Page 1

[in nuce] Colecţia de faţă adună fragmente „veşnic verzi“ din cultura umanităţii, împletind discursuri din artă, literatură, ştiinţe sociale şi religie care constituie, dincolo de renumele auctorial şi de valoarea pentru fiecare domeniu în parte, pilde ale înţelepciunii tuturor vremurilor.


Autor straniu şi inclasificabil, în ciuda etichetărilor spectaculoase, Otto Weininger (1880-1903) se înscrie deliberat pe direcţia unei gândiri exaltate, rebele, intolerante. Reflecţiile sale psihologice şi filosofice vădesc o profunzime care ar fi fost, poate, confirmată şi precizată de lucrări ulterioare, dar care, altfel, ne mărturisesc o nelinişte vecină cu patologia, dar şi graba autorului lor de a-şi tematiza intuiţiile, parcă presimţindu-şi neputinţa de a prelungi durata unei vieţi măcinate, probabil, de poveri greu de cuprins în discurs. Fragmentele din lucrarea de faţă reiau ideile îndrăzneţe şi provocatoare din Sex şi caracter (Geschlecht und Charakter, 1903) şi analizează rostul culturii şi al moralei în faţa provocărilor ştiinţei, într-o lume pozitivistă, care estompează individualităţile. Aforismele care întregesc lucrarea de faţă ne pun în faţa unui proiect ale cărui fărâme ne permit să intuim anvergura pe care ar fi putut-o atinge gândirea acestui autor.


otto weininger despre lucrurile ultime


ÜBER DIE LETZTEN DINGE Otto Weininger DESPRE LUCRURILE ULTIME Otto Weininger Copyright © 2012 Editura ALL Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României WEININGER, OTTO Despre lucrurile ultime / Otto Weininger ; trad.: Roxana Melnicu. – Bucureşti: Editura ALL, 2012 ISBN 978-606-587-055-0 I. Melnicu, Roxana (trad.) 159.9 Toate drepturile rezervate Editurii ALL. Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a Editurii ALL. Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii. All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALL, is strictly prohibited. Copyright © 2012 by ALL. Editura ALL :

Distribuţie : Comenzi : Traducere : Redactare : Tehnoredactare : Corectură : Design copertă :

Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3, sector 6, cod 060512 – Bucureşti Tel.: 021 402 26 00 Fax: 021 402 26 10 Tel.: 021 402 26 30; 021 402 26 33 comenzi@all.ro www.all.ro Roxana Melnicu Ana-Maria Datcu Liviu Stoica Anca Vlăducă Alexandru Novac


AFORISME POSTUME


Cea mai înaltă expresie a oricărei morale este : Fii ! Omul să acţioneze astfel încât individualitatea sa ca întreg să se manifeste în orice moment. Cu siguranţă că somnul şi visul au ceva în comun cu starea de dinainte de naştere. Algebra este conceptuală, aritmetica – vizuală. Prezentul este forma eternităţii : judecata despre actual are aceeaşi formă ca şi judecata despre veşnicie. Conexiune cu morala, care vrea să transforme întregul prezent în veşnicie, care vrea să cuprindă în îngustimea conştiinţei întreaga anvergură a lumii. Ceea ce va duce întotdeauna spre determinism (printre altele) este faptul că avem mereu nevoie de luptă. În cazurile individuale decizia se poate adopta pe deplin etic, omul se poate decide în favoarea binelui ; decizia nu este, însă, una de durată, el trebuie să lupte din nou. Libertatea, am putea spune, există numai pentru moment. Iar acest lucru intră chiar în conceptul de libertate. Ce fel de libertate ar fi aceea pe care eu mi-am creat-o printr-o faptă bună, dintr-o perioadă oarecare din trecut : mândria omului rezidă tocmai în faptul că în fiecare clipă poate fi din nou liber.


