Issuu on Google+

BO

GU

VE

TA

Revistă de atitudine împotriva corupţiei, abuzurilor şi apărare a istoriei, culturii, spiritualităţii româneşti

DELLA

RI

C

CA

RA

ADEVÃRU

I LU

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 • 2 lei • Apare lunar

Protipendada sibiană, cutremurată de arestări, cu gândul la „principiul dominoului” Cele două arestări succesive ale prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, Florin Apostu, împreună cu un ofiţer de la S.R.I., au avut efectul unui tsunami în cercurile selecte din Sibiu. La fel s-a resimţit şi în mass-media naţională, unde, până la momentul zdrăngănitului de cătuşe, oraşul „premierului” Iohannis era prezentat ca un paradis al României, „burg” al armoniei şi bunăstării.

Chelu cu tichie de margaritar

pag. 6-7

pag. 3-5

Banii sau certificatul medical, Vadime!

pag. 7

pag. 8-9

Datoria Germaniei către România Mărturii zguduitoare privind dârele morţii

IN MEMORIAM

pag. 10-11

pag. 12-13

Justiţiarul Adrian Păunescu Pe pământ avem de toate Şi mai bune şi mai rele, Bune, rele, Şi-nchisori şi libertate Şi-a putea şi nu se poate Şi ruină şi cetate Genii mari şi frunţi tembele, Vânt ce stă şi vânt ce bate Şi martiri dar şi lichele, Nedreptate şi dreptate Şi-a putea şi nu se poate Şi noroi şi stele.

Privilegiu pentru un simplu muritor, o oră de conversaţie cu nemuritorul Adrian Păunescu Întâlnirea mea cu Adrian Păunescu a avut loc într-o zi mohorâtă de la sfârşitul iernii anului 2001. Mohorât şi amărât era şi sufletul meu, după evacuarea abuzivă şi nedreaptă a bibliotecii înfiinţată de mine la Sibiu, „Biblion”, unica bibliotecă publică cu capital integral privat, la acea dată, în România. Senatorul Păunescu era preşedintele Comisiei pentru Cultură din Senat şi cea mai potrivită persoană pentru a se implica în lupta mea pentru dreptate, mai ales că eram mandat şi de alte două instituţii de cultură prigonite de proaspătul dictator instalat la Sibiu, datorită naivităţii alegătorilor, Klaus Iohannis. [...]

Agenţii mogulilor Patriciu şi Vîntu îl încadrează strâns pe noul mason-şef

pag. 14

”Europolis”. Mister, mit, superstiţii. Din 26 noiembrie, în cinematografe pag. 15

„Periferic” a primit premiul FIPRESCI la Viena pag. 15

AVERTISMENT! Persoanele cu un coeficient de inteligenţă scăzut şi cele care cred fără discernământ tot ceea ce văd şi aud la televizor sunt rugate să nu citească „Justiţiarul”, fiindcă le poate dăuna grav propriilor convingeri formate de alţii !


Opinii, comentarii

2 Editorial

RĂZBOI CIVIL ÎN ROMÂNIA, DOAR ÎNTRE GENERALI A trecut și moțiunea, mai bine spus, a căzut și moțiunea; cu discursuri, abțineri, proteste, etc. Asta, în Parlament; afară, lumea protesta, animată de liderii sindicali și (mai ales) de liderii opoziției. Ziua depunerii moțiunii a fost aleasă și datorită faptului că în acea zi, fiind o sărbătoare religioasă importantă, cetățenii adunați pe dealul patriarhiei (ca să pupe moaște) ar fi putut să se alăture zecilor de mii de manifestanți din centrul Bucureștiului. Nu s-a întîmplat așa; credincioșii au plecat liniștiți acasă, după ce au efectuat, cuminți, ritualul religios. În aceeași ordine de idei, opoziția pesedisto-penelistă spera ca bucureștenii să fie „luați de val” și să iasă din casă, întru susținerea moțiunii (așa cum l-am auzit declarînd pe Crin Antonescu). Nici scenariul acesta n-a funcționat. Opoziția, singura „luată de val” în această ecuație, a sperat, foarte probabil, într-o mișcare populară care, prin amploare, numărul participanților și energia degajată de aceștia, să declanșeze o revoltă spontană care să aibă ca punct terminus căderea guvernului și a președintelui. Victor Ponta se plimba printre manifestanți (ce căuta el acolo ?!, locul lui era în parlament, nu avea voie să încerce „a confisca” manifestația populară), dădea declarații efervescente televiziunilor, așteptînd, poate, un moment „magic”, în care masele să coaguleze asemenea minerilor și, unite într-o singură voce, să-i ceară urmașului cuplului Năstase/Iliescu - să preia puterea. Ponta ar fi urcat atunci la tribună și ar fi făcut o „Declarație către țară”, care ar fi fost începutul unei noi ere de bunăstare, fericire, prosperitate, pace, egalitate, fraternitate, etc. Nu s-a întîmplat așa. Cetățenii protestatari au înțeles regia showului neașteptat de bine și de repede: au strigat, au protestat, și-au jucat rolul impecabil, apoi au urcat cuminți în autocare, și-au primit „diurna” (se vorbea despre circa 100 Ron/persoană, dacă a fost doar un zvon, nu știu), după care s-au dus la casele lor, într-o surprinzătoare ordine și lipsă de incidente. De ce spun că cetățenii greviști au intrat în joc, adică au făcut un miting obișnuit, după care, asemenea unor actori profesioniști, au revenit „instant” la viața lor cotidiană ? Pentru că ei au înțeles mai bine decît se așteptau liderii politichiei noastre dîmbovițene care este „jocul”. Trecerea moțiunii ar fi adus căderea guvernului și, ipotetic, instalarea unui nou guvern, pesedisto-penelist. Miza era mare, dar pentru cine ? Pentru partidele politice, nu pentru popor. Românul a înțeles că schimbarea guvernelor și a parlamentelor NU ADUCE NICI UN BENEFICIU CETĂȚEANULUI SIMPLU ȘI ONEST, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Și atunci, de ce să se fi lăsat manipulat (pentru a cîta oară?), și să cauționeze preluarea puterii de către opoziție ? Dacă ar fi să comparăm „războiul” actual putere – opoziție (spun război pentru că s-a ajuns la un nivel critic al competiției politice românești) cu un RĂZBOI CIVIL, ne-am aștepta să vedem cum apărătorii fiecăreia dintre cele două părți beligerante să facă manifestații zgomotoase și (doamne ferește!) sîngeroase. Dar nu, (din fericire) nu se întîmplă deloc așa. „Războiul” se poartă numai între „GENERALI”, adică între vîrfurile partidelor, ceea ce generează o situație aproape comică pentru respectivii „generali”. Vizualizați scena: „Generalii”, în fața trupelor aliniate față în față „pe cîmpul de luptă”, rostesc discursuri sforăitoare, după care, emițînd semnalul „-La luptă, oștenii mei !”, se întorc și pornesc, în galop,

către inamic. Și acum, intervine surpriza: Generalii constată că trupele nu s-au mișcat nici măcar cu un milimetru, ei rămînînd, astfel, singurii combatanți. … Tragi-comic, nu ? Cam așa s-a întîmplat și în „Ziua Z”, ziua moțiunii. „Generalii” au urlat plini de patetism, au promis (din nou) că „vom face…”, iar „soldații” au pus arma la picior și au așteptat, cuminți, să se termine tot spectacolul, și să plece către casele lor, unde îi așteptau aceleași lipsuri, datorii, credite în euro la bănci, care sunt adevăratele și cumplit de realele probleme de fiecare zi ale fiecăruia dintre noi, ale mele și ale dv, cei care suntem doar un număr pentru „generali”, adică un vot în plus/în minus… Un adevărat război civil în România ar fi un cataclism care nu știu cum s-ar termina. Dar, urmărind evenimentele politice actuale, avem toate motivele să credem că cineva chiar își dorește să fie declanșat un război civil real. Acel cineva poate fi un partid politic, o forță externă (vizibilă sau camuflată), care are tot interesul să ajungem în colaps economic, pentru ca apoi masele populare să iasă în stradă și „să ardă tot”. Observăm că se încurajează organizarea de greve, manifestații, și știm că opoziția susține din umbră sau pe față aceste acțiuni. O întrebare se desprinde : cine are interes ca în România să fie mișcări de stradă și mase tot mai mari de oameni să facă manifestații în București ? De asta am intitulat aceste rînduri „Război civil în România, doar între generali”. Toată lupta politică este, din fericire, tot mai neinteresantă pentru cetățeanul de rînd. Am repetat mai sus cuvîntul „cuminte”; ziua moțiunii a fost salvată de către CUMINȚENIA românului, care nu a percutat în fața apelurilor la dezordine, haos, etc. Altfel, nu se știe cum s-ar fi terminat un asemenea scenariu în care parlamentul este dezbinat, mulțimea este la doi pași, parcă seamănă a încercare de mineriadă… Am fost de curînd în București și am luat parte la discuții pe diverse niveluri, ziariști, oameni de afaceri, dar și tineri care merg cu metroul; tonul general era unul fundamentalist, profund anti – Băsescu, și la fel de profund anti – PDL. Așa că am privit ziua moțiunii ca o posibilă zi a răsturnării lucrurilor, gîndindumă chiar la posibilitatea unor lupte de stradă. Dar nu a fost așa: CUMINȚENIA românului ne-a salvat încă o dată, dovedindu-se că elitele politice (elite ?!) au fost cuprinse de o febră periculoasă, în timp ce poporul a judecat cu mintea „rece”, luînd o decizie rezonabilă. În concluzie, partidele politice din România și-au demonstrat, parcă mai clar ca niciodată, lipsa de viziune, „încremenirea în proiect” și nivelul precar de moralitate. România are nevoie de un PROIECT NOU ! Un proiect care să învețe din greșelile post – decembriste, și să cupleze la NEVOILE REALE ale țării. Clasa politică existentă a colapsat lamentabil, nu mai prezintă nici o credibilitate. Acest PROIECT NOU trebuie să nu aibă nici o legătură cu politicienii actuali ! Acest PROIECT NOU trebuie să aibă curajul de a reforma fără milă instituțiile statului, dar și să fie în stare să creeze premisele unei bunăstări sociale nu neapărat rapide, dar care să fie reflectată în CREȘTEREA NIVELULUI DE TRAI, pe termen lung. Această creștere trebuie să se petreacă în viața ROMÂNULUI DE RÎND, și nu a „generalilor” și a camarilei lor ! Justiţiarul

