Issuu on Google+


2013


© 2013 Ştefan Bolea © 2013 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie Este interzisă reproducerea totală sau parțială a textelor fără acordul deținătorului drepturilor de autor. Herg Benet Publishers Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România www.hergbenet.ro editor@hergbenet.ro Copertă: © 2013 The Spartan Bureau Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BOLEA, ŞTEFAN Caietul Roxanei şi alte Jurnale / Ştefan Bolea. - Bucureşti : Herg Benet, 2013 ISBN 978-606-8335-72-8 821.135.1-31 Tipărit în România


Ştefan Bolea

Caietul Roxanei și alte Jurnale (1996-2005)


Ştefan Bolea (n. 1980, Baia Mare) este doctor în filosofie al Facultăţii de Studii Europene din Cluj-Napoca, cu o teză despre existenţialism. În prezent urmează un al doilea doctorat la Facultatea de Litere din acelaşi oraş. Este dublu licenţiat în Filosofie şi Studii Europene şi absolvent al unui Master în Studii Americane. Burse de cercetare la Universitatea din Oslo și la Universitatea Ludwig-Maximilian din München. De asemenea, el este redactorul-şef al e-revistei culturale EgoPHobia (www. egophobia.ro). A publicat trei cărţi de filosofie: Ontologia negaţiei, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj (2004), Introducere în nihilismul nietzschean, Aius, Craiova (2012) şi Existenţialismul astăzi, Herg Benet, Bucureşti (2012). De asemenea, a publicat trei volume de versuri: Război civil, Vinea, Bucureşti (2005), Noaptea instinctelor, Brumar, Timişoara (2009) şi Gothic, Herg Benet, Bucureşti (2011). A publicat poeme și proză în revistele „Apostrof ”, „Tribuna”, „Steaua”, „EgoPHobia”, „Poezia”, „Euphorion”, „Poesis”, „Respiro”, „Sisif ”, „Tiuk”, „E-Leonardo”, „LiterNet”, „Contrafort”, „Suspans”, etc. şi articole de specialitate în revistele „EgoPHobia”, „Sisif ”, „Noema”, „Philosophy Now”, „Filosofisk supplement” şi „Transdisciplinarity in Science and Religion”. A obţinut 16 premii şi distincţii la concursuri naţionale de poezie. A fost, de asemenea, de trei ori finalist al Concursului Prometheus. Cărţile sale au fost analizate în volumul Ştefan Bolea – În apele grele ale Rechinului, Editura Junimea, Iaşi (2010), editat şi coordonat de Ormeny Francisc. Textele sale au fost traduse în engleză, germană, franceză şi portugheză. Blog personal: http://noapteainstinctelor.wordpress.com.


Prolog


Nervi (1995)

1. Aparţin acelei tendinţe potrivit căreia trebuie să redai doar experienţele profunde, doar abisurile vieţii interioare, să scrii doar din pur simţământ, din impuls dionisiac; acelei tendinţe ce vede scrisul ca o modalitate de eliberare a unei tensiuni interne, devenite insuportabile, ca o revărsare a nervilor! Şi acum, după această criză fioroasă, remarcabilă în felul ei, m-am simţit atât de viu, zdrobindu-mi gardienii! Curios că nu mi se pare important să descriu uluitoarea experienţă a înlănţuirii zeilor, ce e doar temporară, din păcate. Poate data viitoare, când îi voi distruge definitiv. 2. Admiraţia generală nu este monopolizată de cel care arată bine sau este inteligent, ci de cel care îşi aranjează mai bine masca. Li se recomandă liderilor o mască agresivă. Când un lider îşi diminuează agresivitatea sau renunţă la intoleranţă, cade, devenind un simplu pion. De aceea, el nu trebuie să renunţe niciodată la mască. Curios e că liderii – cei care guvernează Totul, cei care ne îngenunchează pretutindeni – se supun totuşi unei condiţii: Masca e stăpânul lor.