8

Otto Weininger

Prin urmare, pentru viitor, ca şi pentru trecut, nu există libertate ; asupra lor omul nu are nicio putere. De aceea, omul nici nu le poate înţelege : el însuşi este un act atemporal, un act pe care el îl desăvârşeşte mereu şi nu există un moment în care el să nu îndeplinească acest act aşa cum trebuie să fie el, pentru ca el să se înţeleagă pe sine. Etica se exprimă astfel : acţionează pe deplin conştient, adică astfel încât în fiecare moment să fii tu pe de-a-ntregul, în fiecare moment să existe întreaga ta individualitate. Omul trăieşte această individualitate de-a lungul vieţii sale numai în comunitate ; de aceea timpul este amoral şi niciun om nu este desăvârşit, oricât ar fi de sfânt. Dacă omul acţionează o singură dată cu cea mai puternică voinţă astfel încât întreaga universalitate a Sinelui său (şi a lumii, deoarece el este deja microcosmosul) să se instaureze în fiecare moment, atunci el a biruit timpul şi a devenit divin. Cele mai puternice motive armonice ale muzicii universale sunt acelea în care se încearcă această întrerupere a timpului în timp, crearea unei breşe afară din timp, acelea în care un ton este urmat de o furtună care face să se resoarbă restul melodiei (aceasta, ca întreg, reprezintă timpul ; punctele individuale, pe care Eul le asamblează) şi care, astfel, pune capăt melodiei. Finalul motivului Graalului din Parsifal, motivul lui Siegfried reprezintă astfel de melodii. Există, totuşi, un act care, ca să spunem aşa, resoarbe viitorul, care percepe aprioric drept vină orice viitoare cădere în imoralitate, la fel ca şi orice trecut imoral, şi care, astfel, trece dincolo de amândouă : o stabilire atemporală a caracterului, renaşterea. Este actul prin care ia fiinţă geniul.


DESPRE LUCRURILE ULTIME

9

Porunca morală sună aşa : în fiecare acţiune trebuie să se manifeste întreaga individualitate a omului, fiecare trebuie să fie o biruire completă a timpului, a inconştientului, a îngustimii conştiinţei. Însă, în cea mai mare parte a cazurilor, omul nu face ceea ce vrea, ci ceea ce a vrut. Prin deciziile sale, dă mereu o anumită direcţie, în care el se mişcă apoi până în următorul moment de reflecţie. Noi nu vrem constant, voinţa noastră funcţionează numai temporal, pe termen scurt, din aproape în aproape. Astfel ne scutim de a mai voi : este principiul economiei de voinţă. Dar omul superior resimte acest lucru întotdeauna ca profund imoral. Prezentul şi veşnicia sunt înrudite: judecăţile atemporale, generale, au forma prezentului (logica este etica împlinită); şi, tot aşa, în fiecare prezent se află toată veşnicia. Nu trebuie să ne lăsăm determinaţi de interior; trebuie evitat şi acest ultim pericol, această ultimă aparenţă de autonomie. „Să vrei !“ înseamnă : Să te vrei pe tine în întregime ! În socialism singurul lucru corect este acela că fiecare om, ca sine însuşi, trebuie să-şi găsească particularitatea şi să aspire să se găsească pe sine, trebuie să aspire să-şi dobândească mai întâi particularitatea ; şi aici el nu trebuie să lase ca exteriorul să-şi limiteze aprioric posibilităţile. Un om poate fi mândru de bogăţia dobândită şi, pe bună dreptate, să o privească drept simbol etic al travaliului lui interior. Psihologismul este cea mai confortabilă concepţie despre viaţă, deoarece, conform lui, nu mai există, de fapt, probleme. Prin urmare, el condamnă aprioric şi toate soluţiile, din moment ce acordă la fel de


10

Otto Weininger

puţină importanţă atât problemelor reale, cât şi conceptului de adevăr. Nu există întâmplare. Întâmplarea ar fi o negare a legii cauzale care impune existenţa unui motiv şi coincidenţa temporală a două serii cauzale. Accidentul ar nimici posibilitatea vieţii, el l-ar abate din drumul său pe om, care, la început, este în măsură să învingă răul. Accidentul ar face imposibilă telepatia, care este, totuşi, o certitudine. El ar şterge conexiunile dintre lucruri, unitatea universului. Dacă nu există accident, atunci nu există nici Dumnezeu. Iubirea creează frumuseţea Credinţa creează fiinţa Speranţa creează fericirea Ură – urât Necredinţă – nimic Teamă – durere.

}

toate împreună creează viaţa

Durerea este corelativul psihic al nimicirii. (Boală şi moarte.)

Plăcerea este corelativul psihic al creaţiei. Voluptatea este însoţită de durere intensă deoarece în ea confluează creaţia şi nimicirea. Durere : frică = fiinţă : a vrea Plăcere : iubire = fiinţă : a vrea Non-fiinţarea criminalului este, de aceea, cea mai mare dintre dureri ; ea este iadul propriu-zis. Speranţă – frică : psihologia jucătorului. Orice jucător pasionat suferă profund de frică. Oare planta cunoaşte plăcerea şi durerea ? Orhideele, poate ? Voluptatea împreunării pare să le lipsească ! Hermafroditismul plantelor !


