionată de literatură. A avut patru fraţi. Talentul său literar a fost remarcat de timpuriu. Însă evenimentele nefericite – două dintre surorile sale au fost victimele unor accidente tragice – și firea extrem de sensibilă i-au provocat o puternică depresie care a împins-o la o tentativă de sinucidere, în primii ani ai tinereţii. A fost greșit diagnosticată cu schizofrenie și a petrecut mai mulţi ani în instituţii psihiatrice, unde a fost victima unui tratament brutal, în care i se aplica adesea terapia cu șocuri electrice. În timpul perioadei de spitalizare a publicat The Lagoon and Other Stories (Laguna și alte povestiri), pentru care a câștigat un important premiu literar. Aceasta a salvat-o de la iminenta operaţie de lobotomie. A publicat în total unsprezece romane, cinci volume de proză scurtă, două de poezie, o carte pentru copii și o autobiografie în trei volume. Opera sa a fost tradusă în cincisprezece limbi. A câștigat numeroase premii literare, fiind nominalizată de două ori pentru Nobel. Două universităţi i-au decernat titlul de doctor honoris causa (Otago, în 1978, și Waikato, în 1992). În 1990, a primit cea mai înaltă distincţie civilă a ţării sale, devenind membră a Ordinului Noii Zeelande. I-a fost decernat Premiul prim-ministrului pentru merite literare în 2003 și a fost recunoscută oficial ca artist marcant al Noii Zeelande. Autobiografia sa a fost ecranizată în 1990. S-a stins din viaţă în ianuarie 2004. În semn de preţuire, au fost organizate funeralii naţionale, transmise în direct la televiziune, la care au participat înalţi demnitari ai statului. Și-a cedat drepturile de autor organizaţiei care îi poartă numele și pe care a fondat-o cu scopul de a acorda sprijin financiar scriitorilor neozeelandezi. După moartea sa, în Marea Britanie a luat fiinţă The Janet Frame Society, având ca obiectiv „promovarea, la nivel internaţional, a intresesului și aprecierii pentru viaţa, opera și gândirea lui Janet Frame.“


Această carte a fost scrisă în timpul unei burse Robert Burns pe care autoarea a deținut-o la Universitatea Otago din Dunedin, Noua Zeelandă.

1 Funcţionar experimentat, de origine britanică, în vârstă de douăzeci de ani, singur, fără antecedente penale, fără să sufere de vreo boală fizică sau mentală, fără orientări politice, fără barbă, Godfrey Rainbird era pe deplin calificat pentru a fi acceptat ca imigrant asistat în Noua Zeelandă. Alesese Noua Zeelandă pentru că cineva de la biroul din Londra (Continental Travel) cunoștea pe cineva care emigrase în Australia și îi plăcuse și pentru că toate posterele acelea cu vaci pictate, transformându-și laptele în unt și brânză de culoarea soarelui, îl făceau să se simtă bine hrănit și îi dădeau o senzație de căldură, iar atunci când a început să se gândească la senzația de căldură și-a dat seama că probabil Marea Britanie nu era locul în care să se căsătorească și să aibă o familie. În plus, într-o altă țară, pielea lui nu ar mai fi atât de palidă și nici n-ar ploua atât de mult ca în Trossachs, acolo unde își petrecuse anii de război ca evacuat. Trossachs îl bântuia. La Londra, atunci când îi venea în minte moartea mamei sale în timpul bombardamentului, împreună cu imaginea văii singuratice și ploioase, a norilor acoperind munții și chipurile neclare, la fel de semețe ca și norii de la înălțimea unui băiat de cinci ani, Godfrey se panica și lua autobuzul sau metroul până în Camden Town, ca să o viziteze pe Lynley, sora lui. Pe când el era Familia Rainbird

