Issuu on Google+

Educa]ia \n spectacol

9

CUPRINS

EDUCAŢIA ÎN SPECTACOL – Acad. Prof. Solomon Marcus . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13 1. PREMIUL „LYKEION” AL ALIANŢEI COLEGIILOR CENTENARE Cuvânt de deschidere – prof. George Cazacu . . . . . 23 Cuvântul prof. Marcel Ţena ..................................... 31 Cuvântul acad. prof. Solomon Marcus .................... 38 Cuvântul prof. univ. Victor Ţigoiu ........................... 55


Protagonist: Solomon Marcus

10

Cuvântul prof. univ. Radu Gologan ......................... 60 Cuvântul lector univ. Sorina Woinaroski .................. 63 Cuvântul prof. Ioan Maftei ...................................... 65

2. SCHIŢE DE PORTRET Cuvântul prof. univ. Cristian S. Calude ................... 69 Cuvântul prof. univ. Gheorghe Păun, membru corespondent al Academiei Române......................... 73

3. REFORMA ŞCOLII Fragmente din articole ale acad. prof. Solomon Marcus .............................. 79 Întâlnirea acad. prof. Solomon Marcus cu profesorii şi elevii Colegiului Naţional I. L. Caragiale ................ 83 Întâlnirea acad. prof. Solomon Marcus cu oameni ai şcolii din Piatra Neamţ ........................................... 104 Cuvântul prof. univ. Radu Gologan - preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice din România........ 157 Cuvântul prof. univ. Daniel Funeriu - Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului ........ 158 Cuvântul acad. prof. Solomon Marcus la Adunarea Anuală a Societăţii de Ştiinţe Matematice ............. 162


Cuvântul de deschidere al acad. Mugur Isărescu la festivitatea de lansare a volumului Traian Lalescu: OPERE la Banca Naţională a României . . . . . . . . 185 Cuvântul acad. Solomon Marcus la Banca Naţională a României . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188 Întâlnirea acad. prof. Solomon Marcus cu elevi de la Colegiul Naţional Spiru Haret Bucureşti . . . . . . . . 204 4. ALIANŢA COLEGIILOR CENTENARE DIN ROMÂNIA Actul Constitutiv, Regulament de acordare a Premiului Lykeion, ecouri în presă, etc. ................................. 233

11 Educa]ia \n spectacol

Întâlnirea acad. prof. Solomon Marcus cu profesorii şi elevii Liceului Grigore Moisil ...... 171


Protagonist: Solomon Marcus

12


Educa]ia \n spectacol

13

EDUCA}IA |N SPECTACOL

Asocierea educaţiei cu ideea de spectacol are multiple surse şi motivaţii, dar prima pe care o aducem în atenţie este aceea a stării de bucurie spirituală, de sărbătoare uneori, care însoţeşte, aduce în aceeaşi albie, educaţia şi spectacolul, în varianta lor reuşită. Dar chiar şi în varianta lor mai puţin reuşită, mergând până la eşec, educaţia se află în spectacol. Educaţia-spectacol ni se oferă la toate nivelurile, de la cel global, care include întreaga viaţă socială, până la formele ei punctuale, locale, instantanee. Educaţia se află într-un spectacol grandios, în care personajele implicate sunt deopotrivă autori ai scenariilor, spectatori, actori, regizori, directori de scenă, fiecare dintre noi preia, alternativ sau concomitent, roluri dintre cele mai variate. Elementul


Protagonist: Solomon Marcus

14

carnavalesc, cel de circ, starea de ameţeală, de vertij care le însoţeşte, contemplarea unor privelişti măreţe sunt şi ele prezente în acest spectacol. Problema este: Au loc toate aceste acte spontan sau deliberat? În ce măsură le întreprindem conştient, asumându-ni-le, şi în ce măsură le facem fără a ne da seama? Cu alte cuvinte: În ce măsură le ţinem sub control şi în ce măsură ţâşnesc ele din noi aparent la întâmplare, fără a le putea monitoriza? Iată întrebări grele şi grave. Dar, pentru că toate acestea se petrec în viaţa publică, unde suntem deopotrivă privitori şi priviţi, neconcordanţele inevitabile dintre aceste ipostaze diferite prin care trecem sunt o sursă inepuizabilă de reflecţie şi de umor, care ne însoţesc; să ştim să învăţăm din ele şi să nu uităm niciun moment că umorul este şi el o parte organică a educaţiei. Bucuria şi umorul au mers întotdeauna împreună, iar capacitatea de autoironie trebuie şi ea educată de la vârsta cea mai fragedă, fiind o adevărată vitamină a psihicului uman. Citim educaţia cu ochelarii spectacolului, pentru că în acest fel o înţelegem mai bine. Profesorul este un actor, învăţarea este un spectacol. Ea se foloseşte de scenarii alternative, care ne plasează într-un univers de ficţiune, cu personaje, roluri, conflicte, măşti, indicaţii de regie, elemente de surpriză, situaţii paradoxale, încercări, bănuieli, îndoieli, greşeli, eşecuri, momente de descurajare, altele de încredere şi speranţă. Elementul ludic, esenţial în învăţare, întregeşte natura ei spectaculară. Succesul acestui spectacol, în care suntem deopotrivă