DESPRE LUCRURILE ULTIME

11

Îngustimea conştiinţei şi a timpului nu sunt două lucruri diferite, ci unul şi acelaşi fapt. Li se opune paralelogramul forţelor : două mişcări diferite se pot uni într-una şi pot fi îndeplinite de acelaşi corp în acelaşi moment. La nivel psihic există varietatea, chiar oscilaţia. Viaţa psihică a plantelor trebuie, deci, să fie astfel încât să-i lipsească limitarea conştiinţei. Acestui fapt îi corespunde acela că planta nu se poate mişca şi că ea nu are organe de simţ ; deoarece dezvoltarea motilităţii şi a sensibilităţii sunt mereu paralele şi legate. Limitarea conştiinţei (timpul) este forma de mişcare a psihicului. Muncă – creaţie

|

Durere – Plăcere.

Se înţelege că Nietzsche are dreptate atunci când spune că nu există crimă în scop de jaf. Nu există crimă de dragul banilor. Dar jaful nu este o „sugestie a judecăţii slabe“ a criminalului, ci aparţine crimei : jaful reprezintă o ucidere completă ; victima ar mai avea realitate dacă ar poseda bani : de aceea ea trebuie jefuită, adică trebuie ucisă complet. Dintre toate problemele care se pot rezolva principial, cea mai grea este aceea a relaţiei dintre voinţă şi valoare sau, ceea ce revine la acelaşi lucru, a relaţiei dintre om şi Dumnezeu. Oare voinţa creează valoarea sau valoarea creează voinţa ? Oare Dumnezeu creează omul sau numai omul este acela care conferă realitate divinităţii ? Oare voinţa poartă asupra binelui sau binele este cel care pune stăpânire pe voinţă ? Aceasta este problema graţiei divine, cea mai înaltă, ultima problemă a dualismului, în timp ce păcatul originar reprezintă însăşi problema dualismului. Aceasta se poate rezolva, cred, în felul următor : valoarea devine


12

Otto Weininger

ea însăşi voinţă atunci când intră în relaţie cu timpul ; deoarece Eul (Dumnezeu) în calitate de timp este voinţa. Nu poate fi vorba de crearea voinţei sau a valorii : problema se înrudeşte, aici, cu aceea a păcatului originar. Dimpotrivă, voinţa devine valoare (omul devine Dumnezeu) atunci când este total atemporală ; valoarea este o existenţă-limită a voinţei, iar voinţa este o existenţă-limită a valorii. Când Dumnezeu se face timp, atunci El devine voinţă, adică în felul în care s-a instalat fiinţa în raport cu nefiinţa. Orice voinţă nu vrea decât să se întoarcă la fiinţă (spune păcatul originar) şi este ceva între non-fiinţă şi fiinţă. Nu poate fi vorba de creaţie. Omul se comportă faţă de Dumnezeu aşa cum se comportă ochiul faţă cu soarele. Nici soarele nu este soare doar pentru că ochiul îl vede, nici ochiul nu este acela care face să fie soarele. Idioţia este echivalentul intelectual al stării crude. Epilepsia este neajutorare totală, catalepsie, deoarece criminalul a devenit jucăria gravitaţiei. El nu poate păşi. Senzaţia epilepticului : ca şi cum s-ar fi stins lumina şi lipseşte orice sprijin din exterior. Ţiuitul urechilor în cădere : este posibil ca atunci când dispare lumina să apară zgomotul. Un epileptic are viziuni roşii : iad, foc. Poate că nu ne mai putem aminti nimic din starea noastră de dinainte de naştere deoarece suntem prea profund scufundaţi prin faptul de a ne fi născut : ne-am pierdut conştiinţa şi am pretins să ne naştem în exclusivitate pulsionali, fără judecăţi raţionale şi fără cunoaştere, de aceea nu cunoaştem absolut nimic din acest trecut.