3. Sunt unele momente când presimt că sunt pe cale de a realiza ceva măreţ şi… sunt întrerupt. Aş da toate operele lui Cioran & Ionesco pentru a mă întoarce la clipa dinaintea revelării acelui Adevăr, iremediabil pierdut. 4. „Dumnezeu este, chiar dacă nu este.“ Tot ce a scris mai profund Cioran este adunat în această frază aparent naivă. Cei care nu o înţeleg sunt mai jos decât cimpanzeii. 5. Dacă ne-am abandona măştile, condiţia umană ar deveni exhibiţionistă şi am vedea cu adevărat profunzimile. Totul s-ar simplifica până la absurd şi crima ar deveni la fel de obişnuită ca ironia şi mizeria cotidiană. 6. M., un bun prieten, singurul care conta, suferea de un materialism cam tâmp, până într-o zi, când avu o criză de misticism, urmată de una de nihilism. Când am râs şi i-am criticat nonprofunzimea sentimentelor, a rupt-o cu mine brusc. O parte din mine a resimţit amărăciunea, alta o satisfacţie maliţioasă: „Mi-am tăiat şi ultima legătură cu originea. Acum mă pot desprinde …“ 7. Realitatea e mai aproape de cei care nu se gândesc la ea. 8. Părinţilor noştri – acelor rataţi neinteresanţi din anii ’60 – le-a intrat dictatura în sânge, nu mai pot trăi fără ea. Se supun orbeşte cu plăcere şi când nu-şi pot permite acest lux, dau ordine asemenea unor zei, aşteptându-se la o supunere necondiţionată. Ar fi absurd să ne supunem legilor lor: dacă am fi despuiaţi de non-conformism, cu ce-am mai rămâne? 9. Părinţii noştri, blocaţi pe frecvenţa clasificărilor şi a diagnosticărilor, uită însuşi Esenţialul, însăşi Problema, trăind până la moarte cu iluzia că au fost eficienţi şi că au lăsat în urma lor nişte clone care latră mulţumite. Dacă


ar ghici adevărul, dacă ne-ar cunoaşte cât de cât, ne-ar fi sugrumat din faşă, asemenea marilor spartani. Trăim în penumbră, dar în surâsul nostru licăreşte o nuanţă de tristeţe. 10. Pasiunile adevărate nu pot degenera în platonism. Ele sfârşesc în mormânt sau în ură eternă. 11. Când eşti obosit şi te simţi exilat, observi cu uşurinţă defectele şi sofismele semenilor tăi, voioşia şi optimismul lor artificial. Căci toţi suntem în esenţă pesimişti. Celor foarte prietenoşi, celor cu un surplus de dragoste pentru colegii lor de existenţă, li se recomandă o doză de tăcere zilnică. În cel mult o lună vor înţelege că omul este cea mai joasă formă de exprimare a materiei. În treizeci de zile excesul de luciditate acumulat îi va costa – vor dori să-şi schimbe condiţia cu cea a unei stânci. 12. În mijlocul naturii, departe de tot ce cunosc, departe de tot ce detest, am o covârşitor de puternică senzaţie de libertate. O senzaţie trecătoare, o iluzie, căci suntem înconjuraţi de ziduri solide şi înalte, greu de penetrat. Când vom doborî toate zidurile şi vom cuceri Libertatea, lumea noastră se va prăbuşi. Fiindcă, având toate libertăţile, ce ne-am mai putea dori?… (…Plictiseala, acest duşman pe care-l simt de o vreme în Tot, este mult mai înfricoşătoare decât Apocalipsa promisă de sărmanul Dumnezeu [îşi făcea doar datoria!], căci o secretăm în noi la fel cum un cadavru îşi produce viermii.) 13. La urma urmei, cuvintele sunt doar o mască a Esenţei, doar un surplus. De aceea, nu te sfii să vorbeşti mult şi fără sens, să concepi pseudorugăciuni sau injurii. Trebuie să ne eliberăm de tirania cuvintelor, să ne întoarcem la magia senzaţiilor pure, să trăim în aroma şi