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­

PANEM ET CIRCENSES la români Celebra sintagmă, prin care poetul latin Decimus Juvenalis, adresându-se unui prieten, deplângea decadența poporului roman, exprimă atitudinea pretorienilor acelor vremi, care considerau poporul ca fiind o turmă care poate fi condusă atunci când i se oferă „pâine” și „circ”. Cu alte cuvinte, având în imagine teatrele romane, vedem mulțimea plebeilor care, cu o bucată de pâine într-o mână, își îndreaptă ochii injectați de dorința animalică de a vedea sânge în arena unde luptau gladiatorii. Iar împăratul și senatorii stăteau undeva sus, disprețuind în egală măsura, atât privitorii din castele inferioare, cât și luptătorii din arenă. Ideea ne face să zâmbim superior, considerând că am depășit acele vremuri, și avem idealuri superioare, suntem evoluați, avem o țară democratică, am intrat și în UE, oho ! Dacă privim, însă, lucrurile nițel mai analitic, vom vedea că în Roma antică, atât pâinea, cât și circul, ERAU PLĂTITE DE CĂTRE CEI BOGAȚI, respectiv de către împărat și camarila lui. Și acum, printr-o translație simplă, să vedem în ce măsură „Pâinea și circul” roman, sunt valabile și astăzi. „Pâinea” de astăzi nu mai este oferită plebeilor (a se citi: cetățenii români), ci este ținută și cu dinții de către nobili (în traducere exactă: parlament, guvern, etc.), la plebei ajungând, eventual, FIRIMITURILE (în cazul fericit). Dar cine plătește „pâinea” patricienilor ? Ei bine, spre deosebire de vremurile antice, acum, în vremurile  „evoluate” , „democratizate” și „UE-izate”, plata o face PLEBEUL de rând, adică noi, domnilor, eu și dumneavoastră, prin TAXE ȘI IMPOZITE. Iar dacă excedentul de „pâine” ajunge la cote alarmant de mari, patricienii români invită la festinuri și prietenii lor, dacă nu cumva aceștia se auto-invită, și asta încă destul de des. Deh, avem o țară bogată, și mai ales, printr-o tradiție milenară, mega-ospitalieră. Și cu ocazia aceasta ajungem și la capitolul „circ”. Revenind la tabloul antic, circul era asigurat de către gladiatori; astăzi, gladiatorii noștri sunt „miticii” dâmbovițeni. Și cum luptă „miticii” ? Simplu, acești bravi eroi ai noștri luptă în… dineuri, somme-uri, congrese, simpozioane,etc. Constatăm că România are o apetență neostoită de a organiza diverse întâlniri internaționale. De fapt, rectific, nu de a le „organiza” (pentru că au grijă alții de asta), termenul corect este de a „găzdui”, mai pe românește spus, de a pune la bătaie săli somptuoase și resurse materiale, costurile ridicându-se la nivelul milioanelor de euro. Nu de mult s-a încheiat așa numita „Trilaterală”, un conclav al elitelor, care a avut loc la București. Dintre multele evenimente de genul acesta ale ultimilor ani, amintim capurile de afiș : „Summit-ul NATO”, „Sommetul francofoniei”,etc. Pe perioada cât au durat acestea, circulația în București a fost blocată ; s-ar putea spune că e un cost infim, nu ? De acord, dacă nu cuantificăm și întârzierile și pierderile pe care cei care lucrează (o „specie” pe cale de dispariție) le-au suferit. Dar noi, românii, nu suntem plătiți pe oră, așa cum se întâmplă în economiile convergente ; la noi, salariul e pe o lună, așa încât avem timp să recuperăm (?!), nu-i așa ? Dincolo de blocajul rutier, costurile cazărilor, meselor, dineurilor, ș.a.m.d., de unde sunt suportate ? Din TAXELE ȘI IMPOZITELE plebeilor, care nu au nici măcar pâinea pe care le-o aruncau patricienii vremurilor anti-

ce. Nu am văzut nici un raport clar al costurilor detaliate ale summit-urilor găzduite de România. Nu am văzut nici un parlamentar care să urce la tribună și să îndrăznească să întrebe, cu riscul de a-și atrage oprobriul colegilor „aristocrați” : „ - Oare chiar trebuie să decontăm noi toate cheltuielile acestor summit-uri ?” Sau, într-o exprimare ne-academică, parafrazând un titlu genial apărut într-un articol din Libertatea : „- De ce naiba trebuie să plătim noi toate bairamurile astea ?” (titlul din Libertatea suna așa : „- De ce naiba nu își plătește Germania datoria către România de 18,8 miliarde euro ???”) Considerăm că este o „șansă” organizarea acestor macro-evenimente în țara noastră. În afară de costurile uriașe pe care le implică, noi gândim FOTBALISTIC, adică ne închipuim că dacă „meciul” se joacă „acasă”, vom beneficia de ajutorul „arbitrului” (momit cu niscaiva „folcloriste”), iar „galeria” va urla până va obține rezultatul dorit… Imaginea reală este, din păcate, departe de una de pe stadion: în speță, invitații acestor somme-uri au agenda stabilită de acasă, iar la București nu fac decât să semneze acte și acțiuni hotărâte cu mult timp înainte. Rolul patricienilor noștri în atari situații mi-e teamă că este unul decorativ, având legătură mai degrabă cu meseria de ospătar, decât cu aceea de maestru de ceremonii. Mergând mai departe, mă îndoiesc că reunirea unor lideri mondiali pe plaiul dâmbovițean (și satisfacerea poftelor pântecelor „pravoslavnicilor” oaspeți)  a adus vreun gram de influență benefică în folosul României (vezi prezența meteorică a lui Putin într-o astfel de ocazie, care n-a dezghețat deloc Siberia relațiilor româno-ruse). Cred că, mai degrabă, ne-a fost sugerat, așa, fără perdea, că fiind ultimii veniți în lumea bună (?), și cei mai săraci, ar fi numai normal să punem la bătaie ceea ce chiar e o calitate a noastră, și anume OSPITALITATEA românească. Varianta și mai probabilă este că ne-am oferit chiar noi să găzduim astfel de evenimente, cu o nonșalanță vecină cu imbecilitatea. Și această din urmă opțiune mi se pare mai aproape de adevăr pentru că, în viziunile „profunde” ale politicienilor noștri, poza de grup de la sfârșitul „reuniunilor tovărășești” reprezintă o recompensă arhisuficientă pentru toate eforturile depuse. Și acum, revenim la imaginea inițială a pâinii și a circului. Am văzut că pâinea este la ei, în mâinile „aristocraților”; dar circul, unde este circul ? Ei bine, tot expozeul de mai sus se poate subsuma tocmai acestui cuvânt, scurt și rezonant : CIRC. Toate sommet-urile, simpozioanele și summit-urile pe care elita politicii cu generozitate ni le „oferă”, sunt echivalentul CIRCULUI din Roma antică. Dar, în Roma antică, plebea „se distra” la circ, vedea ceva, un joc sîngeros, dar avea parte de un spectacol, totuși. Noi, plebea zilelor noastre, binecuvântată de preamărita UE, cu ce ne alegem din tot acest „circ”, care se desfășoară în spatele ușilor închise ? Care este partea noastră de DISTRACȚIE? Răspunsul este unul singur : „ - Alți bani, altă DISTRACȚIE !”. Nu e destul ?! Mirel AZAMFIREI

®OSIM: 52175

Marcă înregistrată

ISSN: 1583-6142

Tel: 0744 355 389 O.P. 1, C.P. 66, 2400 - Sibiu

Director general al publicaţiilor „Justiţiarul“ : Marius Albin MARINESCU Redactor şef: George RONCEA

E-mail: contact@justitiarul.ro web: www.justitiarul.ro

Redacţia: • Investigaţii: Marius OLA • Eveniment: Pompiliu COMŞA, Dan FLORESCU • Reporteri speciali: Silviu ALUPEI, Tudor BLAGA • Istorie: Dr. Mircea Dogaru • Corespondent SUA: Alexandra PARTIN • Dep. tehnic: Dragoş VÎLCU

Nota redacţiei: Materialele din această publicaţie pot fi repro­duse numai cu acordul scris al directorului revistei. Pentru procesomani: Responsabilitatea publicării textelor re­vi­ne in­te­gral autorilor. Textele semnate cu pseu­donime, ca­ri­caturile şi fotogra­fii­le trucate sunt conside­rate pamflete. Artico­lele semnate în numele u­nor colective (re­dacţii, asociaţii, agenţii de pre­să, partide, societăţii comerciale, ONG-uri etc.) im­plică res­ponsabilitatea comitetelor de con­du­cere (executive) sau, după caz, li­de­rilor res­ pec­ti­velor organizaţii. Redacţia îşi re­zervă dreptul de a face publice eventualele procese de calomnie.


Corupţie

3

Război corupţiei

Protipendada sibiană, cutremurată de arestări, cu gândul la „principiul dominoului”

Motto: „Dacă renunţi la luptă n-ai ce să mai aştepţi, Nimica nu se face-n poziţie de drepţi.” Adrian Păunescu

Cele două arestări succesive ale prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, Florin Apostu, împreună cu un ofiţer de la S.R.I., au avut efectul unui tsunami în cercurile selecte din Sibiu. La fel s-a resimţit şi în mass-media naţională, unde, până la momentul zdrăngănitului de cătuşe, oraşul „premierului” Iohannis era prezentat ca un paradis al României, „burg” al armoniei şi bunăstării. Realitatea, nu aceea televizată pe postul de televiziune mogulo-eolian, este însă cu totul alta. Aşa cum imaginea primarului a fost trucată printr-o lungă campanie mediatică, la fel şi oraşul a fost ridicat în slăvi total nejustificat. Este o discrepanţă uriaşă între imaginea plăsmuită prin mass-media şi realitatea concretă! Doar sibienii realişti, nu cei îmbrobodiţi cu focuri de artificii şi spectacole gratuite în Piaţa Mare, pot confirma că fondurile mari alocate cu prilejul „capitalei culturale a Europei” s-au cam dus pe apa sâmbetei şi în buzunarele organizatorilor. Aeroportul „internaţional” a

devenit nesigur prin alunecarea capătului pistei de aterizare, cu sistemul de balizaj cu tot, tencuiala de pe casele din centru a început să cadă la doar trei ani de la „restaurare”, la fel şi pavajul de pe Corso s-a distrus, bolovanii aduşi, chipurile, din China au ieşit din caldarâm în Piaţa Gării, deşi lucrările au fost executate cu „o serioasă firmă germană” – aiurea! – şi exemplele ar putea continua. Dar, cum lucrările făcute în pripă, însă pe bani mulţi, îşi arată acum cusururile, la fel şi imoralitatea falselor elite sibiene iese zilele acestea la suprafaţă, ca untdelemnul. În 21 octombrie, când au fost reţinuţi prima oară Florin Apostu şi ofiţerul S.R.I. Tiberiu Popescu, învinuiţi fiind de acte de corupţie, cei doi nu au fost singurii din Sibiu „săltaţi” cu poliţişti mascaţi . De atunci şi până în prezent, peste 200 (!!!) de persoane din high-life-ul sibian au făcut naveta Sibiu – Alba Iulia, la sediul teritorial al D.N.A.-ului, pentru audieri. Unii în calitate de învinuiţi, alţii ca martori. Mai mult ca sigur că nu

Florin Apostu este „ţinta” finală a D.N.A.-ului, ci sunt vizate persoane mult mai importante şi mult mai implicate în acte de corupţie.

