Issuu on Google+


2014


© 2014 Alain Gavriluțiu © 2014 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie Această carte este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu personaje, locuri sau evenimente reale este fie întâmplătoare, fie presupune o intenție artistică din partea autorului, care va fi considerată în limitele stilului literar sau ale genului pamflet. Este interzisă reproducerea totală sau parțială a textelor fără acordul deținătorului de drepturi de autor. Herg Benet Publishers Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România www.hergbenet.ro editor@hergbenet.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GAVRILUȚIU, ALAIN Cărăușul de păcate / Alain Gavriluțiu. - Bucureşti: Herg Benet, 2014 ISBN 978-606-8530-21-5 821.135.1-31


Alain Gavriluțiu

Cărăușul de păcate roman


Discografie: I. JaMes Brown – I feel Good, NanCy SinAtRa – Bang Bang II. KeLis – Milkshake III. TraCy ChapMan – Give Me One Reason, LeoNard CohEn – Chelsea Hotel IV. Guns N’ RoSes – Paradise City V. R.E.M. – Everybody Hurts VI. EurYthmIcs – Sweet Dreams VII. DepEche MoDe – Somebody VIII. The CuRe – Friday I’m In Love IX. U2 – One X. GreEn DAy – Basket Case XI. SkuNk AnAnsIe – Secretly XII. RobBie WilLliaMs – Let Me Entertain You XIII. BuSh – The Chemical Between Us XIV. MasSive AtTacK – Karmacoma XV. SoUl AsyLum – Runaway Train XVI. REd HOt ChiLi PepPers – Under The Bridge XVII. 4 Non BloNdes – What’s Up XVIII. JaMes BluNt – Goodbye My Lover XIX. RadIoheAd – Exit Music (For a Film) XX. ErIc ClaPton – Tears in Heaven


Îşi va pune Aaron mâinile sale pe capul ţapului celui viu şi va mărturisi asupra lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptăţile lor şi toate păcatele lor; şi, punându-le pe acestea pe capul ţapului, îl va trimite cu un om anumit în pustie. Şi va duce ţapul cu sine toate nelegiuirile lor în pământ neumblat şi omul va da drumul ţapului în pustie. (Lev.16:21-22). Cineva trebuie să fie blamat pentru toate păcatele imaginate de omenire… Poţi să aștepți pietrele cu capul plecat sau poţi să încerci să fii la înălţimea dispreţului cu care eşti tratat. (Marcus)


I. Cealaltă faţă a monezii

Cine naiba pune James Brown într-un spital? Idioţii ăştia încă mai cred în terapia prin muzică? Cum poţi să pui «I Feel Good» într-o secţie de bolnavi aflaţi în stadii terminale şi apoi să te aşezi planturos, ca un deşeu toxic, să-ţi iei un aer de doctor ocupat şi să aştepţi miracolele? Reveniţi-vă! «I Feel Good» poate fi considerat acceptabil doar în cazul în care te afli în insulele Cabrera, lăbărţat pe toată lăţimea unui pat, aproape alienat de plictiseală, având creierii însămânţaţi cu halucinaţii, prizând cocaină de pe buricul unei mulatre cu care tocmai te-ai împreunat sălbatic sfidând gravitaţia şi legile anatomiei. Şi totuşi, un cretin cu ifose de geniu medical avusese ideea să azvârle o undă sonoră atât de nepotrivită într-o secţie de terapie intensivă şi probabil că acum, în depozitul de medicamente, mândru de el, îşi bălăbăne mădularul înfoiat pe sub fustele prea scurte ale vreunei asistente sau stagiare care se mişcă apatic masându-ţi sfârcurile întărite, căutând o urmă de feromoni care să-i satisfacă nevoia disperată de orgasm. Nu îl va obţine. Cum nu l-a obţinut niciodată, deşi a încercat din răsputeri. A început cu profesorii pe care i-a mituit cu ore de plăcere orală când buzele sale nu luau nicidecum conturul unor cuvinte cu semnificaţie didactică şi a continuat cu diverşi parteneri care, cu toţii, i-au promis momente de deliciu sublim, dar care i-au oferit doar scremete grăbite


