Issuu on Google+

Nr. 15-16-17 august, septembrie, octombrie 2011


2 z

CUPRINS

Coordonator: Constantin Daniel ARHIRE Colegiu de redacţie: Dr. Gheorghe ROMANESCU Dr. Paul FLOREA Dr. Cristian CRÃCIUNOIU Dr. Vladimir BOTNARCIUC Dr. Sorin FLOREA Drd. Ştefan RÃILEANU Editor: Dan NICOLAU Colaboratori: Constantin GIURGINCA 7 CRAINA Eugen PETRESCU Vadim BACINSCHI Cãpitan Comandor.(r) Ion Popescu Dtp: Vlad VOICA

5

jurnalul de la morena

28 8

Codalbul

Fotografie: Valeriu LEONOV Vlad VOICA Secretar de redacţie: Constantin STRÃINU Revista este editatã de Asociaţia „LA DRUM” Adresa redacţiei: Tulcea, str. Grivitei nr.32 Telefon: 0721-222974

17

Din viața cailor din deltă

Fax: 0240-537626

E-mail: revistaladrum@gmail.com Website: www.ladrum.org ISSN 1844-4377

19

Peter Hurley

Cu Grigore Leșe prin lumea de oameni

33 47

Speranța

Piloți români pe cerul în flăcări(I)

52 53 54

Jurnalul Angelei Lefterescu

Grădina Carolinei

Nepal

arhivele

60

transcendente


3

Putred de Danemarca Dan ARHIRE

P

rin 1993 am fost în Danemarca pentru câteva zile și, fiind a doua mea ieșire din țară, eram foarte atent la tot ce vedeam. Am călători vreo trei zile cu un autocar, împreună cu grupul din care făceam parte și cu un alt grup, format din copii danezi între 7 și 16 ani, însoțiți de doi profesori. Am început, deci, să văd Danemarca încă de la plecare, prin acei copii, drăguți ca toți copiii. Ei stătuseră două săptămâni la noi, în familii românești, fiecare alături de copii de aceiași vârstă. Trei zile cât a durat drumul o fetiță de 16 ani a plâns cu capul în poala unei doamne profesoare din România, pe care o cunoștea mai bine, pentru că nu voia să mai plece acasă, unde – spunea ea – nu își găsea nici un rost; voia să rămână în România – ceea ce nu se putea – căci aici, acum, avea prieteni! M-am gândit că se îndrăgostise, poate, la noi și, mai ales la acea vârstă, despărțirea doare rău. Am ajuns la granița – închipuită – dintre Ger-

mania și Danemarca într-o dimineață, pe la ora 6.30. Era o benzinărie, pe teritoriul german, unde am oprit și am mâncat pe o terasă. După masă ne-am urcat din nou în autocar, urmând să intrăm în Danemarca de care ne despărțeau vreo 200 de metri. Unul dintre profesorii danezi a început să le vorbească elevilor, care îl ascultau întro tăcere desăvârșită. După scurta cuvântare a profesorului toți s-au ridicat și au început să robotească prin bagajele dezlânate de cele trei zile ale călătoriei neîntrerupte și prin autocar. Într-un sfert de oră totul era curat și în ordine, gunoiul fiind lăsat într-un tomberon german. Acum puteam intra în Danemarca! Dar nu oricum : fiecare copil a scos din băgăjel câte un steguleț danez și, odată ajunși la granița – imaginară în interiorul Uniunii Europene! - marcată doar de o urare de bun venit plasată deasupra șoselei, toți le-au scos pe ferestruici, fluturându-le și cântând imnul Danemarcei.

Peste câteva zile urma să însoțesc, la Aalborg, o fată care se numea Dorte și care urma să dea un interviu postului local de radio pe tema șederii ei în România. Lucrase vreo nouă luni ca voluntar la secția de copii abandonați a unui spital de provincie și vorbea surprinzător de bine românește, ea fiind, de altfel, și minunatul nostru ghid danez. Interviul era programat pentru ora opt dimineața și ea mi-a cerut să fiu în fața hotelului la ora șapte. M-am gândit că postul local trebuie să fie destul de departe de hotelul meu și că dimineața circulația e mai intensă. A venit la ora fixată. Era într-o mașina micuță, cam bătrâioară, condusă de un domn slăbuț, destul de trecut și în blugi : tatăl ei. În dreapta domnului slăbuț se afla o doamnă așijderea în vârstă ce mi-a fost prezentată drept prietena tatălui ei. Am oprit la o autogară de unde l-am recuperat pe fratele ei mai mare, ce tocmai venise acolo de undeva din țară. Cu toții am plecat spre casa în care locuia Dorte, într-un

cartier muncitoresc format din multe căsuțe tip. Acolo ne-a întâmpinat mama ei care s-a îmbrățișat cu tatăl, cu prietena tatălui, precum și cu fratele mai mare. Ne-am așezat la masă în bucătărie, unde am fost serviți cu niște cafea cu lapte, pâine cu unt și brânză. Apoi a fost trezit din somn frățiorul mai mic al lui Dorte, care avea vreo zece ani și a cărui zi de naștere era. A fost întâmpinat de toți cei de față cu îmbrățișări destul de calme, după care fiecare i-a oferit câte un cadou. Toate, dar absolut toate, erau împachetate în hârtie lucioasă albă, legate în cruce cu o pănglicuță roșie și purtau la fundă un steguleț al Danemarcei. După acest moment ne-am ridicat de la masă, și-au luat rămas bun unii de la alții, mama și sărbătoritul au rămas acasă, pe fratele mai mare l-am dus în autogară, de unde-l luaserăm și de unde tocmai urma să plece în orașul din care venise, pe mine și pe Dorte ne-au dus la postul de radio, iar tatăl ei și prietena lui au plecat în drumul lor,


4

dispărând cu mașinuța cea cam bătrâioară. La opt fără cinci minute, adică după cincizeci și cinci de minute de când ne întâlniserăm la hotel, intram cu Dorte în studioul de unde urma să se transmită in direct interviul despre România. La o masă de patru locuri, cu microfoane și căști din abundență, erau așezate trei persoane, care i-au zâmbit atunci când ea s-a așezat pe cel de-al patrulea. Imediat s-a intrat în direct. Prin 2007 un american care lucrase vreo câteva luni în țara noastră în urmă cu patru ani ne-a mărturisit că, dintre toate cele douăzeci și trei de țări prin care a călătorit în calitate de căpitan în rezervă al United States Marine Corps, celebra infanterie marină americană, favorita lui este România. Ne-a și explicat de ce, multe lucruri măgulitoare pentru noi, dar, printre altele ne-a încredințat că : „Unul dintre primele lucruri pe care mi le reamintesc privind șederea mea în România

este că am mâncat roșii. Lucrul în sine poate părea aiurea, iar dacă ești român și mănânci dintotdeauna roșii românești ai putea ignora asta. Eu, însă, când mă gândesc la roșiile românești, îmi amintesc lucruri absolut minunate, nu neapărat de-ale gurii, ci de întreaga voastră țară. Am să vă explic. În America roșiile nu sunt atât de roșii, de proaspete și de pline de savoare. Cele mai multe sunt îmbunătățite cu pesticide și sunt înghețate la un anume moment al dezvoltării, înainte de a le mânca. Ale voastre explodează de aromă. Sunt atât de proaspete încât par culese direct din pământ. Sunt dulci ca bomboanele și de ce mănânci, ai mai vrea una!”. Îmi aduc aminte de călătoria în Danemarca și de americanul din Infanteria Marină de câte ori execut misiuni, specifice posturii mele de ginere, în piața orașului. Etichetele de reclamă cu „Roșii românești”, dar și cu pere, mere, struguri și

– mai nou – cartofi românești, chiar dacă nu întotdeauna sunt drept mărturisitoare, îmi dau un soi de jale amestecată așa, pe ici pe acolo, și cu ceva speranță. Jale, pentru că neîncrederea și disprețul tradiționale pentru tot ce-i românesc, în opinia mea prostești și maladive, ne-au dus spre pierderea accelerată și uneori fără șansa recuperării, a multor lucruri, bunuri, tradiții și comportamente admirabile și folositoare, cum ar fi, bunăoară, mândria de a fi român; speranță, pentru că piețarii, adică cei care sunt un real barometru social, au înțeles deja asta și iau măsuri,la nivelul și după puterile lor. A mai rămas să înțeleagă intelectualii, oamenii politici și decidenții de orice nivel, dar nu trebuie să disperăm deoarece ei se prind întotdeauna ultimii!


5

Jurnalul de la

Sorin FLOREA

text şi fotografie

Morena

Delta Dunării - Paradisul taxelor

E

xistă în România, mai ales în rândul celor care gândesc, impun și aplică tot felul de taxe, un subiect care îi enervează tare: când aud de paradisuri fiscale le crește colesterolul, parcă aud de ....Doamne, iartă-mă! Ce contează că zone absolut serioase, Insulele Caiman, Luxemburg, etc., funcționează în conformitate cu toate regulile de pe planetă? Acum ,ce să-i faci? Dânșii trebuie să accepte că am intrat și noi in lume, deşi, încă, în mintea lor neobosită gândesc că ceva e putred pe undeva! Ce contează că în zonele acelea se respectă legea, o schimbăm noi și p’aia! Iată un sindrom pe care îl aveau, probabil, contabilii comuniști când se gândeau la economia capitalistă :adică eu, contabil deștept (cu diplomă!) trebuie să accept să câștig mai puțini bani decat un sculermatrițer - cu idei- din America? Când cobori din avion în

America (și nu numai!), peste tot găsești o carte despre cum să faci bani fără să plătești tot ce câștigi ...fiscului; la noi cred că editura care ar publica o asemenea carte ar beneficia de controale sistematice a doua zi după publicare – mai mult, cred că un tip cu experiență în ”eludarea taxelor” din Occident ar fi complet neajutorat în Romania. România, probabil, dorește sa devină un paradis al taxelor! În țara în care nu ai voie să spui un lucru simplu, cum ar fi: ”nu am cunoscut o asemenea prevedere a legii”, numai referirile la TVA sunt pe sute de pagini ! De aceea îți trebuie săptămâni întregi să înțelegi și să aplici o modificare apărută în lege, iar asta de obicei se întâmplă când taman apare alta! Despre acelea lipsite de importanță, cum ar fi plata TVA la încasarea facturii, TVA redus sau „0” pentru anumite produse și servicii, se vorbește doar cand se apropie ceva

la Murighiol

Nuferi, apă, aer, soare, Bărci, șalupe, marinari, Pește, păsări călătoare Și țânțari, țânțari, țânțari! Mihai Moleșag


6

alegeri. Dintre cele enumerate de Moleșag în epigrama din debutul articolului probabil numai țânțarii nu sunt taxați ! Dar ca să nu credeți că bat câmpii, o să vă dau un exemplu: CE TREBUIE SĂ FACĂ UN PESCAR CA SĂ PRINDĂ O ŞTIUCĂ ÎN DELTA DUNĂRII ? Prima treabă: aude el că Dunărea colectează 12-13% din apa din Europa (cu poluarea aferentă cu tot!) apoi, unde e apă, ar trebui sa fie și pește...pe urmă intră pe niște site-uri și află că în Deltă cam este știucă !!!

1) Începe perioadă de documentare... Unde e știucă în Delta Dunării? Nu am intenția să vorbesc despre întreaga deltă, pentru că sunt alții care cunosc mult mai bine alte zone, ci mă voi referi numai la spațiul de la sud de Brațul Sulina, ale cărui lacuri și amenajări pot fi grupate în trei zone importante: a.) Isaac, Chiril, Gorgoștel, Onofrei, Taranova, Uzlina; b.) Holbina, Dunavăț, Periteașca, Perișor; c.)Lumina, Mândra, Gabardin, etc. Desigur, sunt mult mai multe bălți, japșe şi japotine unde se poate prinde știucă,

dar le-am menționat doar pe cele reprezentative; de exemplu, când ești nemulțumit în Gorgoștel, poți încerca în Dubcova sau pe canalul închis în direcția Caraorman sau, din Uzlina în Cabloata, Hleboca, japșele lui Batal, ș.m.a. 2) Un rol important îl au, bineînțeles, istoriile adevărăte (cele ale lui Sorin de la Morena, adică eu, de exemplu!) - cum ar fi faptul că până acum, anul acesta am prins pește frumos aproape de fiecare dată când am fost, eu sau turiștii, la pescuit ! În ce priveşte pescuitul la copcă – deja v-am enervat cu

realizările în numerele precedente ! Astăzi vă voi spune cum m-am axat pe avat. Există o legendă idioată cum că avatul nu e bun, că e fad, ca are prea multe oase, etc. De fapt pentru necunoscători e greu de prins, însă pentru cel care vrea să învețe, satisfacțiile pescuitului la avat sunt deosebite! La gură la Perivolovca și la gura Ierenciucului am prins ceva avat ( între juma’ de kil și 4 kilograme); la Perivolovca am dat cu un fel de țaparine cu fulg roșu de cocoș și a mers excelent, iar la Ierenciuc cu un Moeps 2 – nu am stat mai mult de 2 ore în nici unul din cazuri (recomandare - aprilie, mai... dar se bate și în iulie), am curățat peștele de solzi și viscere, am îndepărtat capul și coada (pentru ciorbă) și apoi am scos fileuri de pe coaste si coloană, pe care : -jumătate le-am tocat și am făcut cele mai bune chiftele de pește (vreți rețeta – morena. ess.ro), restul de fileuri le-am prăjit în ulei de măsline și apoi cu sos de capere și vin alb, știți voi... La biban (între noi fie vorba cel mai bun pește) pescuiesc în trei locuri : pe canal între Uzlina și Isaac, între Canalul Isaac 3 și Perivolovca, și la Estacadă, pe canalul Mustaca (pică și șalău la greu). Spre deosebire de alții, eu folosesc numai lingură de știucă de la

12 până la 18 grame, neapărat cu inimioară de plastic roșie. Alții dau la jeliboane, rotativă sau râmă, dar prind în general exemplare mai mici. Rezultate bune se obțin și la îmbucătură. Vă spun toate acestea pentru că peștele, după părerea mea (la știucă e demonstrat!), are inteligență colectivă, astfel încăt dacă într-o zonă s-a dat prea mult la un tip de lingură, peștele s-a prins de șmecherie și ... trebuie să cauți alte variante! La știucă, profesorul meu, Paul, mi-a facut manual câteva Dolinger și, cu rare excepții, (când folosesc Irlandeza) dau numai cu ele, chiar dacă e posibil ca o bună perioadă de timp alții să prindă mai bine! Vă spun eu, și știu ce spun ( intre 12 și 18 grame din nou)! Anul acesta primele încercări le-am făcut la biban,

la capăt la Isaac 3 cu Perivolovca ( la sfatul unui vecin: „Domnu’ Sorin, dați cu lingură mare și albă, pe fundul canalului!” ) și ...după doi, trei bibani răpănoși (300-400g), am agățat cateva mârlițe. Apoi am început să o căutăm pe Doamna Ştiucă pe Perivolovca, pe lângă mal, spre Onofrei – și am găsit-o (trage numai dimineața și seara, maxim două ore după răsărit și trei ore înainte de apus!) – eram primii din Murighiol și din zonă (și credețimă, sunt destui!) care am prins ca lumea. Când veneam la mal, pur și simplu băgau mana în sajoc și cand vedeau ce-i acolo...! Răspunsul nostru era invariabil:”În Ştiucova!” Asta era cam prin iunie... între timp a început să pună botul și în Chiril, Onofrei (e adevărat, bucăți ceva mai mari) și apoi chiar in Isaac.


7

Piano - cigar bar

3) Alegerea momentului Acum apa a crescut puternic și știuca nu prea are chef, e cam leșinată... la pescarii la scule am văzut pe la începutul lui iulie că din cinci bucăți, patru schimbă dinții, deci deși e lună plină (vezi solunare a

la Victor Ţăruș) șansele sunt mici. Oricum apa va înceta să crească si până la sfârşitul lui iulie s-a pus şi ea pe mâncat . 4) Rolul buletinului meteo Apropos, e o secetă de nu se poate, la Murighiol nu a plouat deloc două luni – vă rog nu vă

mai uitați la meteo !!! Cum se apropie un weekend, cum la noi pe litoral și in Delta Dunării plouă și sunt furtuni, în timp ce la 60 km. spre sud, în Bulgaria, vremea este excelentă! Oricum, dacă plouă când veniți (măcar să veniți, măcar să plouă, dau eu șprițul cât timp plouă!) știuca trage la greu. Secetă, nesecetă – caișii mei au făcut treabă anul acesta și vă aștept cu o caisată produsă artizanal...că de...sunt doctor în chimie ! 5) Pregătiri, bagaje, mașina full și hai la Murighiol ! 6) Pardon, că am uitat ceva : - mergi la Trezorerie și plătești taxa pentru pescuit sportiv; - mergi la ANPA și îți ridici documentu’; - mergi la Tulcea la ARBDD și plătești noua taxă ; - dacă ai barcă, plătești și taxa de intrare pentru ambarcațiune;

- vii la Morena și plătești vechea taxă (Consiliul Județean Tulcea); - pe baltă ...plătești taxa aferentă zonei. 7) Nu te enerva, gândește-te doar că banii tăi vor contribui la creșterea nivelului de viață al știucii în Delta Dunării, că nu vei mai rupe mașina pe minunatele drumuri dobrogene (aici am fost eu rău, pentru că acum, de fapt, sunt excelente!), că debarcaderele vor deveni ecologice și sigure, că în baltă nu o să te mai tamponezi cu depozitele de PETuri... 8) Acum poți să te apuci de pescuit! E simplu, nu ? Deci... Hai să nu disperăm că pun băieții prea multe taxe, și ce dacă mai sunt și mari?! Gândiți-vă că nu o să piedem timpul până la viitoarea criză

plictisindu-ne nevestele cu eternele povești pescărești, căci, dacă tot au testat modelul, „criziștii” ăștia o să-l tot aplice! Soluția : 9) Fir întins cu buzunarele goale! Voi hotărâți !


8

codalbul

Eugen Petrescu fotografie:

Daniel Petrescu

P Cât de simplu poate fi să eliberezi o pasăre răpitoare?

entru turiştii iubitori de natură ce au ochii deschişi şi atenţia trează pentru atâtea din minunile ce ni le oferă Delta Dunării, e aproape imposibil ca într-o excursie de câteva zile prin tainicul ţinut al apelor să nu observe uriaşele păsări de pradă rotindu -se în impresionantul lor zbor planat pe cerul ce pare o continuare în înălţimi a limpezilor lacuri uriaşe. Numai pelicanii mai pot concura la talie şi chiar la zbor cu aceste răpitoare coborâte parcă din basmele cu pajuri şi cu zmei... Codalbii, căci despre ei este vorba, aceste impunătoare păsări de pradă care erau pe vremuri, unele dintre cele mai frecvente acvile, nu numai în Delta Dunării, ci şi în ţară, în special în regiunile din lunca Dunării şi de-a lungul marilor cursuri de apă, astăzi nu mai pot fi întâlniţi decât în câteva locuri... Acum peste 100 de ani în toată Europa codalbul (Haliaeetus albicilla) putea fi considerat drept o pasăre relativ comună, dar efectivele sale din Europa centrală şi de vest au scăzut dramatic, doar în nordul Europei şi în Rusia menţinându-se încă populaţii însemnate ale unei specii ajunse azi aproape pe cale de dispariţie în restul Europei. Principalele cauze ale declinului dramatic al speciei se datorează aproape în exclusivitate intervenţiei omului şi ar putea fi sintetizate astfel: Vânătoarea dezlănţuită cu


9

sălbăticie începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea când, cu ajutorul armelor tot mai performante, răpitoarele au început să fie vânate nu numai pentru presupuse studii ştiinţifice şi expunerea în muzee, ci şi pentru numărul exponenţial crescând al colecţionarilor de păsări împăiate din toată Europa. S-a ajuns la o adevărată modă, chiar populară, a expunerii păsărilor împăiate în casele particularilor, cu un interes special pentru păsările răpitoare, deoarece erau mult mai impozante ca altele, lucru care din păcate se mai practică şi azi la noi în ţară. Destui vânători încă mai împuşcă răpitoare în acest scop, deşi toate păsările răpitoare sunt protejate prin lege. La începuturile secolului al XX-lea pretenţiile omului de a controla şi dirija lumea animalelor sălbatice, sub pretextul de „a le gospodări” în numele unui îngust utilitarism ce le împărţise în „folositoare şi dăunătoare”, au avut drept consecinţă pornirea unor campanii sălbatice de exterminare, greu de imaginat, împotriva „dăunătorilor cu pene”, în rândul cărora s-au aflat trecute majoritatea răpitoarelor, neînţelegându-se rolul lor în menţinerea echilibrului ecologic al speciilor. Chiar şi puţinele răpitoare considerÎncă prizonieră, pasărea de pradă!

ate protejate au avut la fel de mult de suferit deoarece, pe de o parte, presiunea nediscriminatorie a vânătorilor care erau răsplătiţi cu cartuşe pentru fiecare pereche de gheare de răpitoare predate nu mai putea fi ţinută sub control iar, pe de altă parte, combaterea răpitoarelor cu cadavre otrăvite cu stricnină devenise în România, la începuturile comunismului, politică de stat, cunoscând forme aberante, greu de imaginat în alte ţări. Aproape toate răpitoarele, nu numai vulturii, găile şi şorecarii (cele mai predispuse la consumul cadavrelor), dar şi acvilele, printre care codalbii ce erau păsări ocrotite şi pe atunci, au căzut pradă otrăvirilor deliberate. Şi pentru că toate acestea nu erau îndeajuns, apariţia şi folosirea pe scară largă în agricultură a pesticidelor persistente, organo-clorurate (DTT) a produs un impact covârşitor asupra păsărilor, deoarece se acumulează treptat în organismul vieţuitoarelor. Dintre acestea cele mai afectate au fost tot răpitoarele cu pene, care fiind păsări din vârful piramidei trofice au acumulat de-a lungul anilor, consumând alte vieţuitoare, cantităţi mult mai mari de pesticide care fie le-au ucis, fie au dus la sterilitatea lor. După 1970 interzicerea folosirii produselor de acest tip a făcut ca situaţia răpitoarelor să se amelioreze, în special în

vestul Europei, dar la noi şi în ţările din sfera Uniunii Sovietice autorităţile comuniste au continuat să preia aproape gratis cantităţi mari din aceste substanţe de care ţările vestice doreau să se descotorosească cât mai repede, aşa că interzicerea efectivă a folosirii acestora a început mult mai târziu, ba chiar şi azi în unele gospodării ţărăneşti mai poate fi văzut DDT-ul pe care săteni inconştienţi îl mai folosesc (uneori pe cartofi, împotriva gândacului de Colorado). Printre cauzele majore ale declinului acestei specii la noi trebuie să menţionăm diminuarea resurselor piscicole naturale datorită restrângerii tot mai accentuate a habitatelor după îndiguirile şi desecările masive din ultimii 60 de ani şi a dispariţiei multora dintre habitatele de cuibărire prin tăierea zăvoaielor cu copaci înalţi şi bătrâni. Lacurile, luncile inundabile şi zăvoaiele de-a lungul marilor cursuri de apă au cunoscut şi încă, din păcate, mai cunosc peste tot diminuări alarmante. De altfel chiar şi simpla prezenţa umană, tot mai frecventă în puţinele zone favorabile de cuibărit, are un deosebit rol perturbator… Cunoscând mai bine problemele cu care s-au confruntat codalbii de-a lungul ultimilor 150 de ani, probabil cei mai întunecaţi din existenţa speciei, putem înţelege nevoia stringentă ce ne revine, celor

din generaţia actuală, de a ne strădui măcar în al doisprezecelea ceas să mai salvăm ceea ce mai poate fi salvat. Sperăm să nu ajungem în situaţia Marii Britanii care, după dispariţia codalbilor din ţară, vreme de aproape 40 de ani a cheltuit multe milioane de lire sterline pentru proiectul de reintroducere în Scoţia a speciei. În mai multe rânduri au fost importate din Norvegia exemplare tinere cu ajutorul cărora, după o extrem de complicată şi costisitoare experienţă, s-a ajuns la apariţia primelor perechi pe deplin sălbatice care au reuşit să se reproducă în Scoţia. Este cu mult mai uşor să previi dispariţia unei specii ameninţate decât să încerci reintroducerea ei prin programe speciale care nu întotdeauna îţi garantează reuşita. Trebuie să mai luăm în calcul şi faptul că România nu este Marea Britanie, ţară unde interesul pentru protecţia păsărilor are o îndelungată tradiţie, ci doar, vrem – nu vrem, una din cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană, care nici până acum n-a prea vădit vreo vocaţie pentru proiectele de acest fel. Chiar mult trâmbiţatul proiect de reintroducere a zimbrilor în Carpaţii noştri n-a reuşit altceva decât obţinerea unor animale semi-domestice trăind în imense parcuri sau ţarcuri, dar care, probabil, nu s-ar putea descurca libere, fără intervenţia omului.


10

În dorinţa de a stârni interesul cititorilor şi de a milita pentru sensibilizarea cât mai multora pentru înţelegerea necesităţii unor măsuri de protecţie cât mai eficiente credem că prezentarea câtorva informaţii generale despre codalbi nu pot fi decât bineve-

nite. Una din denumirile populare sub care mai este cunoscut codalbul este aceea de vultur codalb, iar acest fapt nu face decât să producă anumite confuzii celor nepreveniţi, deoarece codalbul aşa cum am mai menţionat este o acvilă,

Primul pește din Delta Dunării.

nu un vultur. Pentru că în limbajul obişnuit apare foarte des o sinonimie între cele două noţiuni (acvilă - vultur), se impun nişte precizări. Acvilele sunt păsări cu adevărat răpitoare, având o talie medie spre mare, fiind ex-

celente zburătoare, înzestrate cu ciocuri coroiate puternice, cu gheare mari ascuţite cu care sunt capabile să prindă şi să-şi ucidă prăzile. Silueta elegantă, bine proporţionată, zborul maiestuos, îndrăzneala şi capacitatea lor de a vâna o gamă largă de vieţuitoare, de la păsări şi mamifere, uneori de mărimea unui ied, până la broaşte, reptile şi chiar peşti au stârnit din cele mai vechi timpuri interesul şi admiraţia omului, devenind din antichitate până în epoca modernă simboluri ale puterii (vezi acvilele romane precum şi acvilele din stemele atâtor ţări)... Ca majoritatea răpitoarelor şi acvilele se pot hrăni uneori la hoituri mai ales în perioadele în care procurarea hranei vii este greu de realizat. Vulturii nu sunt vânători, prădători propriu-zişi, ci, aproape în exclusivitate, consumatori de cadavre şi gunoaie de origine animală. De aceea, spre deosebire de acvile, nu au gheare ascuţite şi mari, atât de necesare păsărilor specializate în prinderea şi uciderea prăzilor, ghearele lor seamănă cu ale curcanilor, au în schimb ciocuri mai mari si mai puternice care le sunt necesare la deschiderea cadavrelor cu pielea groasă, precum cele ale vitelor. Cei mai mulţi au capul şi gâtul golaş acoperit doar cu puf, probabil deoarece deseori trebuie să le introducă printre coastele cadavrelor pen-

tru a se hrăni, iar penele mai lungi, mereu mânjite le-ar fi creat mai multe probleme. În general silueta vulturilor nu e atât de bine proporţionată ca a acvilelor. Deşi majoritatea speciilor de vulturi sunt mai mari decât acvilele, şi văzuţi pe sol au o ţinută bondoacă şi cozi mai scurte ceea ce le dă aparenţa unor păsări greoaie, neelegante, în zbor însă toate acestea dispar iar vulturii devin păsări minunate care planează la înălţimi cu o eleganţă şi uşurinţă care parcă sfidează legile fizicii. Să ne întoarcem la codalb, fără nici o îndoială cea mai mare acvilă din Europa. E un foarte puternic prădător, nu doar un bun vânător de păsări şi mamifere mici, ci şi un excelent pescar care poate prinde chiar crapi de peste 3 kg. Păsările

adulte sunt uşor de recunoscut după coada lor scurtă, cu vârful rotunjit în formă de pană. Coada e în totalitate albă; de la această caracteristică le vine numele în limba română. Codalbii mai pot fi recunoscuţi după ciocul mare, puternic, închis la culoare la păsările tinere, dar în totalitate galben la cele adulte şi după culoarea brună a corpului care devine la păsările adulte tot mai deschisă în zona capului, a gâtului si pieptului, (uneori culoarea capului şi a gâtului la exemplarele bătrâne e aproape crem, ceea ce ne reaminteşte asemănarea cu codalbul american (Haliaeetus leucopterus)). Penajul păsărilor tinere este brun închis, împestriţat cu alb, iar penele cozii nu sunt albe în Peste 2 ani, coada va fi complet albă!