15 Educa]ia \n spectacol

interpreţi şi spectatori, depinde de bucuria, inteligenţa şi pasiunea pe care le investim în el. În centrul atenţiei noastre se află ceea ce am putea considera a fi linia întâi a frontului educaţional, relaţia directă profesor (învăţător) – elev. Scenariul ei obişnuit este cel al profesorului care predă, aflat în faţa elevilor săi, care-l ascultă, îl urmăresc, iau notiţe. Primul este activ, ceilalţi sunt mai degrabă pasivi. În principiu, nimeni nu le impune să fie pasivi, numai că, prin reguli nescrise, elevii sunt antrenaţi în ideea de a nu deranja prea mult prin întrebări pe cel de la catedră. În fapt, cei mai mulţi elevi nu deranjează deloc pe profesor, prin întrebări. Desigur, profesorul propune elevilor unele teme, dar, în general, tonul dominant al relaţiei sale cu elevii este cel imperativ. Aşa se face că elevul este mereu pus în situaţia de a răspunde la întrebările altora (din manual, de la catedră), dar modul în care aceste întrebări sunt alese îi rămâne străin. Prea rar se întâmplă ca elevul să fie învăţat şi stimulat să inventeze şi el întrebări interesante. În mare măsură, scopul pe care-l urmărim în dezbaterile publicate în această carte este înlocuirea scenariului descris mai sus cu un altul, în care relaţia profesor-elev să fie una interactivă, dinamică, de echilibru între cereri, întrebări, îndoieli, nedumeriri, mirări, exclamaţii, reacţii critice; protagonistul scenei nu mai este imperativul, ci interogativul. Verbul «a preda» nu-şi mai are justificarea în noul scenariu sau, dacă totuşi vrem să-l menţinem, trebuie complet reconsiderat. Dacă în justiţie funcţionează prezumţia de nevinovăţie, în educaţie se impune un principiu al prezumţiei


Protagonist: Solomon Marcus

16

de punere la îndoială, de suspiciune, am putea spune. Faţă de tot ceea ce citeşte în manual sau aude de la catedră, strategia cea mai bună a elevului, adică a celui care vrea să înveţe, este aceea de a suspecta totul, ca un comisar dintr-un roman poliţist, care, în căutarea autorului unei crime, se află într-o continuă stare de suspiciune. Este necesar ca profesorul să-l educe şi să-l stimuleze pe elev în manifestarea acestei atitudini critice, să-l încredinţeze că acesta este modul optim prin care el îşi poate manifesta respectul faţă de profesor. Deocamdată, această situaţie este rar întâlnită. Este deci clar că atât profesorul, cât şi elevul au de învăţat acum roluri noi, pe care trebuie să le interpreteze. Ca actori în acest nou scenariu, atât elevii, cât şi profesorii urmează să fie şi autorii indicaţiilor de regie pe baza cărora ei vor intra în joc. Există, în activitatea unui profesor, multe acte inevitabil repetitive, dar o indicaţie de regie care funcţionează ca o axiomă îi cere să fie de fiecare dată proaspăt, să dea interlocutorilor săi impresia că pentru prima oară se află în situaţia respectivă, iar elevii să răspundă în mod similar. Rolurile pe care le interpretează îi obligă pe profesor şi pe elev să se simtă solidari, într-o relaţie de condiţionare reciprocă şi de afectivitate reciprocă. De altfel, analogia dintre profesor şi actor a fost de multă vreme observată, dar acum educaţia a căpătat o complexitate superioară, iar dimensiunea sa de spectacol pretinde o nouă examinare. În noul scenariu, se schimbă şi alte lucruri. Accentul cade pe înţelegere (nu în sensul de «agreement», ci în cel de «understanding») şi pe semnificaţii, pe idei şi pe context