şi numere de telefon intenţionat greşite. Ce nu a înţeles tânăra curviştină este că, de fapt, pe lângă o chestiune de hormoni şi fricţiune monotonă, orgasmul este, în principal, o chestiune de descătuşare sufletească şi de sensibilitate cerebrală. Nimeni nu i-a spus că este o greşeală fundamentală să consideri că orgasmul poate fi legat în atât de mare măsură de nişte atribute încarcerate de legile fizicii, cum ar fi forţa de frecare, volumul şi presiunea. Orgasmul autentic este o formă veritabilă de apropiere de divinitate, fiind o eliberare zguduitoare de energii creatoare care, precum elohimii, îmbogăţeşte formula universală a genezei. Orgasmul este o împreunare intensă a omului cu estetismul sublim al universului, o horă efervescentă a simţurilor robite pentru scurt timp de spirit, este victoria efemeră a nesfârşitului asupra limitelor impuse de condiţia umană. Aşadar, pentru atingerea orgasmului, o condiţie sine qua non este prezenţa spiritului fertil şi lipsa limitărilor de natură educaţională şi morală. Or, tinerei curviştine care geme din obligaţie sub doctorul meloman îi lipsesc cu desăvârşire atât spiritul, cât şi intelectul, iar lucrul ăsta o face ineligibilă pentru orice formă de orgasm, fie el cât de mic şi lipsit de vitamine. Este pur şi simplu neorgasmabilă. Ar putea să pară stupid că a fost nevoie de atât de multe cuvinte pentru a o descrie, când frigidă ar fi putut să înfăţişeze destul de relevant handicapul ei amoros, însă inexcitabilitatea defineşte o incompetenţă a partenerului, pe când imposibilitatea orgasmului reprezintă o tară intelectuală sau spirituală care aparţine în totalitate femeii. Ahhh. În spaţiul acesta dedicat exitus-ului, melodia asta îşi pierde în totalitate finalitatea pentru care a fost creată. Devine sinistră şi chiar jignitoare pentru cei al căror marş funebru ajunge să fie cântat de “the godfather of soul”.


Muzica este, ca orice formă de artă, extrem de dependentă de individul căreia îi este adresată. Nu poate să se autodefinească şi să iasă din stăpânirea creatorului său decât atunci când capătă propria poveste modelată de cei cu care intră în contact. Drama intervine atunci când modelatorii săi, cei care ar trebui să-i dea libertatea prin înlănţuiri de evenimente extraordinare, sunt incapabili să ducă la bun sfârşit expulzarea ei spre propria aventură. Atunci muzica se ofileşte, se stafideşte ireversibil, notele se zbârcesc pe portativ, octavele se lichefiază şi se scurg bălos într-un amestec murdar, trilurile se transformă în horcăituri abjecte, armoniile devin scremete neputincioase şi întregul muzical se denaturează pentru ca, într-un final, să se transforme întrun imn odios, mut, zbuciumat doar de convulsiile umilinţei supreme, aceea de a fi incapabil să-ţi îndeplineşti menirea. Este exact cazul lui James Brown, care, din difuzoarele clocite ale unui casetofon chinezesc, se zbate inutil să înveselească atmosfera unui salon de terapie intensivă, unde moartea şi durerea joacă zaruri pe răsuflările locatarilor. Universul întreg pare gâtuit de indignare în faţa unei erori atât de groteşti. Iar întreaga sa indignare pare concentrată în picătura încăpăţânată care se scurge cu ritmicitatea unui metronom stricat în chiuveta murdară a salonului. Aceasta este esenţa parfumului indignării absolute; picătura murdară care curge obsedant într-o chiuvetă infectă dintr-un salon de terapie intensivă pe ritmuri de « I Feel Good ». Iată exemplul perfect pentru a ilustra tragedia deraierii creaţiei către derizoriu prin lipsa conştienţei populare. Primul artist care s-a lovit de această dilemă a fost însuşi Marele Creator. După ce a creat lumea, şi-a dat seama că nu are cui să o arate. Absenţa unui spectator activ în marele carusel universal nu era gravă apriori, ea a devenit supărătoare pentru EL doar când a înţeles că fără receptaculul