DESPRE LUCRURILE ULTIME

13

Crima reprezintă o autojustificare a criminalului ; prin crimă el caută să dovească faptul că este nimic. Omului nu îi este permis să vrea să se determine cauzal în genul „acum mă voi justifica printr-o acţiune şi, astfel, voi fi în regulă pentru totdeauna şi voi acţiona bine de la natură, pentru că nu aş putea altfel“. În acest fel renunţăm la libertatea care, în fiecare moment, poate nega întregul trecut şi, astfel, se opune memoriei pasive (animale). Dacă ne dedăm unei astfel de cauzalităţi facem din noi un obiect ; deoarece morala la care suntem constrânşi nici nu mai este morală. Oare nu cumva cu cât există mai multă voluptate şi mai multă poftă senzuală în relaţia bărbatului cu femeia, cu atât mai scăzut va fi nivelul etic al copiilor ? Nu cumva cu atât mai criminal va fi fiul, cu atât mai târfă va fi fiica ? Ne iubim părinţii biologici ; iată, aici, o dovadă pentru faptul că i-am ales. Starea copilăriei omului este mult mai nefericită decât cea a animalului nou-născut sau a plantei nou-răsărite şi numai omul trebuie să fie crescut şi educat, aceasta din cauză că sufletul lui s-a pierdut, într-un mod atât de cumplit. De aceea şi copilul omului este atât de neajutorat şi de slab, de aici şi pericolul de moarte (mortalitatea infantilă !), mult mai pregnant decât la adult ; omul suferă, în plus, şi de maladii ale copilăriei, pe care animalele şi plantele nu le cunosc.


14

Otto Weininger

Dacă omul nu s-ar fi pierdut pe sine la naştere, el nu ar mai fi trebuit să se caute şi să se regăsească. „Lumea este reprezentarea mea“ – faptul că acest lucru este veşnic adevărat şi nu poate fi negat trebuie să aibă un motiv. Toate aceste lucruri pe care le văd nu sunt adevărul complet, ele învăluie fiinţa supremă, o feresc de vederea noastră. Ca şi cum eu aş fi, dar am nevoie de această autoînşelare şi de această aparenţă. Când am vrut să vin pe această lume, am renunţat pur şi simplu să vreau adevărul. Toate lucrurile nu sunt altceva decât aparenţe, adică ele doar îmi oglindesc subiectivitatea. La fel cum se comportă omul cu cea mai mică şi mai neînsemnată din mişcările sale psihice, la fel se comportă şi Dumnezeu cu omul. Ambii caută să se manifeste şi să se realizeze prin acestea. Nelegiuitul se simte bine când în jurul său se află mulţi nelegiuiţi. Aceasta deoarece el caută oameni vinovaţi ca şi el ; nu are nevoie de judecător, ci vrea să scape de judecător, de Bine, şi ar vrea să dea realitate numai Nimicului. De aceea el se simte eliberat de contradicţie şi despovărat dacă şi celălalt este ca el. Nelegiuitul reprezintă polul contrar al omului care se simte vinovat. Pe când acesta ia vina asupra lui, nelegiuitul o pasează altora : el se răzbună şi-l pedepseşte pe celălalt în locul său : aşa se explică crima. Omul cumsecade merge singur la moarte, dacă simte că devine definitiv rău ; omul comun trebuie


DESPRE LUCRURILE ULTIME

15

constrâns să moară printr-o condamnare judecătorească. Sentimentul propriei imoralităţi echivalează, pentru un om cumsecade, cu o condamnare la moarte ; el nu se mai simte îndreptăţit să ocupe spaţiul pe care îl ocupă, se chirceşte, se diminuează, se strânge în sine, ar dori să dispară, să devină un punct. Dimpotrivă, moralitatea se recunoaşte ca drept la viaţa eternă şi la spaţiul cel mai mare, respectiv la nesfârşit sau la prezentul etern. Vina şi pedeapsa nu sunt două lucuri separate, ci unul singur. Orice boală este şi vină, şi pedeapsă ; orice medicină trebuie să fie psihiatrie, psihologie, ştiinţa îngrijirii sufletului. Ceea ce duce la boală nu este ceva ne-moral, adică inconştient ; şi orice boală este vindecată imediat ce este recunoscută şi înţeleasă interior de către bolnavul însuşi. Este plină de profunzime concepţia veche care le permitea bolnavului şi leprosului să întrebe ce lege au violat de i-a pedepsit Dumnezeu în acest fel. De aceea bărbatul se ruşinează întotdeauna de boală, pe când femeia niciodată. Căutăm să înţelegem mai bine, conform proprei noastre minţi, şi legile logicii, nu numai pe acelea ale eticii, şi vrem să învăţăm să le enunţăm din ce în ce mai corect. Fantezie şi decor, Fantezie şi artă, Fantezie şi joc,