Cin’ să fie, cin’ să fie, oare chiar nea Ilie? Reţinerea prim-procurorului Florin Apostu, o veritabilă „bombă” de presă, nu a avut efectul scontat în urbea de pe Cibin. Mass-media sibiană a tăcut chitic sau s-a mărginit la publicarea comunicatelor oficiale. Explicaţia pentru acest non-combat este simplă: majoritatea presei sibiene, „obiective” şi mustind de „deontologie”, se află chiar în mâinile unora dintre învinuiţi. Un astfel de patron de presă este Ilie Carabulea, proprietarul ziarului „Tribuna” şi cel mai bogat om din Sibiu, un fel de Sorin Ovidiu Vântu local. De fapt cei doi se cunosc foarte bine, deoarece Banca Comercială Carpatica, unde Carabulea este acţionar principal, a fost iniţiată cu banii fraierilor F.N.I., iar miliardele scoase de acelaşi Cara-

bulea, după sistarea plăţilor pentru deponenţi, au fost doar un mezelic pe lângă grosul bănetului scos anterior şi pus la fundamentul cacofoniei financiare numită Banca Carpatica. La doua zile după prima arestare a lui Florin Apostu, în 23 octombrie, cotidianul „Tribuna” a publicat un soi de pamflet cu titlul „Arest TV şi-a deschis staţie şi la Sibiu” prin care se încerca disculparea prim-procurorului şi minimalizarea valorii mitelor primite de acesta, printr-o comparaţie forţată cu „caltaboşii lui Remeş”. Cum de la un cârnat la o maşină „Audi” A8 este cale lungă, penibilul articol a fost iscălit cu un pseudonim, autorul real nedorind să-şi asume un material de presă atât de penibil. După decizia luată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, miercuri, 27 octombrie, de arestare preventivă pentru 29 de zile a fostului prim-procuror sibian, ediţia on-line a aceluiaşi ziar „Tribuna” era năpădită de comunicate de la firmele implicate în contractul de leasing pentru autoturismul folosit de Apostu. Trebuia, musai, să reiasă că fir-

ma „Atlassib Leasing IFN” S.A. nu-i mai aparţine Ilie Carabulea. Pasarea firmelor aflate în impas către alte persoane a devenit o practică des uzitată de magnatul sibian. Bunăoară, „Păltiniș Leasing”, care a acumulat datorii enorme la statul român, a fost „vândută” unei persoane fără avere, practic cu statut de „boschetar” şi aflată în imposibilitatea de a fi executată financiar. Această perdea de fum cu proprietarul firmei de leasing nu are absolut nici o relevanţă în contextul întregii tărăşenii, deoarece nu prezintă interes cine a cumpărat iniţial autoturismul, ci cel care foloseşte maşina şi plătitorul ratelor. Ori, luxosul „Audi” era folosit de prim-procurorul Florin Apostu şi ratele erau achitate conştiincios, aşa cum se susţine până şi în comunicatele fumigene, de către S.C. „Intermedia” SRL din Sibiu, firmă de publicitate în care Ilie Carabulea se regăseşte printre asociaţi! Această firmă, administrată de Bicher Cristian (vicepreşedinte P.D.-L. şi sponsor al echipei de baschet C.S.U. Atlassib Sibiu), este agreată de Primăria Sibiu, cu care a semnat mai multe contracte de asociere în participaţiune pentru instalarea de panouri publicitare. Florin Apostu a fost o vedetă a echipei de baschet sibiene, acesta contribuind decisiv la promovarea echipei în prima divizie naţională, în anul 1977. Nu lipsea de la nici un meci susţinut acasă de CSU Atlassib, la care asista în calitate de spectator. Nu există nici un dubiu , dacă ar fi să judecăm doar după pasiunea pentru baschet, că existau întâlniri între Apostu, Carabulea şi Bicher. Probabil că şi la birou, domnul prim-procuror mai arunca, nostalgic, la coş, dar… coşul era de hârtii, iar probele din diverse dosare erau pe post de minge. Este interesant că jurnaliştii din presa centrală nu au sesizat faptul că autoturismul controversat, deşi aflat şi acum în leasing, proprietar fiind „Atlassib Leasing IFN” S.A., firmă de care Ilie Carabulea, prin portavocele sale, se disociază cu vehemenţă, are numere de înmatriculare personalizate cu iniţialele instituţiei în cadrul căreia activa Florin Apostu în calitate de prim-procuror: SB 05 MPR (foto 1), adică abrevierea de la Ministerul Public (din) România. Totuşi, contrar unora care se dau mari cunoscători în toate cele, noi considerăm că nu Ilie Carabulea este persoana importantă, acel „capo di tutti capi” al corupţiei sibiene, la care se va ajunge în final. Aşa că… cin’ să fie, cin’ să fie?... nu credem că-i nea Ilie.

Marcel Rusu, preşedintele Tribunalului Sibiu, o altă „rotiţă” din angrenajul corupţiei… „pentru ca treaba să meargă ceas” Anual, un trio sibian, cu o puternică încărcătură juridico-ad-

ministrativă, făcea excursii în Germania. „Cei trei muschetari” erau, în ordinea importanţei: Klaus Werner Iohannis (primarul Sibiului, propus ca premier de liberalul Crin Antonescu), Marcel Ioan Rusu (preşedintele Tribunalului Sibiu, candidat la Consiliul Superior al Magistraturii) şi Florin Nicuşor Apostu (prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sibiu, propus pentru arest preventiv şi candidat ca inculpat într-un proces penal). Aparent şi oficial, excursia avea ca scopuri relaxarea şi cumpărăturile. Neoficial, aceste excursii semănau mai degrabă a deplasări în „interes de serviciu” pentru instructaj. Cine erau „instructorii” şi ce interese erau vizate? Lăsăm deducţiile la latitudinea imaginaţiei fiecăruia. Unde era S.R.I.-ul, care trebuie să se ocupe cu astfel de acţiuni care puteau afecta interesul naţional, mai ales că cei trei excursionişti erau implicaţi în retrocedări dubioase de imobile către cetăţeni germani, acestea aducând prejudicii directe avuţiei statului român? Păi, unde să fie, la trafic de influenţă prin colonelul Tiberiu Narcis Popescu, prieten bun şi coleg de coţcării cu Florin Apostu, alături de care se şi află acum în arestul I.P.J. Alba! Marcel Rusu şi Florin Apostu mai au în comun, în afară de relaţia privilegiată cu tartorul Sibiului, Klaus Iohannis şi autoturismele „Audi” pe care le conduc cei doi magistraţi – ciudată înclinaţia spre aceeaşi marcă de maşină a şefilor magistraturii sibiene – şi reţeaua de relaţii printre oamenii de afaceri din oraş. Comparând declaraţiile de avere ale preşedintelui Tribunalului Sibiu din anii 2005 şi 2009, observăm nu doar obsesia acestuia pentru autoturismele marca „Audi” A4, dar şi faptul că a schimbat acelaşi tip de autoturism, fabricat în anul 2003, cu altul nou, din 2007. Pe cel vechi l-a vândut, în anul 2008, firmei „Atlas Motors” S.R.L. cu suma de 17.500 de euro. Firma care a cumpărat o maşină veche de 5 ani, cu suma supraevaluată de 17.500 de euro, are sediul pe strada Autogării din Sibiu, la nr. 1, unde se găsesc o sumedenie de alte societăţi comerciale controlate de Ilie Carabulea, chiar dacă din unele s-a retras doar scriptic. Faptul că firma „Atlas Motors” are ca obiect principal „activităţi de închiriere si leasing cu autoturisme şi autovehicule rutiere uşoare” nu o împiedică să aibă şi activităţi de carmangerie. Aceste două activităţi, corelate cu chiar numele „Atlas”, un derivat din denumirea imperiului „Atlassib”, plus adresa, duc fără tăgadă la numele Ilie Ca-

rabulea, pe care unii nici măcar nu îndrăznesc să-l murmure de frica piticului războinic. Doar procurorii D.N.A.-ului pot să elucideze jongleriile domnului Rusu cu autoturismele marca „Audi” A4, precum şi modul de achiziţionare al acestora. S-ar putea să aibă surpriza să descopere că sunt mai multe coincidenţe raportate la autoturismele fostului prim-procuror şi încă actualul preşedinte al tribunalului Sibiu, nu doar marca maşinilor! Parcurgând, în continuare, declaraţia de avere a judecătorului Marcel Ioan Rusu, completată în 5 mai 2009, ajungem la locuinţe. Acesta a cumpărat trei apartamente în Sibiu, în anii 1991, 1996, 2008 şi a construit o cabană la Avrig, în anul 2007. În declaraţia de avere nu apare casa pe care Rusu a construit-o pe strada Someşului (foto 2), în spatele imobilului care găzduieşte biroul de relaţii cu publicul al firmei E.ON Gaz şi al uneia dintre casele prietenului său Klaus Iohannis (str. Someşului, nr. 13). Tot procurorii D.N.A.-ului ar putea să-l întrebe pe domnul preşedinte de Tribunal dacă posedă facturi pentru materialele cu care s-a construit imobilul şi pentru executarea lucrărilor de construcţie. S-ar putea să aibă, dar s-ar putea să nu aibă… Pentru renovarea casei părinteşti de pe strada Progresului, numărul 16 (foto 3), sigur nu posedă astfel de facturi! Acolo lucrările au fost executate gratis în perioada 1999 – 2000 cu o echipă de 6 – 8 muncitori maramureşeni ai omului de afaceri Emilian Pătru. Chiar dacă acesta din urmă a decedat în ianuarie anul acesta – Dumnezeu să-l odihnească! – există martori care cunosc faptul că reînnoirea casei de pe Progresului a fost o mită mascată oferită judecătorului Marcel Rusu. Cât despre terenul pe care s-a construit imobilul de pe Someşului, ne întrebăm dacă acesta nu provine de la escrocul, specialist în mânării imobiliare, Herzog Savu, pe numele său adevărat Oprişor Savu, care şi-a schimbat cetăţenia, numele şi religia, dându-se acum neamţ. Acest Oprişor sau Herzog, cum îi place lui să se numească, a făcut un schimb de terenuri total neavantajos pentru primăria condusă de Iohannis, în primul mandat al acestuia, primind la schimb mai multe terenuri pe străzile Morilor, Malului, Dealului şi… Someşului. Oprişor, fost ofiţer al Ministerului de Interne, pe vremea comuniştilor, este actualmente avocat pentru că s-a născut „cu trei mânuţe”, vorba amicului Florin Chilian, aşa că-i normal să aibă tangenţă, fie aceasta şi doar pur profesională, cu Marcel Rusu. continuare în pagina 4