misterul Instinctului Originar. 14. Nihilism… Nonconformism… Disperare… Când spleen–ul se va infiltra şi în acestea, sinuciderea nu va mai fi satisfăcătoare. Ar fi mult prea puţin… 15. Când trebuie să iei o hotărâre importantă, o parte din tine ştie cu precizie că vei fi dezamăgit, indiferent ce variantă alegi. Soluţia: nu lua hotărârea, treci prin ea! 16. Alecsandri, după ce a descoperit Mioriţa, s-a convins că românul e născut poet. Din contră, balada demonstrează că românul e născut cioban. 17. Adevărul este o divagaţie, ultima. Nu-l vei descoperi decât atunci când va fi prea târziu, când nu va mai conta… 18. „Beethoven a eliminat pe Dumnezeu din muzică, din cauza predominării elementului eroic… Năvala eroică a lui Beethoven a laicizat transcendentul într-o dramă umană.“ O dovadă că Cioran nu l-a înţeles pe Beethoven: el nu s-a îndepărtat de Dumnezeu în favoarea omului, el n-a suprimat existenţa divină pentru a se închina marelui om, ci a îmbrăţişat omul, dumnezeindu-l. Nu e simplu eroism, ci chiar supraeroism… Cine poate asculta An die Freude fără să simtă că dansează pe cadavrul fostului Dumnezeu! 19. Ceea ce e neliniştitor la Beckett se găseşte la sfârşitul antiromanelor sale. Te împiedici de urmele paşilor tăi, încercând să cauţi firul de lumină într-un veşnic amurg (asemenea personajelor sale) de-a lungul unor cărţi plictisitoare şi tragic de comice, dar sfârşitul e cel care-ţi dă lovitura de graţie. Simţi ironia ultimei clipe – care nu va fi cu nimic diferită de anterioara, care va fi asemenea primei!!! Un pesimism absolut justificat, dar unul mesianic. Şi când te gândeşti că sunt unii care îl


consideră pozitivist… 20. Sentimentul că toate lacrimile din lume sunt calpe pe lângă una de-a mea şi evidenţa că acesta e adevărul… Toţi ceilalţi sunt disperaţi din snobism, dar eu simt tăişul iRealităţii apăsându-mi sufletul. 21. Până azi credeam că sunt Nefericit … Până azi, când am aflat că totul a fost o mascaradă – de-acum nu mai sunt actorul propriei mele piese, ci doar decorul. 22. Beethoven mă face să suport mai uşor drama de a nu mă fi născut Dumnezeu, Mozart motivează necesitatea delirului ideilor, Orff îmi pune cu sadism şi cu un surâs mefistofelic răbdarea la încercare – dar merită să aştepţi ore întregi pentru a deosebi o notă paradisiacă în divagaţii fals-meditative –, Bach îmi aminteşte gustul primului eşec, Wagner mă binedispune prin irealitatea începutului şi prin saltul sunetelor ce ating un paroxism bizar (tragedie lipsită de tragism), iar Guns N’ Roses şi Nirvana reaprind cu inconştienţă flacăra clasicilor. De fapt ecourile Furtunii beethoveniene străbat toată muzica rock a anilor ’90. 23. Muzica, dacă izbucneşte din nervi, pasiune sau chemare către Dumnezeu, leagă o punte cu adâncurile mele. De ce nu există o melodie nesfârşită, capabilă sămi înlocuiască percepţiile şi amintirile? De ce nu există un portal constant către iluzie? De ce vinovăţia îmi tulbură visele?… Nu există nimic mai dureros decât muzica tăcerii, scrâşnetul imperceptibil al clipei care se striveşte în următoarea. 24. N-aş putea măcar imagina păcate pe Beethoven… Muzica neîntreruptă şi amplificată mă face sfânt. 25. În ultimele ore ale fiecărui secol, toate bibliotecile ar trebui arse din temelii. Ar creşte probabil frecvenţa