16

Otto Weininger

Fantezie şi iubire, Fantezie şi creaţie, Fantezie şi formă, Fantezie şi decor. Arta creează, ştiinţa distruge lumea senzorială ; de aceea artistul este erotic şi sexual, iar omul de ştiinţă este asexual. Optica distruge lumina. Discontinuitatea curgerii timpului constituie tot ce are el mai imoral. Raportul dintre finalitate şi cauzalitate nu se poate determina fără a rezolva problema timpului.

}

Cauză – acţiune Timp (Mijloc – scop) Inversarea timpului Cel care face din scop mijloc şi tratează consecinţa drept motiv, acela inversează cursul timpului ; iar inversarea timpului este rea. Neîncrederea faţă de sine constituie o condiţie pentru orice altă neîncredere. Judecătorii sunt oameni cu multe rele. „Să nu judece nimeni care nu a fost judecat !“ Cel care stă deasupra altora ca să îi judece rareori se va judeca pe sine. În interior, judecătorul seamănă bine cu călăul. El se răzbună pe sine, fiind aspru cu alţii. Monarhul ca organ şi monarhul ca simbol. Dacă orice iubire reprezintă o încercare de a te regăsi în celălalt şi dacă tot ceea ce este creat nu este


DESPRE LUCRURILE ULTIME

17

creat decât prin iubire, atunci oare nu ar putea fi concepută crearea omului de către Dumnezeu ca o încercare a lui Dumnezeu de a se găsi pe sine în om ? În acest fel şi-ar găsi o noimă şi ideea de divinitate. Umanitatea şi corelativul său – lumea – reprezintă iubirea lui Dumnezeu devenită vizibilă. Legea morală constituie această voinţă a lui Dumnezeu : voinţa lui Dumnezeu este poruncă pentru om (Fechner). Şi, de asemenea, prin intermediul raţiunii teoretice (normele logicii) Dumnezeu este învăţătorul omenirii (profesoratul ca o altă faţetă a paternităţii). Criminalul este împiedicat, adică contestat, de orice semn de viaţă din partea omului care este menit să-i fie victimă ; de aceea el preferă femeile bătrâne : acestea nu contrazic intenţia interioară a crimei sale deoarece ele însele sunt moarte în cea mai mare măsură. Îngerul omului reprezintă partea nemuritoare din el ; diavolul din el este numai ceea ce moare. Greşeala omului este posibilă numai din cauza propriei sale culpabilităţi. Un om nu poate fi răpus în interiorul lui prin nimic altceva decât prin lipsa de religie. De ce se luptă mereu Ceva-ul cu Nimicul ? De ce se se naşte omul, de ce bărbatul doreşte femeia ? Problema iubirii este, după cum vedem aici, problema lumii, problema vieţii, cea mai profundă şi mai irezolvabilă, pornirea formei, pornirea de a da formă materiei, pornirea atemporalităţii în timp, a nemărginirii în spaţiu. Această problemă apare peste tot : ea reprezintă raportul libertăţii cu necesitatea.


18

Otto Weininger

Dualismul în lume este de neconceput : motivul căderii în păcat este enigma, motivul, sensul şi scopul prăbuşirii din fiinţa atemporală, din viaţa eternă spre nimic, spre nefiinţă, spre viaţa senzorială din temporalitatea lumească ; căderea nevinovatului în vină. Niciodată nu am putut să înţeleg de ce m-am ales cu păcatul originar, cum poate deveni ne-liberă o fiinţă liberă. Şi de ce ? Deoarece nu pot recunoaşte un păcat decât atunci când nu-l mai practic. De aceea eu nu mai pot concepe viaţa atâta timp cât o trăiesc, iar timpul este enigma mea pentru că nu l-am învins încă. Numai moartea poate să mă înveţe sensul vieţii. Stau în timp, şi nu deasupra lui, încă aştern timpul, încă cer nefiinţa, încă îmi doresc viaţa materială ; şi, pentru că mă aflu în acest păcat, nu pot să îl concep. Dacă recunosc ceva este pentru că deja mă aflu în afara acestui lucru. Nu pot înţelege păcătoşenia mea deoarece încă sunt păcătos. Nelegiuitul şi nebunul trăiesc discontinuu. Omul trăieşte până ce pătrunde în absolut sau în nimic. El însuşi îşi hotărăşte singur viaţa sa viitoare : îl alege pe Dumnezeu sau Nimicul. El se nimiceşte pe sine sau îşi face rost de o viaţă veşnică. El poate face un progres dublu : unul spre viaţa veşnică (spre deplina înţelepciune şi sfinţenie, spre ideea unei stări perfect adecvate Adevărului şi Binelui) şi unul spre nimicirea eternă. El progresează mereu către una sau alta dintre aceste două direcţii : o a treia nu există. Pentru că timpul este univoc, pe noi ne interesează mai puţin starea de dinaintea naşterii noastre. Naşterea noastră impune ceva nou, începe o serie nouă.