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­


4

Corupţie

Război corupţiei

Protipendada sibiană, cutremurată de arestări, cu gândul urmare din pagina 3 La capitolul „conturi şi depozite bancare”, domnul preşedinte Marcel Rusu a declarat, în anul 2009, două conturi în moneda europeană (16.995 şi respectiv 1.743 euro) şi un depozit de 38.000 lei. Din spaţiile închiriate a avut un venit, în anul anterior, de 21.600 lei, iar din salariu: 164.521 lei. Sume frumuşele a adunat din îndeletnicirile sale „pedagogice”, acesta acumulând următoarele sume pentru ore la catedră, în calitate de profesor universitar doctor: 57.575 (Universitatea „Lucian Blaga” – fostul rector penal Dumitru Ciocoi Pop, dar şi actualul, Constantin Oprean, la fel de penal, au oferit sinecuri judecătorilor, procurorilor şi poliţiştilor ca să fie scoşi permanent albi-dalbi în multele lor dosare penale), 8.152 lei (Universitatea „Alma Mater”), 398 lei (C.E.C.C.A.R. Sibiu – Corpul Experţilor Contabili şi Contabili Autorizaţi din România) şi 6.145 lei (Centrul Regional de Formare Continuă pentru Administraţia Publică Locală Sibiu). Ultima instituţie de învăţământ este condusă de directorul „doctor” – probabil ginecolog, directoarea economică a Primăriei Sibiu, Viorica Bândescu, ştie mai multe în acest sens – Mihai Baltador, altul căruia îi este ruşine, la fel ca şi lui Oprişor – Herzog că este român. Fiul lui Baltador a fost implicat, recent, într-o escrocherie imobiliară care a răbufnit şi în presa locală, cu toate că aceasta este obedientă clanurilor care conduc Sibiul. Bineînţeles că legătura parentală a fost trecută sub tăcere! Anul acesta, doar de la Universitatea „Lucian Blaga”, profesorul Rusu Marcel Ion a încasat lunar suma de 14.795 lei/ luna (!!!), conform ziarului „Monitorul de Sibiu”. Revenind la declaraţia de venit de anul trecut, alături de veniturile provenite din învăţământ este trecută şi ARACIS (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior) fără a avea alături şi suma încasată de către Marcel Rusu de la agenţia respectivă. Nici măcar nu are importanţă suma, dar noi îl vedem pe preşedintele Tribunalului Sibiu, Rusu Marcel Ioan, incompatibil cu această poziţie din cadrul ARACIS (membru în Comisia de Experţi Permanenţi), deoarece dânsul ocupă o funcţie de demnitate publică, ori legea nu permite o astfel de alăturare. A.N.I. (Agenţia Naţională de Integritate)nu a văzut şi ea ceea ce vedem noi? Recent, domnul Marcel Ioan Rusu a candidat pentru un post în Consiliul Superior al Magistraturii, dar, din păcate pentru el şi din fericire pentru justiţia română, a obţinut doar 43 de voturi din partea tribunalelor, clasându-se pe penultimul loc în clasa-

mentul preferinţelor colegilor săi din teritoriu. Ce i se poate reproşa acestui magistrat? Multe, dar toate acestea se pot sintetiza într-o frază: tot ceea ce au jefuit „rechinii” locali (întreprinderi prospere falimentate deliberat şi vândute la fier vechi, terenuri agricole sau situate în intravilan, imobile valoroase), victimă fiind statul român, adică noi toţi, justiţia sibiană, în frunte cu bravul Marcel

apariţia şi a numelui Mona alungă posibilitatea aceasta, Monica Zlatea, concubina judecătorului Marcel Rusu, fiind grefier la Tribunalul condus de prietenul ei. Cei interesaţi găsesc detalii despre acest caz în articolul intitulat foarte sugestiv „Anchetă eşuată”, publicat în săptămânalul „Sibianul” din data de 10 aprilie 2006 şi semnat de Ovidiu Scutelnicu. Din câte ştim noi caseta compromiţătoare, în care erau pomenite personajele Marcel şi Monica, a fost distrusă. Vă spune ceva distrugerea de probe? Nouă da, este cea mai gravă acuză adusă de către D.N.A. fostului prim-procuror al Parchetului sibian, Florin Apostu!

Dictatura şi corupţia merg mână în mână la Sibiu

foto 2

Rusu, a legalizat! Mai mult, plângerile penale împotriva devalizatorilor erau mătrăşite de unii ca fostul prim-procuror Apostu, iar dacă totuşi ajungeau în instanţă le „rezolva” Marcelică cel fără frică direct sau prin marionetele sale. Debandada care domneşte în palatul de Justiţie din Sibiu este efectul traficului de influenţă şi a faptului că unii judecători speculează îndeplinirea „rugăminţilor” lui Rusu în diverse procese şi deraiază de la codul etic al profesiei de magistrat, fiindcă ştiu că şeful lor le este prea obligat pentru ca să mai poată avea reacţii ierarhice. Dacă, la exterior, clădirea care adăposteşte Palatul de Justiţie sibian stă să se prăbuşească, fiind proptită cu bârne din lemn, conduita morală din interior s-a prăbuşit de multă vreme, paradoxal, tocmai datorită „proptelelor”! Ne surprinde naivitatea procurorului Apostu, care-şi punea la cale combinaţiile prin intermediul telefonului. Ascultarea telefoanelor nu este o practică recentă, iar la Sibiu a fost chiar un scandal, înăbuşit rapid, pentru o scurgere de informaţii referitoare la supravegherea unui grup de  traficanţi de droguri, aceştia fiind puşi în gardă să nu-şi mai folosească telefoanele, deoarece erau ascultate. A fost suspectat de trădare judecătorul Marcel Rusu, preşedintele Tribunalului Sibiu, chiar cel care dăduse aprobările pentru interceptare, la solicitarea anchetatorilor D.I.I.C.O.T., deoarece în primele înregistrări ale convorbirilor dintre suspecţi se pomeneşte că atenţionarea de a nu mai vorbi la telefon a venit de la Mona şi Marcel. Dacă se pomenea doar numele Marcel, putea să fie o coincidenţă, dar

Procurorii care anchetează stufosul dosar de corupţie de la Sibiu se vor afla într-o situaţie ingrată, ca în bancul de pe vremea comuniştilor cu muncitorul de la Fabrica de maşini de cusut din Cugir. Acesta fura piese din întreprindere şi le ducea acasă pentru

care a legalizat dorinţa arzătoare a FDGR-ului de a i se recunoaşte calitatea de succesor al Grupului Etnic German, fostă organizaţie hitleristă din timpul războiului, dizolvată de Decretul - Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944 al regelui Mihai, ca urmare a Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. Prietenia dintre primar şi preşedintele Tribunalului Sibiu este veche, aceasta fiind anterioară ascensiunii ierarhice a celor doi. Această relaţie a fost puternic cimentată prin sentinţa civilă nr. 6011 din 20 iulie 1998 pe care a pronunţat-o Marcel Rusu, în calitate de judecător, referitor la două imobile pe care puseseră ochii şi doreau să-şi pună şi labele soţii Iohannis, soacra lui Iohannis şi un escroc pe nume Baştea Ioan, stabilit ulterior furtului în Statele Unite. Prin această sentinţă s-a anulat naţionalizarea la cererea moştenitorilor impostori Iohannis, Lăzurca şi Baştea, fiind făcut astfel primul pas, cel mai important, pentru însuşirea prin fraudă a celor două proprietăţi, în detrimentul statului român. Motivarea domnului judecător

foto 3

a-şi asambla propria maşină de cusut, dar, oricum monta piesele, tot o mitralieră îi ieşea în final. Ori, aşa cum toate drumurile duceau în antichitate la Roma, la fel toate aranjamentele din justiţia sibiană, cercetate în prezent de procurorii D.N.A.-ului, vor duce în cele din urmă la cel care conduce oraşul în mod absolut şi autoritar. Se ştie că la Sibiu nu se mişcă nimic fără consimţământul personal al primarului Klaus Iohannis. Acesta are puteri discreţionare şi la nivel judeţean, Martin Bottesch, preşedintele Consiliului judeţean, fiind doar o marionetă subordonată politic lui Iohannis în cadrul organizaţiei lor etnice şi hitleriste. Calitatea de neofascişti a saşilor sibieni este conformă unei hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 2790 din 28 mai 2007, la dosar nr. 1672/306/2007), din „parohia” subordonată lui Marcel Rusu,

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­

este demnă să facă parte dintr-o antologie a umorului. Cică, cei doi proprietari erau proletari deai noştri, din popor. Astfel Ghenea Ilisie era muncitor, iar soţia, Maria, casnică şi lucrau ca zilieri în agricultură, ca să nu moară de foame – bieţii de ei! – şi de aceea naţionalizarea a fost abuzivă, conform articolului 2 din Decretul nr. 92/1950. În realitate, cei doi soţi aveau în proprietate două căsoaie enorme ultracentrale pe care le închiriaseră. În clădirea de pe str. N. Bălcescu, nr. 29, funcţiona chiar o policlinică particulară a unui grec, iar dincolo, pe str. Magheru, nr. 35, răposatul Lăzurca, socrul lui Iohannis avea o blănărie pentru care plătea lunar o chirie babană foştilor proprietari! Aşa a şi cunoscut-o pe mama „doamnei primar”, aceasta fiind servitoarea familiei Ghenea, care ocupa şi ea un apartament în acel imobil. E bună asta, nu?