11

totalitate în primii 5 ani. E bine să se reţină că la exemplarele juvenile coada este mai lungă ca la păsările adulte, iar vârful cozii nu este în formă alungită, ci oarecum retezat drept ca la alte acvile. Aceasta este şi perioada în care codalbul

poate fi confundat, de către observatorii neantrenaţi, cu alte acvile...Păsările tinere au aripi mai late şi o coadă mai lungă, comparativ cu păsările adulte, deoarece este ştiut că astfel de aripi şi mai ales o coadă lungă dau păsărilor posibilitatea unei

mai mari manevrabilităţi, de care, fără îndoială, păsările tinere, lipsite de experienţă, au atât de mare nevoie pentru capturarea prăzii şi în ultimă instanţă pentru supravieţuire în perioada de deprindere a tehnicilor de vânătoare, care presupun

abilităţi de zbor ce vor fi dobândite prin experienţe repetate... Ratările în capturarea prăzii sunt relativ mari chiar la păsările adulte, experimentate, ceea ce ne face să înţelegem mai bine de ce păsările tinere au nevoie de un „echipament de zbor”

special… Pomeneam mai sus că acestei acvile i se mai spune şi vulturul codalb. Adevărul este că datorită dimensiunilor sale uriaşe şi a siluetei uşor bondoace şi gârbovite când stă, silueta sa e destul de asemănătoare cu a vulturilor. De altfel şi ciocul puternic, la unele exemplare având 6,5 cm, e enorm pentru o acvilă şi seamănă cu al vulturilor. Totuşi picioarele lui, spre deosebire de ale vulturilor, au ghearele puternice cu unghii mari şi ascuţite capabile să ucidă cu uşurinţă pasări ca gârliţele, lişiţele şi raţele sau să agaţe într-o clipă peşti mari, străpungându-le nu numai solzii duri ci şi craniul. Un alt element interesant – printre acvile codalbii sunt singurii care nu au gambele (tarsul) acoperite cu pene, iar aceasta trăsătură e caracteristică şi la vulturi. În ciuda atâtor asemănări cu vulturii, codalbul este fără nici un dubiu o acvilă şi în ce priveşte vânătoarea e una dintre cele mai puternice şi abile din Europa. Dimorfismul sexual la codalbi se rezumă doar la diferenţele de talie dintre mascul şi femelă, femelele fiind mai mari ca masculii, uneori chiar cu 20%. Facem această menţiune pentru că masculii au o greutate cuprinsă între 3.600 gr şi 5.400 gr iar femelele între 4.600 gr şi 6.850 gr. La această greutate, care se apropie de cea a vulturilor, lungimea corpului este

între 87 – 100 cm iar anvergura aripilor între 210 – 260 cm. Zborul planat al codalbului văzut din profil-faţă arată că aripile acestuia sunt ţinute aproape drept la orizontală, fapt ce ajută la identificare, la diferenţierea de unele acvile cu care ar putea fi confundat. De exemplu, la Aquila clanga şi la Aquila pomarina acest profil apare sub formă de arc, iar la acvila de munte (Aquila crysaetos) la zborul planat, în profil aripile apar ţinute uşor în sus, ca un V foarte larg deschis. De aceea e bine ca înainte de a ne grăbi să stabilim specia unei acvile văzute în zbor să analizăm toate aspectele ce ne pot da indicii semnificative. Pe cât de masive pot părea când stau, în zbor, văzute de aproape, aceste păsări maiestuoase îi pot impresiona chiar şi pe cei mai neinteresaţi privitori. Pentru o pasăre uriaşă cu o deschidere a aripilor de doi metri şi jumătate, parcă descinsă din basmele cu pajuri, codalbul e uimitor prin agilitatea şi eleganţa zborului. Sâcâit uneori în zbor de câte o cioară, chiră sau de vreun răpitor mai mic – uliu, şorecar sau şoim - codalbul, zburând „cu încetinitorul” parcă, în comparaţie cu foarte agilul său urmăritor şi continuându-şi zborul aparent impasibil la atacurile lui, se poate răsturna pe spate, neaşteptat de rapid pentru o pasăre aşa masivă, ca să-l apuce în gheare pe îndrăzneţul


12

ce şi-a forţat prea mult norocul…Se cunosc unele cazuri în care au devenit victime în ghearele codalbului chiar şoimi rapizi, puternici precum şoimul dunărean. În Delta Dunării cuibăritul codalbilor începe devreme, de pe la jumătatea lui februarie, până la începutul lui martie, depinzând mai degrabă de felul în care s-au hrănit păsările pe timpul iernii, decât de starea vremii. Codalbii preferă pentru cuibărit zone inaccesibile omului, din apropierea apelor, nu în ultimul rând şi datorită faptului că peştele constituie una din importantele lor surse de hrană, în special pentru creşterea puilor. Credem că în Deltă nu întâmplător perioada creşterii puilor se suprapune cu aceea a reproducerii multor specii de peşti, prilej cu care în general peştii ies la apă mică pentru depunerea icrelor, devenind acolo pentru codalbi o pradă bogată şi mult mai uşor de prins. Deci nu este de mirare că majoritatea populaţiei clocitoare de codalbi de la noi din ţară e concentrată în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării şi de-a lungul văii Dunării. Se consideră că în Delta Dunării cuibăresc anual între 25 şi 30 de perechi de codalbi, însă populaţia lor este desigur ceva mai mare pentru că include şi destule păsări imature, dacă se ţine cont că sunt necesari şase ani până când păsările tinere

ajung la maturitate, apte să se reproducă. Cuiburile lor sunt mari precum ale berzelor şi sunt construite pe copaci înalţi, de regulă plopi albi şi sălcii. Pe o insulă din complexul lagunar Razelm-Sinoe, în urmă cu mulţi ani a fost dovedit şi un cuib cu pui la nivelul solului. În general fiecare pereche construieşte mai multe cuiburi, pe care le foloseşte prin rotaţie. Există informaţii, în literatura de specialitate, despre perechi de codalbi care au avut peste 15 cuiburi pe care le-au apărat cu străşnicie de alţi codalbi doritori să le ocupe. Se pare că proprii pui care sunt toleraţi câteodată în apropierea cuibului vreme de mai mulţi ani, pot beneficia uneori şi de o anume îngăduinţă la ocuparea unui cuib vechi de-al părinţilor. Codalbii sunt păsări cu un puternic apetit teritorial. Ei îşi apără teritoriul cu străşnicie; distanţa acceptată între cuiburile diferitelor perechi fiind cam de la 2 până la 10 km. Totuşi, în zonele unde există hrană din abundenţă, lupta pentru păstrarea teritoriului este mai mică, iar distanţa dintre cuiburi poate ajunge chiar sub un kilometru. Femela depune 1-3 ouă, din care supravieţuieşte cel mai adesea doar un singur pui. Clocitul durează 38 de zile iar puiul sau puii sunt capabili să zboare din cuib abia după 75 de zile, totuşi şi după această perioadă puii, neavând încă su-

ficiente abilităţi de vânătoare şi de zbor, stau pe lângă cuib, fiind dependenţi de părinţi încă alte ~35 de zile. Abia după această perioadă puii devin cu adevărat independenţi, trebuind să se descurce singuri. Aşa cum menţionam mai sus, unii pui sunt toleraţi în teritoriul părinţilor, în apropierea cuiburilor, încă un an sau chiar până la vârsta adultă, în al cincilea sau al şaselea an. Credem că în afara activităţilor umane distructive, a factorilor de mediu nefavorabili, care sunt cauzele principale ale declinului populaţiei codalbilor, vârsta relativ ridicată la care acvilele ating maturitatea poate explica oarecum şi dificultăţile cu care se refac azi efectivele lor, în ciuda statutului deosebit al protecţiei de care se bucură… În general, se pare că păsările adulte de la noi sunt sedentare, spre deosebire de cele tinere care sunt mai înclinate la deplasări în afara arealului. În schimb pentru sute de codalbi migranţi din nord, Delta devine un important loc de iernare, majoritatea dintre aceştia fiind păsări imature. Delta, zona lagunară şi chiar Dobrogea continentală sunt locuri foarte atractive pentru aceste păsări de pradă, deoarece atât timp cât lacurile nu îngheaţă în totalitate, aici se găsesc concentrări de zeci de mii de păsări de apă – lişiţe, raţe şi gâşte sălbatice – ce devin prăzi relativ uşoare pentru codalbi. Stoluri uriaşe

de gâşte sălbatice pasc în Dobrogea pe culturile de grâu de toamnă şi de rapiţă, supravegheate îndeaproape de codalbi, care zilnic îşi iau „tainul”, în primul rând dintre păsările bolnave sau dintre cele rănite de vânători. Ar fi însă o naivitate să credem că doar păsările cu probleme devin hrana codalbilor. În Deltă, contrar ideilor preconcepute ale multora, lacurile şi gârlele nu îngheaţă în totalitate decât foarte rar, doar cam o dată la patru-cinci ani apărând astfel de situaţii cu îngheţ total. Pare ciudat, dar chiar în iernile mai geroase situaţiile de hrănire din belşug

pentru codalbi sunt mari, căci unele porţiuni ale lacurilor nu îngheaţă, mai ales acolo unde sunt curenţi datorită canalelor şi gârlelor care întră în lacuri, iar în aceste ochiuri de apă neîngheţate mii de raţe şi lişiţe înoată în cerc fără încetare căutând să păstreze apa neîngheţată în ciuda gerului. În astfel de ierni, pe gheaţa din jurul ochiurilor neîngheţate din Lacul Furtuna, am numărat de multe ori 30 de codalbi pândind la aglomerările de păsări pentru care menţinerea apei în mişcare spre a împiedica îngheţul părea mai importantă decât fuga de codalbi. Lişiţele

slăbite de iarnă, nefiind excelente zburătoare precum raţele, plăteau cel mai scump obol codalbilor. Pentru ei era aşa de uşor să prindă păsările preocupate de agitarea apei, încât am putut observa cum codalbii imaturi, deja sătui prindeau şi ucideau în joacă lişiţele. Se apropiau de aglomerarea de păsări, prindeau o lişiţă în gheare apoi zburau cu ea cam la zece metri înălţime şi, după ce o sugrumau sau o ucideau înfigându-i unghia în cap, îi dădeau drumul pe gheaţă, fără să mai coboare să o mănânce, iar alţi codalbi aflaţi jos o preluau. Prindeau din nou lişiţe şi


13

le aruncau în acelaşi mod pe gheaţă, fără să le mănânce. N-aş vrea să se înţeleagă că astfel de situaţii sunt prea frecvente, pentru că în iernile obişnuite, destul de blânde în Deltă, chiar prinderea lişiţelor nu e o treabă uşoară pentru codalbii tineri. Lişiţele au şi ele strategii de apărare, se scufundă cu rapiditate şi, în majoritatea cazurilor, se lasă foarte greu prinse. Scena pe care am descris-o mai sus se aseamănă într-un fel cu aceea a pisicilor ce prind un şoarece cu care se joacă, în loc să-l mănânce; e ca un antrenament pentru păsările tinere; personal niciodată nu am văzut păsări adulte risipindu-şi energia în astfel de jocuri. Ceva asemănător mi-a fost povestit recent de Ingar Jostein Oien, un ornitolog norvegian care a observat cum doi codalbi tineri au hărţuit împreună vreme îndelungată un pescăruş mai mare (Larus marinus) ca şi când ar fi intenţionat să-l prindă, iar când acesta epuizat s-a aşezat pe apă nemaiputând să se apere, cu surprindere a constatat că în loc să-l prindă spre a-l mânca, codalbii juvenili l-au abandonat ca şi când totul nu ar fi fost decât o joacăantrenament a unor păsări sătule. Păsările tinere sunt mult mai gregare, aşa că pot fi observate multe exemplare la un loc, nu numai iarna la aglomerarea păsărilor de apă, ci şi pe perioada primăverii şi verii,

atunci când stau lângă locurile cu apă mică în care se reproduc crapii sau în preajma coloniilor de păsări, în special de cormorani, ai căror pui constituie uneori hrana lor zilnică, în acest fel menţinându-se şi un uşor control asupra dezvoltării explozive a populaţiei de cormoran mare care ar putea periclita

populaţiile de peşti ale Deltei, codalbii prădători având aici un rol în menţinerea echilibrului ecologic. Până acum 25 de ani principala problemă care ameninţa codalbii consta în acumularea de-a lungul anilor în organismul lor de substanţe organoclorurate cu mare remanenţă,

de tipul DDT-ului folosite în special în agricultură, fapt ce a dus la moartea unora şi la sterilitatea multora. În consecinţă astfel de exemplare sterile au ocupat mulţi ani la rând teritorii în care s-ar fi putut reproduce exemplare tinere neafectate de astfel de intoxicaţii. Problema era destul de serioasă,

acvilele fiind recunoscute pentru longevitatea lor care poate depăşi 25 de ani. Azi însă, prin interzicerea folosirii acestor substanţe, problema nu mai este atât de acută şi credem că una din cauzele majore care ameninţă specia la noi o constituie presiunea antropică asupra zonelor de cuibărit, deo-

arece codalbii de la noi, preferă cuibărirea în zone mai greu accesibile omului. În Ungaria, de pildă, care are o mai veche şi eficientă tradiţie în protecţie, păsările nu sunt atât de deranjate de prezenţa omului ca la noi. Deci problema stagnării numărului de perechi de codalbi reproducători în Deltă la ora actuală nu este atât de mult legată de abundenţa hranei, ci de siguranţa locurilor de cuibărit. Personal am observat, lângă lacul Kuzminţii din apropierea satului Vulturu, cum, într-un an în care delta fusese îngheţată până în martie, o pereche de codalbi şi-a făcut cuibul nu departe de o colibă pescărească, depunând ouă şi începându-şi clocitul, dar nu la mult timp după dezgheţ, când pescarii profesionişti au revenit în zonă am observat că perechea de codalbi a abandonat cuibul cu ouă…Cazuri asemănătoare nu au fost puţine, de aceea credem că azi se impune o monitorizare mai atentă a cuibăritului la codalbi încă din luna ianuarie pentru a putea fi descoperite din timp cuiburile active şi pentru a putea fi declarate zone de protecţie împrejurul lor măcar până la zborul puilor din cuib. Este o ciudăţenie că vânătoarea e acceptată în Deltă uneori până în martie, ştiut fiind că se întâmplă ca păsările răpitoare, mai ales codalbii, să se apropie şi să fure de pe apă păsările ucise de vânători, iar aceştia


14

pot să nu se dovedească prea toleranţi cu codalbii şi să tragă asupra lor. Pe de altă parte consumul de către codalbi al mai multor păsări în care există alice de plumb poate duce în timp la saturnism (intoxicare cu plumb) urmat de moartea păsărilor… Deşi în ultimii ani situaţia codalbilor din Deltă pare a fi stabilă, dacă nu chiar în foarte uşoară creştere, iar în Valea Dunării prezenţa lor se face tot mai des simţită, totuşi trebuie să înţelegem că această specie are în continuare nevoie de o reală protecţie specială şi că mai este un drum foarte lung de parcurs până când vom putea spune că această specie nu mai este una critic periclitată. Din această cauză considerăm îndreptăţită intervenţia Gărzii de Mediu la Oneşti, unde într-o mică grădină zoologică, aparţinând de primărie, se găsea un codalb imatur. Nu se ştie cum, în urmă cu doi ani acest exemplar a fost adus de undeva din zona Deltei Dunării şi pus în cuşcă. Autorităţile de mediu au pus în vedere celor de la grădina zoologică să elibereze pasărea. Am fost contactat telefonic la biroul Societăţii Ornitologice Române din Tulcea pentru a le sugera o locaţie din Deltă unde să elibereze ei pasărea. Aflând că este vorba de o pasăre imatură, care a stat aproape doi ani în cuşcă, mi-am dat seama că simpla eliberare a păsării fără o

pregătire prealabilă înseamnă de fapt condamnarea ei la moarte, deoarece pasărea s-a dezobişnuit să vâneze stând în cuşcă, nefiind exclus chiar faptul ca pasărea să fi fost pui nezburător la data aducerii lui, deci total neştiutor să-şi procure hrana în sălbăticie, pentru că se pare că a rămas cam misterioasă modalitatea în care a ajuns pasărea la acea grădină zoologică. Le-am solicitat să nu se grăbească. Am luat legătura la Târgu-Mureş cu prietenul meu Szilard Daroczi de la Asociaţia pentru Protecţia Păsărilor şi a Naturii „Grupul Milvus” pentru că ştiam că ei au deschis acolo un mic centru pentru reabilitarea păsărilor răpitoare care aveau probleme. Szilard a fost şi el de acord că ar fi fost o greşeală eliberarea păsării fără o pregătire prealabilă, aşa că după ce a obţinut aprobarea de la autorităţile de mediu a preluat pasărea de la Oneşti. A adus-o la centrul lor din Târgu-Mureş unde i-au pregătit o volieră mult mai spaţioasă decât cuşca de la Oneşti, iar o echipă de tineri a avut drept sarcină hrănirea şi antrenarea ei. Pasărea trebuia dezobişnuită de dependenţa ei faţă de om. Prezenţa omului în preajma păsării a fost redusă la maxim, căci păsării prea familiarizate cu omul trebuia nu numai să i se reducă dependenţa de om, ci şi să i se inducă teama faţă de acesta, pentru că la eliberare era absolut necesar

ca pasărea să evite apropierea de om. I se aducea în special hrană vie, păsări, rozătoare (cobai, iepuri mai mici) pe care trebuia să înveţe să le prindă dacă dorea să mănânce, dar i se aduceau şi peşti pentru că în Deltă aceştia probabil vor deveni o sursă importantă de hrană. Treptat-treptat, instinctele de vânătoare i-au fost redeşteptate şi deprinderile dobândite de-a lungul lunilor de reabilitare au făcut-o mult mai sălbatică decât la venire. A stat la Târgu-Mureş, în această perioadă de reabilitare, din luna noiembrie până la sfârşitul lunii mai, când s-a considerat că şi-a redobândit abilităţile de vânătoare şi de zbor. Din echipa care a îngrijit pasărea în toată această perioadă a făcut parte şi Gregor, un voluntar din Franţa. Pe 25 mai s-a considerat că perioada de reabilitare a fost încheiată. Am luat din nou legătura cu Inspectorul şef al Corpului de Pază al ARBDD, domnul Neculai Bahaciu, care în toamnă se opusese şi el eliberării în Deltă fără o pregătire prealabilă a codalbului de la Grădina zoologică din Oneşti. Am căutat să vedem care ar fi cea mai bună locaţie şi am decis împreună că locul de eliberare va fi în Ferma Piscicolă Maliuc, unde patronul Nucu Dobrănăuţeanu ne-a asigurat că pasărea nu va fi deranjată; activităţile din Fermă vor ocoli punctul ales de noi. Am ales Ferma Maliuc pentru că acolo

aproape zilnic puteau fi văzute 2 perechi de codalbi adulţi şi chiar codalbi imaturi aflaţi aici fie pentru a pescui în bazinele bogate în peşte, fie pentru a prinde lişiţele şi raţele ce se aflau în mare număr în zonă. Am preferat acel loc şi deoarece nu avea copaci în imediata apropiere pentru ca astfel să putem observa mult mai bine cât de bine poate zbura pasărea când va veni ziua cea mare. Domnul Ifrim Costel, Comisarul – şef al Gărzii de Mediu al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării ne-a oferit sprijinul său şi s-a arătat deosebit de interesat de felul în care va decurge eliberarea păsării la care dorea şi el să participe. În noaptea de 26 mai au sosit la Tulcea de la Târgu-Mureş două maşini în care se aflau Szilard Daroczi, Sos Tibor, Gregor, voluntarul francez, şi bineînţeles „căsuța” codalbului. După ce toţi au fost găzduiţi peste noapte la camera de oaspeţi a Biroului SOR, dis-de- dimineaţă am pornit cu maşinile spre Nufărul spre a apuca primul bac care să ne treacă peste Dunăre cu maşinile. Bacul a trecut cu maşinile peste Dunărea în Ilgani de unde am pornit in grabă pe drumul hârbuit din Deltă care leagă Ilganii de Jos de satul Partizani unde urma să ne aştepte cu o ambarcaţiune rapidă Achimfiev Constantin, agentul ecolog care ne va ajuta pe întreaga perioadă a operaţiunii de eliberare pe care

noi o speram cât mai scurtă. Am dorit să ajungem foarte dimineaţă, pe răcoare, la locul eliberării. La Maliuc am făcut o scurtă oprire şi la insistenţele soţiei mele, profesoară de biologie la şcoală, a trebuit să facem elevilor o scurtă prezentare a situaţiei acelei păsări şi a eforturilor pe care le-a făcut o echipă de oameni inimoşi spre a putea fi eliberată în cele mai bune condiţii şi cu cele mai mari şanse de supravieţuire în viaţa sălbatică. Evident, copiii s-au arătat curioşi să vadă de aproape pasărea şi au fost

extrem de impresionaţi de clonţul şi de picioarele ei puternice, cu ghearele atât de mari şi de ascuţite. Deşi majoritatea dintre ei văzuseră în Deltă, mai de la distanţă, codalbi zburând sau stând pe copaci, iar câţiva care participau la lecţiile din teren ale cercului de turism şi ornitologie avuseră chiar privilegiul să-i observe prin binoclu, totuşi nici unii dintre ei nu-şi închipuiseră că aceşti codalbi pot fi în realitate aşa de mari şi puternici ca exemplarul ce se afla în cuşca de transport din faţa lor.

Căutând prada.

Am ajuns la locul eliberării la care accesul nu era posibil decât traversând cu o barcă pescărească un canal. Special dorisem ca locul să fie sigur, greu accesibil şi cât mai departe de ochii turiştilor şi ai localnicilor. Szilard a prins pasărea şi a scos-o din cuşca specială de transport. După aproape 24 de ore de stat în

cuşca mică şi după călătoriile lungi şi tracasante cu maşina şi barca, pasărea părea suficient de stresată. I-am făcut poze, pasărea fusese deja inelată, iar pe aripi i-au fost vopsite uşor cu alb unele semne pentru a putea fi identificată cu mai mare uşurinţă în zbor. După culoarea ciocului şi structura penajului, codalbul era un sub-adult foarte probabil în vârstă de 4 ani.


15

Asta însemna ca abia în anul al şaselea va deveni adult, capabil de împerechere. Am decis să o lăsăm încet liberă jos şi neam retras la oarecare distanţă spre a vedea ce se întâmplă. Dacă înghesuită în cuşcă părea mai mică şi crezusem că e un mascul, acum când o vedeam liberă în faţa mea curăţinduşi şi înfoindu-şi penajul, mi se părea mult mai mare şi mă gândeam că probabil era o femelă. I-am dat apă dintr-un bidon de plastic şi a băut îndelung. A fâlfâit de câteva ori din aripi ca pentru a se dezmorţi şi s-a înălţat cam vreun metru de la sol pentru a coborî iarăşi lent în acelaşi loc. Au mai avut loc alte câteva şedinţe de dezmorţire a aripilor fără a fi urmate de marea desprindere atât de aşteptată. După aproape o oră de aşteptare ne-am dat seama că mai mult ca sigur eliberarea fulger sperată de noi nu va avea loc în acea zi şi că va fi vorba de un proces mai lung şi mai anevoios, aşa că va trebui să trecem la planul B pe care îl discutaserăm încă înainte de a aduce pasărea în Deltă. Cu ajutorul unei plase puse la dispoziţie de Pavel Gheorghe din Maliuc şi cu nişte pari am încropit un ţarc mărişor în jurul păsării pe care urma să-l închidem doar pe timpul nopţii spre a o proteja de o eventuală prezenţă a câinilor sau a vulpilor, asta în cazul în care pasărea ar refuza să zboare. În ţarc am mai adus un butuc, pentru ca

pasărea să poată sta la oarecare înălţime de nivelul solului. Se ştia încă de la începutul proiectului că, în cazul planului B, lui Gregor îi va reveni sarcina să stea de pază ziua şi noaptea în preajma codalbului. Pentru a-l menţine pe Gregor mai alert pe timpul nopţii, i s-a spus că nu e exclus ca noaptea să apară şacalii în zonă, iar săracul francez, a cărui dorinţă arzătoare era să vadă măcar un şacal, aproape că nu a închis ochii toată noaptea sperând „să vină şacalii”! Nici nu şi-a montat cortul. Pentru că ziua era un soare arzător, am tăiat nişte stuf şi nişte papură pe care am rezemat-o pe o porţiune a plasei ţarcului pentru a-i crea păsării un fel de umbrar. După primele ore, pe deasupra au trecut doi codalbi, un codalb adult văzându-l pe al nostru jos a început să cheme insistent din zbor, crezând probabil că e puiul său. Codalbul nostru ridica un ochi spre cer, parcă mai mult speriat decât dornic de comunicare cu pasărea ce se rotea deasupra. Văzând ezitările codalbului nostru mi-a venit în minte un mai vechi şi subtil poem-parabolă al poetului sovietic Evgheni Evtuşenko despre o vulpe polară dintro crescătorie care reuşise să fugă profitând de neatenţia îngrijitorului ce într-o zi uitase deschisă uşa cuştii. Poemul se încheia într-o tonalitate ironicamară, sugerând parabolei

o morală tristă despre preţul libertăţii şi despre cât de pregătiţi sunt doritorii să şi-l asume: căci după ce câteva zile a cutreierat împrejurimile încercând să se bucure de libertate, incapabilă să se descurce singură în sălbăticie, vulpea se întoarce la cuşca ei din fermă… Oare codalbul nostru se va întoarce definitiv la cuşcă?!

Au venit şi cei de la Garda de Mediu să vadă ce se întâmplă cu pasărea. I-am dus din nou mâncare (pui şi peşte) a mâncat, prefera să stea la umbră, nu să zboare. Gregor urmărea cu binoclul de la distanţă ce se întâmplă cu pasărea. Îi telefonam des să vedem care mai e situaţia, dar se pare că nu se întâmpla

nimic din ceea ce aşteptam noi. Pasărea a băut apă, a mâncat, a fâlfâit din aripi, dar n-a vrut să cerceteze împrejurimile. A treia zi a început să tune, să fulgere şi să plouă. Noaptea a fost furtună, dar dimineaţa era din nou călduroasă şi senină. Am primit pe la ora 10 a.m. un telefon de la Gregor ce ne anunţa că pasărea a început

să zboare, la început doar vreo 50 de metri, apoi s-a înălţat din nou trecând peste canal la o distanţă de vreo 300 de metri, părăsise ferma şi s-a oprit într-o salcie, dar nici acolo nu a stat mult, a mai zburat vreo 500 de metri si s-a oprit într-o altă salcie a zăvoiului. Am venit să-l scoatem pe Gregor din fermă şi să-l instalăm pe grindul cu sălcii


16

unde era codalbul, spre a-l putea ţine sub urmărire. La un moment dat nişte ciori grive au început să sâcâie codalbul, dar după o vreme l-au lăsat în pace. După amiază pasărea şi-a luat iar zborul. Vreme de două zile Gregor a cercetat toate sălciile de pe grind în speranţa că-l va vedea din nou. Am cercetat şi noi împrejurimile cu bărcile, dar zona era imensă, căutam acul în carul cu fân. Erau însă acolo locuri cu bogate oportunităţi de hrănire: multe lişiţe, evident peşti şi în cazul că s-ar fi descurcat mai greu cu capturarea acestora, prin iarba umedă şi în bălţile cu ape mici săreau mii de broaşte care ar fi putut să-i asigure supravieţuirea. În ciuda căutărilor noastre nu am avut nici o semnalare a prezenţei sale până când, după aproape două săptămâni de la eliberare, rangerul ARBDD Achimfiev Constantin fiind în misiune la peste 6 km de locul eliberării a putut să vadă un codalb sub-adult similar cu acela eliberat, care parcă ar fi dat să urmărească o vreme barca sa, dar care a dispărut în spatele copacilor imediat ce a oprit barca, pentru a observa cu binoclul dacă semnele distinctive ale păsării eliberate pot fi văzute la acel codalb. Suspansul continuă, dar eu personal am speranţa că, după ce pasărea se va mai familiariza cu zborul, va fi mai uşor de observat, deoarece codalbilor le place să se rotească în zbor un-

eori multe zeci de minute, deasupra zonelor în care vieţuiesc. Luni de zile de-acum încolo voi cerceta cu atenţie orice codalb pe care-l voi vedea zburând în acea parte a Deltei unde a avut loc eliberarea… Credem că se cuvin mulţumiri speciale tuturor celor de la Grupul Milvus care vreme de şase luni s-au ocupat de redresarea codalbului. După o implicare de numai câteva zile, eu am putut înţelege ce eforturi au trebuit să facă ei în lunga perioadă de reabilitare, de câtă răbdare şi perseverenţă a fost nevoie în încercarea de a salva o pasăre. Am încercat să prezint aici doar o mică parte a eforturilor pe care le-au depus unii iubitori de natură în încercarea, aş zice în aventura lor, de a reintegra în viaţa sălbatică o pasăre maiestuoasă şi rară menită a fi admirată liberă în Delta Dunării… Şi toate acestea numai pentru că alţii, crezând că fac ceva bun şi util, au luat pasărea din mediul ei natural ca s-o poată admira în cuşca unei grădini zoologice la sute de kilometri depărtare de locul de baştină. Poate că este timpul să existe şi la Tulcea un centru de reabilitare a păsărilor cu probleme, pentru că iată că realitatea a început să semene cu o incredibilă poveste fără sfârşit, iar eu mă văd obligat să mărturisesc că la vreo trei zile de la plecarea codalbului nostru am primit un telefon

nu este întotdeauna uşor. I-am pus în volieră o tavă mare cu o adâncime de vreo 12 cm în care punem apă şi caraşi măricei vii pe care pasărea trebuie să-i prindă. Pasărea s-a descurcat până acum, mănâncă peşte fără probleme şi după ce o vom învăţa să prindă păsări vii, o vom elibera. Căutăm în acelaşi timp ca prezenţa omului în preajma păsării să fie cât mai scurtă şi numai atunci când este cu adevărat necesară. Sperăm să reuşim…

de la domnul comisar-şef Ifrim Costel, cum că la Tătaru, lângă Chilia Veche, agentul ecolog Lungu a găsit un codalb atât de epuizat, încât nu se putea nici ridica pe picioare, darmite să zboare; mi-a îngheţat sângele gândindu-mă că încercarea noastră a eşuat, dar mi s-a spus repede că e vorba de altă pasăre, neinelată, pui de anul acesta şi nu de pasărea de la Maliuc. Am aflat că agentul ecolog a hrănit câteva zile pasărea care şi-a mai revenit. Experimentatul ornitolog de la INDDD Tulcea, domnul dr. J.B.Kiss împreună cu d-l inspector Neculai Bahaciu au plecat la Chilia, au văzut pasărea şi au decis că era vorba de un pui recent zburat din cuib care a fost incapabil să se hrănească, iar

după câteva zile, extenuat de foame, n-a mai putut nici să se întoarcă în apropierea cuibului şi a căzut pe pământ; ar fi murit negreşit dacă nu-l găsea agentul ecolog Lungu. Dr. J. B. Kiss a inelat tânăra pasăre şi a sugerat că o eliberare rapidă a puiului, chiar dacă acum după hrănirea îmbelşugată cu păsări şi peşte acesta ar putea zbura, nu ar fi o soluţie pentru că, neştiind să se descurce singur, juvenilului i s-ar putea întâmpla acelaşi necaz. În partea introductivă pomenisem că după ce zboară din cuib, puiul mai este dependent într-o destul de mare măsură de părinţi pentru o perioadă de aproximativ 30 de zile, până învaţă să se descurce

singur. Pentru că trecuse deja o săptămână de când puiul fusese adus la Chilia pentru a fi hrănit şi probabil alte 3-4 zile de când flămânzise până să fie găsit extenuat, exista riscul foarte mare ca puiul readus în zona cuibului să nu mai fie recunoscut de păsările adulte. Am discutat cu dl. dr. Kiss, cu cei de la ARBDD şi deoarece dr. Dan Hulea, directorul executiv al SOR, mi-a promis sprijin, am acceptat să luăm pasărea la Maliuc. Cu sprijinul generos al lui Gheorghe Pavel şi al prietenilor săi am construit un adăpost cu o volieră spaţioasă într-un spaţiu retras şi sigur şi împreună cu cei de la Rezervaţie ne-am înhămat la treabă. Am adus pasărea de la Chilia şi încercăm să-i dăm cât mai mult hrană vie, ceea ce