DESPRE LUCRURILE ULTIME

19

Ştiinţa este asexuală deoarece resoarbe, artistul este sexual deoarece emană. Dualismul constă în aceea că noi nu creăm senzaţiile la care ne gândim. Idealismul oricărei filosofii – „lumea este reprezentarea mea“ – manifestă cel mai clar resorbirea lucrurilor de către Eul filosofului. Pentru artist, omul este mai degrabă o parte a lumii, cel care se apropie de lucruri şi care suspendă, astfel, diferenţa de nivel dintre om şi natură. Dat fiind că psihicul creează fizicul, omul trebuie să moară. Moartea îşi găseşte explicaţia în acest fel. Prima variantă : omul a devenit echivalentul absolutului, a pătruns, deci, în viaţa eternă şi, de aceea, el nu poate exista în formă materială, limitată în spaţiu şi în substanţă ; dacă există un paralelism psiho-fizic, atunci el va dobândi un corp devenit una cu întreaga natură vizibilă, el devine sufletul naturii, iar natura devine corpul lui ; la fel, copacul sub care a murit Buddha a început brusc să înflorească în momentul morţii sale : deoarece viaţa cea nouă a tras după sine întreaga natură. Cealaltă posibilitate este pentru omul care a căzut pradă nimicului ; el se desface în atomi materiali pur şi simplu : este nelegiuitul absolut. Acesta face pregătirile pentru această dezagregare psihică deja pe parcursul întregii sale vieţi. Iadul este frica binelui în faţa Răului : deoarece focul este agentul care distruge, care descompune ceea ce are formă. Dar nu există iad : cel bun se creează pe sine, cel rău se nimiceşte pe sine.


20

Otto Weininger

Trupeşte, omul se naşte dintr-un tată şi o mamă, spiritual el se naşte din dorinţa ceva-ului, a absolutului, pentru nimic. Mitul lui Uranus şi al Geei. În măsura în care suntem copiii Domnului şi, în acelaşi timp, şi vlăstare ale ţărânii (materiei). Omul se poate asemăna şi din punct de vedere spiritual cu tatăl sau cu mama : cu tatăl, deoarece devine Dumnezeu, iar cu mama, deoarece moare psihic. Astfel, omul ia fiinţă printr-o genetică superioară celei a animalului ; el se întoarce spre tată dacă neagă păcatul originar sau se scufundă la adăpost în poala mamei dacă îi consimte. Oare nu reprezintă epilepsia singurătatea nelegiuitului ? Oare nu cade el pentru că nu mai are nimic de care să se poată ţine ? Măsura în care fenomenele psihice se deosebesc de cele fizice se poate vedea din următoarele. S-a stabilit că o pornire imorală este asociată întotdeauna cu o anumită mişcare corporală, cu un anume simţământ în suflet, iar o pornire morală este asociată mereu cu un alt gest, este legată de o altă senzaţie corporală ; să presupunem că natura şi localizarea acestei manifestări psihice asociate este cunoscută şi poate fi recunoscută exact de ştiinţă sau de omul însuşi : prin urmare, ar fi imoral în mod absolut şi cât se poate de înalt ca acest om să folosească senzaţiile asociate drept măsură pentru a afla dacă pornirile sale psihice sunt morale sau nu. Aici găsim adevărata deosebire a psihicului de fizic. Psihicul trebuie să fie cunoscut într-un mod mai puţin mijlocit decât fizicul – aceasta este cerinţa eticii. Mai avem o măsură şi un alt organ de cunoaştere şi judecată pentru ceea ce face, gândeşte şi

desprelucr  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you