subiectiv al unor alte simţuri creaţia sa este inutilă și inertă. Este trist că atributul imediat postnatal al lumii a fost o impersonalitate aproape comică prin chiar drama inutilităţii sale. Omul, aşa cum îl ştim noi, a apărut ca urmare al acestei dileme de ordin artistic, fiind receptacul şi purtător al creaţiei divine. Practic, umanitatea este primul pretext al divinităţii pentru a se extazia în faţa propriei opere de artă. Însă Creatorul avea nevoie de un martor servil. Aşa a apărut al doilea pretext pentru lauda de sine, şi anume păcatul. Pentru că prin păcat îţi pierzi dreptul de a fi părtaş la aventura creaţiei, fiind aruncat în afara ei. Astfel, paradoxal, prin văicăreala păcătoşilor cu interdicţie la eden, Jupânul cosmic are, pentru eternitate, chiar la porţile lui, cea mai ieftină formă de propagandă – publicitatea din gură în gură. Iadul este, să recunoaştem, o destinaţie atât de înfricoşătoare încât face cotidianul lumesc, oricât ar fi el de monoton şi sărac în emoţii, să pară o excursie veşnică în ţara minunilor. Trebuie recunoscut: Dumnezeu este, fără urmă de îndoială, primul mare OM de marketing al universului şi produsul pe care l-a advertizat cel mai bine a fost… viaţa. Cineva trebuie să oprească muzica. Devine sinistru să-l asculţi pe James Brown cum este acompaniat de horcăiala comatosului de lângă tine, sau de zgomotul tern, impersonal, al maşinăriilor de întreţinut viaţa din salon. Ajungi să te simţi capturat împotriva voinţei tale într-un film de Tarantino, în care găşti dezlănţuite de chinezoi hiperexcitaţi îşi cară săbii în cap ca apucaţii pe ritmuri de rock’n roll, iar sângele curge în şuvoaie dezlănţuite, toată această risipă de hemoglobină fiind acompaniată de Nancy Sinatra. Nu ai zice că nişte omuleţi atât de piperniciţi ar putea conţine atât de mult sânge. Păcat ca organele abilitate ale Crucii Roşii nu fac nicio campanie masivă de recoltat


sânge, pentru că micuţii au potenţial. Ar putea chiar înfiinţa centre de muls oamenii de sânge. Pe lângă avantajul de a avea în permanență sânge în depozite, omenirea ar putea fi scutită, pentru o perioadă, de energia destructivă debordantă pe care o au în faţa camerelor de luat vederi aceşti elfi cu ochii mici şi sabie lungă. Este clar că, după ce s-au supt din tine câteva sute de mililitrii de sânge, nu-ţi mai arde să alergi pe platouri de filmare cu sabia de samurai într-o mână şi cu suliţa de bambus în cealaltă. Bang, bang, I hit the ground – în ciuda fondului sonor din salon, care îl scotea din minţi, Marcus nu putea să-şi scoată din cap melodia lui Nancy Sinatra. Se gândise la ea şi acum melodia crescuse în interiorul creierului său ca o tumoră şi nu putea cu niciun chip să şi-o extirpe. Marcus se gândise la multe lucruri de când îşi revenise şi de când James Brown zburătăcea prin trompa lui Eustachio, zbătându-se între ciocănel şi scăriţă, însă acest I hit the ground îi bântuia creierii cu obstinaţia unui Martor al lui Iehova, plecat să convertească necredincioşii. Marcus ştia cum este să te zdrobeşti de podea. Toată viaţa sa fusese un picaj în gol fără paraşută. De fapt, paraşute avusese o grămadă, dar nu reuşise să convingă pe niciuna dintre ele să-i amortizeze picajul. Mai întâi căzuse mort de beat, apoi căzuse leşinat, răpus de cocaină, ecstasy sau ciuperci perverse. Iarba nu-l doborâse niciodată. Apoi începu să cadă din ce în ce mai des. Moral, nici măcar nu mai încerca să se ridice. Îşi abandonase principiile şi le lăsase călcate de oricine putea să-i ofere câteva ore de plăcere, orice formă de plăcere. În urmă cu câţiva ani, leşinase pentru prima dată din cauza unei căderi de calciu. Apoi căzuse din cauza febrei. Delirase câteva zile într-un spital, însă cu asta era obişnuit. A fost ca atunci când, cu creierii îmbibaţi de LSD, vedea comando-uri de pitici care încearcă să-l doboare împuşcându-l cu ventuze