17

Din viața cailor din deltă… Dr. Ștefan Răileanu Medic Veterinar

F

oarte puțini sunt aceia care cred că despre cal se mai poate spune ceva cu iz de noutate sau originalitate. S-au spus și s-au scris atât de multe, încât putem crede că subiectul este epuizat sau închis pentru alte investigații, indiferent de ordin. Dar încă odata Delta Dunării ne surprinde și aduce și în aceasta direcție un car de originalitate. Dacă vorbim despre populația de cabaline din țară observăm ca doar aici mai putem întâlni conservate calități ale calului care, odată cu domesticirea și socializarea, au dispărut altundeva. Numai prin semisălbăticia atât de mult contestată în ultima vreme, acest prea frumos patruped reușește să își păstreze ceea ce în alte zone această specie a pierdut demult. Analizând condițiile de trai ale cailor din deltă, mulți le cataloghează ca fiind improprii și găsesc prezența acestui animal în anumite zone ca fiind nepotrivită, ca fiind un rezervor de boli infecțioase (Ex. W.N, A.I.E), dar la o analiză mai profundă lucrurile se dovedesc a nu sta chiar așa. Căci, acolo în deltă, calul face parte din ecosistem, tunde iarba cu dinții săi, îngroapă semințele unor plante care nu ar germina fără prezența lui în zona respectivă, ajută la menținerea unor populații de coleoptere, iar toate acestea cumulate realizează un echilibru, orice


18

piesă lipsă putând duce la un nedorit dezechilibru. Caii din baltă, așa cum le spun băștinașii, trăiesc în grupuri începând de la 30 până la 140 de exemplare, numărul lor fiind influențat de vegetația și de habitatul disponibile. Instinctul de grup la caii sălbatici din deltă este foarte puternic, ei se urmează bucuroși, cea ce nu întâlnim în viața cailor domestici din această regiune, care conlucrează în rutină și monotonie. În aceste grupuri există o ierarhie, cei mai puternici mâncând și înmulțindu-se preferențial, dar fiind și cei mai grijulii, adică făcându-se responsabili de direcția traseelo, de alegerea locurilor de înnoptare sau hrănire. În natură familiile tind să stea împreună, iepele fiind protectoare cu mânjii mici și foarte dure cu cei trecuți de 1,5 ani, deoarece

aceștia se află într-un fel de perioadă de pregătire. Ei trebuie să devină rezistenți și puternici, să învețe micile trucuri care mai târziu să le folosească pentru a-și găsi un loc cât mai bun în ierarhia respectivului grup. Efectivele de cabaline sălbatice din teritoriu deltaic se prezintă în două fenotipuri, unul ce prezintă evidente caractere ale Rasei Arabe și unul cu caractere ce aparțin Rasei Huțul. Rezistența la frig și temperaturi foarte ridicate, copita dură , greutatea de 300 – 350 Kg, sunt caractere comune ambelor fenotipuri. În ultima perioadă, autoritățile care monitorizează aceste animale sunt acuzate ca nu își îndeplinesc sarcinile, dar se uită, în general, un lucru foarte important : anume, că ne aflăm într-o zonă deosebită, cu

un grad de accesibilitate redus. Județul Tulcea are o populație de aproximativ 10.000 de cabaline, din care 40% trăiesc in Delta Dunării în condiții deosebite. Dacă ne uităm la țările învecinate, observăm că acestea au mare grija de aceste nuclee de animale, chiar în zone ca și Delta Dunării. Doua exemple foarte elocvente în ce ne

privește, sunt : Parcul National Hortobagy și Kisukunsag din Ungaria, care aplică programe de conservare și reușesc să atragă chiar foarte mulți turiști, doar prin faptul că acolo mai există încă vite și cai sălbatici . Mulți văd rezolvarea problemei cailor din Delta Dunării în abator, dar îmi permit să le amintesc un refren : „Si totuși,

calul”! Acești cai merită să fie făcuți celebri și nu omorâți, putând oferi cercetătorilor date importante, putând aduce venituri consiliilor locale doar prin vizitarea și fotografierea de către turiști. Încărcat de istorie, legende si povestiri cu diferite semnificații, cântat de atâția

rapsozi , calul nu poate să dispară „așa” din aceste zone, el trebuie să rămână aici prezent. Chiar semisălbatic, păstrând splendoarea libertății, el devine din când în când cuminte, ușurându-i munca prietenului său, omul.


19

Cu Grigore Leșe prin lumea de oameni Dan ARHIRE fotografie :

Vlad voica dan NICOLAU


D

20

eși era aproape de lăsarea nopții în cimitirul din Stoiceni, trăsăturile fețelor celor din jur încă se mai puteau citi. Biserica din lemn, veche de pe la sfârșitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, se decupa neagră pe cerul vinețiu și cei peste două sute de oameni veniți la prohodul Sfintei Marii, ce urma a fi marcat de vocea lui Grigore Leșe și acompaniamentul vocal al armânilor fărșeroți din Cogealac și al femeilor din Stoiceni, nu făceau aproape nici un fel de zgomot. Crucile mici din lemn sau din piatră abia de se iveau din iarba mare și deasă, luminate pieziș, tremurător, de lumânările risipite pe lângă morminte. Nu se făceau fotografii. Când Leșe a început să cânte, întunericul biruise. Firul melodic, trist dar senin, oarecum, ținea lumea cu răsuflarea la gură. Cam două sute de oameni risipiți printre morminte și lumânări. Când au cântat prima oară femeile din Stoiceni priceasna Maicii Sfinte, nu mai cânta nimeni altcineva. Oamenii abia începuseră să asculte și să memoreze versu-

Profesorul de paleografie slavă, Paul Florea, sau cavalerul solitar al perfectei tăceri din Delta Dunării

Lumânări risipite prin cimitirul din Stoiceni.

Țara Lăpușului.

Mânăstirea Rohiița.


21

Grigore Leșe și ciobanul conducând turma către stână.


22

La umbra bisericii de lemn din rogoz, Sorin Dumitrescu în mijlocul conferinței.

Grigore Leșe, în peisajul care îi este atât de drag

rile : „O, Măicuță Sfântă,/ Te rugăm fierbinte,/ Ne ascultă pururi/ Marea rugăminte!/ Nu lăsa, Măicuță,/ Să pierim pe cale,/ Noi, ce suntem fiii/ Lacrimilor tale!”. Cântam cu toții în gând. Dar s-a întâmplat că atunci, din spatele mulțimii, printre brazi, a străbătut prima rază a lunii ce se înălța și crucea metalică de pe turnul bisericii a devenit brusc fosforescentă. Apoi, pe măsura ce Leșe cânta, noi ascultam înmărmuriți și luna se ridica pe cer, în lumina ei biserica a început să se coloreze în alb mat, dinspre crucea turnului spre temelie, de sus în jos, până a devenit cu totul albă, decupându-se perfect pe cerul negru. Dar atunci, când toată devenise albă, deja toți cei de față cântam, pentru a nu știu câta oară, cu femeile din Stoiceni : „Călători de-a pururi/ Pe-o mare înspumată/ Noi neam pus în tine/ Și nădejdea toată./ Vino Maică iară/ Nu lăsa să piară/ Țara și poporul/ Turma și păstorul!”. Am fost în Țara Lăpușului în 14 – 17 august, la a doua ediție a festivalului „Drumul lung spre Cimitirul Vesel” care, în acest an, a fost subintitulat „Drumurile lu’ Leșe”. Inițiat cu un an în urmă de Peter Hurley, festivalul nu prea mai este un festival, în acest an, cel puțin, el Discutie despre câinii de încredere care păzesc turma.


23

depășind barierele oricărei manifestări de gen cunoscute. Grigore Leșe le-a explicat invitaților că ceea ce se vede pe scenă nu poate fi ceea ce se întâmplă în lumea satului, în tradițional; că dacă vor să vadă tradițional și autentic atunci trebuie să coboare din mașini și să-i caute pe Gustarea de la stână, cu slănină, caș, ceapă și nelipsita horincă.

acești oameni la ei acasă, acolo unde mai sunt și unde se comportă firesc și nu pe scene sau la muzee. S-a oferit să ne călăuzească prin satele Lăpușului și să ne îndrume. După seara de 14 august din cimitirul din Stoiceni, am fost a doua zi, în 15, de Sărbătoarea Sfintei Marii, adică a Maicii Sfinte, la mânăstirea Rohiița

unde am participat la slujbă și apoi la masa celor aproape 2000 de pelerini. După amiază, la biserica monument istoric și patrimoniu UNESCO de la Rogoz, pictorul Sorin Dumitrescu a vorbit despre icoană unui auditoriu amestecat, nici un sătean nepărăsind curtea bisericii în timpul îndelungatei expuneri. Seara am fost la

horă. Adică, joc la Gherasim Cârtiță (de peste vale) din Ungureni. A mulțumit pentru cinstea ce i se făcea – în acea zi mai era pentru el o mare sărbătoare : împlinea 50 de ani de căsătorie, e drept că nu cu una, ci cu șase neveste! A treia zi am plecat dis de dimineață din Târgu Lăpuș și, pe drumuri forestiere, am ajuns la Șatra,

un vârf de munte. În jur munți, munți. Am coborât kilometri întregi însoțind o turmă de oi cu doi ciobani și câțiva câini. Grigore Leșe vorbea cu ciobanul. Toți ceilalți ascultam cu atenție, ca într-o sală de curs. La stână am mâncat și am mai coborât câțiva kilometri până

Un cântec, pentru alungarea oboselii!

în Costeni, la o casă de om. S-a cântat și s-a vorbit. Și acolo au fost niște lecții. Și pe acestea le-am primit tăcuți, fără glas. Seara am mai fost la casa pastorului din Domocoșeni, apoi, aproape de miezul nopții,


24

Recitalul instrumentiștilor maghiari.


25

rătăcește căutându-și fiul rătăcit?), adică Marea Zeiță pre-indo-europeană sub forma simbolului ei încă păstrat, era prezentă, veghind cruciform ca nimic rău să nu se întâmple! Pe stâlpii funerari și pe brațele “La forțele de muncă”, cârciuma în care s-a cântat “muzică fără perdea”!

la restaurantul din dosul primăriei din Târgu Lăpuș, cunoscut dintotdeauna sub numele de „La Forțele de Muncă”! Aici am devenit fericiții posesori ai unor urechi bine „lucrate” de alămurile lăutarilor din Dârvari, Mehedinți, acompaniindu-l pe Marin Șchiopu, mai cunoscut, asa, în general, drept Mambo Siria.

Grupul nostru urma să plece a doua zi dis de dimineață prin alte sate de munte, pe la cioplitori și tăietori de lemne, pe la ghicitoare și vrăjitoare, pe la târguri și oameni de drag la care se gândise Grigore Leșe pentru noi. Noi, însă, cei trei „La drum”, trebuia să plecăm, fericirea – lucru știut - neținând niciodată cât ne-ar

place nouă să țină! Dar, până atunci, trebuie să spun că am văzut-o peste tot, și în Lăpuș, dar și pe drumul până acolo : și prin satele de munte, când am traversat Carpații Meridionali, și prin cele de podiș, iar de la Târgu Mureș spre nord, prin satele celor patru județe traversate – Mureș, Bistrița Năsăud, Sălaj și

În curte la Gherasim Cârtiță, sărbătoritul!

Maramureș – chiar peste tot! La colțurile caselor, la ferestre sau uși, la garduri sau stâlpii pridvoarelor, adică peste tot unde trecerile dinspre necunoscut spre cunoscut, adică spre curte și casă trebuie protejate de duhuri și necazuri, Maica Sfântă, Maica Bătrână ( poate cu brâul de lână, care

crucilor din troițe sau cimitire, chezășuind cu substanța ei esoterică veșnicia vieții viitoare, pe turnurile ascuțite ale bisericilor de lemn, pe stâlpii de susținere ai coșurilor de vatră, dublați de icoanele de vatră cu aceiași misiune, pe presele păpușilor de caș, pe


26

peretare sau bine ascunsă, sub acoperișul de biserică, de peste șase mii de ani Maica Bătrână, Maica Sfântă, Păpușa, cea care din pământ ne-a născut și-n pământ urmează a ne renaște întru veșnicie, atunci când ne-o veni fiecăruia sorocul, de două mii de ani tot una cu Maica Domnului, era, tăcută, la locul ei, neclintită, veghind la viața și moartea, la lumea de aici și lumea de dincolo a oamenilor care îi ignorau existența și menirea. Ei nu o mai văd, căci ceața atâtor veacuri trecute, religii, împărății, sărăciri și înavuțiri li s-a așezat pe ochii deveniți nepricepuți și nevăzători, încât acum abia de o mai numesc, din când în când, „motiv geometric”! Ard, prin cimitirele vechi, ce a mai rămas cu discreție din eternitatea ei sugerată și trântesc în loc monumente inubliabile și inexpugnabile, ard stâlpii pridvoarelor și îi înlocuiesc cu minunații baluștri turnați în beton sau în ipsos, statui ale nimicului consecutiv unei rapide îmbogățiri, o dau de-o parte din texte căci nu mai știu sta de vorbă cu ea și rar de tot, când sunt ei cel mai generoși, o alintă otova și la grămadă cu genericul „coloana infinitului” sau „ coloana fără sfârșit”. Ea, săraca! Era peste tot în centrul unei lumi paralele prin care trecem fără să ne dăm seama de existența ei, acolo și așa cum v-am spus. O văzusem prima

Marin Șchiopu’ în plin avânt!


27

Stalp funerar în Rachelu

Stalp funerar din Beilic cu sexul marcat prin nod cu cepul scos.

Stalp din Somovit în sudul Dunarii, în Bulgaria, partea de est.

stalp funerar Loman, ca un manual explicativ al limbii vechi!

oară în cimitirul din Niculițel, apoi în cimitirele dobrogene din Nalbant, Isaccea, Ioan Corvin, Oltina și Beilic, adusă de păstorii transilvăneni sau gorjeni în pendulările lor seculare, apoi, în Ardeal, în Drăguș, în Loman, în Pianul de Sus, în Sânpetru, Purcăreți și Strungari. După aceea am găsit-o în Republica Moldova și la românii vechi din jurul Vidinului, pe colțurile caselor și marginea ferestrelor din Valea Teilor, iarăși în Dobrogea, pe țesăturile armânilor și pe cămăși. Și acum aici, de la Târgu Mureș spre nord, până la Lăpuș. Scriem despre ea și vom publica tot ce am găsit noi în albumul „Grădina Maicii Domnului” care va apărea anul viitor. Până atunci publicăm în premieră aici câteva din ipostazele ei, așa cum le-am găsit noi prin sate și cimitire de țară, prin biserici vechi, pe case și pe troițe. Marea Zeiță, sau Maica Sfântă, sau Maica Bătrână, sau Păpușa. Pe aici, prin Grădina Maicii Domnului! Dar acum să revenim și să spunem că prietenul nostru mai tânăr și bucureștean, care ne-a însoțit la Lăpuș, nu a mai vrut să plece. Pe la trei noaptea, în ultima seară, ne-a spus că vrea să rămână, pentru că asta nu i se va mai întâmpla niciodată. Dacă rămânea, apăreau unele probleme legate de cazare ( camerele noastre trebuia

predate a doua zi și altele nu existau!), probleme legate de bani și altele. Era surescitat, parcă ar fi avut febră. Am încercat să-i sugerez toată gama de chestiuni care ar fi trebuit rezolvate prin rămânerea lui, chestiuni din care jumătate n-aveau nici o rezolvare. I-am spus că nu vreau să-i influențez decizia și chiar așa era. Urma să dormim două ore. Dimineață – prima mohorâtă, fără soare, de când veniserăm – eram între mașina redacției și microbuzele care urmau să plece în munți, cu Grigore Leșe și restul grupului. Acesta era momentul alegerii. Aici prietenul nostru tânăr trebuia să se hotărască. Nici unul din noi, ceilalți, nu spuneam nimic, îl lăsam să decidă. Apoi a ridicat portbagajul mașinii noastre și și-a trântit ranița înăuntru. S-a așezat în spatele șoferului și a închis ochii. Până la Ploiești mi-am tot închipuit scene din filmul care se derula înapoia pleoapelor sale. În mijlocul unui oraș toropit de căldură, în asfaltul căruia tălpile trecătorilor pedepsiți să circule la acea oră se înfundau, el a coborât, căutând o gară. L-am lăsat acolo, fără cuvinte. După ceva timp, cam o săptămână, mi-a trimis un mesaj. Frumos! Mie îmi pare rău și acum că Vlad nu a rămas atunci la Lăpuș. Lui îi va părea rău toată viața!

Stâlp de pridvor din Galații Bistriței.

Brâul de protecție de sub acxoperișul bisericii din Rogoz.

Stalp funerar în Purcăreți

Stalp de pridvor la Rohia.


28

Peter Hurley

Un irlandez la Curtea Regelui Aur! Dan NICOLAU fotografie :

Vlad voica Dan NICOLAU

P

e la mijlocul secolului XIII bietul călugăr Rogerius, trimis al Papei spre propovăduirea catolicismului, pățește la Oradea ce n-ar fi visat vreodată să pățească, pentru că se întâlnește cu cei ce purtau chiar numele iadului – tătarii! – lansați în ceea ce istoria avea să consemneze drept marea invazie tătară de la 1241. Convertește-i, dacă poți! Raportul către Papă – un splendid „reportaj de la fața locului”, se va intitula Carmen Miserabile și, pe lângă multe lucruri extraordinare, va conține și o informație potrivit căreia Maramureșul vecin, numit Malamor, era teatrul unor exploatări de aur la suprafață, adică din albiile râurilor. Aurul nu mai este astăzi la suprafață în Maramureș sau în Lăpuș, dar în profunzimi încă mai este, chiar mai mult decât altundeva! Norocul nostru călător și chior ne-a făcut să întâlnim, în 15 și 16 august 2011, unul dintre cei mai neobișnuiți căutători ai metalului regal, un reprezentant de cel mai nobil soi al stirpei căutătorilor de aur, anume acel soi de neînțeles al celor cărora în viață li se întâmplă lucruri care merită povestite. Câteva dintre aceste minunate lucruri care i s-au întâmplat lui Peter Hurley, „un irlandez din Dublin, Republica Irlanda!” după cum însuși s-a prezentat, ne-au fost povestite și nouă, fiind acesta un minunat prilej de a vi le împărtăși și dumneavoastră.


29

De la Peter Hurley, irlandezul care avea cheia Casei de Cultură din Târgu Lăpuș atunci când am fost noi acolo, am aflat că este din Dublin, Republica Irlanda, dar trăiește în România încă din 1994. Cum s-a trezit el aici și prin ce minune a ajuns să-și cheltuiască banii din pasiune, pentru a porni la Săpânța un festival de muzică tradițională, este un lucru mai greu de priceput și incredibil, atunci când, în sfârșit, este priceput! Povestea lui Peter, rostită de el însuși într-o limbă foarte asemănătoare cu limba română, dar atât de frumoasă și de ușor de înțeles pentru noi, cei ce o ascultam cu gurile căscate în noaptea de 16 spre 17 august, pe terasa întunecată a crâșmei din spatele primăriei Lăpușului, cunoscută de zeci de ani sub numele „La forțele de muncă” , devine subiect de carte sau film în mintea auditorului, căci Peter are priceperea de a povesti în imagini. Sunetele

calme și ușor tremurate ale vocii lui Peter se înfășurau în întuneric pe un fir narativ cam dezordonat, la început și nu mai știm acum cînd au prins ele să se transforme în imagini, secvențe luminoase alcătuind cadre și frânturi și, încet, încet, un film în toată regula, cu personaje cunoscute și întâmplări neverosimile într-o lume pe care parcă o cunoșteam, dar parca acum, pentru întâia oară, o priveam în sfârșit din interior spre afară, așa cum ea merita și știa de o veșnicie, cu infinită rabdare că, merită! La Drum. După cum am înţeles, Peter, totul a început în ’94. Cum a început și de la ce a pornit? A fost o afacere determinată sau ai ales să vii în România?

Peter Hurley. Am ales. În alegerea asta m-am bazat pe un feeling. Pe instinct. La Drum. Ce ştiai despre România, la

plecare?

Peter Hurley. Nici nu ştiam unde este România pe hartă, deşi aveam 25, nu, 27 de ani. In ’93 am mers cu rucsacul până la Praga şi am stat acolo o săptămână. Cred că atunci m-a lovit ceva, foarte puternic... oamenii de acolo, ce sunt şi cum sunt... cred că era ceva cum nu am mai simţit, la noi în Europa(!). Am simţit că ceva foarte puternic s-a întâmplat în lumea voastră, dincolo de cortină, ceva total de neînţeles. Prima dată a fost o debusolare cu multe elemente: o parte încântare, o parte euforie, depinde pe cine iei. Se vedeau diferenţe între cum trăiseră oamenii până atunci. Cred că prin toate astea s-a întâmplat ceva foarte diferit de ce făcusem până atunci, cu bine sau cu rău, indiferent. Deodată, toată asta a creat o altfel de persoană. Si am decis atunci, că neapărat am să vin înapoi cu prima şansă care o să se ivească; am s-o folosesc.

N-am mai făcut nimic, am fost acasă, iar trei luni mai târziu a sunat telefonul şi un irlandez, tot 25-26 de ani, cu care am lucrat în Irlanda şi despre care ştiam că a plecat în România pentru firma Coca Cola, mi-a zis să vin să-l ajut la o firmă pe care o crease în România, pentru că lucraserăm împreună şi ştia de mine. Si am zis “Da!” fără să mă gândesc! La sfârşitul lui ’93 se întâmpla asta, iar la începutul lui ‘94 am plecat! Cu rucsacul în spate! Toată lumea zicea că sunt nebun: “Unde te duci?”. Habar n-aveam unde e România pe hartă, când m-a sunat tipul ăla! Tipul a zis că nu putem plăti ceva, am împrumutat de la bancă, şi după ce am plătit toate datoriile, creditele, am avut 1.400 de dolari în buzunar. Tipul irlandez a zis să nu fim prea cheltuitori, aşa că am locuit împreună, într-un apartament din Bucureşti, unde am stat şi am lucrat şi am pus bazele unei firme. Si ăsta a fost începutul. Firma încă mai este. Continuă. Eu am terminat în Irlanda Facultatea de Comerţ, de business şi am şi un master în asta. Mai apoi am plecat în Anglia să lucrez la Nissan, firmă care făcea maşini, după care am plecat în Australia şi m-am întors în Irlanda la o firmă de consultanţă în marketing, pentru a ajuta firmele irlandeze sa facă export în Europa. Acolo am lucrat titular. Si când el m-a sunat să vin aici, era de fapt acelaşi lucru, adică să pornim un fond de business care era profitabil, pentru că clienţii au cerut mai mult şi mai mult, de ne-am trezit cu două firme. Una de sondaj, de market research şi una ... o agenţie de publicitate. Asta s-a crescut, s-a crescut, s-a crescut, şi mi-a mâncat tot timpul până la urmă. Am devenit din partener, acţionar, iar acum doi ani am plecat de acolo. La Drum. Cum ai ajuns aici, în Maramureș?

Peter Hurley. Prima oară a fost în 2003.

Am venit cu Mihaela, soţia mea în vizită. Un prieten din Bucureşti a zis că, “uite, mă duc la familie, la Botiza...haideţi şi voi”, prin august 2003. Am stat o săptămână în Maramureş. Niciodată n-am să uit cum era, într-o dimineaţă când am oprit la o poartă unde scria “Bine aţi venit în Maramureş!” Si am stat şi am oprit maşina şi m-am uitat la ceva care nu credeam că există: câmpuri mici, firecare pieptănat în mână. Si mi-am dat seama că intrăm într-o mare grădină, grădină în care este un om, sau foarte mulţi oameni, şi care au foarte mare grijă de ea. Era sculptată de fapt! De ani şi de ani de zile. Primul sentiment s-a dovedit drept cu cât mă adînceam în Botiza, şi familia mea simţea asta. Cât ca să fie bine! Si asta era inimaginabil: ca un fel de om nou, de reînnoire! Sus pe deal, câmpurile care erau cosite de mână, formau un fel de compost pentru mine, un fel de full of life! Am simțit dintr-odată că toate vietățile, toate insectele sunt într-o mare armonie, fiecare are rolul ei. Am văzut niște furnici care năpădiseră cadavrul unei păsări și mi-am dat


30

seama că furnicile sunt alea care curăţă cadavre, mii de furnici care nu se atacau între ele și nu era ce mi-am imaginat, adică o afacere între prădător şi victimă. Inţelegi ce vreau să zic? Adică nu ele omorâseră ca să mănâce, ele curățau. Până atunci n-am gândit aşa, nu m-am gândit deloc la asta. Atunci și acolo am văzut și pentru mine era o lovitură foarte puternică, foarte puternică. Si nu ştiu cum am văzut atunci că erau și două păsări de pradă, șoimi sau ulii şi zburau aproape de capetele noastre şi am înțeles cât efort făceau ei, făceau un zgomot puternic,ce efort, să lucreze, să ajungă până acolo sus și erau doar ei în bătaia vântului!...Si cred că cel mai marcant lucru de atunci pe care mi-l aduc aminte era o seară, şi la un moment dat m-am dezbrăcat ca să simt că fac parte din totul ăsta, din această infinită armonie. Da! Pentru că mă simţeam într-o omenie inatacabilă. Și atunci am avut o senzație nouă, extraordinară, căci m-am simţit pentru prima oară în viața mea în siguranţă! In seara aceea am stat acolo, apoi am coborât, erau fluturaşii, soarele sta să apună, era fantastic! Și am trecut pe lângă o floare: pe această floare era o albină. Nu ştiu de ce, dar ne-am oprit. Această albinuţă nu era pe mijlocul florii, era pe margine, pe o petală. Deci nu era acolo ca să extragă polen! Si m-am apropiat, şi am văzut că firicelele de păr erau toate albe, părul era tot alb (știi că, privite de foarte de aproape, albinele au ca un soi de blană pe corp și pe cap!), aripile zdrenţuite şi tocite şi am înţeles pentru prima oară în viaţa mea moartea, am înţeles că pentru ea era ultimul pas. Apune soarele, dar ea nu mai poate să zboarte spre a ajunge la stup, moale, cade, şi furnicile îi iau cadavrul și-l reintroduc într-un complex al Universului: şi fac treaba lor! Iar omul, omul face şi el parte din acest Univers. El a lucrat la toată armonia asta ca un fel de ceasornicar al sistemului de la începutul lui, căci, venind de la București am văzut cum șoseaua națională se transformă în drum județean, drumul județean trece într-un drum de țară, de pământ și din drumul ăsta de țară pleacă mii de cărări pe care nu poti merge decât cu piciorul. Pe cărările astea umblă omul, de mii de ani și asta am înteles eu în Maramureș! La Drum. Incă nu a ieşit de aici, a rămas aici, încă merge pe cărare, încă iubeşte...

Peter Hurley. Totul după acel ceas. Și-ţi dai seama că atunci am simţit că această zonă trebuie protejată, trebuie ţinută în viaţă. Dacă asta se întâmpla în Irlanda, era, pe bune, o zonă protejată. Dar noi am pierdut mult mai mult ca voi. Voi aţi salvat rămăşiţele acelea de muzică, le-aţi păstrat.Trebuie pornită o revoluţie culturală pentru reînnoire, renaştere, aşa cum şi Grigore (Leșe, n.n.) zice că e nevoie de muzica irlandeză tradiţională. Dar noi am pierdut tradiţia noastră ţărănească.