Salahori care mergeau la sapă ca să-şi câştige existenţa, deşi aveau spaţii comerciale închiriate şi servitoare! Judecătorul combinator Marcel Rusu a sprijinit din greu mafia imobiliară sibiană, condusă de bunul său prieten Klaus Iohannis. Toţi sibienii alungaţi din case de către falşi proprietari sau moştenitori impostori, au pierdut procesele din instanţele sibiene, dar şi la Curtea de Apel Alba Iulia, fiindcă şi acolo traficul de influenţă este la loc de cinste. Ştiu asta din proprie experienţă, subsemnatul fiind o victimă a aranjamentelor de la această ultimă instanţă. Legăturile dintre primar şi oamenii de afaceri sibieni sunt evidente, fie doar şi pentru simplul motiv că primul gestionează banul public şi el decide cine execută lucrările edilitare, licitaţiile fiind doar aşa de ochii lumii. Oricum, grosul banilor publici merge spre firmele germane şi austriece, chit că „seriozitatea şi hărnicia germanilor” a rămas doar o legendă. Mărturie pentru această realitate crudă stau „aeroportul internaţional Sibiu” şi Piaţa Gării, ambele lucrări executate dezastruos taman de astfel de firme germano-austriece pe bani foarte mulţi, care au depăşit cu mult preţul iniţial cu care executanţii câştigaseră licitaţia. Afacerile în familie ocupă un rol important pentru primar. Astfel, Primăria a încheiat un contract de 222.552 de lei cu firma „Saubermann” din Sibiu, pentru servicii de curăţenie pe anul 2009, cam 53.000 de euro pe an, deci 4.400 de euro pe lună. Firma aparţine lui Andreas Huber, finul lui Klaus Iohannis, iar la nunta în cauză a participat şi preşedintele Tribunalului Sibiu, Marcel Rusu, suplimentul pentru cadoul de nuntă oferit de judecătorul combinator materializându-se prin W.C.-ul public din curtea Tribunalului Sibiu oferit firmei „Limorom” a aceluiaşi Huber. Probabil, Rusu s-a gândit că rahatul aduce noroc! Având în vedere că şi naşul Iohannis a închiriat o parte din spaţiul furat de el pe strada Nicolae Bălcescu, nr. 29, ca W.C. public pentru o terasă de pe centru, concluzionăm că lăcomia ăstora nu are margini, ei fiind dispuşi să facă bani şi din rahat, aspect care ne îndreptăţeşte să-i numim căcănari. Recent Huber a fost numit consul onorific al Austriei la Sibiu, deşi el este cetăţean german, emigrat din comuna Cristian, judeţul Sibiu. Mai are cineva dubii că nu s-a refăcut Anschluss Österreichs din 1938 , când Austria a fost anexată la Germania? Oricum pe lângă limba comună, acum nu mai există nici frontiere, iar moneda este aceeaşi. Statul austriac mai există doar pentru ca Germania să aibă mai multe


Atitudini

la „principiul dominoului” voturi în Uniunea Europeană, iar băncile austriece să proceseze banii negri de pe întregul continent. Nu doar finul are regim preferenţial, ci orice etnic german. Astfel, Klaus Iohannis a pus stadionul municipal, în mod gratuit şi pentru mai mulţi ani la dispoziţia firmei, ,,W.K. Group”, aparţinând altui sas, Werner Keul, emigrat în Germania din comuna Slimnic, judeţul Sibiu. Şi acesta este partener de afaceri cu Iohannis, dar şi cu Ilie Carabulea. Fiindcă a venit, din nou vorba despre Ilie Carabulea, este necesar să reamintim că primarul Klaus Iohannis a executat o manevră identică cu fapta pentru care primarul din Baia Mare a fost condamnat la închisoare! Chiar în primul său mandat de primar, în perioada 2000-2004, Iohannis a achiziţionat, de la magnatul Ilie Carabulea, blocul situat în Sibiu, str. Henri Coandă, nr. 57 cu destinaţia locuinţe sociale! Că afacerea a fost una cu scop clar de ciugulire a banului public se poate vedea chiar din cercul vicios, pe circumferinţa căruia s-a învârtit dreptul de proprietate asupra acestui imobil! Iniţial blocul aparţinuse I.T.A., devenită ulterior, după revoluţie, „Transmixt”, cu Ilie Carabulea ajuns acţionar principal. Astfel blocul a trecut din proprietatea statului român în proprietate domnului Carabulea. Acesta a evacuat chiriaşii, a tras o zugrăveală în mare viteză şi cu aceeaşi viteză, ca să nu-şi iasă din mână, a vândut blocul Primăriei Sibiu, deci tot statului român, cu o sumă exorbitantă, la mica înţelegere cu Klaus Iohannis. Această tranzacţie a şi reprezentat prima „întâlnire de gradul zero” dintre cei doi şi a creat premisele pentru următoarele afaceri derulate pe bani publici de proaspeţii parteneri. Am prezentat doar o mică parte din afacerile necurate ale primarului Sibiului, Klaus Werner Iohannis, aspirant la funcţia de prim-ministru al României. La acestea se mai adaugă: abuzul în serviciu contra intereselor publice şi contra intereselor persoanelor în formă calificată, evaziunea fiscală şi uzul de fals. Dosarele penale ale acestuia au fost dosite, până s-au prescris faptele, de procurori ca Doru Ţuluş, şef de secţie la D.N.A. sau „subţiate” de alţii după modelul Florin Apostu, prim-procurorul sibian acuzat de sustragere de probe din dosarele de cercetare penală. Acestuia din urmă parcă i-a prorocit, indirect, ziaristul de investigaţii Silviu Alupei prin titlul unui articol apărut în ziarul nostru: „NUP şi SUP în loc de ZDUP!”, cu referire la nonşalantele decizii de neînceperea urmăririi penale (NUP) şi suspendarea urmăririi penale (SUP) oferite cu largheţe de parchetul condus de Florin Apostu la Sibiu. Doar că la „zdup” a ajuns chiar cel care-i scotea „basma curată” pe infractori. Luni, 25 octombrie, în prima zi lucrătoare de după reţinerea lui Florin Apostu din data de 21 octombrie, Klaus Iohannis şi-a făcut apariţia la „Antena 1 Sibiu”, unde a fost întrebat, chipurile „în treacăt”, de „ziaristul” Răzvan Marcu, lăudătorul personal al primarului şi o ruşine pentru presa sibiană, despre reţinerea de 24 de ore şi eliberarea prim-procurorului sibian de către Curtea de Apel Alba

Iulia. Răspunsul a fost sub formă de mesaj, adică să stea liniştit, că şi el, marele Iohannis, a fost chemat la Parchetul General şi la D.N.A., unde le-a explicat procurorilor despre ce este vorba şi a fost lăsat în pace. Probabil că i-a ameninţat că o sună pe Tante Merkel şi o să-i pârască şi lui nenea Traian că nu este lăsat în pace, conform înţelegerii. Pentru prima dată Iohannis a recunoscut public faptul că a fost audiat ca învinuit în dosare penale!!! Curios şi dubios este lipsa presei naţionale la acele vizite, ştiut fiind că jurnaliştii bucureşteni pândesc, precum hienele, intrarea D.N.A.-ului din Ştirbei Vodă. Considerăm că D.N.A.-ul are obligaţia să reia cercetările penale în toate dosarele care au primit la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu soluţiile NUP şi SUP, deoarece planează suspiciunea că din ele s-au putut sustrage probe care ar fi dus la trimitere în judecată a învinuiţilor. Numai noi am prezentat anul acesta o serie de dosare care au fost „ştampilate” suspect şi superficial, ca să nu folosim alţi termeni mai duri, cu soluţiile NUP şi SUP la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu. Le reamintim: „Mafia terenurilor din Şelimbăr”(grupul de interese condus de primarul Ioan Daniel Maricuţa care a făcut învârteli cu terenuri agricole în valoare de milioane de euro); cazul „Paderteg” (foştii directori români l-au înşelat pe patronul german al firmei – să nu mai zică mâncătorii de rahat de pe internet că avem ceva cu germanii; noi scriem doar de ticăloşi, indiferent de etnia lor!); „Clanul Presecan” (blocuri construite abuziv

foto 4

între case de către apropiaţii lui Vasile Presecan, patronul firmei „Trans Agape” şi al postului de televiziune „Antena 1 Sibiu”, cazurile din străzile Anul 1907 şi Teilor) şi „INSIB” (escrocheriile imobiliare ale administratorului firmei, Gheorghe Sandu). Aştept, cu curiozitate, soluţiile pe care le va emite Parchetul de pe lângă Judecătoria Sibiu la cele două plângeri ale mele privind abuzul în serviciu al primarului Klaus Iohannis (folosirea poliţiei comunitare sibiene la paza propriei locuinţe, pe banii sibienilor - foto 4) şi împotriva recunoaşterii oficiale a calităţii de succesor al organizaţiei hitleriste Grupul Etnic German pentru FDGR (Forumul Democratic – n.a.:halal democraţie, cu „dampf” de Nazi! – al Germanilor din România). Cu aceeaşi curiozitate aşteptăm să vedem dacă se va produce „efectul dominoului” şi dacă se confirmă că prăbuşirea primei piese dintr-un eşafodaj va determina năruirea totală a construcţiei. Marius Albin MARINESCU

5

Banii sau certificatul medical, Vadime! De curând, numitul Corneliu Vadim Tudor m-a înjurat cum neam de neamul meu nu a mai fost înjurat! ...Nu-i vorba, am mai fost eu înjurat, ba de vreun ungur mai patriot, ba de vreun evreu mai a toate stiutor, anonimi si în formule imprecatorii remarcabile. Ca nationalist român, am deranjat multe persoane si nu m-am asteptat din partea lor la osanale. In-