5


doar un puști în Trossachs, ea devenise deja unul dintre adulții privilegiați cărora cuvintele le ieșeau din gură la un nivel care pe el îl depășea. Ea putea înfrunta temerile – singurătatea din timpul nopții și coșmarurile. Ea îl numise Goff. Goff al meu, îi spunea ea, deși avea grijă să nu i-o mai spună acum, când devenise și el adult. Atunci când Godfrey îi spusese planul său de a emigra, o văzuse cum privește cu ochii minții un vas cu o pânză mică, albă, dispărând dincolo de orizont. — Să emigrezi? Și de ce nu? — Ai putea să încerci și tu, îi spuse Godfrey. — Nu fi prostuț. În sălbăticia aia! — Nu e sălbăticie. Este începutul unei noi vieți. Lynley părea uluită. — Dar ești doar un puști. De abia ai pășit în viață, răspunse ea împreunându-și palmele. Unde este prietena ta? Godfrey știa că ea se aștepta ca el să-i spună că nu are o prietenă. Apoi avea să-l invite să rămână la ceai, să se uite împreună la televizor. Se încruntă, cătrănit. O inventase pe Edna. — Te referi la Edna? Mă așteaptă. — Oh! O cheamă Edna, nu-i așa? Lynley își desfăcu mâinile și, îndoindu-și cotul, își cuprinse bărbia cu mâna dreaptă, asemenea cuiva care stă pe peronul unei gări, în așteptarea trenului. Stătea așa, pur și simplu, ca și cum capul i-ar fi devenit prea greu și trebuia să îl sprijine. O mână sub bărbie. Nimic pe care să-și sprijine cotul. Părând neliniștită, neancorată. — Atunci o să vii să mă vezi după ce te aranjezi? — Bineînțeles. Lynley îl invită la ceai și la televizor. Știa că nu exista nici o Edna, dar era fericită să joace acest joc al impresiilor, dacă și el era. Vasul cu mica pânză albă rămăsese în privirea ei, în timp ce punea pliculețele de ceai în ceainic, împingându-le cu o lingură, ca să grăbească infuzarea. 6

Janet Frame


O lună și cincisprezece zile mai târziu, Godfrey locuia în Dunedin, pe Carroll Street numărul 3, în Dahlia Terrace, lucra ca funcţionar la Oficiul de Turism și, în afara ocaziilor când era necăjit în privința accentului său și a întrebărilor legate de pariurile sportive, la care nu putea răspunde, se simțea mulțumit, într-un mod precaut. Locuitorii Noii Zeelande, i se spusese în Londra, îi vor aminti că hrana lor ajutase la câștigarea celui de-al Doilea Război Mondial. Descoperi că ceilalți colegi de la muncă aveau alte lucruri de discutat. Și ei fuseseră copii în timpul războiului. Găseau chestiunea potrivită pentru consilii, șefi de guvern, bătrâni și generali veniți în vizită, care, aterizând în Christchurch, aveau energia și impertinența, fără a ajunge în Dunedin, de a bate localnicii pe umăr cu brațul lor plin de galoane purtate în amintirea tovarășilor în suferință.

2 Beatrice Muldrew din Matuatangi, Insula de Sud, avea douăzeci și doi de ani. Douăzeci și unu și cheia aurie de pe tortul cu șase etaje și figurine nu îi aduseseră recompensele promise. Aștepta ca în calea ei să apară un tânăr fascinant. Avea să se căsătorească, să rămână cu el toată viața, să-i gătească, să-i ofere plăcere în pat, să-i dăruiască în urma acelei plăceri fii și fiice. Beatrice aștepta. Cum putea să o găsească acest bărbat și să o recunoască atunci când avea s-o găsească? Nu era o persoană ieșită din comun. Avea o imaginație care i se dezvoltase asemenea vegetației naturale, încurajate de soare și de ploaie, făcând parte din ea la fel ca părul, unghiile sau pielea. Trebuise să abandoneze școala devreme, pentru a-și ajuta tatăl cu magazinul său de vopsele și tapet din centrul orașului. Deși Familia Rainbird

7


părinții ei aveau idei vagi, oarecum limpezite de sfatul profesorilor ei cum că ar trebui să aibă „mai multă educație“, ei stârpiseră neliniștile care izvorăsc din aceste idei, folosind un erbicid popular: „N-o să facă decât să se mărite, așa că la ce bun?“ Beatrice avea niște cunoștințe apreciate pentru aparenta lor inutilitate. Putea conjuga verbele din limba franceză și cunoștea semnele mnemonice din limba latină. Citise La răscruce de vânturi. În clasa a patra, „făcuse“ Jane Eyre, mărunțind la infinit sufletul lui Jane cu un pisălog. Dar bărbații din Matuatangi și acum din Dunedin, unde Beatrice lucra ca secretară a unui doctor, păreau departe de eroii lui Charlotte Brontë. Limbajul lor era practic, direct, lipsit de complimente. Nu era fluent într-un mod captivant și nici pictural. De asemenea, nu te puteai aștepta de la ei să spună minciunile pe care bărbații obișnuiau să le rostească pe vremea când o jumătate a omenirii nu știa de existența celeilalte jumătăți. Poveștile lor de călătorie nu se ridicau deasupra afișelor turistice – în culori îndrăznețe, faptice, exagerate mai degrabă prin emfază decât invenție. Așa că Beatrice se întreba ce speranță avea ea pentru viitor. Era gata să-și reverse preaplinul asupra tânărului ei fascinant așa cum păstăile se desfac la soare, poc-poc-poc, răspândindu-și miezul copt. Voia ca visul ei să devină realitate, de îndată, acum – sau mâine de dimineață, dar nu mai târziu de mâine dimineață – acum, repede, în timp ce ceața plutește deasupra Flagstaff Hill, iar cele câteva raze de soare luminează canalul St Kilda, apă reziduală adunată între Peninsulă și ținut. Ah, se gândea ea, dacă s-ar putea trezi în casa ei închiriată de lângă Oval într-o viață cu totul nouă, în care eroinele din romane nu sunt nelalocul lor, și nici eroii, în care ar putea să se plimbe pe George Street și Princess Street într-o după-amiază de vineri, la braț cu soțul ei fascinant, ascultând 8