La Drum. Deconectarea noastră de la mersul lumii a salvat, într-un fel aceste tradiţii. Exista foarte multă populaţie rurală, foarte mulţi oameni la ţară. De asta Grigore Leșe are cu cine să vorbească şi de unde să mai ia un cântec. Peste 15-20 de ani, nu ştim dacă va mai fi aceeaşi situaţie! Dar cum te-ai hotărât să rămâi în Maramureş? Atunci?

Peter Hurley. Nu, după asta am plecat, nu era încă limpede. Nu ştiam încă în ce fel va

continua. Cert este că atunci a fost prima oară! Contactasem ceva foarte valoros, foarte special. Si câţiva ani mai târziu, vorbeam cu Nicu Covaci. M-a sunat şi s-a oferit să facem un festival. Am zis “foarte bine” şi i-am povestit cum, prin ’97 eram la o petrecere, în București şi toţi tinerii ascultau muzică. S-a auzit la un moment dat muzică irlandeză şi toată lumea cânta, mai ales copiii, erau

înnebuniţi de această muzică. I-am întrebat de unde au ei muzică irlandeză și mi-au răspuns că nu-i irlandeză, că era de fapt “Phoenix”. Nicu Covaci avea ideea de a investiga asemănările dintre muzica celtică şi cea de aici. Atunci am luat-o în serios şi am mers şi am scris nişte proiecte, nişte idei. Apoi am fost în Franţa, la un mare festival celtic, apoi în Austria, la un festival foarte mic, iar mai apoi în Irlanda, la o şcoală de vară.

Din fiecare parte am cules nişte informaţii, am văzut lucrurile bune şi rele, m-am gândit care ar fi ideea. Dar n-a existat o provocare. Stii cum e: e uşor să iei nişte decizii ca la cârciumă, nu? Mi se părea greu, am tot căutat soluţii. Si era pe banii mei: eu aveam să dau banii, eu aveam s-o fac! Nu era ceva comercial. Însă o sponsorizare vine de obicei după ce produci, convingi! Atunci provocarea care a venit să fac ceva


31

a fost Shaun Davey. El este un compozitor irlandez care a venit şi el în România să caute asemănări cu cultura irlandeză, dar ca şi mine, nici el nu prea ştia ce vrea. Cum a fost? In 2002 m-a sunat cineva din Irlanda şi mi-a zis: “Uite vine un compozitor irlandez în România. Il ajuţi tu să afle câte ceva despre muzica tradiţională românească?”. Asta s-a întâmplat pentru că el este un compozitor cunoscut în Irlanda. El a fost prima persoană din Irlanda care a pus un cimpoi să cânte într-o orchestră simfonică. A creat o poveste în acest fel, despre Sfântul Brandon, personaj irlandez, care a luat o barcă mică cu care a ajuns în America, prin secolul 6, deci cu vreo mie de ani înainte de Columbus. Acolo a întemeiat o mănăstire şi a venit înapoi. Un explorator englez a descoperit această legendă prin ‘80 şi s-a făcut şi un film, iar Shaun a scris muzica acestui film. Stiam de asta şi când am auzit ca Shaun Davey vine în România, am fost bucuros să îl ajut. Am sunat câţiva prieteni români ca să-mi spună ce ştiu despre muzica tradiţională din România. Pe atunci nu-l cunoşteam pe Grigore Leşe. Șase luni mai târziu Shaun m-a sunat şi m-a invitat la Sibiu la un concert. El a făcut o creaţie în care a inclus versurile de pe crucile de la Săpânţa şi le-a transformat în muzică. Am căutat pe Internet să găsesc sensurile crucilor de la Săpânţa, epigrafia. Si atunci mi-am dat seama, ascultând acest concert, de ce aveam să fac, am regăsit toate acele feeling- uri pe care leam avut atunci în 2003. In aceste epitafuri de la Săpânșa găseşti esenţe. Omul simplu din sat, cu tragedie şi dramă şi povestea cu măreţia lui, ca om. Acolo îl găseşti pe cel ce şi-a pierdut tatăl în război, şi copil fiind a trebuit să-şi întreţină întreaga familie, Ioan

Stan Pătraş, care a “inventat” acest cimitir al poveştilor din viaţă, un loc pe care toată lumea îl ştie şi pe care l-au vizitat chiar 7 şefi de stat. Aceste poveşti mi le-a făcut compozitorul irlandez ca pe un fel de dar, fără să mă fi întrebat. Si-atunci am simţit asta ca pe o chemare, ca pe o îndatorire pe care trebuie să o duc mai departe. L-am întrebat pe Shaun ce vrea să facă mai departe, iar el a spus că vrea să-l cânte la Săpânţa şi mi-a cerut să-l ajut. Iar asta a fost în aprilie anul trecut. Am căutat să găsesc banii, am făcut mai multe propuneri, m-am gândit că irlandezii ar putea fi interesaţi de aceste idei, pentru că simţeam această mare afinitate între România şi Irlanda, ca spirit al naţiunii. Marea diferenţă este doar că noi suntem o insulă. Si am avut un singur dictator în 75 de ani. La voi a apărut câte unul la fiecare 40-50 de ani, care să vă spună cum să vă duceţi viaţa şi ar fi trebuit în aceste condiţii şi noi şi voi să înnebunim. Deci asta e singura diferenţă: noi suntem o insulă iar voi eraţi în mijlocul “târgului”. ( Ce înseamnă un irlandez? Un om care nu a avut niciodată o bucată de hârtie care să dovedească că el a locuit aici. Pentru că nimeni nu a considerat necesară această hârtie. Si totuşi a venit altcineva şi a întocmit acea hârtie şi m-a dat afară din terenul meu. ) Si m-am gândit că ar trebui să fie un proiect, să zicem pe bani europeni şi am dezvoltat un departament al firmei, făceam de fapt publicitate şi am călătorit mult în România. Am analizat o mulţime de proiecte până să reuşesc şi am realizat că sunt oameni “foarte tari” în România. Inţelegi, 17 ani...Am avut timp să înțeleg asta, nu? Uneori m-am “rătăcit” dar mai apoi am realizat, am găsit direcţiile prin

care poţi obţine un fond european pentru a dezvolta ideile. Am scris o propunere, am mers la Ministerul Turismului încercând să obţin bani pentru proiectul de anul trecut. Mi-am susţinut ideea, era foarte tare, un fel de a recăpăta, de a rescrie o legendă românească la Săpânţa. Ei tot o numeau satirică, dar eu am explicat că e mult mai profund ce este acolo şi o mare tragedie, care te face să-ţi spui: ”Eu sunt foarte mic, ăsta a fost un om mare!” Asta m-a făcut să aprofundez ideea nu numai a Cimitirului Vesel, dar şi a bocetelor, a

vieţii satului, de fapt. Asta merită ca toată Europa să își focalizeze atenția pe acest fenomen. N-am avut timp să o fac decât în august, pentru că Adormirea Maicii Domnului cădea atunci sâmbătă/duminică, şi am simţit că atunci este un moment propice să faci asta. E ceva foarte solemn, e ceva deosebit. Aşa că am urcat în tren şi am mers la Săpânţa, unde am bătut la uşă şi în 10 minute l-am virusat cu ideea. De fapt propagam ideea lui Shaun. El a făcut-o! El a plecat cu ideea în Irlanda, a scris, şi doar cu banii lui a venit în România şi fiind 80 de muzicieni (talentaîi şi inteligenţi!) implicaţi în aşa ceva, este mare nevoie de logistică. Ei au fost o dată în Sibiu, pentru treaba astă, dar Shaun a spus: ”uite eu am făcut-o, dacă cineva mai vrea, eu mai am de făcut, mai departe, să continue! Sau altcineva,dacă vrea. Muzicienii agreează tema aceasta”. La Ministerul Turismului au spus să mai treacă un an, să avem răbdare. Era pe 16 iulie, iar evenimentul urma să fie pe 15 august. Shaun spunea că încă nu ştie dacă poate, căci avea foarte mult pe cap. După 20 iulie, aşteptând, încă spuneam la toată lumea că facem asta, fără să ştiu că va fi aşa, fără să fiu de fapt sigur! Vorbind cu soţia mea şi ea era foarte nesigură la vremea aceea. Cam pe la 25 iulie Shaun mi-a transmis că vine. Dar am băgat toţi banii pe care-i aveam şi cumva şi mai mult. Soţia a rămas să vadă de agenţia de publicitate, şi cu ceartă mare, că toţi banii i-am băgat acolo. Si au fost atunci 142.000 de euro, mult mai mulţi decât aveam. Mulţi mi-au zis că am cheltuit prea mult pentru asta. Nu ştiu... Biletele de avion, doar, au fost 9.500 de euro. Nu puteam negocia. Ăsta-i preţul! Iar eu trebuia să vin cu “mălaiul”. Eu

sunt în general foarte recunoscător celor ce se implică în asta, care cred că pot să facă asta, Ministerul Culturii a dat 3.000 euro, dar foarte departe de realitate. La Drum. N-ai recuperat nimic din banii ăştia?

Peter Hurley. Zero. Dar sunt destul de mulţi care spun: irlandezul ăsta a venit şi ne-a şmecherit, a făcut un film şi l-a vândut cu 50 de milioane, Beneficiul a fost de 600 RON obţinuţi de la cineva, Dănuţ Iorga, Călineşti, Sighetu Marmaţiei, care a făcut mâncare pentru mine de 10% din ce-a vândut, şi cineva care a vindut kurtos kolacs, 900 RON, tot 10% din ce a vândut atunci şi o altă doamnă de la Sighet mi-a dat 5 milioane. Asta a fost întregul venit. Aproape nimic, faţă de toţi banii pe care i-am cheltuit. Proiectul ăsta nici până acum nu este evaluat, exact un an mai târziu. M-au încurajat că dacă îl fac eu în primul an este foarte bine. Nu a fost evaluat nici până acum, n-am primit decât o scrisoare de evaluare tehnică conform... şi după aia, silence! La vremea aceea eu nu îl ştiam pe Grigore, atunci, când a venit Shaun şi am considerat că e momentul potrivit pentru un concert, ceva, un eveniment. L-am sunat pe Grigore Leşe şi ne-am întâlnit şi el a zis că “se bagă” şi aduce 40 de muzicieni din România în Maramureş! De atunci şi el a simţit că e OK! La Drum. Iar acum, la această a doua ediție de la Târgu Lăpus, nu sunteţi decât voi doi care vă sprijiniţi unul pe altul?

Peter Hurley. Au mai venit şi Cătălina şi Iulia, toţi ne sprijinim, şi primarul, tot Leşe îl cheamă...Practic, dacă nu facem asta, moare ideea,... Am primit un mic dividend de la firma la care am rămas asociat, aia


32

de research (pentru 16% din acţiuni dau şi ei un dividend mic, că nu merge piaţa bine, mai e criză) şi după asta am rămas cu facturi neplătite, după anul trecut, şi anul acesta am încercat, cel puţin să plătesc datoriile, în afară de cei 15.000 de euro cu care sora mea m-a ajutat. Totul a mers până la o zi când am aflat că există un lucru în Croaţia, “European Broadcasting Union Folk Festival” (Festival de folclor european radiodifuzat) şi l-am convins pe Grigore să meargă acolo în iunie, apoi ştiam că există o şcoală de vară în Irlanda și am vrut să vadă și el un model de cum au făcut ei şi am fost și în Irlanda. Care este ideea acelei școli de vară? Acolo sunt muzicanţi tradiţionali, la cel mai înalt nivel, cei mai tari muzicieni din Irlanda, care merg acolo cam o săptămână pe an. Ei cântă în grupuri de 15-20, iar studenţii tineri învaţă de la ei. Apoi, după un an se reunesc: “ Hai să vedem, ai învăţat-o bine?”. In jurul a 1.000 de studenţi în muzică vin acolo pe vară, plus 3.000 de părinţi, soţii, copii, prieteni... Este acolo o mare fraternitate de muzicieni care învaţă unul de la altul. Atunci am rămas foarte impresionat, că l-am văzut pe Grigore Leșe în acţiune! Când a mers acolo i-a tot întrebat: ”Dar voi de ce cântaţi, voi de ce cântaţi?”, iară şi iară...”Pentru că tata m-a-nvăţat”, “Foarte bine, tata te-a învăţat, dar tu, tu de ce cânţi?”. Pe urmă am observat în el românul care căuta ciobanii în Irlanda, unde nu mai avem ciobani. Nu mai există ciobani în Irlanda de mult. Ce caută el? Dar el a știut mai bine ca noi, căci chiar a găsit ciobani în Irlanda! Foarte ciudat, foarte ciudat! Noi toţi, ştiam că nu sunt ciobani în Irlanda. Am ajuns undeva în vest. In prima zi, ne-am dat jos din maşină într-un sat. El s-a dat jos primul din maşină, şi când am coborât

și eu am observat că este un om care vorbeşte cu Grigore. Un om care era cam ca un vagabond! Avea niște cizme de cauciuc rupte, pline de noroi, o căciulă veche și ruptă, ruptă, iar hainele...rupte, da? Dar cu un zâmbet şi o luciditate în ochi, niște ochi foarte albaștrii, şi zâmbea, și nu ştiam de unde a apărut omul asta! Grigore îl văzuse. S-a dat jos din maşină, a văzut omul, pe sub palaria sa, a făcut aşa, un semn şi omul a venit spre el. Cuminte și ascultător! Eu am crezut că omul ăla căuta ceva, că -spre ruşinea mea- era un cerşetor. Grigore a înţeles şi ,în glumă, mi-a zis : “Întreabă dacă are nevoie de bani!”, iar eu în “înţelepciunea” mea, l-am întrebat dacă are nevoie de niște bani. Omul a fost contrariat și mi-a spus că nu are nevoie, că el are suficienți bani. Avea buzunarele pline şi mi-a arătat, pentru că ciobanul ăla irlandez, ca și ciobanul român, nu merge la bancă! La Drum. Extraordinar! Dar ei au vorbit amândoi, nu?

Peter Hurley. Când am coborât din maşină ei nu apucaseră să vorbească! Nu, nu! L-anţeles din ochi! Meseria e aceeaşi, dacă nu crezi, întreabă-l pe Grigore care sunt cele două evenimente de remarcat când a fost în Irlanda! Ăsta a fost primul iar al doilea a fost un alt om pe care eu l-am văzut că făcea autostop în drumul nostru spre şcoala de vară. Era îmbrăcat ca un spiriduș, în niște haine verzi, avea barba lungă albă, şi părul lung, pe sub căciulă şi făcea autostop. Am oprit şi l-am luat în mașină, la solicitarea lui grigore Leșe. Când am început să-l întrebăm despre el, spre stupefacția mea ne-a spus că se numește Pierre, este francez şi locuiește în sudul Irlandei, pe un munte, de 30 de ani. “Ce faci acolo? Sunt oi acolo?”, la întrebat Grigore “Da avem oi acolo, avem şi ciobani acolo. Eu sunt cioban!”.

La Drum. Peter, tu crezi că astea sunt

întâmplări, doar întâmplări? Că adică vine Grigore Leșe în Irlanda și găsește doi ciobani?

Peter Hurley. Nu cred. Omul ştie, simte altfel. Două zile mai târziu ne-am întâlnit pe stradă faţă în faţă cu omul ala, și Grigore l-a întrebat „Ce faci aici?“ iar el a zis simplu, că “vin aici pentru că îmi place să dansez. Când eu dansez, bat pământul. Si când bat pământul, toată energia pozitivă a pământului, mă străbate, prin picioarele mele!“. Când a auzit asta, Grigore a plecat în momentul acela brusc, fără să mai vorbească cu el. Am crezut că s-a supărat

dintr-un motiv pe care eu nu-l înțeleg și m-am dus după el, dar el pur și simplu Zâmbea și se gândea! Era neoprit, era însărcinat cu ceva! In fiecare seară mergea la magazin, nu cumpăra aiurea, voia şi întreba: “Vreau să ştiu cine este aici cel mai vechi cimpoier!” L-am găsit, era din 1906, am găsit şi înregistrarea, făcută pe ceara, unicat ...Si s-a dus acasă, a ascultat. Pe urmă i-a mai căutat şi pe “al doilea” şi tot aşa. Pe aceste unicate s-a fondat şcoala acolo...Am mers acasă şi iar a ascultat cum era la început, cum s-a schimbat între timp, evoluţia lui, cine este cel care a lansat acest album,

câţi oameni au fost acolo, etc. Deci 6 ore pe noapte a ascultat, până a făcut o listă cu 140 de melodii, pe care le-a luat de la capăt și le-a ascultat a doua oară şidin ele a făcut 40; şi a treia oară şi a făcut 25, iar dimineaţă asculta aceeaşi melodie de 1520 de ori, iar după aceea a spus: “ Asta este muzică românească!” Si cred că de atunci vreau să fac ce fac acum, atunci m-am conectat la această idee, când l-am auzit pe Grigore Leșe că a ţinut nişte speech-uri acolo, pe ideea asta: “Voi la periferie şi noi, la periferie, avem cam acelaşi lucru, este pe undeva un loc comun!”. Acest ceva comun pe care eu l-am

simțit nedeslușit, nelămurit la început, dar tot mai clar pe măsură ce timpul trece, acest lucru comun despre care l-am auzit și pe Grigore vorbind, acesta este aurul pe care l-am văzut eu aici, în Maramureș. Imi doresc să îl vadă și săl găsescă din ce în ce mai mulți!


33

„SPERANțA” corabia care ne trece marea! Dan ARHIRE Nu ştiu de ce, în „Toate pânzele sus!”, Radu Tudoran a hotărât să numească unul dintre personajele principale „Speranţa”! Este vorba, desigur, despre corabia pe care Anton Lupan o găseşte eşuată pe o plajă din Sulina şi o repară, plecând, împreună cu minunatul său echipaj, în largul lumii. Cu multă, multă speranţă! Probabil milioane de copii şi adolescenţi au citit cartea şi alţii, mulţi, au văzut filmul, turnat pe la începutul anilor ‘70. Puţini, însă, vor fi aflat până acum ceea ce urmează să vă istorisim în continuare şi, până să ajungă la dumneavoastră prin intermediul revistei „La Drum”, ştiu că am fost singurul care am aflat toate cele trei povestiri. Este vorba despre trei oameni, fiecare cu povestea lui, oameni care nu s-au cunoscut niciodată între ei, dar care sunt legaţi de pasiunea pentru construcţia ambarcaţiunilor cu vele, pasiune care le-a alcătuit în jurul ei viaţa încă din copilărie şi de dragostea pentru „Speranţa”, nava lui Anton Lupan. Marangozul Luca Ignatov, amiralul Marin Deboveanu şi comandorul Paul Vasiliu au construit, fiecare în felul său, „Speranţa”. Fiecare, în felul său, a fost ultimul ei constructor, a fost ultimul marangoz. În cele ce urmează, veţi vedea cum, dar veţi vedea şi cum povestea Speranţei este fără sfârşit!

“Speranța” la cheu, în portul Tomis, pe vremea când încă mai exista: 1974!

ULTIMUL MARANGOZ(I)

BĂTRÂNUL ŞI DELTA Dan NICOLAU Împletit întreaga lui viaţă cu Dunărea, cu delta şi cu Tulcea, bătrânului Luca (i se spune „deadia”- unchi în ruseşte) i s-au întâmplat toate cele ale vieţii doar lângă apă, de care nu s-a despărţit niciodată pentru prea mult timp. S-a născut în 1916, ca singurul copil al unei familii de ruşi lipoveni şi avea să devină, mai târziu, unic susţinător de familie. Ca să-l cunoască şi el, mama sa Marina i-a trimis pe front o fotografie a copilului nou născut soţului său, Vasile. Nu se ştie dacă acesta a văzut-o vreodată. Nu s-a mai întors. Apoi, la 13 ani, flăcăul Luca mergea din “mahala” la un atelier, ca ucenic marangoz. Asta înseamnă barcagiu, făuritor de bărci. Atelierele - destule - aveau 5 - 7 muncitori, plus ucenicii. Erau îndeobşte numai ruşi lipoveni. Unii, cum era şi un unchi de-al lui Luca, lucrau doar „în doi”. Pe strada Grădinarilor, lângă Dunăre, era şi un meşter care lucra singur. Prima satisfacţie a fost simbria de 6 lei pe care a primit-o


34

întâia oară, de la început mai mult decât alţi ucenici, pentru că avea „dar” de la Dumnezeu. Îi plăcea meşteşugul şi ghicea totul mai repede şi mai bine. La vremea aceea muncitorii „adevăraţi” primeau peste 20 de lei în atelierul lui Andrei Bogaciov, „acolo... lânga geamie.

Totul se lucra atunci manual, nu erau scule mecanice, ca acum. Am început cu fierăstrăul şi scândura de stejar (la Brăila se mai făceau din salcâm!). La fiecare barcă lucrau doi oameni. Bărcile începeau, ca dimensiuni, de la 12 crivace (coastele bărcii), apoi 14 sau 16 crivace, ajungând la

mahune (bărci mari) şi ele diferite ca mărime, după cum era comanda. Ucenicia? Un an de zile, mai mult n-a durat!”. Prin 1938, deadia, pe atunci tânăr, facea armata la Babadag, la cavalerie. Dar şi acolo un colonel a înţeles că recrutul este în fapt un maestru al bărcilor. Iar colonelul, pasionat de pescuit, avea multe bărci şi evident, nevoie de un astfel de om. Ba chiar a încercat să-l ţină peste termenul legal al perioadei, să-l folosească la maximum. Mama, văduvă, a trebuit să meargă din uşă în uşă ca să-i obţină lăsarea la vatră, chiar de la prefectul judeţului, ofiţer şi el. A venit pe jos de la Babadag, în 6 ore, cum o mai făcuse atunci când venea în permisie cu Iaşka Makarov, camaradul care, în 1988, aflând ca Luca este la Tulcea, într-o discuţie la o cherhana în Sulina, a mărturisit că ar da o barcă de peşte doar să-l întâlnească pe fostul său prieten. Nu l-a mai întâlnit. Şi deadia a continuat să facă bărci, bărci, alte bărci…. „Prin 1944, în timpul războiului, ne-au cerut brăilenii să lucrăm la vase mai mari, de război. Am plecat atunci patru persoane şi am lucrat acolo toată vara, până la intrarea ruşilor în România. Doisprezece vase am lucrat atunci, şi numai din lemn. De ce erau făcute din lemn? Pentru că cele de fier nu puteau să umble pe Dunăre din cauza bombelor Deadia Luca

Sculele făcătorului de bărci.

atrăgătoare de fier (magnetice, n.n.)”, ne-a povestit el. Nu se ştie câte din vasele şi oamenii care le construiau au scăpat după bombardamentul german punitiv, după supărarea lor din 23 august ‘44. De la Brăila s-a întors la Irofei, unchiul său, care avea şi el un atelier cam cât cel al lui Bogaciov. Odată, un ofiţer de pionieri (geniu) care îl urmărea cum lucrează l-a rugat să îi arate mâna. „Dar pentru ce?” a replicat Luca. „Ia uite-te domnule, mâna ta este mult mai mică decât a mea, dar n-aş reuşi să fac ceea ce faci dumneata!” În curtea fabricii de ulei din Tulcea, prin 1942-1943, un grec

comandase un vas din lemn, tot anti mine magnetice, cu care, spera el, se putea face cărăuşie pe mare, spre şi dinspre Odesa. Profitabil la acea vreme! Luca era unul dintre marangozi. Au început cu chila, crivacele, iar când era gata doar coca şi „căptuşeala” (căptuşeala se făcea din brad călăfătuit, adică împănat cu câlţi şi bitum topit), grecul, speriat de evoluţia frontului rus care înainta, a montat motorul şi a mutat nava la Severin. Mai târziu, mult mai târziu, nava a devenit ( sau cel puţin aşa a crezut Luca pe când a văzut-o!) ceea ce toată lumea ştie că se numeste “Speranţa” lui Anton Lupan, din serialul atât de urmărit „Toate pânzele

sus” ! Iar când Anton Lupan mai apărea pe la vreo reluare, Luca lăcrima. În afară de atelier, Luca lucra şi acasă. Avea un atelier adevărat, cu toate cele trebuincioase: fierăstraie, rindele, dălţi, coarbe, cuie şi piroane, clei şi câlţi, ciocane şi tesle şi burghie, şi câte şi mai câte- doar totul era manual! Cea mai mare realizare în condiţiile tehnice permise de propriul atelier a fost rezolvarea cererii unui comandant de marină de la Sulina, care i-a adus materialul, personal, pentru o barcă de 18 crivace. Un soi de stejar din care se făcuseră stâlpi batuţi în apă pentru pontoane, dar cu un anume conţinut uleios


35

care îi stopase apei efectul de distrugere. Comandantul îi făcuse scânduri din materialul lemnos dezafectat. Materialul este foarte important, depinde de momentul tăierii, nu de perioada în care se usucă, spunea deadia, iar acesta de care vorbim era deosebit, daca el îl mai ţinea - şi la peste 80 de ani!- minte. Pentru că Luca era perfecţionist. Nu înţelegeţi abrupt. Nu e metaforă! Luca nu iubea bărcile „ca pe nişte zâne, Cosânzene”, sau ceva de natura asta. Luca trebuia să facă totul foarte bine, prova să fie cu 15 cm mai înaltă decât pupa, crivacele îmbinate sănătos, calafatul corect. Un prieten i-a dat odată să facă, după un plan, nişte stupi. Luca nu a respectat planul, pentru că al lui i s-a părut mai bună ideea sa despre stup, deşi nu se pricepea nici cât negru sub unghie la albinărit. Ăsta era Luca! Dar, pentru că era vorba de România anilor ‘70, un vecin a dat iama în liniştea Miliţiei spre a-l turna pe marangoz. Nu se ştie pentru ce. Rezultatul a venit sub formă de plutonier curios, care, însă, n-a găsit nimic ilegal, pentru că el, cu flerul specific gradului şi funcţiei, n-a reuşit să depisteze “corpul delict”! Acesta, deşi mare, era în spatele casei. Deh, Miliţia! Au mai urmat, până la pensionarea din 1987, ani de muncă în şantierul naval în cu totul alţi termeni şi în cu totul alte condiţii.

Dar uite că n-am spus că Luca a construit şi o casă pentru familia sa, într-o zonă a gropii de gunoi a unui fost han. Peste drum - una dintre cele mai vechi case din Tulcea, ridicată la 1812, pe când Napoleon se plimba puţin mai la nord, un adevărat monument al oraşului. Iar casa lui Luca nu e metaforă, pentru că a făcut totul aproape singur, doar cu soţia sa, Sonia, indiferent de complexitatea fundaţiei, a duşumelelor, a acoperişului, uşilor şi ferestrelor, iar efortul a inclus şi mobila, mai toată făcută de mâna pricepută a marangozului şi adaptată fiecărui spaţiu. Cred că gândea în crivace! Târziu, când nu v-aţi fi gândit, pe la 82 de ani, s-a apucat, cu ce mai avea prin curte, să facă o barcă. N-a spus nimănui nimic. Era simbolul pe care dorea să-l transmită copiilor despre sine. A lucrat singur, pe

Scaunul lui Luca a rămas gol!

furiş, neştiut de nimeni, o barcă în care adunase tot: pricepere, experienţă, dăruire şi ce-i era absolut caracteristic bătrânului Luca - perfecţiunea! Urmaşii au fost elogioşi, pentru că era ceva absolut remarcabil, dar n-au ştiut că este pentru ei, atunci când le-a arătat-o, iar feţele lor nu voiau deloc să arate ceea ce ar fi aşteptat Luca să vadă. Acolo era el! El însuşi cu toată viaţa Sonia, în vitrina timpului.

lui! O BARCĂ! La bătrâneţe Luca nu mai ştia cât timp îi lua să facă o barcă, nu mai ştia câte bărci a făcut de-a lungul vremii, ştia doar că are 5 nepoţi şi 92 de ani, trecuţi. La peste 92 de ani, deadia Luca, un ultim „mohican” al Deltei Dunării, devenise o legendă! Acum copiii sunt plecaţi care încotro, dar mai vin uneori la casa făcută de Luca, sculele pline de pânze de păianjeni ruginesc la locurile lor - pentru că el a fost foarte dichisit cu ordinea atelierului - dar casa ... casa care aştepta mereu să vină cineva, nu mai aşteaptă pe nimeni! De Crăciun, deadia s-a stins, la fel de delicat cum a trăit, cu gândul tăcut de a nu deranja pe nimeni. Nici nu avea cum să mai rămână pe aici, el, ultimul marangoz perfecţionist, căci crivacele sunt întotdeauna pereche. Altfel, nu merge barca! Cu doar trei zile înainte trecuse la Domnul soţia lui, Sonia. A plecat după ea, căci, în lumea în care el a trăit, nevasta trebuie însoţită pe drum, spre a fi ocrotită. A plecat cu credinţa nestrămutată că “Speranţa”, corabia aceea frumoasă (gândul tânjit al oricărui constructor de bărci!) este corabia grecului, începută de el! Si, dacă ne gândim bine, descotorosiţi de şabloane, “Speranţa” a fost corabia lui Luca, aşa cum, din când în când, este a fiecăruia dintre noi!