Corneliu Vadim Tudor

tra în regula jocului în care m-am bagat de buna voie. Dar sa ma înjure mai dihai decât ungurii (udemeristi) si decât evreii (cominternisti) tocmai un nationalist român, si nu unul oarecare, ci chiar în persoana cel care “a captat filonul nationalist din România”, pare absurd. Drept care multi alti nationalisti eiusdem farinae m-au cautat sa-si exprime mirarea si consternarea ca am putut complota împotriva tribunului lor drag, ba chiar am fost în stare sa atentez la viata marelui lider, organizând o echipa de ucigasi fara simbrie, voluntari, în frunte cu legionarii de la Noua Dreapta! Ce fel de nationalist mai esti si dumneata, domnule Coja?!... Da, Corneliu Vadim Tudor ma acuza public ca am atentat la viata-i, atât de pretioasa pentru Neam, organizând ticalosul de mine un comando legionar care urma sau urmeaza sa curme pretioasa-i biografie, împrejurare care îl va face pe CVT sa semene si mai mult cu Nicolae Iorga si alti eroimartiri ai Neamului, printre care, cum stim cu totii, îi este sortit sa se prenumere, vrând nevrând.... Printre peremistii care m-au cautat, câtiva, anonimi, m-au luat si ei la înjuraturi, mai spurcate si mai tâmpe decât cele maghiaro-evreiesti, dar totusi sub stacheta abjectiei ridicata de maestrul lor, presedintele PRM, la un nivel greu sa te apropii de el, de egalat nicio sansa!... În legatura cu aceste acuzatii, gazduite de publicatiile România Mare si Tricolorul, am hotarît sa nu fac caz decât la tribunal si sa nu dau mai multa atentie unui gest care, daca se va dovedi ca nu e penal, de competenta tribunalului, atunci cade în sarcina psihiatriei, a medicinii dedicata dereglajelor mentale sa preia cazul. Îl voi da deci în judecata pe marele luptator si nu-mi voi retrage plângerea decât daca numitul Corneliu Vadim Tudor va aduce certificat medical pentru boala de care stim ca sufera, boala din a carei pricina mie mi-e destul de greu sa-l fac responsabil de faptele si vorbele sale...

Stiu bine ca i s-a dat acest certificat cu ani în urma, nu are decât sa-l scoata de la saltea! Banii sau certificatul, Vadime! Ca sa fiu mai clar, voi renunta la actiunea în justitie atunci când individul sau cineva din familie se va prezenta la proces cu dovada medicala prin care Cornel Vadim Tudor este scutit de la un comportament uman. Dar voi lua în seama acel act numai daca o copie a lui va fi depusa si la secretariatul Partidului România Mare! ...E drept însa ca au fost si unii cititori sau membri ai României Mari care, si ei foarte indignati de textele aparute în publicatiile PRM, m-au cautat, dar nu ca sa ma înjure kilometric ori ca sa ma ameninte, ci ca sami ofere date „compromitatoare” despre sus numitul lor lider, informatii cu care sa argumentez o eventuala polemica în care m-as angaja. Repet: date compromitatoare. Nu din viata privata, ci din prestatia CVT-ului ca personaj politic! Le multumesc acelor domni din PRM si, ca sa nu-i dezamagesc, ma declar dispus ca, la o sedinta a activului PRM – consiliu director, national sau cum s-o fi numind, eu sa le prezint colegilor de partid

Ion Coja

ai CVT-ului, în prezenta individului, gravele acuzatii pe care colegii sai de partid, mai disidenti, din varii motive se tem totusi sa i le aduca în fata. O voi face eu. Iar în fata colegilor de partid sa discutam, împreuna cu împricinatul, temeinicia acuzatiilor ce i se aduc de propriii sai colegi! Câteva, extrem, extrem de grave acuzatii!... Si dau un termen: 7 zile de la publicarea acestui text. Daca în 7 zile nu se va tine aceasta întâlnire, eu ma voi considera dezlegat de orice raspundere fata de nationalistii români care mai cred în steaua numita abuziv CVT si voi face publice acuzatiile respective. Cu aceste acuzatii eu nu vreau sa aduc prejudicii PRM-ului, partid în care activeaza multe persoane la care tin si pe care le respect, iar mai presus de orice respect electoratul nationalist al PRM! Dar nu pot nici sa ascund faptele reprobabile ale unui personaj public foarte important, care se pretinde, iar multi îl considera si ei a fi liderul nationalistilor români. În conceptia mea, nationalist nu poate fi un infractor, un impostor, un mincinos, un ins fara educatie, fara rusine, fara Dumnezeu, fara mama, fara tata etc. Ion Coja Bucuresti, 17 noiembrie 2010

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­


6

Remember

Cine este Cătălin Chelu, „corupătorul” chestorului Dan Fătuloiu?

Chelu cu tichie de margaritar Articol publicat în revista „Justiţiarul” din 13 noiembrie 2008

POVESTEA URÂTĂ A UNUI MILIARDAR Multă vreme cunoscut după mustaţa aparte pe care o avea, Cătălin Chelu este una dintre cele mai misterioase apariţii din piaţa afacerilor româneşti. Unii spun despre el că este ba rechin, ba un profitor al tranziţiei spre economia de piaţă. Este miliardar, pe bune, şi de aceea aproape niciunul dintre colegii din presă nu l-a deranjat cu nici un cuvânt scris la adresa sa. Ba chiar avem informaţii certe că anumiţi patroni de gazete, din motive pe care le intuiţi sau măcar vă gândiţi la ele, refuză să publice orice anchetă care-l vizează. Cătălin Chelu nu se hotărăşte încă să-şi schimbe nici starea civilă, deşi are de ceva vreme o relaţie stabilă, despre care s-au născut prin târg fel şi fel de zvonuri, majoritatea cantonate, în opinia noastră, la capitolul bârfe. Prietena sa, Mireille, este şi ea tânără şi frumoasă. Au avut în preajmă un cameraman de casă, nelipsit de la orice petrecere în familie, la care a renunţat la un moment dat fără nici o remuşcare, gest de stăpân care-şi alungă câinii care l-au slujit. Acum mai are în preajmă un alt domn, pe nume Gabriel Constantinescu, născut pe 12 august 1979, despre care unii spun că l-a crescut încă de pe vremea când acesta era la o Casă de Copii orfani, transformat în prezent în mâna sa dreaptă şi kamikaze, care a fost recompensat cu tot ce-i trebuie unui român din clasa de mijloc a societăţii. Sigur, lângă stupul cu miere se adună, conform obiceiului mioritic, zeci de trepăduşi, siliţi să facă lucrurile mai murdare, dar răsplătiţi cum se cuvine pentru asta. Unii zic că omul Cătălin Chelu n-ar nici mamă, nici tată, când este vorba de afaceri, că are un simţ enorm al banilor, iar când cumpără vreo societate de pe piaţă nu-l interesează decât ca aceasta să valoreze mult mai mult decât capitalul social. A încercat la un moment dat să intre şi în politică, a promis bani unui partid în ascensiune la acea vreme care l-a trecut pe liste, dar nici el nu şi-a împlinit visul, nici partidul, după cum afirmă liderii de atunci ai acestuia, n-a văzut vreo leţcaie. În palatul său gălăţean de pe strada Alexandru Cernat nr.127, nu intră decât cei apropiaţi, străinii fiind opriţi de paza care are o gheretă la poartă. Nimeni nu ştie de ce se apară Cătălin Chelu, de aceea poate în jurul său se ţes legende din te miri ce. La acest capitol în judeţul Galaţi doar regretatul, de către unii, concetăţean Marcel Păcuraru, astăzi domiciliat în celebrul cartier bucureştean Primăverii, sau ex-senatorul Ilie Plătică Vidovici, au un capital mai numeros. Ce veţi citi în aceste pagini de anchetă pare desprins din filmele cu mafioţi. Oricum, se afirmă că românii îi întrec demult pe sicilieni la acest capitol. Motivul pentru care am decis publicarea cazului Chelu este legat, în special, de ultimul scandal al cărui protagonist este, cel de la Societatea Comercială Plase Pescăreşti SA, înfiinţată în 1927, singura firmă de profil din Europa, care a ajuns, graţie intervenţiei directe a mi-

liardarului şi a acoliţilor săi, teatrul de luptă între două grupuri de interese care încearcă să pună mâna pe pachetul majoritar. Cine are dreptate va hotărî, până la urmă, evident, justiţia, dar credem că este cazul ca opinia publică să ştie spatele unei afaceri tari, mai ales că deja unii colegi de breaslă, au publicat vrute, dar mai ales nevrute, despre acest conflict. Ba că firma a fost băgată fraudulos în plasa politică a Partidului Conservator, ba că economistul Petrică Munteanu, contabil şef al societăţii şi consilier judeţean, ajuns preşedinte al Consiliului Director, este acuzat de doi membri ai CA că şi-a însuşit fără drept acţiunile salariaţilor, ba, mai mult, că-n spatele acestuia ar fi turnătorul dove-

acestora în complexuri angro. Dar activitatea preferată rămâne cea legată de piaţa de capital. Cătălin Chelu deţine pachete importante de acţiuni la societăţi cotate pe Bursa de Valori Bucureşti şi pe bursa electronică Rasdaq. În afara acestor trei domenii, Cătălin Chelu deţine pachete de acţiuni la societăţi care activează în domenii cât se poate de diferite: producţia de cărămidă refractară, producţia de truse de sudură şi mecanică fină, reşapare de anvelope, producţia de scule de filetat, transport, producţie de aţă etc. Strategia de dezvoltare a lui Cătălin Chelu a fost cât se poate de simplă: dacă unii oameni de afaceri îşi pun banii în conturi bancare, el a preferat să-i investească în domenii cât mai