Janet Frame


frazele fermecătoare rostite în mod miraculos de femei cu pălării și mănuși albe și de bărbați cu insomnii! Într-o seară, la Balul Primăriei, în timp ce Godfrey Rainbird stătea împreună cu celălalt tânăr arogant „privind de sus“ fetele de lângă un stâlp din apropierea ușii, Beatrice, observându-l, hotărî fără să stea prea mult pe gânduri și fără dovezi că acesta era, în sfârșit, tânărul ei fascinant.

3 Adunare de familie, 1964. Fleet Drive, Andersons Bay, ultima casă cu fața spre port, aproape de o tulpină ascuțită de orz sălbatic și o pantă acoperită de grozamă, care, adăpostind-o de vânturile nordice ale Peninsulei, o ferea de lumina soarelui întreaga dimineață și o mare parte din amiază, stând în calea vânturilor sudice mai aspre, a ploii și a vânturilor vestice care spulberau zăpada. Era duminică seara. Ploaia dăduse o pildă întunecată de februarie vremii din iunie. Sonny Rainbird, de șase ani, stătea întins pe covor în fața șemineului, alături de o carte ilustrată cu avioane. Teena, de opt ani, era ocupată să deseneze un trandafir roșu. — Desenez oameni cu trandafirul meu. Robin Hood. Tati, când o să ne luăm un televizor? — Un televizor costă o mulțime de bani. — Dar tu ai o mulțime de bani. Ești bogat. Sonny își ridică privirea din cartea cu aeroplane. — Când o să ne luăm un televizor? Întunericul de afară, ploaia constantă, flăcările unduioase ale cărbunelui arzând, torturat de fluiditatea luminoasă și totuși incapabil să scape de ea înghețând într-o formă permanentă, Godfrey aplecându-se în fotoliul său, chipul său, care se bronzase în cele unsprezece veri sudice, Familia Rainbird

9


redevenit palid acum, Sonny în aer cu avioanele lui, Teena mâzgălind petalele roșii ale trandafirului său – petale mari, asemenea picăturilor de rouă, Beatrice visând, bosumflarea ei de dinainte transformată într-o grimasă de mulțumire – totul părea să fie cuprins în momentul întrebării, de parcă scena ar fi fost sfoara de la gura unui sac de comori, iar Teena și Sonny o strânseseră cu putere, întemnițând și controlând conținutul. — Te rog, tati. Toată lumea... Godfrey deschise ochii. — Știu, spuse el zâmbind. Toată lumea care locuiește pe strada asta are televizor. — Și toată lumea de la școală. Noi nu suntem suficient de bogați? —Sunt multe alte lucruri de făcut în afară de privitul la televizor, spuse Beatrice. Șerpi și Scări, Secetă... —Dar asta e doar atunci când vin bunica și bunicul Muldrew! Micul ritualist. Asemenea tatălui ei, se gândi Beatrice, brusc geloasă pentru că Godfrey aproape că se divizase atunci când ea nu fusese atentă, asemenea acelor forme de viață primară din iaz, care, fără efort sau agitație, se reproduc într-o clipită. Beatrice se simțea înșelată, de parcă îngrijirea laborioasă și nașterea copiilor fusese o chestiune unilaterală, în timp ce adevărata reproducere avusese loc în altă parte, blând, invizibil, aproape fără știința, ajutorul sau chiar plăcerea ei. —Fără jocuri. —Astea sunt cărți, spuse Godfrey, arătând spre cele două rafturi pline, aliniate pe perete, de fiecare parte a șemineului. —Dar aproape nimeni nu are cărți acasă. Familia Passmore nu are nici una. Au rafturi ca ale noastre, dar cu ferigi și un vas cu pești, pești vii. Peștii sunt mai buni decât cărțile. Au toate culorile. Sunt și aurii. Și mai e un 10