De la navele cu vele la morile de vânt! Dan ARHIRE

Timpul a încremenit; barca de lemn cu vele e neterminată!

Paul Vasiliu este ultimul constructor de bărci şi alte ambarcaţiuni din lemn din Tulcea. Fost ofiţer de marină, el a navigat între 1980 şi 1994 în flota militară şi pe pescadoare costiere, fiind, rând pe rând, comandant pe „CHEFAL 1”, „CHEFAL 9” şi „CHEFAL 5”, pe timpul unei detaşări mai lungi din Marina Militară în economia naţională. În Marina Militară a fost comandant de vedetă blindată mică, de vedetă blindată mare, specialist cu lupta radioelectronică şi comandant de secţie nave auxiliare. Din 1994 a trecut în rezervă şi a luat-o pe drumul

anevoios al economiei de piaţă, înfiinţând o firmă constructoare de ambarcaţiuni din lemn. A construit sute de bărci din lemn, de la lotci la iahturi și, mai nou, celebra canotcă a lui Ivan Pațaichin, căci și canotca tot el a construit-o, multiplicată – deocamdată – în 23 de exemplare. În tot acest timp, pasiunea sa a fost construcţia ambarcaţiunilor de lemn, în special cu vele. Despre pasiunea sa, despre declinul construcţiei bărcilor şi ambarcaţiunilor din lemn în România şi despre nobila încăpăţânare a celui pasionat el ne vorbeşte în cele ce urmează.


36 Paul Vasiliu

De la vis la realitate

Cum se instalează, pe nesimţite, pasiunea! „Cu construitul de bărci, la mine, este o poveste întreagă, este un vis din tinereţe, chiar din liceu! Cum să vă spun, ca adolescent mi-au căzut în mână câteva cărţi despre nave, în principal despre piraţi şi corsari, după care am început să caut prin biblioteci tot soiul de alte cărţi, de-

spre lupta pentru supremaţia pe mare, despre cercetări marine, despre marile descoperiri geografice, despre Magellan şi Columb, din toate acestea aflând multe despre tipurile de nave folosite de-a lungul istoriei, despre nave cu vele şi navigaţia cu pânze. Foarte mult a însemnat pentru mine, din acest punct de vedere, <<Toate pânzele sus!>> a lui Radu Tudoran. S-a instalat,

astfel, o adevărată pasiune şi, mai încoace, am început să cunosc oameni care au călătorit de unii singuri prin înconjururi ale lumii. Citind aşa, într-una, practic mi-am schimbat destinul de elev al unui liceu de construcţii maşini, devenind marinar, ca să fiu aproape de mare şi să navig. În timp ce făceam Institutul de Marină cel mai mult timp mi l-am petrecut în bibliotecă şi sălile de lectură, unde am descoperit colecţii de reviste, cataloage englezeşti şi franţuzeşti de nave, despre construcţia de nave şi ambarcaţiuni şi navigaţie. De atunci am adunat un teanc cu o înălţime apreciabilă de schiţe şi copii de mână (căci pe vremea aceea nu existau copiatoare!), plus învăţătura desprinsă din materiile pe care le făceam acolo. Visul meu era să-mi construiesc o barcă din lemn cu pânze. Nu îmi fixasem dimensiunea ei, dar dădeam cu pasul şi măsuram cât înseamnă 8 m lungime şi cât înseamnă 10 m, cât înseamnă 3 m lăţime şi cât 4 m, imaginându-mi cum o să arate barca mea în diversele variante care îmi treceau prin cap.”

„Se pare că în viaţă, dacă îţi doreşti ceva cu pasiune şi insistenţă, acel ceva ţi se îndeplineşte! Am reuşit, în1999, să deschid acest atelier de ambarcaţiuni. Am colaborat cu băieţi tineri, căci am vrut să îi îndrumez şi să-i formez eu şi am construit sute de bărci. În anii 1999 – 2003 lista de producţie este foarte mare, bărci şi ambarcaţiuni atât pentru societăţi comerciale de pescuit, cât şi pentru pescari, persoane fizice. Aveam programate lucrările pe cel puţin două luni înainte. Aveam comenzi de câte zece - douăzeci de bărci de câte douăzeci de crivace, pentru pescuit la năvod, din partea societăţilor comerciale. Toate bărcile de SALVAMAR din Constanţa şi Mamaia sunt făcute la noi, în perioada 2000 – 2001. Bărci foarte bune, funcţionează şi acum. A fost un contract de care mă mândream! În 2003 a început declinul şi se pare că va continua acest declin, până când tot ce merge bine va fi distrus! Declinul a început în momentul în care, în 2003, Registrul Naval Român (R.N.R.) a observat că nu mai are obiect de activitate. Flotele erau vândute ( şi ştiţi că

În penumbra netulburată a atelierului, o barcă de lemn își așteaptă stăpânul.


37

au fost vândute aproape 450 de nave, care au dispărut pur şi simplu în ceaţă, ca renumitul măgar din zicală! ). Ca să nu fie desfiinţat, s-a făcut următoarea chestinune : s-a unit cu căpităniile şi a rezultat Autoritatea de Navigaţie Română (A.N.R.). Aceasta a preluat oamenii din deltă care aveau nişte biete bărci – adică el, fostul R.N.R., care avea nave de 150 000 de tone! De la navele petroliere „LIBERTATEA”, „INDEPENDENŢA” şi „BIRUINŢA”, a ajuns să se ocupe de lotcile de 16 crivace din satele deltei! Ce se întâmpla? Îi ţineau pe oameni pe drumuri, între Căpitănie şi Registru, inventând o documentaţie atât de stufoasă pentru înregistrare, încât oamenii s-au lipsit. Îi mai puneau să plătească la Căpitănie taxe care nu erau în tarifar. La fel, la Registru. Dacă până în 2003 în Tulcea erau patru ateliere de construit bărci, care funcţionau toate la capacitate, în 2003 s-a pus condiţia ca atelierele de construit bărci să fie autorizate de A.N. R. şi am reuşit doar două din cele patru firme să ne autorizăm, celelalte fiind nevoite să se închidă. Ne-au cerut în 2003 taxă de autorizare ( autorizarea era o hârtie scrisă, având următorul text : „societate comercială autorizată să construiască bărci până la 20 m lungime”, uitaţi-o acolo!) 28 000 000 lei vechi! Rămânând doar două societăţi, ne-am gândit că ne vor creşte comenzile şi vom putea astfel recupera toţi banii cheltuiţi cu autorizarea. Oame-

Lemnul

Grația Carenei - o poveste uitată.

nii, însă, au fost atât de speriaţi şi de scârbiţi de plimbatul pe la autorităţi şi cheltuitul banilor aiurea, încât în 2003, în condiţiile în care rămăseserăm doar două ateliere din patru, comenzile miau scăzut sub 30 la sută! Decli-

nul a continuat, astfel că acum dacă mai construiesc două bărci pe an! Asta chiar în condiţiile în care, de fapt, nu mai am nici un fel de concurenţă, celălalt autorizat trecând pe construcţii din fibră de sticlă.”

„Eu am rămas pe lemn pentru că ăsta a fost visul meu din copilărie! Şi-aşa am datorii, împrumuturi de achitat, dar şi dacă o să ajung să cerşesc, tot bărci din lemn o să fac! Nu este vorba doar despre încăpăţânarea mea : o barcă din lemn, în primul rând, merită pentru a fi în ton cu viaţa Pământului, pentru a-l ajuta să nu mai fie obosit, poluat, supraîncălzit! E simplu : lemnul este un material ecologic, iar fibra de sticlă provine din amestecul unor substanţe chimice, care, oricât de întărite ar fi, tot afectează mediul înconjurător, prin fabrica unde sunt produse, prin depozitarea lor, prin atelierul care produce bărcile, în care nu se poate sta decât cu mască de gaze şi chiar prin barca lăsată la apă; al doilea motiv este rezistenţa, barca de lemn rezistând mult mai mult decât barca din fibră, care se loveşte şi se sparge, se loveşte de două, trei, patru ori şi se toceşte. Apoi mai este fenomenul de osmoză : fibra de sticlă îmbătrâneşte şi se macină singură, în carnea ei. Dar de ce se insistă cu barca de fibră? Printre alţii, chiar domnul Liviu Mihaiu, care într-o perioadă a ajuns chiar guvernator al Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, a avut puterea să spună pe undeva, prin emisiunile lui că bărcile din lemn trebuie interzise, pentru că sunt cătrănite! Comentariul bănuiesc că l-a

făcut corect, just, că bărcile de lemn se cătrănesc, iar pescarul foloseşte barcă astfel cătrănită în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Românul înţelege însă printre cuvinte şi am avut client din Constanţa care voia să-şi facă o barcă, dar cei de la Căpitănia Constanţa nu mai înmatriculează bărci din lemn! Asta ca să vedeţi câtă - cum să-i spun?- de când s-a vorbit la televizor că ar trebui interzise! Şi uite aşa, uşor, uşor , au scos producţia de bărci din lemn din economia românească! Acum, să verificăm : toate ţările din Vest, cu tradiţie în pescuit, au pescari cu bărci din lemn, vopsite sau date cu lacuri, cu răşini epoxidice. Asta, deoarece una este să pescuieşti cu barcă din lemn, şi alta să pescuieşti cu barcă din plastic! Peştele nu poate sta în barcă de fibră de sticlă, pentru că se încinge şi se strică, pe când în barca de lemn, care este răcoroasă, el stă foarte bine, acoperit cu stuf şi stropit cu apă. Dar mai este ceva : nobleţea lemnului! Să nu uităm că navigaţia a început atunci când primul om a ajuns la ţărmul mării fără margini şi, aruncând o bucată de lemn în apă, a observat că pluteşte! Este primul material care a fost folosit în navigaţie şi încă rămâne fără asemănare. Tehnologiile actuale de conservare a lemnului l-au făcut mult mai rezistent. Cu lucrarea corpului în sistem stratificat, o navă de lemn rezistă între 50 şi 60 de ani. Nici navele din fibră, nici cele din

metal, nu rezistă atât! Toate ţările cu tradiţie în navigaţie folosesc lemnul în construcţia de nave. Lângă noi, Turcia, o mare constructoare de nave din lemn. Mai departe : grecii, italienii, francezii, spaniolii – toţi cei care sunt pe coaste – americanii, canadienii, australienii, olandezii, danezii, englezii, norvegienii... Cei din ţările nordice se uită doar la bărci din lemn! Peste tot, în aceste ţări, în toate porturile lor, o să vedeţi păduri de catarge, peste jumătate din ambarcaţiunile acelea fiind din lemn! Numai la noi nu e bun lemnul, numai la noi trebuie interzis şi nu se mai construiesc ambarcaţiuni din lemn!”

„În gardă, mori de vânt!” „Eu, cu încăpăţânarea mea, mai construiesc : am plecat de la lotca pescărească, am continuat cu bordajul în sistem suprapus, cu alte tipuri de bărci: canoe indiană, veliere mici, de 7 m şi am construit chiar şi o navă de 13 m lungime, căreia i-am finalizat doar corpul, nu i-am făcut amenajările; mai am în construcţie, în atelier, această şalupă de 8,5 m, construită pentru Dunăre şi deltă, trebuie să-i montez doar motorul, s-o lansez la apă şi să o livrez, am mai construit o şalupă cu forme drepte, de 9,7 m, după un proiect dintr-o revistă rusească ( acesta navigă,


38

deja, de cinci ani, se află la Sulina!) şi visul meu este să continui, de la veliere de 7 m, la unele mai mari, de 10, 12 m, ca să-mi împlinesc visul din copilărie. Dacă voi construi un velier de 12 m, voi fi mulţumit! Deşi, în condiţiile recesiunii mondiale, ce poate fi mai avantajos în transporturile pe apă, decât navigaţia cu vele? Dacă automobilele au adoptat motoarele mixte – carburantelectric – ce vor face flotele? Revenind, trebuie să vă spun că o ambarcaţiune nu poate folosi decât unui singur scop. Doar unul! Încă unul sau maxim două pot fi atinse, dar sunt doar compromisuri. În general se vrea cam aşa: să se facă un velier mic, căruia să i se poată ataşa un motor care să-l propulseze cu viteză mare atunci când nu navigă cu vele,să poată lua la bord patru persoane cu bagaje foarte multe şi dacă se poate – să fie şi prevăzut cu o cabină în care să se poată dormi! Am făcut o astfel de barcă pentru un prieten din Braşov, pentru că aşa mi-a cerut-o el şi sunt foarte mândru că mi-a reuşit! Aş mai face astfel de ambarcaţiuni, dar nu am clienţi. În ţările cu tradiţie, însă, un velier din lemn este de cel puţin trei ori mai scump decât un velier din fibră de sticlă, la noi fiind exact invers! Eu mai construiesc, vă repet, dar cine le cumpără?”

La început a fost “PASĂREA FURTUNII”! Dan ARHIRE “Subsemnatul (…) mă ambarc în funcţia de (…) pe nava moto-velier<<SPERANŢA>>, concretizând astfel motivele care m-au determinat să solicit această ambarcare şi sentimentele cu care intru în echipaj : - din dragoste pentru navă şi marinărie; - din pasiune pentru vele şi navigaţia cu vele; - din respect faţă de tradiţiile marinăreşti; - din afecţiune pentru mare. Motovelierul<<SPERANŢA>> este singura navă cu vele a Marinei Comerciale Române şi doresc să fac parte din echipajul ei pentru a contribui la păstrarea şi

ducerea mai departe a tradiţiei marinăreşti de pe vechile nave cu vele româneşti. Voi respecta şi cinsti pavilionul navei şi-i voi acorda onorurile tradiţionale marinăreşti. Nava ce mă primeşte la bordul ei o consider ca o părticică din pământul sfânt al Patriei, de care voi avea toată grija, în orice moment. Consider echipajul din care fac parte o familie unită, pentru a cărei armonie şi bună înţelegere voi lupta, voi acorda consideraţia mea tuturor membrilor echipajului, respectândule personalitatea şi munca, voi considera interesele echipajului mai presus de interesele personale şi voi ajuta la greu, în toate împrejurările, pe orice membru al echipajului. (…) Încălcând cele de mai sus, consider că nu mai pot face parte din echipajul navei<<SPERANŢA>>. Cele de mai sus, pe care le consider bază a

existenţei mele în echipajul navei<<SPERANŢA>>, le semnez în faţa comandantului navei.” Cam aşa suna Angajamentul pe care, indiferent de grad şi funcţie, şi-l asuma fiecare marinar ce se ambarca la bordul singurului velier din Marina Comercială Română (bricul “Mircea” aparţinând Marinei Militare), în anul de graţie 1974! Comandantul navei, invocat în finalul Angajamentului ca fiind persoana în faţa căreia el se semna, era tânărul ofiţer de marină Marin Deboveanu, cel care şi realizase “SPERANŢA”, în anul 1970. Numai un om de o mare frumuseţe interioară, credem noi, putea să conceapă textul acestui Angajament prin care membrii echipajului îşi asumau, ca bază a îndeplinirii îndatoririlor profesionale şi existenţei la bord – dragostea! Dar până aici, la momentul 1974, povestea “SPERANŢEI” este lungă. Velierul devenit personaj principal în filmul “Toate pânzele sus!”, ecranizare a celebrului roman al lui Radu Tudoran, cel care avea să devină simbolul năzuinţelor atâtor îndrăgostiţi de mare, de navele cu vele şi de navigaţia cu vele, sau pur şi simplu de aventură, trebuia să se nască. Şi, aşa cum orice copil frumos Catargele Speranței: ultima fotografie!

Pe puntea „Speranței”!


39

se naşte din iubire, “SPERANŢA” s-a născut din pasiunea ofiţerului de marină Marin Deboveanu pentru mare, navele cu vele şi navigaţia cu vele! Să începem, deci, cu un …

Surt istoric al omului şi întâmplării Marin Deboveanu, născut în 23 august 1933 la Turnu Măgurele, nu mai ştie astăzi de ce - la terminarea liceului - a vrut să se facă aviator. N-a fost să fie şi a ajuns, în 1952, la Şcoala Superioară de Marină - cum se numea pe atunci Academia Navală – de la Constanţa. După absolvire a lucrat câţiva ani pe navele militare, dar căsătoria cu milităria nu-i făcea o prea mare plăcere, astfel încât a făcut tot ce a putut ca să plece şi, din1958 intră în… cinematografie (!) ca regizor tehnic secund. Atunci când, în 1968, cinematografia românească a avut nevoie de un velier, o corabie militară turcească pentru filmele cu haiduci “Răpirea fecioarelor” şi “Răzbunarea haiducilor”, pasiunea sa pentru navele cu vele, pasiune pe care şi-o descoperise ca elev marinar, a avut posibilitatea să se exprime. Aşa se face că în acel an Marin Deboveanu construieşte la Tulcea prima navă cu vele dintr-o mahună ( barcă de lemn uriaşă care servea la depozitarea şi transportarea peştelui pescuit

In film, aceiasi timona, alt timonier!

Tânăr cum era la timona care nu mai este!

industrial ) a fabricii de conserve din localitate. Ce proiecta noaptea, în atelierul de proiectare al Şantierului Naval Tulcea, dădea ziua în lucru, astfel că realizarea navei a avut loc într-un timp record, iar în lumea porturilor şi şantierelor navale din Tulcea, Galaţi şi Brăila el ajunsese o figură familiară. Marin Deboveanu era fericit : construise o navă cu vele adevărată, visul oricărui îndrăgostit de navele cu vele şi navigaţia cu vele, un vis atât de îndepărtat de posibil pentru marea majoritate a celor pasionaţi! Credea, pe atunci, că asta este tot şi nu se gândea deloc că urma…

Marea provocare… ... a apărut repede, foarte repede, sub forma unei noi comenzi, de data aceasta cu totul întâmplătoare. În anul 1970, postul de televiziune Tele-Munchen, din Germania, a propus Studioului Cinematografic Bucureşti realizarea unei coproducţii, un serial de televiziune ecranizare a romanului „Vasul fantomă”, de Jack London. Ei urmau să vină cu actori din Franţa, Germania şi Statele Unite ale Americii, iar noi urma să asigurăm velierul pe care se făceau filmările, precum şi alte servicii: la noi totul

Cățelul mascotă a navei, care nu a ajuns vedetă!


40

contractul şi era partener de volei cu Marin Deboveanu, l-a întrebat pe acesta dacă n-ar putea el proiecta şi construi un velier cam aşa şi aşa, având în vedere că realizase anterior corabia de război turcească, fără a-i povesti, însă, totul cu privire la refuzurile proiectanţilor şi motivele invocate de aceştia, ca să nu-l sperie. „ Am făcut ceea ce un specialist a refuzat. Dacă aş fi ştiut asta, n-aş fi făcut-o!” avea să ne mărturisească mai târziu, cam peste patruzeci de

Poveste de dragoaste în viața reală: tot echipajul Speranței participă!

era mai ieftin! Dacă totul decurgea normal, Tele-Munchen urma să continue, tot la noi şi tot cu aceeaşi navă, ecranizarea altor romane ale aceluiaşi autor. Contractul s-a semnat şi avansul a fost virat, dar, brusc, a apărut o problemă : ai noştri mizaseră pe bricul „Mircea”, atunci când s-au angajat, dar, nepricepându-se la veliere, au ignorat faptul că acestă navă, cu un deplasament de 600 t, n-avea nici o legătură cu cea descrisă de Jack London în carte, o mică goeletă a vânătorilor de foci de la 1860, cu un deplasament mult mai mic! Aşa se întâmplă că pe la începutul anului 1970, cei de la studioul cinematografic erau într-o febrilă căutare de velier, căci în conformnitate cu prevederile contractului filmările trebuia să înceapă în vară,

germanii presau nemulţumiţi, ameninţând cu rezilierea acestuia, iar banii viraţi drept avans ( mărci germane – valută forte!), n-ar mai fi putut fi scoşi din ţară sub nicio formă. Se prefigura un mare scandal, iar căderea multor capete plana, noaptea, ca perspectivă sigură, deasupra pernelor pe care acestea încercau zadarnic să adoarmă ! Studioul s-a adresat oficial unui institut de proiectări în transporturi cu solicitarea proiectării unui velier, dar acest institut şi-a declinat competenţa în favoarea Institutului de Cercetări şi Proiectări Navale (ICEPRONAV) Galaţi. Şi ICEPRONAV şi-a declinat competenţa, invocând lipsa specialiştilor în proiectarea de veliere, astfel încât jalea era mare! Atunci, regretatul Constantin Toma, unul din directorii studioului, cel care semnase

ani, Marin Deboveanu. Acum, după atâta timp, ştim că Marin Deboveanu a spus „Da!”, căci a rămas filmul „Toate pânzele sus!”şi amintirea difuză a unui velier în Portul Tomis, din Constanţa. Dar...

Cum se face un velier Cel mai bine este să îl lăsăm chiar pe protagonistul acestei întâmplări să ne răspundă la

întrebare : „ Aveam nevoie de un corp de navă de la o navă mai veche pe care să îl modific. Ştiam că era pe Dunăre o navă de lemn a Ministerului de Interne, dar aceasta s-a dovedit a fi prea mare. Cu totul întâmplător am fost atunci la Turnu Severin, unde am aflat că şantierul naval din localitate construise, imediat după 1949, nişte nave de pescuit pentru sovietici, în contul despăgubirilor de război şi că nu se limitase la o sută de bucăţi, cum suna obligaţia, ci constru-

ise vreo trei sau patru în plus. Am luat atunci planurile acelui tip de navă şi am calculat dacă ea suporta suprafaţă velică, adică pânze. Suporta şi cei de la Severin mi-au spus că una din acele nave se afla la Brăila, în custodia Sfatului Popular al municipiului. Era acolo, se numise iniţial „PASĂREA FURTUNII”, inspirat din Petru Dimitriu, dar imediat după fuga acestuia fusese rebotezată „JIRLĂU”, după o baltă de pe lângă Brăila. Au demarat formalităţile de transfer a navei de la Sfatul Popular Brăila la Studioul Cinematografic Bucureşti, formalităţi care aveau să dureze vreo trei luni. Până la finalizarea lor, însă, eu nu m-am apucat de lucru. După transfer, am urcat nava pe doc, la Tulcea şi i-am sudat contra-chilă, chilă oceanică, i-am mărit safranul cârmei, am mai făcut zece canale longitudinale şi i-am băgat zece tone de calupuri de fontă pentru mărirea stabilităţii, pentru că eram silit să urmăresc atingerea a două scopuri : atât încadrarea navei transformate în normele navale, cât şi posibilitatea folosirii ei ca velier în realizarea filmului. Adică era nevoie de prevederi speciale, căci în film apare un singur om la un hublou sau pe punte, dar de partea cealaltă a camerei de luat vederi mai sunt douăzeci de inşi cu camere, proiectoare şi altă tehnică specială! Revenind, să spunem că în 1970 Captură de rechini: un echipaj fericit pe o navă de poveste. O poveste de odinioară!


41

fuseseră inundaţii catastrofale, astfel încât nici un şantier naval nu mă putea primi cu nava mea. Am fost silit, astfel, să înfiinţez un şantier în regie proprie şi am găsit un atelier care făcea şi repara cazane; am găsit un atelier care cosea capoate pentru armamentul de la bordul navelor şi tenzi navale şi un bac cu puntea goală, fără suprastructură, pe care puteam să întind pân-

zele; am luat aprobarea pentru tăierea a patru pini ( pe atunci trebuia să obţii aprobare, nu ca astăzi, când atâţia nemernici taie păduri întregi!) şi mi-au fost alocaţi tocmai la Satu Mare! Am trimis acolo pe cineva care ştia limba maghiară, considerând că e necesar pentru rezolvarea optimă a problemei, numai că respectivul s-a dus şi s-a îmbătat şi în loc să-mi aleagă patru pini

drepţi, buni pentru catarge, a venit cu nişte pini curbaţi, care i s-au dat, probabil, în bătaie de joc. Mai mult, şoferii cu peridocuri au protestat la lungimile mari -12, 14 şi 17 metri- şi i-au tăiat şi ăştia în două! În sfârşit, i-am făcut şi catargele şi bompresul. În cursul operaţiunilor de tăierea suprastructurii, când depozitam deşeurile pe şlepul lui Nea Iani ( un şlep vechi, cu o formă extraordinar de suplă şi de frumoasă, nu ca şlepurile de acum, de formă dreptunghiulară şi otova, şlep pe care Nea Iani trăia, cu toată familia lui!), am fost lovit la cap de o ţeavă plecată din macara şi numai reflexele mele de sportiv de performanţă ( în 1949 câştigam Cupa Tineretului Muncitor! Ehei! În 1949!) m-au salvat de la un deznodământ tragic! Mi-am protejat capul cu o mână şi cu cealaltă abdomenul, în cădere, peste o tablă zimţuită din cală. După ce mi-am revenit, la spital, m-am întors în aceeaşi zi la şantier, căci dacă eu lipseam, nu avea cine să mă înlocuiască. Pot spune, deci, că pentru „SPERANŢA” am vărsat sudoare şi sânge! In paralel cu munca la transformarea corpului navei, proiectam noaptea, într-o cameră de hotel amenajată special, piesele pentru velatură şi greement, iar ziua le dădeam la făcut. Am luat un marangoz bun din Tulcea, Afanase Vicolov şi am găsit un atelier bun de tâmplărie la Brăila, unde se afla acum nava. După program, când Marin Deboveanu (în picioare) în prova navei Speranța, la finalizarea lucrărilor.

Scene din timpul demontării suprastructurii navei Jirlău, în anul 1970.


42

Muncitori din Șantierul Naval Tulcea, lucrând in 1968 la prima navă cu velă.

cei care lucrau la corpul navei plecau acasă, veneau marangozul şi tâmplarii şi pregăteam suprastructura şi structura de rezistenţă a navei. Am prelungit prova şi pupa noii nave, astfel încât am adus-o de la 19 metri la linia de plutire, la 27, cu dunetă şi bompres. Am proiectat-o în aşa fel încât să o pot uşor schimba din goeletă în brigantină şi bric şi săptămânal eram inspectat de inginerul şef de la ICEPRONAV Galaţi. Ei, tot cam pe atunci a apărut...”

Un nemţ ciudat şi ursuz „Într-o zi mi s-a comunicat că trebuie să întâmpin a doua zi, la Băneasa ( pe atunci Băneasa era singurul nostru aeroport internaţional, Otopeni nu exista

încă!) un inginer german, venit să inspecteze stadiul lucrărilor, de care depindea confirmarea sau anularea contractului. „Tu te-ai angajat să o faci, tu să te descurci!” – mi s-a spus de la celălalt capăt al firului, după care a venit tonul. A doua zi, însoţit doar de o doamnă pe post de translator, l-am întâmpinat la Băneasa pe Friedrich Stache, inginerul german de care depindea totul. Zâmbitor ca tot românul care primeşte musafiri l-am invitat să-l cazez la un hotel în Bucureşti, dar mi-a tăiat-o scurt şi mi-a spus că vrea să fie dus direct la navă. Am plecat la Galaţi, unde l-am cazat la Hotelul Partidului, că la Brăila nu aveam unde să îl cazez. Insista să mergem la navă şi nu ştiu cum l-am ameţit până a doua zi, căci cei de la Sfatul Popular tocmai trimiseseră nava

în deltă, după nişte oi! În sfârşit, până la urmă am ajuns şi la navă. Înainte să plec, însă, îi instruisem pe ai mei, căci ştiam ce anume dorea germanul să verifice. Trebuia stabilite elementele de stabilitate ale navei şi pentru asta trebuia calculată înălţimea metacentrică, în funcţie de aceasta putându-ţi da seama dacă nava poate suporta

suprafaţă velică, adică pânzele pentru navigaţia ei. I-am pus pe oamenii mei să procure două tăvi mari cu motorină, rigle şi hârtie milimetrică, să facă două pendule de 2 m, cu greutăţi prevăzute cu aripioare, precum şi cinci butoaie de 200 l cu apă. Când am ajuns la vapor, inginerul a cerut o cabină în care să se schimbe şi a apărut îmbrăcat cu o salopetă nouă, impecabilă

şi echipat cu o cască de protecţie, chestiune care i-a lăsat pe ai noştri cu gura căscată, căci la noi nu prea se obişnuia! L-am întrebat la care din cele două pendule pregătite de mine vrea să facă observaţiile : la prova sau la compartimentul maşini şi mi-a răspuns că la prova; l-am întrebat cu ce vrea să umplu tăvile pentru observaţii : cu apă sau cu motorină? Mi-a răspuns

„motorină” şi a văzut că eu deja motorină pregătisem; l-am întrebat cum vrea să fie greutăţile pendulelor care trebuie să se mişte prin motorina din tăvi : cu sau fără aripioare? Mi-a răspuns că ar fi mai bine dacă ar fi cu aripioare şi a văzut că eu cu aripioare pregătisem; l-am mai întrebat dacă vrea ca o zecime din deplasament să fie pusă în butoaie de 200 l cu apă, pentru


43

a putea fi mutate de pe centru în borduri şi, mirat, mi-a răspuns că aşa vrea, observând că eu deja pregătisem butoaiele cu apă. Din acel moment atitudinea lui posacă şi dispreţuitoare faţă de noi s-a schimbat cu 180 de grade şi i s-a dezlegat limba, dându-şi seama că nu sunt un sălbatic, ci un specialist cu care se poate înţelege în limba lui, adică limba constructorilor de nave! După terminarea observaţiilor, seara, la masa de la restaurantul hotelului, m-a întrebat cum văd eu nava când va fi finalizată. M-am dus în camera mea de hotel, am luat două coli dintr-un bloc de desen şi i-am desenat corabia, aşa cum o proiectasem şi cum o visam. A studiat desenul şi, simbolic, mi-a pus aprobarea chiar pe acele schiţe de mână : examenul trecuse, contractul mergea mai departe şi „SPERANŢA” putea să se nască! Inginerul Stache mi-a spus că are un băiat care nu i-a urmat în meseria de constructor naval, pe care el atât de mult o iubea şi că ar vrea să-mi lase mie, în semn de apreciere, toate instrumentele lui de proiectare, care se aflau la Lubeck, în Germania. I-am mulţumit, dar i-am spus că nu cred să pot ajunge vreodată acolo şi atunci mi-a dăruit o carte foarte preţioasă, un manual de velatură şi greement, pe care încă o mai păstrez. Nu neam mai întâlnit niciodată!”