Cătălin Chelu, învârtitorul de bani şi relaţii. dit awl Securităţii, ex-ministrul liberal Alexandru Galiaţatos, ba că la mijloc este doar o banală dispută pentru cele două hectare de teren pe care se află sediul, situate taman în buricul târgului. Care este adevărul gol-goluţ, veţi constata singuri. Vorba cuiva, ţineţi aproape, căci nici nu ştiţi ce pierdeţi! CĂTĂLIN CONSTANTIN CHELU – C.V. de baron 41 de ani, născut pe 21 mai 1967, craiovean de origine, necăsătorit, doi copii, domiciliat pe strada Alexandru Cernat nr.127, fostă Căzărmii, din Galaţi, într-una dintre cele mai frumoase vile din zonă, posesor unui jeep cu numărul final CCC. Cu toate că domeniile în care Cătălin Chelu a investit în ultimii ani sunt foarte multe, doar trei dintre ele au concentrat o mare parte a capitalului său. Investiţiile în reţelele de cablu TV au continuat, astfel că firmele Cony Sat şi Megaconstruct, ce aparţin omului de afaceri gălăţean, sunt prezente în foarte multe oraşe din România, de la Galaţi, Buzău, Brăila, Tulcea sau Râmnicu Sărat, până la Turnu Măgurele, Câmpulung Muscel, Olteniţa sau Călăraşi. O altă direcţie în care Cătălin Chelu şi-a dezvoltat afacerile a fost achiziţia fostelor baze de comerţ cu ridicata şi transformarea

variate, achiziţionând fie portofolii de acţiuni cotate pe piaţa de capital, fie pe întreprinderi scoase la privatizare. Afacerile lui cresc an de an cu procente destul de mari. Este prezent mereu în TOP 300 al celor mai bogaţi români, averea sa fiind estimată la peste jumătate de sută de milioane de dolari. Sau cel puţin aşa spun unii. Cătălin Chelu este unul dintre cei mai activi şi mai vizibili investitori români de pe piaţa noastră de capital şi este partener cu SIF-urile în mai multe companii. Unele dintre acestea sunt folosite la rândul lor ca vehicule de investiţii: Celulele Electrice Băileşti, Mecanica Rotes Târgovişte sau Vulturul Comarnic. Firma Celule Electrice, de pildă, şi-a majorat capitalul social cu circa trei milioane de euro, fondurile rezultate urmând a fi folosite pentru investiţiile companiei pe piaţa de capital. Omul de afaceri gălăţean a ajuns din nou să controleze peste 1 % din acţiunile SIF 3, după ce acţionarul uneia dintre societăţi cu care acţionează concertat pe piaţă a raportat achiziţia de titluri SIF 3. Prin intermediul companiei Pneu Service SA şi al Luminiţei Ţîru, ’’implicată’’ în această societate, proporţia pachetului controlat de Cătălin Chelu este de 1,062 % din totalul acţiunilor SIF 3. Potrivit legii însă, acţionarii nu pot deţine peste 1 % din capitalul unei societăţi de investiţii financiare, în mod individual sau acţi-

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­

onând concertat cu alţi investitori. În termen de trei luni însă de la depăşirea pragului respectiv trebuie să-şi diminueze participaţia sub pragul menţionat, conform unei instrucţiuni emisă de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în luna martie 2007. Valoarea totală a portofoliului de acţiuni ale celor cinci SIF-uri controlat de Cătălin Chelu ar fi ajuns, după specialişti, la 30,9 milioane de euro, lucru confirmat de ultimele raportări privind dimensiunea pachetelor. Omul de afaceri mai are un pachet de peste 1 % la SIF Oltenia, mai precis de 1,29 % în valoare de 8,8 milioane de euro, dar şi-a redus participaţia deţinută la SIF Banat-Crişana la 0,91 %, unde pachetul valorează peste 4,8 milioane de euro. Participaţia la SIF Muntenia contează pentru 0,95 % din numărul total de acţiuni ale acesteia şi valorează circa cinci milioane de euro. În cazul SIF Oltenia deţinerea concertată controlată de Cătălin Chelu a coborât de la 1,8 %. Ultima raportare privind deţinerea de la SIF Moldova a coborât de la 0,98 % din totalul titlurilor şi valorează acum 4,8 milioane de euro. Cătălin Chelu este şi partener cu SIF-urile, în anumite cazuri. Firma gălăţeană Galgros intenţionează să-şi majoreze capitalul social cu 3 milioane RON, adică cu aproape un milion de dolari, în scopul efectuării de investiţii pe piaţa de capital şi a realizării proiectului de execuţie a unui hotel la Mamaia. Hotelul va avea trei sau patru stele, iar proiectul va costa 5-7 milioane lei, bani ce vor proveni din surse proprii ale Galgros. Se estimează că lucrările vor fi încheiate peste 2-3 ani, după cum a declarat omul de afaceri Cătălin Chelu, acţionarul majoritar al companiei. Majorarea capitalului social se va realiza prin emisiunea a 1,2 milioane de acţiuni noi, cu valoarea nominală de 2,5 lei. În urma aportului în numerar, capitalul Galgros va ajunge la 4,7 milioane de lei. După cum ne-au comunicat colegii constănţeni, unii dintre cei cu care am colaborat pentru această anchetă-fluviu, Linica Stan, directorul general al THR Marea Neagră, nu îndrăzneşte să se pună cu oamenii miliardarului de carton, după unii, Cătălin Chelu. Ba mai mult, pasează motanul lui Gabriel Constantinescu, omul de paie al lui Chelu, cel care, pentru aşa-zisa funcţie de director marketing şi dezvoltare, are un salariu de aproximativ 70 milioane, dar care merge la serviciu doar în zi de salariu. Am verificat datele de la Registrul Comerţului şi vă putem spune exact că sunt 101 firme în care Cătălin Chelu este acţionar sau asociat, la 51 dintre ele fiind administrator, un adevărat record absolut în România, oricum mult mai puţine decât are subordonatul său, Gabriel Constantinescu, 71 firme, iar din grupul său de apropiaţi fac parte 49 de persoane de sex masculin şi feminin, domiciliaţi în Galaţi, Brăila, Craiova, Buzău, Tulcea, Slobozia, Sf.Gheorghe, Iaşi. Multe dintre aceste societăţi şi persoane, din păcate, au fost implicate în afaceri dubioase, care au lăsat în urmă dosare penale pentru infracţiuni economice. Revenind la Gabriel Constantinescu, acesta administrează hotelul

Suceava, pe care Chelu îl deţine în Eforie Sud, hotel cumpărat de la THR Marea Neagră, adică de la SIF Transilvania. Nu deţinem încă informaţii legate de suma la care s-a vândut hotelul, dar cert este că noul stăpân a preluat odată cu activul şi turiştii pentru sezonul 2008 şi asta pentru că THR Marea Neagră făcuse contracte cu agenţiile de turism pentru această locaţie. Astfel s-a creat situaţia paradoxală în care THR Marea Neagră a fost obligată să-şi cazeze turiştii cu care făcuse contract într-un hotel care nu îi mai aparţinea, iar Chelu urmează să primească banii pe ’’chirie’’ Surse din interiorul THR atenţionează că decontarea cu pricina ar trebui urmărită cu atenţie, căci noul proprietar nu a avut nici un angajat şi a folosit angajaţi tot de la ’’firma-mamă’’, fără a-i plăti însă. Combinaţiile de afaceri ale societăţilor economice lui Căt��lin Chelu au dus la cumpărarea de acţiuni de la SIF-uri şi a atras atenţia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, care a sesizat Oficiul Naţional pentru Spălarea Banilor. Cercetările au scos la iveală mai multe aspecte. Societăţile comerciale şi asociaţiile controlate, direct sau indirect, de Cătălin Constantin Chelu, au cumpărat acţiuni emise de cele cinci SIF-uri, în perioada 1999- 30 aprilie 2004, prin intermediul SC Eldainvest SA Galaţi. Persoanele ce fac parte din acest grup de interese au sau au avut cont deschis la Eldainvest SA şi deţin împreună pachete importante de acţiuni la SIF Moldova, SIF Muntenia şi SIF Oltenia, putând influenţa semnificativ deciziile luate în cadrul acestor societăţi. În încercarea sa de a controla cât mai mult din averea SIF-urilor, preşedintele de până mai ieri al SIF Moldova, Cătălin Chelu a încercat să pună mâna şi pe SIF Oltenia. Cel pe care a vrut să îl schimbe din funcţie ca să îi ia locul este un alt controversat om de afaceri, Dinel Staicu, fostul patron al echipei de fotbal Universitatea Craiova. La şedinţa din 29 august 2008, Chelu a încercat să convingă Adunarea Generală a SIF Oltenia să nu îi acorde un nou mandat lui Staicu şi a scos în faţă dosarele privind fraudarea Băncii Internaţionale a Religiilor, pe care Dinel le are la DNA. Cu toate acestea, Staicu s-a dovedit mai puternic decât Chelu în Oltenia şi a rămas pe poziţie, fiind votat de peste 60 % dintre membrii Adunării Generale. Acest conflict a scos la iveală interesele enorme ale grupurilor de afaceri privind SIF-urile. Imediat după terminarea şedinţei, Dinel Staicu a declarat într-o conferinţă de presă că cel care a vrut să îl suspende din funcţie este Cătălin Chelu, care urmăreşte să îşi crească influenţa în SIF-uri. Tranzacţiile dubioase în interiorul SIF-urilor i-au adus lui Chelu un dosar penal. Potrivit lui Staicu, DIICOT ar fi solicitat SIF Oltenia informaţii despre unele tranzacţii. În dosarul de la DIICOT sunt cercetate mai multe tranzacţii pe care societăţile din portofoliul SIF Oltenia le-au făcut pentru capitalizarea firmelor controlate de omul de afaceri gălăţean. Astfel, Chelu ar fi profitat de poziţia influentă în cadrul SIF şi i-ar fi determinat pe directorii unor firme din portofoliul societăţii să