Janet Frame


pește-îngeraș cu dungi negre. Poți să-i hrănești, iar ei înoată și înoată și uneori se duc la culcare sub ierburi, dormind cu ochii deschiși. Teena făcu o pauză, ajungând la propria concluzie. —Cărțile sunt în regulă. Mie îmi plac cărțile. Dar peștii sunt mai buni. Chiar atunci Sonny ridică privirea de la avioanele lui. —Mami, anul acesta va fi la fel ca anul trecut? —Cum? —Bunica și bunicul Muldrew vor veni și ne vor aduce tapet și biscuiți cu ciocolată? —Poate. —Aș vrea ca tati să-i aducă aici pe mama și pe tatăl lui. O să fie un pachet de la mătușica Lynley? —Cu siguranță, răspunse Godfrey. Lynley „adoptase“ copiii, trimițând pachete cu dulciuri și jucării uimitoare din străinătate, cu care aceștia se tot jucau și le stricau. Uneori, Lynley scria că plănuiește o călătorie în Noua Zeelandă pentru care strângea bani de ani de zile, dar că avea să aștepte până când se va coace momentul. Ce însemna asta? se întreba Godfrey. Un moment copt, un moment foarte copt, un moment stricat... Și care era anotimpul secret? Ploaia continua să cadă. Teena îi dădea înainte cu trandafirul și cu Robin Hood, iar Sonny, cu aeroplanele lui. —La ce te gândești, Godfrey? Aici, toamna și iarna nu erau începutul zilei de apoi precum în Anglia. Godfrey putea vedea din nou frunzele ruginite, îmbibate cu apă și lipicioase, de pe trotuare, dâra de funingine pe pervazul ferestrei. Putea simți mirosul din camera londoneză rece, ochiul aragazului care scăpa gaze într-un colț, luciul mobilei și gălețile cu apă stătută de pe coridor. Își amintea foamea din ochii celor care, cu precizie, la începutul toamnei, rătăceau ca frunzele, forțați de Familia Rainbird

11


vântul atotcuprinzător, până la Oficiul de Turism și apucau pliantele gratuite cu călătorii. (Funcționarii îi cunoșteau pe acești visători pe dinafară. În perioada asta a anului aveau grijă să înlăture broșurile gratuite, dar a căror tipărire era costisitoare.) Cereau orare complicate ale unor trenuri pe care știau că nu le vor lua niciodată, numerele zborurilor și rutele unor avioane cu care nu aveau să zboare niciodată. Totuși, persistenți, serioși, se aplecau peste tejghea, în timp ce funcționarii hărțuiți explorau orarele complicate, încercând să descopere trenul sau avionul potrivit pentru visătorii flămânzi după soare. Ca funcționar la Biroul Continental, Godfrey suferise mult din pricina acestor călători, însă îi înțelegea, pentru că el însuși fusese unul care devenise funcționar, ajungând prin urmare, cu istețime, până în inima și controlul chestiunii. Trossachs. Hostelul pentru Tineri și Funcţionari și camera care dădea înspre morga Spitalului Oncologic. Vechea casă din orașul Camden și Lynley agitându-se în jurul celor trei navigatori ai ei. Deși totul era atât de îndepărtat acum, Godfrey adusese cu el o mare parte, în bagajul său, în spate, în inimă. Adesea, greutatea îl copleșea. Deja, nu trecut cu mult de treizeci de ani, mergea ușor gârbovit, iar în vara ce trecuse devenise imun la arsurile solare. S-ar fi zis că acum trăia într-o lume fără soare, dar cât de ridicol ar fi lucrul ăsta când venise în sfârșit într-un tărâm al laptelui, untului, lânii și mierii; sărbătorile anuale; plaja din fața ușii sale. — La ce te gândești, Godfrey? — La nimic. Aproape ațipisem. Ploaia asta! Așadar, se gândise la ploaie. — Poate că ar trebui să avem un televizor, spuse ea. Ne-ar ajuta să nu fim prea triști. Ea rostea platitudini, se gândi Godfrey. Aducea cu mama ei din Matuatangi, locul acela părăsit de Dumnezeu. Se gândea la Matuatangi în felul acesta pentru că toată 12