„SPERANŢA” Nava a fost terminată şi a jucat cu succes într-o serie de filme de televiziune : „Vasul fantomă”, „Doi ani de vacanţă”, „Fiul Soarelui”, „Piraţii din Pacific”. Abia în 1974 s-au hotărât şi românii să facă un film serial românesc după „Toate pânzele sus!” a lui Radu Tudoran. Acest film a consacrat „SPERANŢA”. În tot acest timp, Marin Deboveanu a fost comandantul navei, cel adevărat, şef suprem peste echipajul ei cel adevărat, adică : Ilie Juncu – electrician şi timonier, Gelu Dediu – motorist, Petrică Poenaru – bucătar, Tudorel Blându – şef mecanic şi şef arbore trinchet, Virgil Brăescu – motorist, Emil Brăescu – marinar, Niculae Gălăţeanu – marinar. Uneori, când echipajul „SPERANŢEI” din film, adică din ficţiune, urca la bord, echipajul din real trebuia să coboare : cobora Marin Deboveanu şi urca Anton Lupan, cobora Ilie Juncu şi urca Gherasim şi tot aşa, până când cobora căţelul lăţos, mascotă a navei şi urca Lăbuş, vedeta. Dacă Anton Lupan s-a îndrăgostit de Adnana, să ştiţi că şi un marinar din echipajul lui Marin Deboveanu s-a îndrăgostit de o fată, la fel de frumoasă şi s-au şi căsătorit! Tot echipajul din real a participat la ceremonie, bucurându-se de fericirea lor, aşa cum tot echipajul din ficţiune s-a bucurat de fericirea lui An-

Marin Deboveanu, autorul celebrului “Tratat de manevra navei” al Academiei Navale si al unui manual de navigație cu vele, fost comandant de cursă lungă și fost profesor la Academia Navală.

ton Lupan şi a Adnanei.Şi tot aşa, împletindu-se povestea cu viaţa, Marin Deboveanu şi „SPERANŢA” au traversat anii şi puţin a lipsit pentru ca noi să ne putem încheia această frază cu expresia, atât de cunoscută : „ şi au trăit fericiţi, până la adânci bătrâneţi”! Nu, n-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, pentru că, din această împletitură fabuloasă povestea dispare, puţin înainte de revoluţie : cineva, ce mai contează cine, a hotărât să taie „SPERANŢA”, singura navă românească civilă cu vele, pentru a-i scoate motorul! Şi chiar aşa s-a întâmplat : i l-a scos!


44

Marin Deboveanu „Mă mai întreb şi acum cum de le-am făcut toate astea, eu nefiind de specialitate, constructor naval, ci fiind ofiţer de marină! Cunosc elementele de stabilitate ale navei – dar nu ştiu să o construiesc; cunosc metodele de luare a înălţimii metacentrice,

dar să construiesc catargele, velatura şi greementul unei nave – nu; am suplinit lipsa acestor cunoştinţe dobândite sistematic, într-o facultate de profil, cu zile şi nopţi întregi de studiu, după ce am devenit ofiţer de marină. Asta mi-e pasiunea, asta mi-a plăcut!

Pentru un pasionat, să construiască o corabie este un vis! Pentru cei norocoşi, cum am fost eu, visul se poate transforma în realitate. Pot spune că „SPERANŢA”, dintr-un anumit punct de vedere, a fost cea mai importantă, cea mai dragă realizare profesională a mea;

a fost ca un copil al meu! Am făcut-o cu dragoste căci, de obicei, dacă nu-ţi place ceva, nu-ţi iese un lucru frumos; dacă îţi place, pui tot sufletul, devine sufletul tău! Un bărbat poate să se îndrăgostească de o corabie? Da, răspund eu, foarte uşor! Dar, spre

deosebire de alte îndrăgostiri, în cazul unei corăbii simţi nevia ca şi altul să se împărtăşească din dragostea ta. Şi, dacă se împărtăşeşte cu bucurie, este extraordinar! Marea satisfacţie a marinarului, care, în definitiv, stă izolat pe mare, în condiţii nefireşti, înghesuit într-o cabină, hrănindu-se cu mâncare aproape în totalitate conservată, lipsind cu lunile de la căminul său, este aceea că el, o fiinţă plăpândă pe imensitatea globului terestru, poate să ducă nava aceea cu marfă şi alţi oameni la bord în siguranţă, la destinaţie, între două puncte atât de îndepărtate între ele. Talentul, însă, nu este să traversezi vitregiile naturii, să lupţi cu ele şi să scapi, ci să le eviţi sau să le foloseşti în favoarea ta. Bucuria unui marinar este cea a drumului împlinit! Mă bucur din suflet că după patruzeci de ani se interesează cineva de nava <<SPERANŢA>>, care a fost o realizare!”

Povestea fără sfârşit Dan ARHIRE Cu o oarecare nuanţă insinuantă , subtil-ştiutoare şi a lucrurilor care nu se văd, Radu Tudoran şi-a încheiat prefaţa la una din ediţiile romanului său cu următoarele cuvinte : „Şi astăzi există undeva echipajul Speranţei, aşteptând să ridice ancora.”! El a întins o dulce capcană cititorilor săi : nu a dat un sfârşit poveştii din „Toate pânzele sus!”, lăsând astfel mult loc pentru întrebări şi visare. Nevoia de a-i afla sfârşitul şi – deseori – de a face parte din el, a îndemnat mulţi copii sau adolescenţi, de-a lungul anilor, să-şi facă plute şi să plece la drum pe urmele „SPERANŢEI”! Unul dintre acei copii, Marius Albu, atunci când a plecat în aventura vieţii sale ( căci asta va deveni acel început!) împreună cu un prieten, cam prin clasa a V-a, a fost repede „debarcat” de pe pluta pe care şi-o construiseră în secret şi dus înapoi acasă, adică afară din poveste. De atunci nu a încetat să viseze la refacerea drumului „SPERANŢEI” şi, după o viaţă în care s-a bătut pentru libertatea sa mai mult decât alţii, Marius a reuşit, în sfârşit, să plece în 4 iulie 2009 de la Sulina cu iahtul „PHOENIX” pe urmele lui


45

Anton Lupan şi ale echipajului său. Împreună cu soţia sa, Cătălina, Marius va reface, la 53 de ani, drumul goeletei până în Ţara de Foc, timp de doi ani, urmând a se reântoarce în ţară pe ruta lui Magellan, în alţi trei ani. Un alt împătimit al poveştii „SPERANŢEI”, Cornel Tăbăcaru, cel care a făcut o donaţie primăriei din Punta Arenas în amintirea aventurilor petrecute acolo de echipaj, va finanţa întreaga călătorie desfăşurată sub pavilion românesc. La drum, Marius şi Cătălina vor fi însoţiţi de cartea profesorului universitar din Iaşi Gheorghe Romanescu, intitulată „ Ţara de Foc şi ultimul ei conchistador, Iuliu Popper”. Un exemplar din această carte despre nedreptăţitul explorator român, care a dat denumiri româneşti unor râuri, munţi şi localităţi din Ţara de Foc, va fi donat Muzeului Capătului Lumii din Ushuaia, a cărei principală sală este dedicată lui Iuliu Popper. Deasemenea, ei vor dărui unor oficialităţi din localităţile aflate pe traseul „SPERANŢEI” în care se vor opri, albume fotografice cu Delta Dunării, donate de revista „LA DRUM”. „Din dragoste pentru navă şi marinărie, din pasiune pentru vele şi navigaţia cu vele, din respect pentru tradiţiile marinăreşti şi din afecţiune pentru mare”, după cum suna Angajamentul membrilor echipajului „SPERANŢEI”, cea din 1970,

Traseul călătoriei în Marea Neagră, Marea Roșie și Marea Mediterană • Plecare din Romania: Con stanta, Portul Tomis • Bulgaria: Portul Varna, Portul Nessebar • Turcia: Stramtoarea Bosfor, Istanbul, Marea Mediterana • Grecia: Piraeus, Arhipelagul Ciclade, Isula Creta • Egipt: Canalul Suez • Arabia Saudita: Arhipelagul Seiharat, Marea Mediterana • Libia: Bir Sanje • Tunisia: Bizerta • Malta: La Valetta • Italia: Stramtoarea Messina, Insulele Eole • Franta: Stramtoarea Bonifacio

Traseul călătoriei în Oceanul Atlantic • Plecare din Franta, Marsilia • Spania: Arhipelagul Baleare, Portul Alicante, Portul Estepona, Portul Gibraltar, Portul Tarifa, Insulele Canare • Maroc: Tanger, Casablanca • Capul Verde: Midelo, Sao Antao, Sao Vicente, Sao Nicolau, Sao Tiago • Brazilia: Pernambuco, Rio de Janeiro, Insula Santa Catarina • Uruguay: Montevideo • Argentina: Buenos Aires, Mar Del Plata, Bahia Blanca, Rio Gallegos

Traseul călătoriei în Țara de Foc • Plecare din Argentina • Chile: Punta Arenas, Canalul Beagle, Oltisor, Stramtoarea Magellan, Capul Horn


46

dar şi din dragoste neabătută pentru povestea fără sfârşit a aventurilor navei şi echipajului din „Toate pânzele sus!”, Marius îşi va împlini drumul faţă de care se simte dator, un drum început pe Siret acum 41 de ani de un băieţel neastâmpărat şi o plută! Vom trece şi noi, încă odată,

pe drumul „SPERANŢEI”, prin insulele greceşti, prin Mediterană şi prin Atlantic până în Ţara de Foc, alături de Marius, Cătălina şi „PHOENIX” în paginile acestei reviste, dar numai dacă nu am fost încă vindecaţi de adolescenţă şi dacă mai credem că povestea goeletei şi a echipajului ei este fără sfârşit!

După 125 de ani, călătoria imaginară a lui Radu Tudoran cu corabia „Speranţa”, se transformă în realitate, Asociaţia Explorer organizând o replică a acestei călătorii cu yachtul Phoenix, avându-i la bord pe temerarii călători Marius Albu şi Cătălina Albu Marius Albu – Căpitan, 53 ani, Speolog, Alpinist, Navigator

Cătălina Albu – Echipaj, 48 ani, Alpinist, Navigator

• Primul român care a realizat înconjurul lumii cu un velier sub pavilion românesc. • A parcurs 80.000 de mile marine. • Premieră românească pe cel mai înalt vulcan activ din lume, Ojos del Salados (6 893 m). • Escaladarea celui mai înalt vârf din America de Sud, Aconcagua (6959). • Escaladarea vârfurilor: Mont Blank (4874 m), Matterhorn (4480 m), Duffurspitze (4634 m). • Fondatorul clubului de speologie „Cast”. • Mem­bru fondator al clubului „Explorer”

• A traversat Marea Caraibelor – 1200 mile marine cu un velier. • A navigat din Australia până în Noua Caledonie şi retur – 2000 mile marine • A navigat din Australia până în România – 9500 mile marine. • Premieră românească pe cel mai înalt vulcan acativ din lume Ojos del Salado (6893 m). • A cucerit vârful Aconcagua (6959 m) din America de Sud. • Membru fondator al clubului „Explorer”

Obiectivele Călătoriei

Realizările călătoriei

• Promovarea imaginii României în lume prin efectuarea unei călătorii inedite folosind o ambarcaţiune românească cu vele, urmând traseul goeletei „Speranţa” din cartea „Toate pânzele sus” scrisă de Radu Tudoran. • Realizarea unei premiere româneşti prin atingerea unor puncte extreme sudice de pe continentele: America de Sud şi Africa folosind o ambarcaţiune cu vele.

• Vor fi atinse cele mai sudice capuri: Capul Horn şi Capul Bunei Speranţe cu o ambarcaţiune cu vele românească – premieră naţională. • Vor fi parcurse 45.000 de mile marine. • Vor fi traversate 3 oceane: Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific şi Oceanul Indian. • Efectuarea înconjurului lumii cu o ambarcaţiune cu vele (lungimea 10m) urmând ruta navigatorului Magellan – premieră românească. • Se vor realiza materiale foto pentru organizarea unor expo­ziţii. • Se vor realiza ample materiale video în vederea difuzării pe posturi de televiziune naţională.


47 IAR 80

A

Piloți români pe cerul în flăcări(I) Cãpitan Comandor (r)

Ion POPESCU

portul pe care aviatorii români şi l-au adus la evoluţia evenimentelor în teatrele de operaţii din Europa în timpul celui de-al doilea război mondial, a aşezat, dacă mai era nevoie, Aviaţia Română în rândul marilor aviaţii ale lumii: “Piloţii români au fost acei bravi ce s-au bătut cu pricepere şi jertfă cu cele mai mari şi puternice forţe aeriene angajate în conflagraţia europeană (americane, britanice, sovietice şi germane)” - General Av.(r) Anton Mărăşescu, Comandantul Aviaţiei de Vânătoare pe frontul de vest. Cu prilejul încheierii Armistiţiului în 12 septembrie 1944 la Moscova, România a cerut statutul de cobeligeranţă argumentând că: ”acţionează contra armatelor germanoungare încă de la 24 august 1944 ora 4.oo şi prin semnarea armistiţiului se angajează la o colaborare totală în toate domeniile cu aliaţii”. Conform reglementărilor juridice pe plan internaţional, statutul de cobeligeranţa defineşte situaţia unui stat care la sfârşitul războiului se găseşte în tabăra opusă celei alături de care a început războiul. Această stare de fapt a

oferit aviatorilor români şansa confruntării, într-un interval de patru ani (22 iunie 1941- 9 mai 1945) cu cele mai bune sisteme de luptă, cu cele mai moderne avioane şi cu cei mai antrenaţi piloţi din lume, opunându-le în schimb vitejie şi putere de sacrificiu, folosind tehnică preponderent germană şi avionul de vânătoare românesc IAR 80, utilizat cu rezultate foarte bune mai ales în prima parte a războiului. După debarcarea din Normandia şi pornirea contraofensivei aliaţilor, în luna iunie 1944 s-au intensificat atacurile americane şi britanice asupra câmpurilor petrolifere şi rafinăriilor de pe Valea Prahovei, asupra Bucureştiului şi a altor obiective din ţară. Formaţiile de avioane erau o adevarată forţă aeriană compusă din sute de avioane de bombardament B 17 Flying Fortress şi B24 Liberator care decolau de pe aerodromurile Foggia şi Taranto din Italia. Forţa de lovire era însoţită de formaţii de avioane de vânătoare Lighting şi P51 Mustang care asigurau protecţia la obiectiv a bombardierelor, angajând vânătoarea română şi germană, precum şi misiuni de atac asupra aerodromurilor şi

avioanelor aflate la sol. Aceste misiuni erau denumite “Shuttle Raids”, avioanele decolau din Italia, traversau Adriatica, Iugoslavia, executau misiunea în România şi aterizau la baze din URSS: Poltava, Mirgorod, Pireatin. Aviaţia română în retragere de pe frontul de est era organizată în Corpul 1 Aerian Român sub comanda generalului Emanoil Ionescu. Grupurile de zbor de avioane de vânătoare, de asalt şi de bombardament se aflau pe aerodromuri de campanie, în ţară: Tecuci, Buzău, Gherăeşti Bacău, Popeşti Leordeni, Cocargeaua ş.a. şi participau cu efective înjumătăţite împotriva atacurilor aliaţilor. După două luni de luptă în campania “americană” din Grupul 9 Vânătoare ,Messerschmitt 109 G, al cărui comandant era căpitanul Alexandru Şerbănescu, din 32 de piloţi au rămas doar 13, abia efectivul unei escadrile. Oamenii erau puţini şi epuizaţi. Cei morţi sau cei scoşi din luptă prin doborâre şi răniţii nu puteau fi înlocuiţi. Misiunile erau sinucigaşe, numărul avioanelor inamice era copleşitor, caracteristicile tehnice ale avioanelor Mustang permiteau lupta la înălţimi mari, unde Me109G


48

Alexandru Vraciu

avea capacitate de manevră limitată. De la Ministerul Aerului (ministru general Gheorghe Jienescu) şi dinspre Comandamentul German presiunea era mare, se cereau victorii, avioane doborâte. Comandanţii Grupurilor de vânătoare au fost mustraţi pentru “extrem de slabul lor randament faţă de

adversari” şi au fost acuzaţi de laşitate. Cu toate acestea, în cursul lunii august 1944, când se prefigura întoarcera armelor, ordinele venite cerau decolarea la alarmă dar evitarea luptei, protejarea oamenilor şi a tehnicii. Comandantul Grupului

9 Vânătoare, căpitanul Alexandru Şerbănescu transmitea ordinele primite celor 12 piloţi din subordinea sa (aşa cum îşi aminteste cpt. Teodor Greceanu, comandantul Escadrilei 48 Vânătoare din Gr.9 V):”Domnilor, aţi auzit ordinul şi ca militari suntem datori a ne

supune. Deci, în calitate de comandant, vă ordon să executaţi ordinul întocmai…Eu personal mă înscriu în insubordonare şi declar că nu execut acest ordin, acceptând să suport orice consecinţe. Nu înţeleg ca un inamic, oricât de mare şi puternic ar fi, să intre în ţara mea ca întrun sat fără câini şi s-o pustiască. Ordinul ne absolvă de legea marţială, recomandându-ne să fugim în faţa inamicului…Dar eu voi continua să lupt de va fi nevoie singur, până când sau cad, sau nu se va putea spune că în România nu a ieşit nici un român în faţa americanilor, chiar dacă pierdem bătălia.” Căpitanul Alexandru Şerbănescu devenise vânătorul numărul unu al aviaţiei române şi era purtătorul Ordinului ”Mihai Viteazul” încă din luna august 1943 şi a “Crucii de Fier” germane cls. I. Din cele 368 ieşiri la inamic totalizate la sfârşitul anului 1943 însumase 126 de lupte aeriene, înregistrând 32 de victorii din care 26 sigure şi 6 probabile. În 11 iunie 1944 doboară primul său bombardier B17 Flying Fortress, în 31 iulie şi 04 august doboară două P51 Mustang. În 17 august 1944, o incursiune puternică de avioane americane constituită în şapte mari formaţii, aproximativ 900 avioane au atacat din nou Ploieştiul, Câmpina, rafinăriile. Nu au fost menajate nici car-

tierele de locuinţe. Atacurile au fost continuate de englezi în timpul nopţii. De la Grupul 7 Vânătoare au decolat 14 avioane şi au aterizat numai 12, două au fost lovite şi au aterizat forţat. Nicio victorie. De la Grupul 9 Vânătoare au decolat 13 avioane şi au aterizat 11. Locotenentul Vasile Gavriliu a aterizat forţat, iar căpitanul Alexandru Şerbănescu, comandantul grupului a fost doborât într-o luptă aeriană în care i-a avut coechipieri pe locotenentul Dobran şi adjutantul Dârjan, încercând să atace capul formaţiei de bombardiere un B24 Liberator. Un avion de vânătoare Mustang din formaţia de 8 cu care se întâlniseră l-a lovit în timpul atacului asupra bombardierului. A căzut în Valea Buzăului la RuşcovăţPătârlagele. Căpitanul Alexandru Şerbănescu a totalizat 590 misiuni de luptă, 235 de lupte aeriene, 47 avioane doborâte, nu şi-a încălcat cuvântul dat în faţa camarazilor şi a propriei conştiinţe, a căzut în chip eroic la datorie. În 19 august 1944 se primeşte ordin de neparticipare la luptă, nu mai decolează nimeni, nu mai stă nimeni în calea americanilor. Amintindu-ne cuvintele unui politician englez care se referea la poziţia Marii Britanii în diverse conjuncturi de-a lungul istoriei, se pare

Alexandru Șerbănescu în 1943”

Bâzu Cantacuzino


49

Alexandru Vraciu în timpul executării unei misiuni

că putem spune şi despre România că este o ţară care nu are prieteni permanenţi sau duşmani permanenţi, în schimb ţara are interese permanente. Acest lucru l-au simţit primii, piloţii militari care, dincolo de deciziile politice, au acţionat aşa cum le-a dictat simţul onoarei lor ostăşeşti, iar forţa morală a eroismului lor a constituit-o patriotismul. Ştiau bine că apărând perimetrul Prahovei nu apărau un colţ de ţară, ci principala bogăţie a ei: petrolul, instalaţiile de rafinare şi câmpurile de sonde, zăcămintele de mică adâncime, reţelele de comunicaţii, căile ferate, nodurile de cale ferată, gările şi principala bogăţie a ţării, oamenii. În 27 august 1944, înainte de semnarea armistiţiului, decolează de pe Aerodromul Popeşti Leordeni un Messerschmitt 109G având pe fuselaj şi ampenaj vopsite însemnele aviaţiei americane. Avionul aparţinea Grupului 9 Vânătoare şi era pilotat de căpitanul Constantin Bâzu Cantacuzino, noul comandant al Grupului 9, cu destinaţia San Giovani (Foggia). Avionul monoloc avea o încărcătură specială, un pasager înghesuit în fuselaj, în locul staţiei de radio, lt.col. James A. Gunn III, prizonierul american cu cel mai mare grad din ţară. Misiunea a avut loc întrucât trebuia


50

luată o decizie cu privire la situaţia prizonierilor americani din România, în condiţiile întoarcerii armelor reacţia nemţilor neputând fi controlată. Căpitanul Cantacuzino a fost primit cu multă bucurie şi admiraţie de către americani, i-a încântat pe aceştia cu evoluţiile acrobatice spectaculoase pe care le-a executat cu Me-ul său. Un colonel american entuziasmat a încercat să zboare şi el cu avionul lui Bâzu, dar l-a avariat la aterizare, drept urmare cpt. Cantacuzino s-a întors în ţară cu un Mustang însoţit de alte două care l-au escortat până la verticala Bucureştiului, după care s-au întors în Italia. În acea zi de 29 august 1944, aproape 800 prizonieri americani vor fi îmbarcaţi în avioane şi tranportaţi în Italia. Aviatorii americani au plecat, germanii s-au retras, ruşii erau pe aerodromul Pipera, românii la Popeşti Leordeni. Va fi război? Va fi pace? Piloţii unei unităţi române de vânătoare pot fi primii care să afle. Ruşii nu ezitau să-i ameninţe direct, ştiind de participarea la războiul dus împotriva lor. La înapoierea din Italia, căpitanul Cantacuzino a venit cu o propunere din partea americanilor, care aveau o consideraţie deosebită faţă de felul cum au luptat contra lor, pentru colegii lui de grup: plecarea în Italia, cursuri de

engleză, trecera pe Mustang, repartizarea la o unitate din Pacific, solde bune, pensii, etc. Aşa cum îşi aminteşte lt. M.T. Şenchea, toţi piloţii Grupului 9, inclusiv cpt. Bâzu Cantacuzino, au găsit incompatibilă plecarea lor atunci când condiţiile armistiţiului prevedeau înfiinţarea unui Corp Aerian care ar fi avut nevoie de cel putin un Grup de vânătoare: ”Am fost de părere de a lupta pe vechiul nostru “G”, în condiţii mai proaste, împotriva foştilor noştri prieteni”. Începând cu 9 septembrie1944, Corpul 1 Aerian Român a intrat în subordinea Armatei a-5-a Aeriene a URSS, a sprijinit operaţiile de concentrare şi ofensiva din Ardeal şi a participat la luptele pentru eliberarea Ungariei şi CehosloDe la stânga spre dreapta : Cantacuzino, Dicezare, Greceanu, Șerbănescu, Milu

vaciei. În 9 luni de război, Corpul 1 Aerian pierde 339 de avioane şi 865 de oameni (240 personal navigant), 100 victorii aeriene, capturează 220 avioane, distruge7 aerodromuri, 24 noduri feroviare, 68 gări, 8 poduri, 27 fabrici, 92 trenuri, 15 nave fluviale, 26 baterii de artilerie, 68 tancuri,5 26 autovehicule. Comandantul Frontului 2 Ucrainean, Mareşalul Malinovski avea să spună în primăvara lui 1945: ”Sunt mulţumit de Corpul Aerian Român, care dispune de un personal extrem de bine pregătit şi foarte curajos. Ţin să relev că din septembrie 1944 nu am înregistrat nici un caz de trădare, chiar aviatori ale căror aparate sunt grav lovite, vin să aterizeze în rândurile noastre, făcând sforţări supraomenesti”.

Grupul 9 Vânătoare, Tecuci

Piloţii de vânătoare erau oameni obişnuiţi, tineri de 21, 22 ani când au intrat în foc. Pe toţi îi unea atracţia până la obsesie a zărilor albastre, eternul vis de a zbura, iar când zborul a devenit luptă, discreta dar profunda dragoste pentru neamul şi tara lor. Din panoplia forţelor aeriene cu care s-au confruntat aviatorii noştri în timpul celui de-al II-lea Război Mondial lipseşte aviaţia japoneză. Se pare că a fost, totuși, un pilot român care a participat la războiul din Pacific și

anume locotenentul Alexandru Vraciu, născut din părinţi români în Chicago, Indiana. Licenţiat al De Pauw University în 1941, devine pilot în marina militară în august 1942 şi este repartizat pe Portavionul USS Independence. În 19 iunie 1944 participa la prima bătălie din Marea Filipinelor în cadrul misiunii The Marianas Turkey Shoot unde, în apărarea portavionului său USS Llexington (CV16) de astă dată, pilotând un avion Grumman F6F Hellcat reuşeşte să doboare 6 avioane de atac japoneze (două dintre ele se

aflau în procedura finală de atac asupra portavionului), în mai puţin de 8 minute şi folosind 360 proiectile. A scufundat o navă de 6500 tone şi a participat la protejarea navelor militare. A fost doborât deasupra Insulei Luzon şi a suferit două aterizări forţate. În total a avut 19 victorii aeriene şi 21 avioane distruse în atacuri la sol. A primit distincţia “Navy Cross” şi a fost nominalizat pentru “Medalia de Onoare a Congresului“. Putem să-l revendicăm pe locotenentul Alexandru


51

Vraciu ca fiind al nostru, a copilărit în România, este român, a făcut ceea ce trebuiau să facă piloţii Grupului 9 dacă ar fi plecat pe alte meridiane, şi-a făcut datoria acolo unde s-a aflat aşa cum şi-au facut-o şi cei de acasă.

BIBLIOGRAFIE Marandiuc, Cornel, Inimi cât să cuprindă cerul patriei, Ed. Dacia, 1985; Tudor, Vasile, Un nume de legendă căpitan aviator erou Alexandru Şerbănescu, Ed. Modelism Internaţional, 1998; ***Encyclopedia of World Warr II, General Editor John Keegan, 1977; www.alexvraciu.org.