sinuciderilor, dar am fi scutiţi de blestemul neoriginalităţii şi de hulele nocturne adresate gânditorilor, care au văzut totul înaintea noastră sau au trăit cu mult înainte nebunia ce-a izbucnit în noi. Am fi liberi să o luăm de la capăt şi nu ne-am lovi nicicând de veninul vechilor rebeli. 26. Toţi suntem în aceeaşi oală. N-ar trebui să ne tulbure ideea mântuirii, pentru că n-o vom obţine niciodată; în cel mai bun caz vom ajunge la iluzia conştiinţei mântuirii. În ciuda urletelor, a rugilor, a speranţelor, toţi vom sfârşi în inexplicabila teroare vibrantă şi presimţitoare de moarte. 27. Ce m-ar putea salva acum? O lacrimă de înger sau scuipatul plin de fiere al unui demon ranchiunos! Deja nimic nu mă poate opri acum. Primul pas spre drumul detaşării de fiinţă a fost făcut… M-am înşelat din nou. Absurd sau nu, sunt prea uman pentru a mă apropia (sau depărta) de condiţia umană. 28. Ce înseamnă ieri, azi sau mâine în filozofie? Ieri înseamnă începutul (de fapt, o reluare!), o desfăşurare a iluziei unor generaţii (de la Thales la Cioran)… Ce va însemna peste trei milenii un nume ca Hegel? Un volum prăfuit într-o bibliotecă muribundă… Nici atât, poate… Totuşi, într-o sută de milenii scrierile lui Diderot ar putea deveni isteria oficială a universului! Azi înseamnă răgetele noastre, disperările noastre cacofonice, care imită răgetele maeştrilor muţi! Mâine înseamnă continuarea firească a „ieri“-ului şi a „azi“-ului. Şi mai departe… Holocaust! 29. Nu trebuie să-l detestăm prea tare pe Dumnezeu… În fond, e doar uman. 30. De ce nu se enervează Dumnezeu, în sfârşit? De


ce nu-şi pedepseşte „rebelii“, de ce nu se aruncă asupra acelora ce-l neagă zi şi noapte, propovăduindu-i inexistenţa sau, în cel mai bun caz, decesul apropiat?… În profunzimile sale, El îşi doreşte căderea! Sunt convins că s-a plictisit de mult de rolul său de Hegemon absolut, pe care i l-a oferit pe tavă iudaismul. Acum îşi aşteaptă cu ură liniştită călăul… Mii şi mii îl visează într-o baltă de sânge… Dar încă Alesul nu S-a născut… Sau, poate că, dimpotrivă, venit-a clipa? 31. Văd globul pământesc ca pe o imensă minge de puroi, care se umflă pe zi ce trece. Îmi doresc să se spargă odată… Vreau o adevărată apocalipsă a întregului cosmos… Să curgă puroiul în toată galaxia! 32. Nu cred în Dumnezeu, nici în Diavol. Cred în puterea de perpetuare a răutăţii acestei lumi, cred în victoria omului asupra universului: omul se va întinde ca un cancer, ca o plagă până la stele şi până-n iad. 33. Bătrânii din România sunt periculoşi! Amestec de falsă umilinţă, şmecherie înnăscută şi stupiditate agresivă. Surâsul lor melancolic este o sabie mereu trasă din teacă. 34. Geniul nu poate fi conceput sub spectrul normalităţii. Când piticii ne guvernează, uşa ospiciului este mereu deschisă! 35. Geniul nu este pur dacă nu se înrădăcinează întrun nonconformism extrem, care îşi trage seva din absurd. 36. „Genius is one percent inspiration and ninety-nine percent perspiration“ (Edison). Nu cunosc o definiţie mai infantilă a geniului. Parcă orice funcţionar care munceşte 18 ore pe zi sau orice şoarece de bibliotecă care roade ani întregi cărţulii e aproape de geniu.