Janet Frame


lumea pe care o cunoștea, inclusiv Beatrice, îl descria astfel. Era o descriere potrivită a oricărui orășel, mai ales dacă te-ai născut și ai crescut acolo, pentru ca apoi să pleci la oraș. Dunedin ca oraș era mai mic decât îl știa Godfrey și, în țara lui, ar fi fost numit astfel numai dacă la numărul locuitorilor se adăuga și recensământul frunzelor și crengilor din copacii de pe Centura Orașului, al pescărușilor din port, din Queens și din Grădina Botanică, de peste Universitate, Oval, Forbury și Parcul Logan, al numeroșilor nori albi care călătoreau peste Swampy, Flagstaff și Signal Hill, al rațelor din Râul Leith, al bobocilor de floare din Octagon, primăvara. Totuși, putea fi încă un loc al temerilor pentru oricine își părăsea orașul natal pentru prima oară, putea fi încă ciudat, cu transportul și numele străzilor care creau confuzii, groaza de a te stabili într-un loc ciudat, la fel de paralizant ca un oraș în care populația nu depindea ca număr de plecarea pescărușilor și de mișcarea și divizarea norilor deasupra celor șapte coline. — Mi-a fost atât de frică când am venit prima oară la Dunedin, îi spuse Beatrice lui Godfrey. Toată lumea în afară de mine părea să știe ceva despre oraș. Unii chiar fuseseră în Wellington și Auckland. Și toate numele erau atât de ciudate. Continuau la infinit în mintea mea. Balmacewen, Mornington, Shiel Hill, Dalmore. Nu crezi, Godfrey? Godfrey începu: — Te referi la televizor? Eu mă gândeam la ploaie. Cărarea din față o să fie într-o stare jalnică unde o să pun pietriș. O să o nivelez când o să am timp. Petersenii au aranjat-o pe a lor în felul ăsta. Un televizor? Ne putem permite? Au cumpărat un televizor. Au înlocuit șemineul pe bază de cărbuni cu unul electric, cu flăcări înghețate permanent în aceeași formă și doar vântul nopții care se ridica dinspre golf, gemând ca un roi de albine în horn arăta că un foc demodat, cu cărbuni, arsese cândva acolo. Noaptea, copiii Familia Rainbird

13


se jucau cu pernele, înmagazinând în creier imaginile de la televizor și reluându-le în minte atunci când își țineau ochii închiși, lipiți de perne. Într-o noapte, Teena spuse: — O duc pe vrăjitoarea cea rea până la perna mea. — Și eu o duc, răspunse Sonny. — O s-o văd zburând pe mătură, zburând, zburând prin cer. Beatrice vorbi cu blândețe: — Așa o să faci, dragă? Nu spuse: „Și eu am s-o văd, clar, crunt și luminos, dar aveți grijă. Și nu doar aveți grijă. Să vă bucurați tare, pentru că în lumea din perna mea l-am văzut prima oară pe tatăl vostru și l-am decojit și l-am cioplit în visul meu preferat.“ După ce copiii au plecat în camerele lor, Beatrice îi putea auzi vorbindu-și: — Ce vezi? Ce vezi? — Văd un aisberg. — Eu văd un aeroplan. Se auzi un strigăt, iar Teena ieși în goană din cameră, până în locul în care Godfrey ședea citind ziarul de seară. Avea chipul palid, trupul îi tremura. Alergă la el și își puse brațele în jurul lui. Godfrey, încercând să se concentreze asupra ziarului, plictisit de el însuși pentru că trebuia să citească aceeași frază de mai multe ori, neauzind în prealabil discuția despre imaginile de la televizor, interpretă greșit cererile Teenei, într-un diferend de atitudine specific familiilor. Godfrey voia să primească, nu să ofere confort. Mintea lui era bântuită cu încăpățânare de una sau două fraze din ziar – pierderea unei companii și motivul oferit pentru decizia de a vinde bușteni de pin. Toate pădurile astea de pin. Erau atât de multe păduri de pin în Noua Zeelandă, venerate asemenea profeților dintr-o altă țară și ce oftat melancolic produceau acești copaci în concertul cântat de vânt! În ultimul an, în adăpostul din nord, și-au petrecut vacanța în 14