Șerbănescu la Stalingrad

Avionul lui Bâzu


52

Jurnalul Angelei Lefterescu (3) (continuare din numarul precedent)

Ş

i iacătă-mă marinar cu tot cortegiul de îndatoriri! Sculat la orice oră, pe orice vreme, frecat puntea alături de ceilalţi la manevre, vopsit în scaun de catarg, etc., inclusiv spălat căţelul navei. Dacă era iarnă mai trebuia să mături şi cheul pe toată lungimea navei, plus zăpada de pe navă. De învăţat - cine vrea să dea brevet de ofiţer, să înveţe în timpul liber! Nu exista în 1948 institut de marină. Mie nu mi s-a părut greu. Deşi băieţii aveau mai multă forţă, eu aveam mai mult cap - puteam să lucrez cu ambele mâini la fel de repede şi mai ales la fel de bine. Niciodată, dar absolut niciodată, nu am spus “nu pot să fac”. Ţin minte că odată m-au trimis la magazie să aduc la navă un butoi de 200 kg. Singură mă duc? Sigur, ăsta e un fleac. Pe vremea aceea portul nu avea electrocare stivuitoare-macarale pe toate danele şi nu era atât de extins ca azi. Şi l-am adus. Mi-a fost mie un pic teamă să nu se spargă atunci când l-am trântit jos (daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturna pământul!) şi hai de-a dura cale de vreo 400 m peste şinele de cale ferată, cu o scândură în chip de pasarelă. Zilele treceau repede. Treabă şi iar treabă şi mai învăţam teorie,

fără de care nu te puteai prezenta la examenul de brevet. Şi aşa, de la marinar m-au trecut timonier - şef echipaj, căpitan secund pe remorcher, căpitan de remorcher (cu examen de ofiţer III maritim). Ca timonier, ţin minte că am plecat cu o delegaţie franceză (cunosc franceza bine) şi deşi nu făceam parte din echipajul respectiv, am plecat cu ei şi am făcut şi pe translatorul. Atunci am ţinut cârma de la Sulina şi până la Constanţa încontinuu. Francezii mai aveau rău de mare şi nu aveau nevoie de mine. Oricum, pot spune că am avut noroc pentru că am avut şefi de echipaj (Nistor Toma, Borcea Marin, Pârlea Vasile) care ne-au învăţat meserie de la A la Z, chiar dacă nu ne cruţau cu munca. Cereau mereu mai bine şi erau tare multe de făcut şi carturile care se succedeau mereu şi nu exista zi de sărbătoare şi navele străluceau de curăţenie şi frecai alamăraia aia (şi era destulă pe nave!), de-ţi lua ochii şi câte şi mai câte. Veşnic era ceva de făcut, şi nu făceam aceeaşi treabă de două ori, o făceam o singură dată bine şi cu simţ de răspundere, pentru că aşa fusesem învăţată de mică. Să fac şi mai ales să mă gândesc înainte de a o face, să nu o fac de două ori. Nu stagnam mult în funcţie, ci

eram promovaţi înainte de împlinirea stagiului pentru că realmente eram foarte buni. Şi iatămă cu brevetul de ofiţer III punte în buzunar. Până să se grăbească întreprinderea să mă repartizeze pe navă, vine directorul Tudose de la Flota de Pescuit de LargConstanţa, să ia nişte oameni “harnici şi care ştiu să tragă la ham” pentru nava bază “Octombrie Roşu” (1950). Astfel, am ajuns pe nava bază “Octombrie Roşu”, unde am fost ofiţer III şi apoi după numai un an, ofiţer II punte. Era frumoasă şi interesantă munca pe care o făceam. Nava pleca din portul Constanţa pe la 10-15 martie şi mai revenea pentru iernat pe la 10-15 noiembrie. De două ori intra în acest interval în port pentru combustibil şi provizii. Cuterele şi pescadoarele, fiecare cu câte 3 bărci, erau răspândite în jurul navei pe diverse direcţii şi distanţe şi noi ca o cloşcă printre ele. La 2-3 zile veneau cuterele şi pescadoarele şi aduceau peşte - MORUN, NISETRU, CEGĂ, CALCANI, PISICA DE MARE, RECHINI DE MAREA NEAGRĂ(!) etc., pe care noi fie îl depozitam în camere frigorifice, fie îl prelucram la fabrica de conserve. Pe orice fel de vreme se lucra - de era furtună bărcile brigăzilor de pescari rămâneau

ancorate - cuterele şi pescadoarele la adăposturile oferite de coastă şi tăcutul şi înţeleptul nostru vapor aduna bărcile şi le depozita pe punte, cu grijă, fără să le spargă pentru că nu existau rezerve decât 2-3 la cca. 30 brigăzi. Şi nu este o treabă atât de simplă ridicarea bărcilor pe navă. Trebuiau lăsaţi pe o

plasă pusă special marinarii care prindeau bărcile, alţii virau cu vinciurile şi, în fine, alţii le aşezau pe punte una peste alta, cu grijă, de te mirai cum puteau să o facă atunci când totul se mişca – apă, navă, bărci - şi mai era şi faptul că totul trebuia corelat cu manevra pe care o făcea nava - respectiv ofiţerii şi comandantul ei - Filipan Nicolae.

Mergea treaba, trebuia să meargă şi mai ales oamenii doreau să facă toţi treaba ca lumea. Şi o făceau şi majoritatea eram foarte tineri şi eram mândri de ce făceam. Azi, când privesc înapoi, îmi dau seama că într-adevăr munceau toţi şi cei de la comandă şi cei de la punte cu mult simţ de răspundere. Nu ţin minte să fi ratat vreodată vreo manevră de ridicare a bărcilor pe punte sau să se fi întrerupt procesul de fabricare din cauza timpului rău. Nu-i vorbă că, deşi nava “Octombrie Roşu” era transformată din cargou în navă bază de pescuit fabrică de conserve, utilajele erau foarte bine amplasate, pe bascule, aşa că aveam posibilitatea să lucrăm pe orice vreme. Şefa serviciului de producţie al fabricii plutitoare era o ingineră, tânără şi drăguţă, dar pe cât era de drăguţă, pe atât era de severă. Totul sclipea de curăţenie, şefele de echipă erau tot femei Petruţa Crăciun şi Daria Spacenco, la fel de exigente ca şi inginera, Ancuţa Maria. Pentru prima oară aici la “Octombrie Roşu” s-a experimentat un traul pelagic (pescuieşte între ape) fără rezultate spectaculoase, drept pentru care proiectul a fost abandonat. Va fi reluat prin anii 1965, când s-a înfiinţat Flota de Pescuit Oceanic, flotă în care am lucrat şi eu din anul 1970 şi până în 1984, când am ieşit la pensie. Aici la “Octombrie Roşu” l-am cunoscut pe viitorul meu soţ - inginer de pescuit marin, cu care m-am căsătorit în 1954.( continuarea în numărul viitor)


53

GRĂDINA C AROLINEI Dan Arhire

text şi fotografie

C

omparând fotografiile de anul trecut cu imaginea actuală a grădinii, Carolina a fost foarte nemulţumită, constatând că faţă de anul trecut, în acest an florile ei au înflorit mult mai târziu şi mult mai puţine! O situaţie de netolerat! - era expresia pe care o puteai citi pe chipul ei, astfel încât în calitatea mea quasi-umilă de ginere am hotărât că n-ar fi bine să-i prea stau prin preajmă. Aceasta, pentru că în mod logic care ar putea fi cauzele acestei întârzieri? Răspunsurile nu pot fi decât următoarele: a. Băsescu; b. Geoană; c. parlamentul; d. primăria; e. încălzirea globală; f. obiectele zburătoare neidentificate şi, bineînţeles, cauza cauzelor, adică eu cu tot neamul meu! Dispărând eu în ceaţa protectoare a teraselor estivale abundente în bere la halbă, Băsescu şi Geoană fiind ei prin ţară, parlamentul şi primăria stând mai mult închise şi cu purtătorii de cuvânt de negăsit, încălzirea globală fiind încă în curs de cercetare de către responsabilii savanţi ai planetei, iar OZN-urile fiind la mama Naibii (deoarece nimeni nu este acolo când ai nevoie de el!), Carolina a găsit ţapul ispăşitor: fluturii şi alte insecte duşmănoase! Eu totuşi am fotografiat câteva din florile lunii august şi - proba probelor, argumentul argumentelor - o libelulă din grădina Carolinei care, total lipsită de duşmănie, s-a aşezat pe o frânghie de rufe ce n-avea deloc, dar deloc, în plan să înflorească vreodată! Un boboc de ginere


54

NEPAL ÎN LUMEA CELOR FĂRĂ MORMÂNT GheorgheROMANESCU text şi fotografie


55

Templu budist în Katmandu

Sub povara unei zile istovitoare

Republica Federală Democratică Nepal este situată în sudul Asiei, între China, la nord şi India, la sud. Începând cu anul 2008, după câştigarea alegerilor de către maoişti, a devenit o republică democratică, condusă de un preşedinte (Ram Baram Yadav). Este o ţară eminamente montană, cu desfăşurare pe latura sudică a Munţilor Himalaia. Este punctul central al escaladărilor montane, pentru atacarea celor mai înalte vârfuri de peste 8000 m. Această activitate este şi principala sursă de devize. Are o suprafaţă totală de 147 181 km2 şi numără peste 28 milioane locuitori, de unde o densitate medie de 196 loc/km2. Nepalul a fost singurul regat hindus, având ca religie de bază hinduismul. În anul 2001 a avut loc un eveniment neaşteptat şi nedorit de majoritatea nepalezilor. Popularul rege Birenda şi opt membri ai familiei au fost ucişi de prinţul moştenitor, care ulte-

rior s-a sinucis. Oamenii din vechea generaţie cred că regele este o reîncarnare a zeului Vişnu. Tânăra generaţie însă a renunţat la tradiţie şi a înlocuit monarhia cu „democraţia” (mai degrabă maoismul). Capitala statului este Katmandu, care are 1,5 milioane locuitori. Este situată la o altitudine de 1300 m, la poalele Himalaiei tropicale. Cel mai interesant loc al capitalei este Patan, prima capitală a Nepalului, astăzi un foarte cochet cartier, bine prezervat, preluat în patrimoniul UNESCO.

Incantaţii cu miros de ceară


56

La o pauză de râs

O vizită în Nepal, pe cont propriu, este o adevărată aventură. Ţara este foarte săracă, deşi mai curată ca India, Pakistan sau Bangladesh, şi drumurile sale sunt adesea nesigure. Rata criminalităţii este ridicată, mai ales în zonele controlate de maoişti. Orice deplasare trebuie anunţată şi de cele mai multe ori este bine să plăteşti un ghid. Cu toate acestea Nepalul merită din plin o vizită de câteva săptămâni.

În liniştea dimineţii

În dogoarea unei zile fierbinţi


57

În aşteptarea incinerării

Preţurile sunt extrem de atrăgătoare pentru orice european, chiar şi pentru un turist român. Se pot găsi camere de hotel, în centrul istoric al oraşului Katmandu, capitala statului, la preţ de 3-4 dolari pentru 2-3 persoane, cu mic dejun. Condiţiile oferite sunt de două-trei stele la standardul european. Nu trebuie să accepţi preţurile afişate, ele doar păcălesc turistul neavizat. Taxiurile sunt Umezirea paielor

Pregătirea cadavrului

relativ sigure şi preţurile derizorii. Mâncarea este extrem de ieftină dar nu de fiecare dată şi curată. Restaurantele europene sunt rare şi scumpe. Nu există noţiunea de supermarket. Orice preţ este negociabil. De la valori de 20-30 dolari se poate ajunge până la un minim de 3-4 dolari. Turistul însă trebuie să fie extrem de atent la fiecare tranzacţie şi să fie pregătit în a

anunţa poliţia. Să fiţi convinşi că localnicii vor încerca să te trişeze. Deşi par binevoitori, în spatele zâmbetului se poate ascunde oricând un mare hoţ sau criminal. Deplasarea dintr-un oraş în altul se face pe drumuri prost întreţinute dar păzite de soldaţi şi gărzi patriotice. Zborurile cu avionul sunt relativ ieftine dar mai interesante sunt deplasările


58

rutiere. Se fac opriri la fiecare 20-30 km şi trebuie să prezinţi actele de identitate şi bagajul este controlat. Turiştii străini pot fi şi păsuiţi; nu acelaşi lucru se întâmplă cu localnicii. Gărzile patriotice sunt formate adesea şi din elevi. Este o frică permanentă faţă de politica de forţă a maoiştilor. Oricum, din aspectul rutelor de transport îţi dai seama că ţara se află într-un permanent război. Drumurile principale sunt străjuite cu bariere formate din stâlpi de beton, sârmă ghimpată şi soldaţii sunt înarmaţi cu mitraliere şi tancuri. Nepalul este una din cele mai sărace ţări din Asia şi rata mortalităţii infantile se ridică la cifre alarmante. Copiii muncesc de la cele mai mici vârste şi rata analfabetismului

Control militarizat pe drumurile naţionale

Gărzi patriotice şcolare

este una din cele mai ridicate din Asia. Din punct de vedere religios pe teritoriul Nepalului se practică hinduismul (86,5%), budismul (7,8%), islamismul (3,5%), creştinismul (0,2%) etc. Cu toate că Budda s-a Născut în Nepal, religia sa se practică mai mult în China (Tibet). O multitudine de temple buddiste se găsesc şi în Katmandu. Hinduismul, prin politeism, promovează convingerea că mai multe divinităţi guvernează universul, împărţindu-l în zone de influenţă. Fiecare parte a Universului este guvernată de un zeu. Unul din cei mai veneraţi zei ai religiei hinduiste este şi Agni (Zeul Focului). El este invocat la fiecare ceremonie de familie: naştere, iniţiere,


59

Aşezarea pe „catafalc”

Un membru al familiei...

căsătorie, moarte etc. Una din cele mai interesante scene ale religiei hinduiste este reprezentată de incinerarea morţilor. Există un adevărat ritual păstrat de milenii. Dacă în India nu ai posibilitatea unei filmări sau fotografieiri, deoarece locurile de incinerare sunt bine păzite, în Nepal poţi avea şansa unei înregistrări. Este indicat să ai acordul celor implicaţi în actul incinerării. Corpurile trebuie în prealabil pregătite pentru incinerare. Sunt spălate în apa râului, învelite într-o pânză de culoare

albă sau portocalie şi aşezate pe piedestal. Lemnele utilizate sunt stivuite şi paiele udate. Flacăra cu care arde cadavrul nu trebuie să fie foarte mare şi fumul să iasă din abundenţă. Corpurile nu se ard în întregime şi unele resturi sunt aruncate direct în apă. În atmosferă pluteşte un pestilenţial miros de carne pârlită. Apele pline de resturi umane şi alte deversări neconrolate sunt utilizate în domeniul casnic. De cele mau multe ori poţi zări credincioşi hinduşi care se scaldă în apropierea locurilor de incinerare şi utilizează apa pentru spălatul dinţilor sau pentru consum. După ce cadavrul este aşezate pe stiva de lemne, un membru important al familiei, soţie sau fiu, se învârte în jurul catafalcului, după care aprinde paiele. Nu se plânge ca în lumea ortodoxă. Nu se aud bocete. Învăţăturile lui Krishna spun că nu trebuie să-i plângi pe cei vii, dar nici pe cei morţi. Oricum, ei se vor ridica la Nirvana, în Împărăţia Cerurilor.

Umezirea paielor

Pe rugul deja aprins


60

ARHIVELE TRANSCENDENTE

BALADA CIOBANULUI BĂNĂŢEAN

Constantin 7 GIURGINCA CRAINA

F

oaie verde de stejar,/ Fost-a, fost un păcurar,/ Păcurarul oilor,/ Crăişorul munţilor,/ Munţilor, cărunţilor/ Şi drăguţul zânelor./ Toată valea asculta./ Ascultau pădurile/ Şi sălbăticiunile./ Munţiiatuncea tresăreau,/ Coamele şi le plecau,/ Cântecul lui lascultau./ Iară zânele fecioare,/ Când ieşeau din scăldătoare,/ S-abăteau pe la mioare,/ Să-i asculte cântecul,/ Să-i asculte fluierul./ Păcurarul le cânta/ Din fluier şi cu gura./ Zâneleatunci începeau/ Şi în horă se prindeau./ Ele toate îmi jucau,/ De toţi munţii răsunau./ Zăpada toat-o topeau,/ Râuri mi se revărsau/ Şi satele înecau./ Satelor mai de la vale/ Le făceau o mare jale./ Mări, de la asfinţit,/ Mări - atuncea a pornit/ De prin sate un voinic,/ Un voinic frumos la stat/ Şi frumos la preumblat./ La şold cu un paloş lat/ Şi spre munte s-a-ndreptat,/ Tot pe malul râului/ Pe malul Timişului,/ Lăsând voia frâului/ Şi zicându-i calului:/ „Haide, murgule, la munte/ Să paşti din ierburi mărunte/ Şi să te-adăp din izvoare,/ Să frig carne de mioare,/ Să stăvilim apele,/ Că ne-neacă satele.”/

Mers-a, mers-a cel voinic,/ Până la Muntele Mic,/ Iar aici a poposit,/ La umbră s-a odihnit,/ Calul şi l-a priponit/ Din izvor l-a adăpat/ Şi la umbră s-a culcat./ Dar bine n-a adormit,/ Un cântec a auzit,/ Cântecul ciobanului/ De pe vârful muntelui./ Oile îl ascultau,/ Munţii coamele-şi plecau,/ Cetinile-şi scuturau,/ Păsările amuţeau,/ Zânele se adunau/ Şi în horă se prindeau,/ Toţi munţii îi răntunau/ Şi zăpada o topeau./ Pâraiele se umflau/ Şi râuri se revărsau,/ Satele le înecau./ Sta voinicul şi-asculta,/ Dar mult nu se minuna,/ Că murgul îi necheza/ Şi cu copita bătea,/ De piatra îmi scăpăra./ Cântecul a amuţit,/ Zâneleatunci au fugit/ Şi munţii au adormit./ Mioarele s-au speriat,/ Din turmă s-au dezbinat,/ De cioban s-au depărtat/ Şi prin munţi s-au răsfirat./ Câiniatunci s-au ridicat/ Şi spre vale au turnat,/ Să-l sfâşie pe voinic/ Şi calul de pe colnic./ Dar pustanul, hoţomanul,/ Pe cal iute mi-se-aruncă/ Şi este gata de luptă./ A scos

sabia din teacă, Gata lupta s-o înceapă./ Şi din poala muntelui,/ Din marginea codrului,/ Îi strigă ciobanului:/-Păcurarule! Haiduc!/ Hai în braţe să teapuc,/ Cu sabia să te atuc,/ C-ai umflat pâraiele/ De şi-au vărsat apele/ Şi ne-au necat apele/ Şi ne-au stricat casele./ Păcurarul l-auzi,/ El câinii şi-i domoli/ Şi spre vale coborî/ Nici prea iute, nici prea-ncet,/ Să dea cu pustanul piept./ „Măi pustane! Hoţomane!/ Ce cauţi tu în munţii mei?/ Spune-mi cu mine ce vrei,/ De-ai venit pe cal călare,/ La şold c-o sabie mare?/ Mi-ai speriat cele mioare,/ Acum, când fagul înfloare./ Calul tău a nechezat/ Munţii de i-a tulburat,/ Zânele le-a alungat./ Câinii i-ai asmuţat./ Acuma tu spune-mi drept,/ Vrei o luptă piept la piept?/ Ori câinii să-i asmuţ,/ Să-ţi sfâşie cel căluţ?/ De pe cal să te doboară/ Şi pe dată să te-omoară?/ Păcat de tine, voinice!/ Că te-ai ostenit pe-aice./ Poate că ţi-a fost prea bine/ De-ai venit să lupţi cu mine,/ Să-ţi încerci puter-

ile,/ Să-mi alungi mioarele,/ Să-mi opreşti cântecele/ Şi să-mi sperii zânele!”/ Bine vorba nu sfârşi/ Pustanul calul struni,/ Peste el se repezi/ Şi cu paloşu-l lovi./ Baş în furca pieptului,/ Unde-i greu voinicului./ Câini-atunci pe el săriră,/ De pe cal îl doborâră./ El dădu cu sabia,/ Tăie capul unuia./ Dar patru câini îl muşcară/ Şi de cap îl apucară/ Şi de piept şi de picioară/ Şi pe iarbă l-au târât,/ În bucăţi l-au împărţit./ Şi corbii s-au adunat,/ Bucăţile le-au luat/ Şi cu ele au zburat/ Prin copaci - şi le-au mâncat./ II La umbra unui stejar/ Zace dus un păcurar/ Pe-un chilim de iarbă moale./ Nu-i nădejde să se scoale./ Iată că soseşte-o zână/ Cu un fir de iarbă-n mână./ Iarbă verde, fermecată,/ Dintr-o peşteră furată/ De o mânuţă de fată,/ De fată nevinovată./ Zâna rana i-o spălă/ Şi cu iarba i-o frecă,/ Şi ea rana i-o legă,/ Şi rana se vindecă./ Şi zâna dă îmi

zbură/ Şi el mi se deşteptă,/ La ochi mult mi se frecă/ Şi din gură cuvântă,/ După ce mi se sculă:/ - Doamne, mult am mai dormit,/ Abia că m-am pomenit./ Mult e de când stau culcat...Şi ce vis am mai visat:/ Parc-au căzut două stele/ Chiar la picioarele mele,/ Şi-un luceafăr. Şi o stea./ Chiar lângă coliba mea./ Dar mioriţele mele,/ Pe unde or paşte ele?/ Lupii, poate, le-au mâncat?/ Ori hoţii mi le-au furat?/ Din degete-a fluierat./ Şi câinii şi i-a strigat./ Şi la el i-a tot chemat,/ Dar câinii nu au venit,/ Ei prin munţi s-au rătăcit./ Şi de foame au murit./ Cât a stat el adormit./ Păcurarul s-a schimbat./ Mintea i s-a-ntunecat./ Capu-n jos şi l-a lăsat./ Şi prin munţi el a plecat./ Tot cu mersul clătinat,/ Cu sufletundurerat,/ După oiţele sale./ Şi cum mergea el pe cale,/ Şi pe munte şi pe vale,/ Cu fluierul fluiera/ Şi din gură aşa cânta:/ „Sărace-oiţele mele,/ Mi-a fost tare drag de ele!/ Dar un rău şiun blăstămat/ Turmuliţa mi-a speriat,/ Oile mi-a-mprăştiat./

Şi de-atunci nu le-am aflat./ Turmă, turmuliţa mea,/ Toţi codrii i-oi colinda,/ Lumea toată oi umbla,/ Până de miori oi da,/ Că ele-s viaţa mea./ Săraci oiţele mele!/ Mult îmi este dor de ele.”/ Şi cu fluierul cânta,/ Din gură de tânguia,/ Şi cu plâns amar plângea.../ Dar ia uite, colo-n zare!/ O albeaţă cum răsare.../ Şi se face tot mai mare./ Tot mai mare. Şi-i cu biţe!/ Parcă-i turma de oiţe.../ De oiţe mioriţe./ Pasc pe plaiul verde.../ Şi el cum le vede/ Ochilor îşi crede./ Se opreşte-n loc./ Şi cântă cu foc/ Un cântec de joc,/ Din fluier de soc./ Şi cu voie bună/ Zânele se-adună./ Cântă la mioare,/ De-au tăcut izvoare./ Păsări au tăcut./ Munţii s-au trezit./ pe joc au pornit./ Neaua au topit./ Râuri s-au umflat./ Şi s-au revărsat./ Sate-au înecat./ Şi el cum cânta,/ Şi cum îmi doinea,/ Turma tot privea,/ Inima-i creştea/ Şi i se umplea,/ De nu mai putea,/ Şi joc începea,/ De opinci rupea,/ Şi tot îmi juca,/ Şi se-apropia./ Mări, ce-mi vedea?/ Că nu-i turma lui!/ Tufa spinului,/ Înflorită albă,/ cu flori multe, salbă.../ Jocul îşi opri,/ Cântecul muri./


61

Cerul se cerni.../ Zânele fugiră,/ Munţii adormiră./ Păsări ciripiră,/ Izvoare porniră,/ Râuri clocotiră,/ Apele-şi opriră.../ Un fulger tună,/ Cerul răsună./ Şi el blestemă:/ „Rodul spinului,/ Ca sufletul lui,/ Ca inima lui,/ Să fie de acru,/ Şi poama lui dracu,/ Nimeni n-o mănânce,/ Pe câmp să se uşte,/ Pe câmp să se strice,/ Nimănui să placă,/ Pe lângă el treacă,/ Numai rău să-i facă...”/ Şi cu pasul rar,/ Bietul păcurar/ La drum porni iar,/ Pe munţi şi pe vale,/ Cu cântec de jale,/ Că oile sale/ Nu şi le-a găsit./ Pe-unde a trecut,/ Nu şi le-a văzut./ Ori s-au prăpădit?/ De nu le-a zărit?/ Şi nu le-a-ntâlnit!/ Şi pe unde trece/ Jalea îl petrece./ Pâraie se-opresc./ Pomi se veştejesc./ Munţi se huruiesc,/ Păsările tac,/ Soare-a scăpătat,/ Păduri s-au uscat,/ Iar un vârf de stâncă/ A-nceput să plângă/ De jale adâncă!/ Şi luna şi stele/ Plâng cu-atâta jele.../ Şi plâng jalea lui,/ Plânsul dorului,/ Plânsul morţii lui.../ Căci el a căzut/ Şi n-a mai putut./ De dor a murit/ În mijloc de munte/ Şi peste-a lui frunte/ Vântul drum măsoară,/ Frunzele doboară,/ Peste el coboară,/ Trupu-i înfăşoară.../ Şi cum vântul bate,/ Prin fluier străbate,/ Peste munţi, departe,/ Jalea lui ducând,/ Şi turma căutând,/ Cu cântec duios,/ Din fluier de os,/ Pe vale în jos./ De atunci izvoare/ Porniră-n căutare/ Turma de mioare./ Pe râuri în jos,/ Cu cântec frumos,/

Cu cântec de jale,/ Porniră spre vale,/ De turmă-ntrebând,/ Şi turma căutând,/ Că sus munţii plâng! (Culeasă de Ioan Fonoş în anul 1929, în zonele colinare bănăţene, din îndemnul profesorului de limbă şi literatură română George Călinescu.)

Balada „Păcurarul” - varianta bănăţeană a „Mioriţei”. Istoricul variantei Un moment fericit şi de neuitat în viaţa adolescentului Ioan Fonoş a fost întâlnirea sa ca elev al Liceului Constantin Diaconovici Loga din Timişoara cu profesorul George Călinescu, în anul şcolar 19281929, proaspăt întors din Italia, terminând Şcoala de Înalte Studii de la Roma întemeiată de Vasile Pârvan. Voi cita un fragment dintr-o scrisoare trimisă de bătrânul Fonoş la 22.02.1994, la vârsta de 82 ani: “Întors din Italia, era tânăr, entuziast, comunicativ, prietenos, chiar original ca îmbrăcăminte, cu lavalieră colorată; ne-a cucerit repede simpatia şi admiraţia pentru felul cum preda şi parantezele de cultură generală pe care le includea în lecţii.

- Culegeţi folclor!, ne îndemna el. Din vacanţa de Crăciun (1928) petrecută la bunicii mei din comuna Berini m-am întors pe lângă variante de colinzi şi cu un fragment din balada „Mioriţa”. - Unde-i restul? Să-mi aduci şi completarea ei! Fragmentul l-am cules de la un pădurar. Nu ştia mai mult. Profesorul Călinescu a plecat din Timişoara, iar eu căutam pe la sărbători, în excursii, completarea baladei. După terminarea Şcolii Administrative de Notari din Lugoj, ca funcţionar public am cules foarte mult folclor, între care şi variante de fragmente, care trebuiau asamblate în acţiune. M-au impresionat calităţile actoriceşti ale unui tăietor de lemne din Armeniş (gugulan din jud. Caraş-Severin) care începea să cânte din fluierul lui dublu, cu crestături pe el, apoi declama părţi din baladă, începea să cânte fragmente, dansa cântând, apoi declama iar, şi termina plângând cu hohot. Reuşisem să memorizez integral textul. Dar erau repetări şi expresii greoaie, fără muzicalitate, care trebuiau eliminate. Ceea ce am şi făcut. În forma pe care o cunoaşteţi acum, am transcris-o atunci şi se află, împreună cu altele, în casetele în care le-am cuprins. Are asemănări, dar şi deosebiri esenţiale comparată cu „Mioriţa” culeasă de Vasile Alecsandri. Din culegerile făcute

atunci doar foarte puţine le-am publicat în „Cuvântul satelor”, ediţia de Timişoara, în anii 19311932. Revizuite şi selectate ar putea vedea lumina tiparului”. Uimit şi vrăjit de farmecul variantei bănăţene a Mioriţei (Cântecul Păcurarului) în vara anului 1995 am ajuns la Lugoj ca să stau de vorbă cu bătrânul Ioan Fonoş şi să amănunţim povestea culegerii baladei. Am dat peste un adevărat înţelept, frumos în toate alcătuirile sufletului său, „un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”, cum ar fi spus Eminescu. A făcut războiul (1941-1944) ca ofiţer combatant, a fost de două ori rănit şi recuperat, decorat pentru curajul şi dârzenia sa de luptător cu ordinul „Coroana României” şi „Steaua României” cu spade şi panglică de virtute militară. Despre întâlnirea cu tăietorul de lemne din pădurile Armenişului, Ioan Fonoş mi-a relatat următoarele: „Întâmplarea a fost între anii 1934-1936 când a trebuit să inspectez cabanele forestiere din zona munţilor Armeniş spre Muntele Mic. Trebuia să verific contabilitatea registrelor de la cabane. Acolo, sus, la o cabană a tăietorilor de lemne, într-o seară, am auzit Mioriţa cântată şi jucată de un tăietor de lemne. Purta obiele scurte cu opincă de gumil (cauciuc) după portul bătrânesc care şi azi se mai poartă în zona gugulanilor (Domoşnea -

Teregova - Armeniş). Avea un fluier dublu la care cânta şi avea crestături pe el. Purta un brăcir lat (dublu) de piele în care-şi ţinea lucrurile. Avea o figură aspră, puţin comunicativ, în toată înfăţişarea lui se degaja o asprime şi o hotărâre care arăta că nu îngăduie orice lucru şi atitudine. Ceea ce m-a izbit a fost contrastul dintre figura lui aspră, de om trudit şi chinuit şi transfigurarea fizionomiei lui când a început balada. Omul s-a schimbat total şi întreaga lui înfăţişare lua chipul unduirii şi tânguirii cântecului. Trăirea sa interioară îl transfigura dându-i o frumuseţe de suflet iluminat. Tăietorul exterioriza şi interioriza jelania şi tânguirea baciului mioritic. El cânta, apoi declama, apoi juca interpretând textul. Muzica era o doină la lamentaţia ciobanului, când dansa muzica era un cântec de joc, pe care îl juca, ca apoi să revină la plângere şi jeluire. Cu jeluirea a terminat şi a căzut jos în final epuizat, plângând cu hohote. (Mihail Sadoveanu în povestirea „Orb sărac” din volumul „Hanul-Ancuţei”, spune acelaşi lucru. Bătrânul cimpoier orb avea legământ ca să înceapă petrecerea cu soţii săi cu cântecul Mioarei, pe care-l sfârşeşte lăcrimând, şi apoi le spune tovarăşilor săi povestea sa). În momentele sale de transfigurare mistică, trăind

misterul orfic al jelaniei şi incantaţiei, tăietorul părea rupt de tot ce-l înconjoară, trăinduşi aidoma acţiunile scenariului, pe care îl reactualiza în clipele acelea. Atunci când era gata de acţiune, de luptă, se transfigura atât de autentic, încât credeai că sare cu toporul la tine. Tăietorul nu era băutor de alcool, şi asta am putut-o observa direct, întrucât tăietorul a băut ca ceilalţi din jurul focului, şi era un om însingurat. Orice povestire are finalul ei: explicit, ori implicit. Întrebarea, care s-ar putea pune, şi pe care eu i-am pus-o bătrânului Fonoş, a fost: a intervenit în forma finală a baladei? Care a fost atitudinea lui şi meritul lui? Nu cumva e o variantă prelucrată cult? I-am spus că şi Alecsandri a cules folclor dând variante “corese” şi “adăugite”. Ioan Fonoş mi-a mărturisit următoarele: 1. Fragmente din baladă le auzise, copil fiind, pe la rugile ori nedeile din Berini, Ramna şi împrejurimi, când mergea împreună cu bunicul său (primar în comuna Berini) ca invitaţi la acele sărbători. 2. Ca substitut de notar (vreo 3 ani) a avut prilejul să culeagă folclor şi să împlinească dorinţa profesorului său, George Călinescu, de a găsi varianta întreagă, restul la balada fragment pe care o culesese, licean fiind, prin 1928-1929. A dat însă tot de fragmente din baladă.