37. Fiecare om se naşte cu geniu… Doar unul dintr-un milion reuşeşte să treacă de bariera talentului şi de cursa inteligenţei şi să atingă cu adevărat geniul său nativ… Câţiva din cei aleşi reuşesc să străpungă geniul, să treacă de limitele sale, să atingă Adevărul şi atunci înnebunesc! 38. Vine, vine sfârşitul! Sfârşitul nu vine de la vreo armată de îngeri-marionetă sau de la simpaticii drăcuşori inexistenţi, ci irumpe chiar din sufletele noastre… Cade, cade cortina! Cade pe noi! Şi ne va strivi… Ce acces turbat de optimism. Aş fi salvat să cred aşa ceva. Aş putea da mâna cu Dumnezeu, cu care am o răfuială veche. 39. Ce insuportabili sunt cei de vârsta mea! Ar trebui băgaţi toţi la răcoare! Ce să mai vorbim de cei trecuţi de 20… Se singularizează prin stigmatul mediocrităţii, pe care îl poartă cu mândrie şi autosuficienţă. Caracteristică pentru mine este însă pecetea ratării. 40. De multe ori simt nevoia unei ejaculări cu lavă a lui Dumnezeu, care să înece întreaga lume! Pământul să devină o căldare scârnavă, în care El ar plonja voios, uitându-şi îndatoririle şi abandonându-şi inhibiţiile! Ar fi un sfârşit frumos al pseudoistoriei. Creaţia exasperânduşi Creatorul, care îmbrăţişează Sinuciderea colectivă… Din păcate, un happy end nerealist. 41. Ruşii au făcut cel mai mult rău României: pe parcursul a jumătate de veac, ne-au zdrobit creierul, l-au supt cu tupeu şi s-au lins pe buze. Vor mai trece 50 de ani sau 500 până ne vom întoarce la o situaţie acceptabilă? 42. Viaţa este un coşmar ce nici măcar nu se compară cu moartea. Şi totuşi, când auzi numele zeiţei Sfârşitului, de fiecare dată e altfel: uneori simţi o resemnare demnă,


alteori te sondează teama-Canibal, alteori te salvează visul (iluzie în iluzie), de cele mai multe ori, te crestează însă coasa disperării. 43. Orice e preferabil condiţiei umane, orice în afară de Divinitate. 44. Şcolile noastre postdecembriste n-au suferit mutaţii radicale. Predomină aceeaşi mediocritate şi stupiditate dezorientată, ce să mai vorbim de banalul conformism din rândurile profesorilor, aceşti morţi vii… Mai sunt şi excepţii, desigur, excepţii care ne costă. 45. Gramatica – moartea filosofiei. Filosofia – moartea poeziei. Poezia – gramatica morţii. 46. „Adevăraţii atei îl iubesc nebuneşte pe Dumnezeu“ (Unamuno). E plăcut să ştii c-au fost înaintea ta alţii la fel de lucizi. 47. Dacă nu reuşeşti să combini în viaţă poezia cu teatrul, dacă nu-l ţinteşti pe Dumnezeu prin orice vers (în timp ce-l negi), dacă n-ai ocazia să fii Macbeth, atunci existenţa n-are nici măcar o fărâmă de sens! 48. „Şi Dumnezeu îşi are infernul său: este iubirea lui faţă de oameni.“ (Nietzsche) Pe naiba! Ce e atât de picant în existenţa divină? Căci mulţi şi-l închipuie îngrozitor de singur şi de melancolic. Totuşi, Dumnezeu, dacă n-ar avea un scop, s-ar sinucide din plictiseală. Care ar fi acel scop? De pildă, de exegeza sa se ocupă îngerii. Ce speră Dumnezeu? Să fie decapitat? Probabil! Dar ocupaţia sa principală constă în demonizarea sa. Încearcă cu greu să-l depăşească pe Lucifer în subtilitate şi asta o simţim pe pielea noastră. Diavolul face rău pentru a perpetua răul – numai Dumnezeu face prin bine un Rău gigantic. Din păcate, el n-a învăţat să se privească pe sine „dincolo de bine şi de rău“.