Janet Frame


preajma pădurilor de pini și, cum era începutul verii, erau furtuni – tunete, fulgere, ploi torențiale, vânt puternic – și zi după zi stăteau în leagăn uitându-se la copaci, ascultându-le oftaturile și gemetele. E o minune că nu ne-am făcut bagajele Crăciunul trecut, când a început ploaia, se gândi Godfrey. Apoi, cu Teena încă agățată de el și plângând, și cu el încă împingând-o ca să scape de ea, o strigă pe Beatrice. — Mă gândeam, nu e o minune că nu ne-am făcut bagajele Crăciunul trecut, de îndată ce a început ploaia? Beatrice ieși din dormitor. — Ce ai spus ? Godfrey repetă întrebarea. Vorbea răstit. Cât e de palid, se gândi Beatrice. Apoi o văzu pe Teena și îi zări lacrimile curgându-i pe obraji. Se aplecă spre ea. — Teena, ce s-a întâmplat? Ce i-ai făcut, Godfrey? — Să-i fac? De ce i-aș face ceva? Beatrice o înconjură pe Teena cu un braț care să o aline. — Ceva a supărat copilul. (Teena se văicărea, învăluită în căldura plăcută pe care i-o dăduse faptul că fusese numită „copilul“.) Era cât se poate de fericită acum câteva clipe. Ce i-ai spus? Godfrey era indignat. — Din câte știu eu, tot ce i-am spus este: „Nu e o minune că nu ne-am făcut bagajele la Crăciunul trecut, de îndată ce a început ploaia?“ — Nu mai plânge, Teena! spuse Beatrice cu asprime. Probabil că se gândește la Crăciunul trecut. Copiii s-au plictisit, stând tot timpul în casă din cauza ploii. Da, ar fi trebuit să ne facem bagajele. Familia Robinson a făcut-o. La fel și soții Carter. Și cuplul acela, îi știi pe cei cu voce stridentă care încercau să le comande tuturor în bucătăria din tabără, acaparând aragazul. Au plecat acasă în a treia zi. Iar noi am rămas până la urmă în ploaie, ca să putrezim. Familia Rainbird

15


— Nu se va mai întâmpla, spuse Godfrey loial, de parcă ar fi fost răspunzător pentru vreme și urma să aibă grijă ca acest Crăciun să le ofere soare. Dar eu nu mă gândeam atât de mult la vreme, cât la pini. N-am văzut în viața mea atât de mulți. Și când bătea vântul... Beatrice îl privi, înțelegând brusc. — Ai speriat copilul, vorbind despre vântul din pini. Ea și Sonny se jucau de-a vrăjitoarele. Era ceva de la televizor. Teena se opri din plâns. — Nu e la televizor și nu-s nici proștii ăia de pini bătrâni. E un secret. Ideea asta îi plăcea. Mărturisirea unui secret, dacă era făcută unui alt copil, putea avea ca rezultat un braț sucit sau trasul de păr, dar mamele și tații nu aveau aceeași dorință de a afla secrete sau, dacă o aveau, nu o arătau. Ținând capul sus, Teena ieși din cameră. — Am un secret. — Shorward și McLeod au adus firma la faliment de când au intrat în Pinus radiata. — Oh, Godfrey, ce e cu interesul ăsta brusc pentru Pinus radiata? — Mă uit la ziar, numai. Anul acesta, hai să mergem undeva departe de toți pinii ăștia. — Păi, desigur, spuse Beatrice, gândindu-se. El și Teena seamănă atât de mult. Se întreba ce îi spusese el de-o înspăimântase. — Ce i-ai spus, de fapt, Teenei? — Dacă vrei să știi, nimic, absolut nimic. A venit din dormitor plângând și m-a apucat de parcă s-ar fi gândit că m-a pierdut pentru totdeauna. Cum presupun că se va întâmpla, într-o zi, spuse el zâmbind și mijind ochii de parcă soarele i-ar fi strălucit pe chip. Beatrice era veselă. 16

Janet Frame


— Nu fi morbid. Detest toate gândurile despre moarte, oriunde, indiferent de loc. Cred că unii oameni nu s-au născut ca să moară. Eu nu o să mor. Știa că suna copilărește, încercând să transforme viața și moartea după bunul plac, dar simțea că trebuia să-și rostească dorințele. Dacă nu le făcea cunoscute, cum putea vreun om sau Dumnezeu să aibă atâta milă față de ea încât să i le îndeplinească? Iar ele se îndeplinesc, trebuie să se îndeplinească, își spuse ea, convinsă că nevoile ei aveau să fie satisfăcute întotdeauna, din plin.