înflăcărate, numai că la asta se adăugase temperatura şi doctorii care se tot învârteau în jurul lui. Ajunsese la concluzia că boala este un drog la fel de puternic ca oricare altul, şi chiar mai puţin costisitor. Însă nu şi dacă ai SIDA. Atunci situaţia se maroneşte din toate punctele de vedere. Boala se transformă într-un full time drug care devine, până la urmă, cel mai costisitor dintre toate. Pentru că, în final, te costă viaţa. Începuse să citească febril cărţi despre viaţă şi moarte, căutase răspunsuri între coperţile unor mari filozofi. Căutase definiţii savante care să justifice orice sacrificiu atunci când vine vorba de plăcere. Simţea că doar astfel boala lui ar căpăta un înţeles, o semnificaţie. Numai că, în loc de teorema plăcerilor necondiţionate, cineva îi vorbise despre Epicur şi despre moderaţie şi legătura ei cu înţelepciunea. Marcus nu se considera înţelept, dar nici chiar dobitoc nu se credea. Se convinsese că acest Epicur nu era altceva decât un fricos preocupat de moderaţie ca măsură a înţelepciunii. Marcus ştia că moderaţia nu este decât măsura alienării gregare. Moderaţia este conversia morală a incapabilităţii sociale. Moderaţia este forma cea mai despersonalizantă a fricii de tine însuţi. Devii moderat atunci când întrezăreşti perspectiva incapacităţii de a mai face excese. Să luăm exemplu copiii. Copiii nu sunt moderaţi nici în comportament, nici în cerinţe, pentru că nu au desenată încă în circumvoluţiuni harta eşecului şi, prin urmare, nici sextantul fricii de eşec nu modelează trasee neuronale care să le paralizeze dorinţele.


II. Micul dejun al campionilor

— Opriţi mizeria aia de muzică!! Marcus adunase în acel răcnet toată ura de care putea fi în stare un bolnav de SIDA căruia doctorii nu-i mai dădeau decât cel mult un an de trăit. Răcnetul acela nu era adresat nimănui în particular şi tocmai de aceea putea să fie atât de animalic şi de subuman; pentru că nu ar fi lezat pe nimeni în particular, ci pe toţi în ansamblu. Era un strigăt de revoltă împotriva omenirii întregi, împotriva zilelor şi nopţilor în care oamenii se sculau, se duceau la muncă, şi-o trăgeau, mureau, pasivi, fără reacţie, fără zbucium, sedaţi de cotidian, adormiţi într-un fatalism mistic, cu urdorile credinţei în inevitabil atârnându-le ca o trenă puturoasă. Era un strigăt de război scuipat împotriva alienării cosmice, împotriva plictisului universal care omoară curiozitatea, împotriva inapetenţei pentru explorare şi acumulare. El murea şi lumea se mişca la fel de lipsită de nerv, grăbindu-i prin lentoare scadenţa termenului de garanţie. Viteza cu care boala îl măcina pe el devine dublă în comparaţie cu târâtul pervers de monoton al universului. Dintr-o dată, ca şi cum strigătul acela lipsit de armonii umane era declicul necesar pentru a pune în mişcare roţile ruginite ale alertei cerebrale a echipei de gardă, asistente şi medici au început să mişune în jurul patului său, inutili, dar preocupaţi. Marcus se simţea ca şi cum ar fi apăsat pe


butonul de «repede înainte» al unui video stricat care mişca acţiunea cadru după cadru, grăbit, opintindu-se din toate şaibele, însă fără sunet şi, deci, fără nicio urmă de utilitate pentru înţelegerea intenţiilor autorului filmului. Marcus era deranjat de toată agitaţia din jurul lui. Asta nu-l mira foarte tare. Starea de bine este în strânsă legătură cu posibilităţile de adaptare ale fiecărui individ. Marcus nu mai considera necesar să se adapteze la nicio situaţie, pentru că oricum totul urma să se termine, mai devreme sau mai târziu, iar procesul de integrare era anevoios, cerea timp şi mult efort, lucruri de care Marcus nu mai dispunea. Învăţase să fie zgârcit cu timpul său, tocmai pentru că ştia că nu mai are atât de mult, iar efortul era o monedă în privinţa căreia Marcus se declarase falit cu mult timp în urmă. — V-aţi trezit morocănos astăzi. Marcus nu întâlnise niciodată o replică mai idioată, iar circumstanţele în care fusese rostită o făceau şi mai cretină. Tu cum dracu’ ai fi, idiotule, dacă te-ai trezi pe un pat de spital, într-o secţie de terapie intensivă, cu o zi mai mort, cu douăzeci şi patru de ore mai aproape de propriul priveghi, cu trei mii şase sute de minute mai adânc înfipt în pământ, cu încă un cui bătut în coşciug? Marcus şi-a dat seama că vocea era dendrita sonoră a minţii sclipitoare care se jucase de-a DJ-ul în salon. Aştepta nerăbdător ca un copil în faţa unui puzzle să ataşeze o figură nemărginitei stupizenii pe care o bănuia mustind între emisferele cerebrale ale doctorului de gardă. Dinţi galbeni, ochi goliţi de inteligenţă, câteva fire de păr, ascunse de o chelie lucitoare plină de pete maronii. Cam atât a putut Marcus să descopere din medicul oligofren, după care un val de vomă a forţat ieşirea în decor. Şi-a stăpânit cu greu fluidele să nu contacteze mediul septic din salon. Nu ştia dacă medicul a provocat această revoltă