49. Să ştii că ai atât de multe de dat şi să nu arăţi nimic. Să presimţi că eşti Alesul şi să te târăşti în umbra Ratării! 50. România este o ţară interesantă cu o literatură ciudată. Zămisleşte genii destinate ratării. Odată ce-i cunoşti limba, cu greu te poţi desprinde de vraja ei. Dacă reuşeşti să te desparţi de ea, ai doar de câştigat. În aparenţă… 51. Optimismul a fost întotdeauna religia majorităţii. În pasele mele proaste (şi viaţa a fost pentru mine o lungă pasă proastă), am impresia că n-am îmbrăţişat eu pesimismul, ci că el mă preceda, îmi aştepta intrarea în mlaştina terestră, pentru a-mi şopti realitatea. 52. Mă caracterizează o înclinaţie către personajul negativ. Răul – dacă nu poate fi amplificat – îl lăsăm aşa cum era şi binele îl transformăm în rău. Şi Dumnezeu are exact aceeaşi înclinaţie. 53. Aş vrea să am puterea să-mi zdrobesc ochii, fie şi numai pentru a scăpa de rânjetul conformiştilor. 54. Metafizicienii pesimişti mă atrag şi mă binedispun, optimiştii mă interesează doar dacă s-au sinucis în tinereţe. 55. Noapte sufocantă de iarnă. Încercam să adorm. Aveam mari dificultăţi, dar cel puţin stăteam cu ochii închişi. Deodată i-am deschis şi am surâs fericit: „Pe cine încerc să înşel? Toţi suntem morţi!“. Odată ce am atins această certitudine, m-am liniştit şi am adormit împăcat. La ce concluzie mai înaintată puteam ajunge?… Ne lăfăim într-un mormânt şi tot ce am întreprinde este scăldat în balele eşecului. 56. Prefer o ameninţare cu răzbunarea sau presimţirea unui masacru comportamentului unei persoane care


îmi este obligată. 57. Să presupunem că omenirea se va dezvolta fără încetare, va progresa milioane de ani în şir. Să presupunem în continuare că humanoizii vor asalta întreg universul, îl vor popula masiv şi vor deveni rasa dominantă a universului. Plaga umană se va întinde, va suge şi va rade planete în drumul ei, va lupta cu necesitatea şi cu istoria şi le va supune – căci avem, din păcate, toate calităţile învingătorului. (…Delir, într-adevăr delir, dar isteria fără margini dă în clocot şi te opăreşte cu Adevărul.) Până când, oare până când, Doamne, vom popula spaţiul? Suntem blestemaţi la o existenţă veşnică? Suntem condamnaţi să nu sfârşim? Dacă exişti, Dumnezeule, pune capăt coşmarului!… Pentru spiritele lucide din următoarea sută de ani va deveni clar că apocalipsa este cea mai valoroasă speranţă, că sinuciderea e mântuire. 58. Întotdeauna am simţit că sunt exact opusul celor din jur. Am trăit cu certitudinea unei imense distanţe între mine şi ceilalţi. Poate ar trebui să schimb mediul – m-aş convinge, poate, că sunt incurabil – sau poate, din contră, să mă supun regulilor, să mă adaptez !… Ce glumă bună! 59. Furie… Mânie… Ură… Sentimentele care te încearcă atunci când te gândeşti că ai fost vomat în existenţă fără să fii consultat. 60. Puţini mor înaintea apogeului. Mozart – unul din cei norocoşi. Să mori după ce ai compus Requiem-ul e ca şi cum Dumnezeu ar fi decedat în ziua a şasea! 61. Nu poţi trăi experienţa absurdului cu măsură. 62. Ateismul s-a născut în biserică. 63. Filozofia o concep doar ca un apogeu al subiectivităţii. Scopul ei? Lupta cu Dumnezeu…


Cuprins Prolog ..................................................................... 5 Caietul Roxanei (22.04.96-22.03.97) ................... 19 Intermezzo ........................................................... 83 Meet Hilda (14.04.03 – 16.06.03) .......................... 91 Intermezzo .......................................................... 131 There’s Something About Elie (03.01.05-20.06.05) .. 141 Epilog .................................................................. 169 Anexe la Caietul Roxanei ...................................... 175 Anexe la Meet Hilda ............................................. 191 Anexe la There’s Something About Elie .................... 201


www.hergbenet.ro www.libraria.hergbenet.ro Herg Benet Publishers Bun de tipar: noiembrie 2013. Apărut: 2013. Editura Herg Benet, Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România. E-mail: editor@hergbenet.ro Tipărit în România.



caietulrox