4 Într-o noapte, când Godfrey întârzia mai mult decât de obicei la întâlnirea de la Fellowship Society, un club de călători cu vagi idei despre bunătatea universală accesată prin intermediul călătoriilor, Beatrice a mers să se culce și, pe când stătea cu fața lipită de pernă, și-a dat seama că își amintește și retrăiește jocul copilăresc al pernei, strângând ochii cu putere și încruntându-se la dungile hidoase, purpurii, care traversau scena. Pinus radiata? Pinus insignis? O pată întunecată, sub forma unei lumânări, o pădure de pete tremurânde. Și apoi a mai rămas doar un spațiu subțire și gol de întuneric, prin care străbătea lumina, și apoi strălucirea luminii, de parcă acel spațiu ar fi luat foc și apoi cineva a sunat clopoțeii noii sonerii de la ușă, de care Godfrey era atât de mândru, pentru că redau două versuri întregi dintr-un vechi cântec popular german. Am deschis colivia larg, ca pe o carte, dau porumbeilor spre libertate un salt. Familia Rainbird

17


Trezită brusc, Beatrice ascultă cu atenție clopoțeii, completând cântecul într-un murmur: Am deschis colivia larg, ca pe o carte, dau porumbeilor spre libertate un salt. Ei zboară peste câmp, de cealaltă parte, către copacul cel mai înalt. Și apoi, realizând sensul cântecului clopoțeilor, Beatrice sări din pat, își puse halatul și porni întrebătoare spre ușa de la intrare. Era târziu. Godfrey ar fi trebuit să vină acasă de câteva ore. Oare era înțelept să deschidă ușa la acea oră? Totuși, vecinii erau treji, le putea vedea luminile, iar ei le puteau vedea pe ale ei. Poate că Godfrey își pierduse cheia. Persoana era o femeie, o străină. — Sunt domnișoara Hendry. Pot să intru? Beatrice așteptă curioasă mai multe informații. — Dumneavoastră sunteți doamna Rainbird, doamna Godfrey Rainbird? Această formulare oficială, „doamna Godfrey Rainbird“, îi dădu un semnal de alarmă lui Beatrice. Femeia insistă. — Vă deranjează dacă intru? — Ei bine, e târziu. Mă culcasem. Beatrice aștepta. Avea sentimentul că timpul era infinit, ca și cum investigarea asupra ciudatei domnișoare Hendry putea dura întreaga noapte și a doua zi și noaptea următoare, fără ca cineva să obiecteze. Și, totuși, un șir de gânduri începu să o străbată, apoi să gonească, din inerție, aprins ca o cometă, separându-se de calmul ei exterior. Simți două șuvoaie, unul de foc, altul de gheață, întâlnindu-se la răscrucea unde bătea inima ei, iar acum inima ei bubuind ținea pasul cu șuvoiul tumultuos, totuși încă aștepta, uitându-se prostește la această femeie în haină întunecată și cu 18

Janet Frame


o pălărie mică și neagră din fetru, asemănătoare pălăriilor „de iarnă“ de la Liceul Matuatangi. — Da, sunt șefa Poliției. A avut loc un accident. Convenționalismul ar fi trebuit s-o determine pe Beatrice să-și ducă mâinile la piept și să șoptească „Godfrey?“. Se întrebase adesea cum ar primi veștile proaste. Acum, nu vorbea. Se dădu într-o parte, pentru ca domnișoara Hendry să intre. De îndată ce se aflară în camera de zi, preluând controlul asupra acesteia, asupra flăcărilor nemișcate din căminul electric, asupra televizorului gri, înghețat și asupra lui Beatrice, domnișoara Hendry rosti exact cuvintele și frazele adesea imaginate. Să fii curajoasă. Ai compasiunea mea. Îndură. Deci era vorba despre Godfrey. Cât de absurd! Godfrey îndreptându-se spre casă, de-a lungul malului, acolo unde începea ținutul. Godfrey lovit de o mașină și ucis pe loc. Pe loc. Așa erau cu toții uciși. Așa păreau să prefere toți să moară: instant, precum cafeaua. — Să mergem acasă în clipa asta, voi Beatrice să-i spună lui Godfrey, pe când priveau pe fereastra pavilionului, împreună cu Teena și Sonny, la ploaia care cădea și la pinii ce se tânguiau; Pinus insignis; Pinus radiata; Shorward și McLeod; Shoreward. Să mergem acasă în clipa asta și să nu ne mai întoarcem aici niciodată. Dar nimeni nu îi răspunse. În schimb, clopoțeii cântară cu fâșiile lor purpurii, hidoase, încercând să-i vorbească despre o zi însorită, o casă din lemn plină cu păsări-mesager, un copil căruia i se făcea milă de ele și le deschidea ușa, iar ele zburau brusc, argintii ca luna, înspre soare. Iar aceasta era moartea lui Godfrey, care își cânta melodia populară în mintea lui Beatrice. Numai că ea nu se afla într-un ținut însorit, într-o casă plină cu porumbei, se afla aici, în întuneric, și totul era tăcut, marea aproape că nu se Familia Rainbird