62

3. Când a auzit la Armeniş, prin anii 1934-1936, varianta tăietorului de lemne a avut imaginea întregului şi a putut îndrepta şi adăogi acolo unde erau repetiţii deranjante, ori unde cântecul, versurile şchiopătau. Avea la îndemână variantele culese pe teren, şi prin comparaţie cu varianta Tăietorului a împlinit întregul care circula în părţi mozaicate. Meritul este al dânsului nu numai în calitate de culegător, dar şi al omului de cultură cu fine intuiţii artistice. Exista în timpul vieţii sale o bogată colecţie de folclor, la dânsul acasă, care-şi aşteapta atunci editorul. Era şi un pasionat istoric, mai ales de evenimentele din Transilvania, pe care le cunoştea bine. În vizita făcută la Lugoj în august 1995 mi-a arătat manuscrisul unui roman cu întâmplări din viaţa Banatului dintre anii 1900-1950. Fusese absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale Cluj, acumulase o temeinică cultură generală. În scrisoarea trimisă mie pe 22.02.1994 îmi scria: “Mă preocupă istoria Banatului, ziaristica, literatura, sociologia. *** Tânărul absolvent al Şcolii de Înalte Studii de la Roma, profesorul George Călinescu, în anul debutului său didactic, 1928, e surprins de dragostea şi dăruirea pentru cântec a bănăţanului, şi

numai astfel şi-a explicat zicala: mândră ţară e Banatul, că în ea cântă tot natul (din latina populară: totus natus = tot omul. Şi azi se spune în Banat: tăt natul) şi că primele coruri ţărăneşti conduse de ţărani plugari au luat fiinţă în Banat. Prima înjghebare corală ţărănească românească s-a născut în anul 1840 la Chizătău sub conducerea preotului Trifu Şepeţian. În revista „Banatul”, an.III, nov-dec.1928, în articolul „Opinii libere şi fugare despre Banat”, George Călinescu dă o explicaţie originală a fenomenului coral bănăţan: „Frecvenţa reuniunilor corale în Banat nu este numai efectul unei înrâuriri străine, ci şi un aspect al solidarităţii elementului românesc. Corul este, prin excelenţă, forma muzicală a legământului între indivizii însufleţiţi de aceleaşi simţiri. Dacă altor români, mai înflăcăraţi, temperamentul bănăţeanului, luat aparte, poate să dea impresia de ceva prea măsurat şi prudent, aceasta se întâmplă fiindcă se cer, participantului din cor, însuşiri de solist”. În „Aqua forte” o emblemă pentru un chip spiritual colectiv: talentul muzical înnăscut al bănăţanului, virtuoz solist. Lucian Blaga, în articolul „Barocul etnografiei româneşti”, în revista „Banatul”I, 1926, relevă rafinamentul şi opulenţa

manifestărilor artistice, care conferă unicitate Banatului: „Cultura Banatului e neapărat o cultură etnografică, anonimă, populară. Solul mănos, belşugul de pâine şi vin, un temperament cu multă cunoştinţă de sine, s-au întâlnit pentru a crea, sub inspiraţia continuă a unui minunat peisaj, o floră culturală de o bogăţie barocă. Aici opregul şi cântecul încă nu şi-au istovit toate posibilităţile...Te repezi în zece sate şi găseşti douăzeci de variante ale aceluiaşi cântec. În jocuri, de-o structură ritmică pe care greu o poate urmări un intelectual, spontaneitatea acestui popor se arată fără margini... Cultura etnografică din Banat uneori e aşa de înaltă că ia înfăţişarea neaşteptată şi mai puţin anonimă a culturii intelectuale (dovadă corurile şi fanfarele din sat). Un fapt incontestabil se poate deci preciza: cultura Banatului reprezintă barocul etnografiei româneşti. Nu e caracteristic şi faptul că una din variantele cele mai excesiv complicate ale baladei „Mioriţa” a fost găsită în Banat? (colecţia George Cătană). De la salbele încărcate de galbeni ale ţărancelor, de la jocurile cu vegetaţii tropicale de forme - până la variantele harnic brodate ale baladelor - stilul etnografiei bănăţene are ceva din căldura, din pasiunea şi excesul barocului. Continuând gândul lui

Blaga, istoricul Petre Nemoianu încheie acest elogiu adus matricei stilistice bănăţene cu o replică la poezia „Trei feţe” a lui Lucian Blaga, tot în stil gnomic (maximă): „Banatul constituie o Muntenie mai serioasă, Un Ardeal mai fin, cât şi o Moldovă mai cu temperament. Astfel Banatul are câte ceva bun din toate calităţile celorlalte provincii româneşti, sau cum se spune în limbaj local: «Tăt Banatu-i fruncea», lozincă ce a devenit un admirabil factor de progres”. Poate şi din acest motiv cultura Banatului să reprezinte barocul etnografiei, cum spunea Lucian Blaga. Aşadar, aceasta a fost povestea variantei mioritice din Banat, înrămată într-un cadru emblematic sugerat de câţiva cunoscuţi cărturari români. Trebuie însă să-i vedem şi luminile din depărtări care alcătuiesc acest diamant de preţ, izvoarele arhaice (mitico-magice), etnografice, sociologice şi istorice, care-au modelat balada la timp. Cu ce memorie ancestrală vine în timpurile noastre şi ce actualitate mai are azi glasul ei?

Despre memoria baladei, simbolurile ei şi actualitatea ei în spiritualitatea românească Dacă textul variantei bănăţene a Mioriţei îl avem prin providenţiala sârguinţă a culegătorului de folclor Ioan Fonoş, nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre textul muzical al baladei. Textul muzical era nedespărţit încă în epoca interbelică de cel literar în satele bănăţene şi era binecunoscut. L-a auzit şi culegătorul Ioan Fonoş cântat de tăietorul de lemne de la cabana forestieră de la Armeniş. Astăzi am putea reconstitui în mare linia melodică a cântării ce a circulat sub formă de colind, prin creaţia marelui compozitor Sabin Drăgoi „Rapsodia din Belinţ”. Cum a ajuns Sabin Drăgoi la Belinţ şi cum s-a născut Rapsodia? „În august 1934, la iniţiativa Institutului Social Român Banat-Crişana, o echipă sociologică multidisciplinară, încurajată de prof. Dimitrie Gusti, preşedintele Institutului Social Român, realiza o amplă şi documentată anchetă monografică a comunei Belinţ (la 15 km. de Lugoj). La secţiunea folclor muzical a fost cooptat, pentru realizarea monografiei muzicale, compozitorul şi folcloristul Sabin

Drăgoi. Înainte de experienţa belinţeană Sabin Drăgoi îşi câştigase notorietatea în lumea folcloristicii româneşti prin realizarea unor valoroase culegeri de folclor: „122 de melodii din judeţul Caraş şi 303 colinde”. (Pentru „303 colinde” va obţine în 1933, marele premiu „Năsturel” al Academiei Române). Rodul anchetei sale sociologice la Belinţ a fost „Monografia muzicală a comunei Belinţ - 90 de melodii cu texte culese, notate şi explicate”, publicată în 1943. Eforturile folcloristului de geniu nu sunt zadarnice fiind aduse la suprafaţă din secole de tradiţie, dar şi de uitare, bijuterii artistice, adevărate documente de identitate a ethosului, a rostirii şi a fiinţei româneşti. Sabin Drăgoi exploatează însă tezaurul muzical belinţean şi în creaţia sa simfonică. „Rapsodia română” (Dorică) cunoscută şi sub numele de Rapsodia din Belinţ sau Rapsodia bănăţeană în care sunt citate, în exclusivitate, melodii culese din Belinţ, realizată în 1942 şi dedicată lui G. Enescu, a fost interpretată în primă audiţie la Bucureşti, în decembrie 1943, la Ateneul Român chiar sub bagheta lui Enescu. Leitmotivul Rapsodiei îl constituie varianta belinţeană a baladei Mioriţa „cea mai frumoasă şi preţioasă melodie românească ce cunosc”, nota Sabin Drăgoi, şi nu era decât doina nr. 30 din


63

Monografia muzicală editată de el. În madrigalul „Mioriţa”, compus pentru cor mixt „a cappella”, capodoperă a literaturii muzicale corale româneşti, Paul Constantinescu a utilizat şi varianta belinţeană a acestei balade, adică Mioriţa notată sub numărul 30 în amintita monografie muzicală a lui Sabin Drăgoi. Aşadar, ritmul şi linia melodică a baladei (doinei) bănăţene supravieţuieşte în capodoperele unor mari compozitori români. Încă şi azi în satele cărăşene, bacii la nedei şi sărbători cer să li se cânte la taragot cântarea „A oilor”, o doină fără egal care pare că te înalţă într-o slavă neîngăduită alcătuirii tiparului pământean. Doina e o variantă a Cântecului Păcurarului care şi-a pierdut oile în satele cărăşene de azi. *** Balada are o compoziţie barocă, este un mozaic de scenarii, simboluri şi motive arhaice într-o viziune unitară, aşa cum monoliţii piramidelor cresc unii din alţii spre vârful piramidei. Spaţiul baladei e compozit şi cinematografic, cadrele se reiau în înţelesuri sporite. Balada în memoria ei ancestrală conservă scenarii arhaice, simboluri şi motive

arhaice, care s-au plămădit în timpuri de început, cu eroi arhetipali ce întruchipează modele eroice de existenţă ce se reactualizează prin „zicerea” baladei. Să încercăm să descifrăm aceste scenarii arhaice, tainice lumini din depărtări deschise minţii ascultătorului. 1. În primul rând eroul tragic, Păcurarul, care deţine puteri magice, carel instaurează într-o ordine hieratică a naturii ca legislator al plaiurilor şi ca exarh al plaiurilor. El, Păcurarul, este „Crăişorul munţilor/ Şi drăguţul Zânelor”, cel Ales să împlinească rânduielile primordiale care i-au fost insuflate de o putere transcendentă venită de dincolo de hotarele vremelniciei. El este eroul care vede natura ca o ordine sanctificată, ca un univers sacru, în care el oficiază prin ritualuri, datini şi tradiţii legile eternităţii. 2. El, Păcurarul, Crăişorul munţilor Cărunţi ca Exarh al plaiurilor e un veritabil Adonis carpatic care deţine fluierul totemic: fluierul de os - simbol orfic. Fluierul de os, cântecul orfic, e personajul simbolic, cheia citirii scenariului arhaic: cu el începe şi cu el se termină Povestea Păcurarului, ceea ce dă mozaicului tematic al baladei o unitate de viziune generată de o unitară spiritualitate arhaică despre ordinea

lumii şi comuniunea omului cu natura cosmică. Acest rol simbolic al fluierului totemic orfic îi dă şi nota de originalitate variantei bănăţene spre deosebire de variantele moldo-muntene, unde nunta cosmică şi măicuţa bătrână ocupă rolurile cheie. Stăpânul plaiurilor, Păcurarul, cu fluierul său magic înfioară întreaga natură, îi armonizează puterile stihiale cu ritmurile cosmice, fluierul său totemic îi ocroteşte şi înmulţeşte turma: „Ascultau pădurile/ Şi sălbăticiunile/ Munţii coamele şi le plecau”, iar zânele măiastre ieşite de la baia ritualică (din scăldătoare) începeau dansul lor magic, hora ielelor, care unea cerul cu pământul în orizonturi supranaturale. Prin puterea fluierului său totemic, orfic, Păcurarul putea trezi şi reînvia zeii vegetaţiei cu Buna Vestire a Primăverii. Motivul orfic, mioritic al cântecului apare şi în poemul „Luceafărul” al lui Mihai Eminescu. Demiurg îi oferă lui Hyperion trei atribute divine prin care ar putea să rămână nemuritor între semenii săi pământeni. Una dintre ipostaze ar fi cea de poet orfic: “Vrei să dau glas acelei guri/ Ca după a ei cântare/ Să se ia munţii cu păduri/ Şi insulele-n mare?” Cântecul fluierului de os prin armoniile lui divine ar putea intra în rezonanţă

cu vibraţiile energiei cosmice universale, prin el devii ritm în Marele ritm. Ca şi Orfeu, acest Crai al Munţilor putea învia natura: „munţii atuncea tresăreau/ Coamele şi le plecau”. Un fior tainic iluminează întreaga fire: „Şi cânta cu foc/ Un cântec de joc/ din fluier de soc/ Cânta la mioare/ de-au tăcut izvoare/ Păsări au tăcut/ Munţii s-au trezit/ pe joc au pornit/ Neaua au topit/ Râuri s-au umflat/ Şi s-au revărsat”. Creanga de aur a Păcurarului, scutul care-l apără în final şi-l trece peste vămile văzduhurilor (9 ori 99 vămi) în celălalt tărâm este fluierul lui de os, care trimite doinind vestea la vale, pe şoapte de izvoare şi pe unduirea brazilor, că sus munţii plâng. 3. Zânele În scenariul arhaic al baladei Zânele sunt Frumoasele, sunt acele Fecioare slujitoare ale Zeiţei Hestia care ocroteşte focul viu în templele sale şi care prin slujitoarele sale, Frumoasele, păzea legile Frumoase sau Belagine pe care le primise de la profeţii hyperboreilor. Vestalele (Frumoasele) slujitoarele Zeiţei Hestia ocroteau focul viu în Peşteri sacre unde făceau şi îmbăierea rituală. Ele erau şi ocrotitoarele zeilor casei şi familiei. Încă în poveştile noastre populare eroii se închinau zânelor bune şi le cereau ajutorul (creştinismul a înlocuit Zâna bună cu Îngerul). Păcurarul este îndrăgit de

zâne pentru cântecul fluierului său magic, iar ele după baia ritualică vin să-i asculte cântecul şi să se prindă în hora Ielelor sau Frumoaselor. Ele Zânele, Frumoasele, îi veghează turma şi stâna şi-l ocrotesc de rele. Atunci când este răpus de voinicul pustan, una dintre Zânele bune vine c-un fir de iarbă-n mână, iarbă fermecată, dintr-o peşteră furată, de mânuţă de fată nevinovată şi-l oblojeşte cu această iarbă fermecată înviindu-l pe Crăişorul Munţilor. 4. Peştera iniţiatică Din nou în textul variantei bănăţene o realitate cunoscută în scenariile arhaice, cu un profund ecou în memoria ancestrală: Peştera. Ea este poarta de intrare în Tărâmul misterelor şi al Puterilor transcendente. Zamolxis însuşi revenea din peştera sacră între ai săi după un ciclu de ani. Sacerdoţii daco-geţi se retrăgeau în aceste temple de piatră slujindu-l pe profetul Zamolxis. După rânduiala preoţilor daco-geţi şi călugării noştri au dus o viaţă isihastă în aceleaşi peşteri sacre ale strămoşilor lor. În peşterile hyperboreilor din munţii Carpaţi slujeau şi Fecioarele, Frumoasele, Zeiţei Hestia, iar drumul către centrul peşterii ducea către un secret, ori talisman bine păzit. În acele peşteri zânele fecioare îşi făceau baia rituală în scăldătoare. În asemenea peşteri se afla şi

talismanul ierbii fermecate: viaţă fără de moarte care creştea în peştera sacră. Zâna bună calcă jurământul şi fură iarbă verde fermecată şi-l salvează pe Păcurar. Scenariul iniţiatic e clar, deoarece în Centrul Peşterii nu creşte iarbă verde. Memoria baladei păstrează astfel miraculos una dintre luminile din depărtări ajunsă la noi. 5. Motivul arhaic al luptei între puteri (fruntarii) antagonice: viaţă - moarte, iarnă - primăvară. Secvenţa înfruntării şi luptei dintre Păcurar, Crăişorul Munţilor şi drăguţul Zânelor Şi Voinicul pustan, hoţoman, ne trimite cu gândul la un scenariu similar, înfruntarea dintre stăpânul Manea şi haiducul Toma Alimoş. În scenariul arhaic al baladei Toma Alimoş şi nu în scenariul istoric şi social al baladei, ar trebui să citim înfruntarea dintre două principii şi realităţi antagonice ce ţineau de împlinirea unor rânduieli impuse de zeii vegetaţiei. Acelaşi scenariu arhaic se desluşeşte şi în înfruntarea dintre Păcurar şi Voinicul pustan (un voinic frumos la stat). În varianta bănăţană a Păcurarului care şi-a pierdut oile, este de fapt lupta dintre somnolenţa hibernală a naturii (întruchipată de voinicul pustan) şi primăvară, renaşterea întregii Firi (întruchipată de Păcurar), un cunoscut scenariu arhaic


64

iniţiatic din misteriile ciclului rodniciei. Prin cântecul său măiastru Păcurarul reînvie pământul, forţele lui chtonice, dezlănţuind natura: zăpada se topea, pâraiele se umflau şi râuri se revărsau. Voinicul pustan, hoţoman, venit să-l înfrunte pe Păcurar şi să oprească venirea primăverii, e interpelat astfel de Păcurar: „Măi pustane! Hoţomane!/ Ce cauţi tu în munţii mei?/ Mi-ai speriat cele mioare,/ Acum, când fagul înfloare./ Calul tău a nechezat/ Munţii de i-a tulburat,/ Zânele le-a alungat./ Câinii i-ai asmuţat./ Acuma tu spune-mi drept,/ Vrei o luptă piept la piept?” Este fără îndoială un scenariu al iniţierii în misteriile ipostazei regenerative a Divinităţii, în care Păcurarul iese biruitor. 6. Legenda spinului: blestemul ciobanului De departe, Păcurarul care şi-a pierdut turma şi o caută disperat, vede nişte spinări albe în zare, exact turma lui. Îi cresc aripi la picioare, dar când se apropie vede tufe de spini înfloriţi şi în disperare cere Duhului Muntelui să blesteme spinul ca rodul lui pe câmp să se uşte şi să se strice, şi nimănui să placă. În locul măicuţei bătrâne care-şi caută feciorul şi-l jeleşte apare daimonul, Duhul muntelui: „Un fulger tună,/ Cerul răsună/ Şi el blestemă”. Duhul muntelui

din înălţimi licăreşte semnul oracular prin glas de tunet că drumul ciobanului care şi-a pierdut turma merge spre scăpătat, din nou acel: „la apus de soare”. Rolul legendei este tocmai de a pregăti testamentar inevitabilul sfârşit: o stea a căzut din tăriile cerului peste un vârf de stâncă. 7. Ritualul Marei Treceri în baladă Ceremonialul Marii Treceri, „nunta cosmică”, e pomenit în baladă prin apoteoza din fluier, prin jelania vântului şi a oilor. Întreaga natură săvârşeşte marele ritual al împăcării Păcurarului cu sine, cu chinurile sale sufleteşti, născută din jalea de a-şi fi pierdut turma lui: „Şi pe unde trece/ Jalea îl petrece.../ Păsările tac/ Soarea scăpătat.../ Şi lună şi stele/ Plâng cu-atâta jele.../ Şi plâng jalea lui/ Plânsul dorului/ Plânsul morţii lui.../”. Ca şi varianta clasică a Mioriţei la scăpătat (la apus de soare) păsările, vântul, luna, stelele, săvârşesc o grandioasă nuntă cosmică prin care Păcurarului i se împlineşte un ritual de iniţiere prin transcenderea într-o lume a veşnicei deveniri şi dăinuiri în care moartea era urmată de o reînviere. Varianta bănăţană e mai aproape ca oricare alta de izvorul ei primordial, de incantaţia orfică. Existent acest orfism şi în variantele de colind ardeleneşti, îşi găseşte întreaga măsură incantatorie

în această variantă. Peste lumea vremelniciei, şi dincolo de ea, veşnic alinător şi purtător înainte în timpul destinului uman este şi rămâne pentru bănăţan cântecul, el atingând pentru sufletul lui hotarele veşniciei. În scenariul ritualului Marii Treceri, jalea întregii naturi care îmbracă haine cernite, nu e altceva decât bocetul naturii care-i înfăşoară baciului trupul căzut, în vârf de munte, cu glugă de frunze şi iarbă. La căpătâiul lui rămâne ca o troiţă de pomenire pasărea suflet: fluierul de os, devenit cărări de izvoare pomenindu-l în veşnicie cu cântec frumos pe râuri în jos, slăvind şi preamărind un mod de viaţă şi o umanitate situată mai aproape de Dumnezeu, într-o comuniune statornică, îmbrăţişare, cu Natura mamă. Este slăvit un modus vivendi care să-i asigure comunităţii pastorale existenţa ei, prin această comuniune, dincolo de hotarele vremelniciei în fruntariile veşniciei. Fluierul de os devenit cărări de izvoare, izvorâte din inima vârfului de munte, care n-a încetat să plângă soarta baciului, seamănă mult cu un alt simbol al Marei Treceri: izvorul de la Fântâna Meşterului Manole, liturghiind soarta tragică a eroului: “Şi cum vântul bate,/ Prin fluier străbate,/ Peste munţi, departe,/ Jalea lui ducând,/ Şi turma căutând,/ Cu cântec

duios,/ Din fluier de os,/ Pe vale în jos./ De atunci izvoare/ Porniră-n căutare/ Turma de mioare./ Pe râuri în jos,/ Cu cântec frumos,/ Cu cântec de jale,/ Porniră spre vale,/ De turmă-ntrebând,/ Şi turma căutând,/ Că sus munţii plâng! Şi azi încă în satele de munte almăjene şi cărăşene din Banat cea mai înălţătoare şi înfiorată pomenire care se poate face străbunilor este pomana de cântec: cântarea. Satele cărăşene şi almăjene nu cunosc pomana de colivă, nu au cunoscut un asemenea obicei. Legătura tainică cu moşii noştri se împlineşte prin pomenirea lor în cântare. Încă e viu în conştiinţa satelor grănicereşti, din zona Crainei almăjene din Banatul de munte, ritualul pomenirii celor dragi, răposaţi, prin pomana de cântec. Cel care conduce jocul înainte, şi care a plătit acest privilegiu, opreşte jocul între jocurile horă şi ardeleană şi dă de pomană o cântare (doină de jale) pentru cineva din neamul lui. De multe ori cântarea respectivă este „A oilor”, cântecul Păcurarului care şi-a pierdut oile. Primaşul tarafului anunţă cine dă cântarea şi pentru cine se dă. Apoi se zice la sfârşitul anunţului: „Dumnezeu să primească!” Întreg jocul (cei prinşi în horă) se opreşte şi ascultă cântarea în totală solemnitate, iar la sfârşitul cântării lăutarii încep brusc ritmul îndrăcit al ardele-

nelor şi al jocurilor de doi. Ne spunea George Coşbuc, poetul ţărănimii grănicereşti, în poemul „Decebal către popor”: „Să râdem dar viteaz răsad/ Să fie-un chiuit şi-un cânt/ Din ceruri până-n iad!” În aceleaşi sate când într-o familie a murit de curând un tânăr ori o tânără nenuntită (nelumită), la nedeia satului (cea mai importantă sărbătoare a colectivităţii) sau la rugă (adică la hramul bisericii), familia dă de pomană joc şi cântare pentru cel care n-a mai apucat să se bucure de cântec şi joc. În fruntea jocului se pun un june şi o fată curată care au în mână lumânarea împărătească (lumânarea mare de la biserică pe care o ţin tinerii în mână, şi pe care la nuntă o ţin naşii la cununie) şi descriu jucând un cerc pe care-l închid în locul din careau plecat, luându-le locul în faţă următoarea pereche, iar ei trec la coada jocului, şi tot aşa până joacă întreg satul prins în joc, până când ajung din nou în faţă cei doi tineri neprihăniţi şi se încheie astfel jocul dat întru pomenire, care este în fapt o pomenire a tuturor morţilor din sat. În anul 1993 la Zilele Crainei grănicereşti (la echinocţiul de primăvară), ţinute în comuna Petnic din Almăj, au venit ca invitaţi românii din Costeiul sârbesc (din Serbia) cu o întreagă fanfară: 50 de oameni. Pen-

tru că tatăl organizatorului, învăţătorul Pavel Ciobanu, fusese dascăl la românii din Serbia, fanfara a cântat la mormântul familiei învăţătorului, mai bine de o oră, dându-i cea mai preţioasă pomană: pomana de cântec. Sunt secvenţe din viaţa cotidiană a satelor almăjene şi cărăşene în care ritualurile şi simbolurile „Mioriţei”, varianta Păcurarul, sunt încă vii, izvoarele ei nu sunt secate atâta timp cât ea supravieţuieşte în momentele noastre de atotstăpânitoare solemnitate. Încă Mioriţa se mai spune, „se mai zice” la înmormântarea ciobanilor prin „apoteoza” din fluier. 8. Actualitatea „Mioriţei” Un areal etnic în care cântecul e mai presus de orice valoare lumească arată cât de tari sunt încă izvoarele primordiale din care s-a născut această unduire mistică la noi: cântecul orfic. Marele mistere ale vieţii se oficiază la noi prin cântare, o incantaţie a veşniciei în ritmul generaţiilor care-i cuprind fără de ţărmuri curgerea. Mioriţa rămâne în actualitate, pentru că structura ei morală, etica ei, umple până la desăvârşire un străvechi ideal popular. Să fi fost lumea strămoşilor noştri aptă săşi cânte viaţa şi miturile în poezie? Mărturiile antice ne spun că „dacii îşi cântau legile”. Înţelesul eroic al Mioriţei s-a


65

relevat în timp pe diferite planuri. Aşa ne putem explica de ce un cântec din complexul mioritic: „Ciobăniţa care şi-a pierdut turmele”, omolog al cântecului Ciobanului a fost cântecul militar tradiţional al armatei mai multor voievozi, inclusiv Mihai Viteazul. (vezi Alexandru Dobre, Magazin istoric nr.9/1976, articolul „Folclor şi istorie”). „Mioriţa” s-a născut cu valenţele ei proprii care au evoluat şi s-au îmbogăţit, dar n-au dispărut. Rădăcinile acestei evoluţii trebuie căutate încă în realitatea dacică şi apoi în zorii poporului român. O asemenea evoluţie nu exclude continuitatea zamolxiană, adică profund autohtonă. La acest aport zamolxian se referă şi Mircea Eliade în aricolul. „Destinul culturii româneşti”, publicat în 1953. Mircea Eliade observa ce înseamnă acest cosmos românesc (picior de plai/ gură de rai) sanctificat liturgic: „... pentru români, ca şi pentru

atâtea alte culturi, moartea nu e o extincţie, nici măcar o împuţinare a existenţei, ci un mod de a fi, o nouă existenţă, pe un alt nivel, mai aproape de Dumnezeu. Concepţia aceasta este încă vie la români. Se ştie de asemenea, că o cultură are cu atât mai multe şanse de a deveni universală cu cât îşi pune mai curajos problema morţii”. În acelaşi articol M. Eliade observa că pentru spiritualitatea românească încă şi azi trăiesc izvoarele de cuget şi simţire care-au revelat în timp orizontul orfic şi zamolxian în cultura noastră populară, concluzionând: “avem motive să credem că spaţiul în care s-a întruchipat Zamolxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-au secătuit izvoarele de creaţie: acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte. Europa are nevoie de dimensiunea orphică şi zamolxiană pentru a se putea întregi şi a

putea plăsmui noi sinteze”. 9. De ce nu încheiem cu concluzii? Pentru că nu ar fi de îngăduit să arătăm cu băţul pe hartă cititorilor ceea ce este deja configurat şi simbolizat, desigur, la scara hărţii respective. Şi totuşi povestea Păcurarului care şi-a pierdut turma şi comentariile baladei au un final, un capăt de drum, implicit. Secvenţele măreţe ale acestei tragedii cântate, poate cea mai concentrată tragedie din câte există, luminile din depărtări mărturisind rituri şi simboluri dintr-o memorie ancestrală, ne rămân în minte ca o emblemă uriaşă, simbol al unei patrii arhaice de o grandoare mută care par a ne invita: - „veniţi de luaţi aminte: unduiesc arborii în limba lor veche, foşnind cu ramuri pe zare, suspinând: există cântece care plâng cu stele”.


66

In numarul viitor:

J urnalul

de la

B ărbatul D inozaurii O

din

M orena

de stat

Țara H ațegului

țara pentru gurile

D unării

G rădina C arolinei C hina M arelui D ragon A rhivele

transcendente


issuunr15