musculară a stomacului său, însă priveliştea acestui descreierat îmbrăcat în halat cu siguranţă nu-i făcea bine. Marcus nu avea nimic împotriva doctorilor. Şi nici de dispreţuit nu-i dispreţuia pe toţi. Doar pe cei cu care intrase în contact. Erau mulţi, însă nu erau toţi. În niciun caz, Marcus nu putea fi învinuit de generalizarea unei păreri sau de proiecţia neplăcerilor sale asupra unei întregi branşe. Pur şi simplu, îi detesta pe cei de la care, la răstimpuri (din ce în ce mai dese în ultima perioadă), îşi luase porţia de umilinţe, dispreţ şi nepăsare. Marcus venise el însuşi să studieze medicina în România, aşa că nu putea să aibă prejudecăţi în această privinţă, mai ales că se considera un tip deschis oricărui fel de experienţă. La început chiar crezuse în înălţimea spiritului doctoricesc, în statutul privilegiat de elita intelectuală pe care îl câştigi după ani grei şi lungi de studiu devotat şi cercetare asiduă a mecanismelor fiziologice ale omului. Ulterior şi-a schimbat părerea, graţie indivizilor pe care îi cunoscuse, iar de când se îmbolnăvise avusese nenorocul să-i surprindă pe medici în habitatul lor natural. S-a regăsit deodată în postura unui Steve Irwin în faţa bălţilor cu crocodili. Numai că el nu se pricepea la crocodili. La început s-a zbătut cu un băţ în mână, crezând că va doborî bestiile care se repezeau la el cu fălcile răscrăcărate precum coapsele unei curtezane renascentiste. S-a luptat cu armele pe care le avea la îndemână: educaţia, sentimentele, logica şi chiar şi cu paşaportul. Dar câţi crocodili aţi întâlnit care să nu halească cetăţeni americani? Să fim serioşi, niciunul. Marcus a înţeles că, de fapt, în România, nu în faţa legii, ci în faţa crocodililor toţi suntem egali. Pentru crocodili nu contează orientarea sexuală, religia, profesia, sexul, vârsta sau culoarea pielii. Dacă eşti economic comestibil, vei fi halit. Este cel mai bun exemplu de atitudine împotriva discriminării şi ar putea fi folosit


Cuprins

I. Cealaltă faţă a monezii ................................................ 9 II. Micul dejun al campionilor ........................................ 15 III. Estetica urâtului ...................................................... 29 IV. Cine nu se aseamănă uneori se adună ........................ 38 V. În jurul castronului de orez cu lapte ........................... 48 VI. Claustrofobia prostiei ............................................ 57 VI. Dialectica viciului .................................................. 65 VII. În Ganja Veritas .................................................... 78 VIII. În căutarea adâncilor bătrâneţi ............................. 92 IX. Banchet de regim .................................................. 101 X. Misterele adânci ale Evei ......................................... 115 XI. Lungul drum al vieții către moarte .......................... 125 XII. Desculți în iarbă .................................................. 142 XIII. Cina publică de taină .......................................... 153 XIV. Trenul fără nași .................................................... 161 XV. Confesiunile unui amor dorsal ............................. 173 XVI. Șapte grădinari pentru o plantă ............................ 183 XVII. Ne vedem când ajungi acolo .............................. 192 XVIII. Bună dimineața, soare! .................................... 200 XIX. Nu muriți! Sfântul Petru e în audienţă. ................ 209


www.hergbenet.ro www.libraria.hergbenet.ro Herg Benet Publishers Bun de tipar: aprilie 2014. Apărut: 2014. Editura Herg Benet, Str. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România. E-mail: editor@hergbenet.ro



222938