19


auzea, în alunecarea ei spre port, trecând cu blândețe peste mlaștini, așternându-se calmă în somnul ei dintre continent și peninsulă, asemenea unui copil aflat în siguranță între părinții săi, în „patul cel mare“ de acasă. Acasă. Aici tânjea Beatrice să meargă acum. Acasă la mama și la tata, în Matuatangi. Încercă să-și amintească ce spusese șefa Poliției. Oare nu doar bătrânii erau loviți de mașini? Godfrey nu era nici pe departe bătrân – deși, de îndată ce acest gând i se ivi în minte, descoperi că făcea un efort pentru a-și aduce aminte cu claritate dacă Godfrey era bătrân sau tânăr, de parcă amintirea lui ar fi fost înhățată și dusă, de parcă moartea nu ar fi venit singură, ci drept căpetenie a unei benzi de tâlhari, ea ocupându-se de comoara principală, în timp ce ceilalți dădeau târcoale prin preajmă, ca să pună mâna pe restul capturii, preluând esența celui mort, furând gândurile și amintirile pe care ceilalți le aveau despre el, faptele lui trecute, povestea vieții sale. — Lângă locul unde își revendică ei pământul, spuse domnișoara Hendry. Pământul revendicat. Domnișoara Hendry vorbi cu amărăciune, de parcă pământul ar fi fost revendicat, iar ea nu își primise se partea. Cine deținea pământul? Cine îl furase în primul rând? Era o chestiune între mare și Consiliul Portuar, dar ce negociere nefirească pentru mare, atâta vreme cât aceasta nu-și putea scrie propriul nume pe un document, și totuși însemnul său era mai puternic decât numele. Iar acum domnișoara Hendry întreba dacă o poate ajuta, dacă să trimită telegrame părinților, rudelor. Și cum rămâne cu aranjamentele? — Dar copiii? Și Godfrey? Domnișoara Hendry se încruntă dezaprobatoare la Beatrice, pentru că îi punea pe cei vii atât de aproape de cei morți. Un fel de proces de contaminare exista. — Aveți vecini buni? — Familia Baldwin. 20

Janet Frame


— O să-i întreb dacă pot ei să supravegheze copiii, cât timp vă duc eu la domnul Rainbird. Sau ați prefera să chemați pe altcineva? Beatrice tânjea să fie una dintre acele persoane care se gândesc la rude, al căror timp este dedicat vizitării acestora, împărtășirii veștilor despre ele, scrierii și primirii de scrisori, deplasându-se în vacanțe acasă la ele și invitându-le la rândul ei, primindu-le în camera de oaspeți cu săpun pentru musafiri și prosoape tivite și fețe de pernă brodate (în aparență!): asemenea oameni transformau calitatea de rudă într-o profesie. În același timp, Beatrice voia să fie singură, fără șefa Poliției care să îi studieze starea de șoc. Voia să gândească, dar creierul ei se tot alinia la clopoțeii de la ușă și tot vedea porumbeii eliberați, zburând spre cel mai înalt copac, Pinus insignis, Pinus radiata; și mai avea în cap un bâzâit, asemănător sunetului dintr-un ceas, după ce a bătut ora exactă. O privi pe domnișoara Hendry. — Doamna Baldwin ar putea să mă ajute. E tânără. Cam de vârsta mea. (Doar bătrânii sunt uciși noaptea.) Sunt acasă. Le-am văzut luminile. Iar părinții mei din Matuatangi vor veni de îndată. Se simți ușurată atunci când domnișoara Hendry merse alături, la soții Baldwin. Pentru o clipă, rămase în picioare, liberă, dar adânc înrădăcinată în locul acela, adică în soțul și în copiii ei. Picioarele și mâinile îi erau reci ca niște straturi de lut ridicate din adâncurile pământului, acolo unde el zace neted, bălțat, amestecat cu apă, fără să aibă habar, în greutatea și răceala sa, că centrul pământului este alcătuit din foc. Momentul unic fu prețios. Absorbi veștile și curând nu mai crezu în ele. Godfrey mort? Ridicol, o greșeală nebunească. De unde știau ei că era vorba despre el? Probabil că cineva, văzându-l, exclamase: „Oh, acela seamănă cu Godfrey Rainbird, îl știi, funcționarul de la Oficiul de Turism.“ Familia Rainbird

21

familiarai