17 Educa]ia \n spectacol

cultural-istoric, în timp ce, în scenariul practicat în ultimele decenii, accentul cade pe corectitudine, pe procedee, pe reguli, fapt care duce uneori la tendinţe schizofrenice, de proliferare a sintaxei în dauna semanticii. Se ajunge astfel la scenarii educaţionale demne de teatrul absurdului. În unele domenii, cum ar fi cel al celulei biologice, mijloacele actuale de monitorizare a cercetării sunt depăşite şi asistăm la situaţii hilare, prin absurdul lor. Cele preconizate în al doilea scenariu duc imediat la o atenţie mărită acordată interacţiunii diferitelor discipline învăţate la şcoală şi tratate până acum fiecare pe cont propriu. Accentul pus pe interacţiune nu se poate opri la mijlocul drumului: dacă ne-a preocupat interacţiunea profesor-elev, ne va preocupa şi interacţiunea profesorilor de diferite discipline, a disciplinelor ca atare. Tensiunea dramatică va creşte astfel considerabil, deoarece va trebui să aşezăm faţă în faţă moduri de gândire aparent destul de diferite. Spectacolul educaţiei nu se desfăşoară pe o singură scenă, iar personajele nu sunt numai profesorii şi elevii. Roluri importante revin familiilor elevilor, cei cu care elevul interacţionează acasă şi care au de îndeplinit un rol şi în ceea ce priveşte comportamenul elevului la şcoală. Vin apoi numeroasele personaje anonime, uneori colective, cu care elevul se întâlneşte în stradă, cele de la televiziune, de pe Internet. Toate acestea complică procesul educaţional, deoarece indicaţiile de regie de care elevii au nevoie în această privinţă de multe ori lipsesc sau sunt greşite.


Protagonist: Solomon Marcus

18

Familia, strada, Internetul, televiziunea au o acţiune duplicitară; într-o apreciere generică, putem spune că, în unele privinţe, această acţiune sprijină procesul educaţional, în altele, îl sabotează. Ajungem astfel la situaţii paradoxale, de criză, pe care le-am considerat cu atenţie în dezbaterile găzduite în această carte. Masca este tot timpul prezentă şi ea constituie una din provocările cele mai subtile, mai pline de capcane, ale educaţiei. Este aparenţa în spatele căreia trebuie să descifrăm semnificaţia; aceasta din urmă are obiceiul de a se ascunde, de a intra cu noi într-un joc de căutări. Este procesul de mediere bine cunoscut din studiul narativităţii, populare sau culte. Este sugestia care, în poezie, înlocuieşte referirea directă. Este diavolul care ia chip de înger, de atâtea ori în viaţă. Este universul de ficţiune de care au nevoie matematica şi literatura, pentru a-şi putea dezvolta jocul lor creator, dar prin intermediul căruia ele îşi manifestă impactul asupra universului contingent. Modelele şi metaforele cognitive care abundă în ştiinţă şi în artă au un covârşitor potenţial spectacular, prin natura lor esenţial conflictuală; fără înţelegerea lor, nu pătrundem în adâncul cunoaşterii umane. Modelul trebuie, pe de o parte, să fie cât mai aproape de situaţia la care el se referă, pentru ca ceea ce aflăm despre model să aibă relevanţă şi pentru situaţia respectivă; dar, pe de altă parte, modelul trebuie să fie cât mai diferit de această situaţie, cât mai departe de ea, pentru ca să i se poată aplica metode inaplicabile situaţiei iniţiale (acesta fiind rostul modelării


19 Educa]ia \n spectacol

cognitive). Dramatismul acestor două obligaţii care merg în direcţii opuse conduce la nevoia unui şir infinit de modele cognitive, din care nu dispunem decât de primii termeni. Orice model este numai o aproximaţie care poate fi oricând îmbunătăţită. Ne aflăm în prezenţa unui comportament asimptotic pe care şcoala şi universitatea îl întâlnesc de multe ori, dar neglijează în a-i explica profunda sa semnificaţie. Tot ce am spus aici despre modelul cognitiv este valabil, mutatis mutandis, şi pentru metafora cognitivă. Am discutat aceste lucruri mai sistematic în „Paradigme universale” (Ed. Paralela 45, 2005). O sursă bogată de spectacol o constituie unele greşeli şi eşecuri. Întregi domenii de cunoaştere s-au născut din tentaţia de a înţelege natura unor greşeli. Aşa s-au născut, prin Poincaré, ştiinţa haosului, prin Lebesgue şi Suslin, topologia mulţimilor analitice şi proiective. Am discutat pe larg potenţialul spectacular al greşelilor şi eşecurilor în „Paradigme universale III. Jocul” (Ed. Paralela 45, 2007), o carte relevantă în multe privinţe pentru cele abordate în cartea de faţă. Fiecare oră de clasă are un potenţial spectacular care trebuie valorificat. Fiecare operă, fiecare concept, fiecare personalitate, fiecare problemă au acest potenţial spectacular. Cuvântul „teoremă”, care denumeşte cărămida matematicii, are o etimologie în greaca veche şi înseamnă „spectacol”. Procesul de configurare a unei teoreme este un spectacol. Educaţia înseamnă spectacol. Solomon Marcus


152726