Remember îi capitalizeze propriile firme prin cumpărarea de acţiuni peste preţul pieţei, în valoare de aproximativ zece milioane lei, adică 3 milioane euro. În schimb, omul de afaceri gălăţean, de câte ori a fost interpelat de presă, a susţinut că nu ştie nimic. CNVM l-a amendat pe Chelu, cel mai mare investitor român de pe bursă, l-a silit să-şi vândă din acţiuni şi chiar l-a dat jos de la SIF Moldova. În replică, miliardarul gălăţean susţine că CNVM este o organizaţie de tip mafiot. Chelu a ieşit şifonat din lupta cu Dinel Staicu, şeful SIF Oltenia. Pe lângă faptul că a pierdut conducerea SIF Oltenia, miliardarul gălăţean a mai primit o lovitură: nu a primit avizul CNVM nici pentru conducerea SIF Moldova, pe care o deţinea de două luni. CNVM a emis chiar o ordonanţă prin care îl obligă pe Cătălin Chelu să respecte, împreună cu persoanele care acţionează concertat la SIF Oltenia, prevederile legale privind pragul maxim de deţinere de 1%. Miliardarul gălăţean, împreună cu Cezar Rîmar şi cu firmele Iledificia SA, Comrimet SA, Lineas Trade SA, Libron Consulting SA şi Epsomatic SA este acuzat de CNVM că deţinea la data desfăşurării Adunării Generale de la SIF Oltenia 1,2 % din capitalul acestei societăţi şi că acţiona în mod concertat cu aceşti acţionari. Totodată, arbitrul pieţei de capital l-a sancţionat pe Chelu şi cu o amendă de 5000 de lei. Gălăţeanul spune c-o să vândă toate acţiunile lui pe care le deţine la SIF-uri doamnei Gabriela Anghelache, preşedintele CNVM pentru că ia salariu de zeci de mii de euro pe lună şi n-a investit un ban pe piaţa de capital. ’’Oricum, piaţa se duce la dracu şi ei stau pe salarii de mii de euro. Iar aceste salarii au fost luate şi din tranzacţiile făcute de imoralul Cătălin Chelu. Unde s-a pomenit ca CNVM să încaseze miliarde de lei lunar de la SIFuri drept taxă de protecţie. Mă rog, taxă de supraveghere, cum o numesc ei. Toată lumea pe bursă pierde bani, se duce dracu totul pe pieţele de capital şi ăştia de la CNVM încasează mii de euro lunar drept salarii’’, a declarat presei fostul şef de la SIF Moldova. Miliardarul gălăţean susţine că va continua lupta cu CNVM în justiţie. De altfel, prin târg se zvoneşte că gălăţeanul este blindat cu relaţii la acest capitol, care, la comanda sa, ar reacţiona favorabil la orice doleanţă pe care o semnează. Circa 28 mii de euro sunt cheltuiţi din bugetul SIF Moldova pentru organizarea unei Adunări Generale a Acţionarilor, potrivit lui Cătălin Chelu. După ce Sorin Turtoescu a demisionat din funcţia de preşedinte, pe motive de sănătate, acţionarii s-au reunit şi l-au ales pe Cătălin Chelu în fruntea societăţii. Dar arbitrul pieţei de capital nu l-a avizat pe Cătălin Chelu în funcţia de conducător al SIF Moldova, obligând Consiliul de Administraţie al SIF 2 să întrunească, în maximum 60 de zile, Adunarea Generală a Acţionarilor, pentru a adopta o hotărâre cu privire la oportunitatea menţinerii lui Cătălin Chelu în funcţia de membru al Consiliului de Administraţie. SIF Moldova, rămasă fără preşedinte, va fi condusă de către Costel Ceocea, preşedinte-director general al Consiliului de Administraţie al SIF Moldova, iar Matei Alexandru va ocupa funcţia de director, aceştia fiind avizaţi de către CNVM. Domnul Chelu a spus că nu ocupa poziţia de la SIF 2 pentru beneficiile financiare, ci era o funcţie care îl onora şi prin

intermediul căreia îşi aplica experienţa de pe piaţa de capital, cât şi curajul investiţional. La datele de mai sus se pot adăuga multe alte pagini, redacţia noastră fiind în posesia unui dosar cu peste 500 de file, dar credem că doar informaţiile de ultimă clipă sunt edificatoare pentru acest CV de baron gălăţean pe care-l publicăm. CONFLICTUL DE LA S.C. PLASE PESCĂREŞTI S.A. GALAŢI Poate, ceea ce va urma, veţi crede că este de domeniul SF. Mărturisesc

fuseseră vândute odată, plus că exista bănuiala că sunt colectate prin mijloace nelegale. Brusc, miliardarul îi cere să se prezinte la serviciu şi să vizeze cele două seturi de contracte de cesionare, dar este refuzat politicos, mai ales că doar consiliul director putea stabili regulile, când anumite lucruri nu sunt prevăzute în statut. Cătălin Chelu se enervează şi pe un ton ironic trece la ameninţări, mai ales că, în ciuda insistenţelor, nu află care este pachetul de acţiuni al interlocutorului său de noapte. Trece la ameninţări cu dosare penale şi emisiuni negative la televiziunile locale, unele chiar legate de pierderea manageriatului de la Spitalul

se laudă peste tot că este văr cu actualul comandant al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Galaţi) şi Ionel Mitu, iar ceilalţi doi, Gabriel Constantinescu şi Petru Mihalcea, ultimii cerând imperios lui Petrică Munteanu, să oficieze vânzarea acţiunilor fostului preşedinte şi director general Alexandru Arnăutu, revocat în şedinţa CA din 31 iulie, unui alt acţionar numit, desigur întâmplător, Cătălin Chelu. Normal, au fost refuzaţi elegant, mai ales că domnul Arnăutu ar fi putut face legal acest lucru chiar în adunarea în care a fost revocat. Când au văzut că nu pot s-o dea la întors, i-au propus brusc celui ameninţat să facă o ofertă de vânzare a propriului pachet de acţiuni. Din nou este refuzat, iar la un moment dat, după o convorbire telefonică purtată pe hol, se întoarce şi cere restituirea unor contracte de acţiuni ale unor salariaţi. Văzând că lucrurile iau o întorsătură nedorită, sunt chemaţi agenţii de pază şi în cele din urmă s-a telefonat la 112. Între timp se dau explicaţii privind modalitatea de tranzacţionare a acţiunilor, care dau de gândit cuplului care-i ameninţa pe toţi. Ulterior s-a depistat faptul că nu toate persoanele înscrise pe acele contracte se aflau în ţară, deci nu aveau, în veci vecilor cum să le semneze. Erau, adicătelea, falsuri ordinare. A sosit şi echipajul de intervenţie de la secţia 1, dar care în loc să-i aresteze pe turbulenţi, îl duc pentru declaraţii la organele de anchetă pe cel ameninţat, care-şi uitase geanta cu documente personale în birou, la dispoziţia turbulenţilor. Ce poate face vacanţa judecătorească

Chestorul Dan Fătuloiu se dă lovit de o mită în valuare de un milion de euro. că am aşternut pe hârtie doar câteva dintre probele pe care le deţinem vizavi de scandalul care se petrece de ceva timp la Societatea „Plase Pescăreşti” Galaţi. Restul le vom oferi organelor de anchetă, dacă ni le vor solicita. Prea asistăm impasibili la modurile necreştine de îmbogăţire a unora peste măsură. Este ora când oricine încalcă legea, trebuie să fie pedepsit, pentru că -nu-i aşa?- până şi în Constituţie scrie că nimeni nu este mai presus de lege! Prima întâlnire cu mafioţii Era o zi oarecare de luni, pe 14 iulie, pe la orele 21,00. Administratorul firmei şi preşedinte al Consiliului Director al Asociaţiei Salariaţilor şi Conducerii „Plase Pescăreşti” se strânsese acasă, când a primit o invitaţie telefonică pentru o discuţie amiabilă de două minute din partea omului de afaceri Cătălin Chelu. Peste câteva minute întâlnirea are loc pe terasa restaurantului „Old Timer”, la schimbul de replici participând şi Gabriel Constantinescu, „locotenentul’’ miliardarului. Economistul Petrică Munteanu îşi dă seama rapid de ţinta celor doi, anume distrugerea asociaţiei pe care o conducea. Deşi îşi luase câteva zile de concediu, fusese înştiinţat de existenţa a două pachete de contracte de cesionare cu acţiuni care la prima vedere nu respectau deloc statutul asociaţiei, ba mai mult, după unele informaţii pe care leau dat unii angajaţi, aceleaşi acţiuni mai

de Boli Infecţioase a soţiei consilierului judeţean. Când economistul încearcă să plece, intervine prin bruscări fizice Gabriel Constantinescu, locotenentul omului de afaceri, nu simpaticul director adjunct al Teatrului Dramatic ’’Fani Tradini’’. Furtuna A doua zi, la SC „Plase Pescăreşti”, se declanşează furtuna. Directorul general din acel moment Alexandru Arnăutu, la vremea respectivă şi preşedinte al CA, prin adresa nr.1140/15 iulie 2008 solicită abuziv compartimentului de resort prezentarea registrului acţionarilor şi a listei cu numărul de acţiuni pe salariat în evidenţa asociaţiei PAS Plase Pescăreşti. De menţionat că individul era persoană juridică la acea dată şi putea cere informaţii doar despre societate, pe când asociaţia era o cu totul altă persoană juridică cu conducere proprie şi statut bine definit, iar solicitările trebuiau adresate doar conducerii acesteia. Pentru că nu s-a „lipit’’, din pură coincidenţă, desigur, pe 27 iulie, cineva îi sparge geamul din dreapta faţă a autoturismului contabilului şef neascultător. Începe scandalul Pe 1 august, pe la orele amiezii, la compartimentul calcul salariaţi acţionari, contabila Doina Galiţa, a fost atacată de patru bărbaţi, doi dintre ei fiind Antonel Bunu (care, între altele,

Pe 5 august, se încearcă fără succes obţinerea încheierea judecătoreşti cu referire la revocarea domnului Arnăutu şi numirea oficială a noului preşedinte şi director general în persoana inginerului Costică Dobre. Era însă vestita vacanţă judecătorească, aşa că lucrurile au întârziat. În acest moment intră în scenă, de data aceasta cu vioiciune, o anume doamnă Ana Sârbu, membru a Consiliului de Administraţie, soţia unui cunoscut poliţist gălăţean, devenită rapid ’’tovarăşă’’ cu Cătălin Chelu, care ajutată de cei patru noi angajaţi din rândul atacatorilor, exercită presiuni asupra angajaţilor pentru a-şi vinde acţiunile sau să-i semneze un document de reprezentare pentru dânsa într-un viitor proces pe care-l va intenta asociaţiei şi conducerii acesteia. Metodele staliniste dau roade, din fericire, doar la unii, cei mai mulţi necedând. La ora asta, cei îndăratnici sunt ameninţaţi zilnic, după câte s-au plâns, cu pierderea locului de muncă. Confirmarea noii conduceri Pe 6 august este scoasă de la Registrul Comerţului încheierea prin care se demonstra că noul director general şi preşedinte al CA este inginerul Costică Dobre, documente afişate apoi, concomitent cu rugămintea către domnul Arnăutu de predare oficială a gestiunii funcţiei, lucru refuzat categoric. Se încearcă înregistrarea fără succes a noilor

7

documente, registrul de evidenţă a societăţii şi ştampila evaporându-se subit. Pe 7 august, domnişoara Doina Galiţă, aduce la cunoştinţa noului director general c-a fost bruscată, înjurată şi forţată să înregistreze acţiuni de cele patru persoane nou angajate, fără a trece prin consiliul de administraţie, referat la care a fost ataşat şi un certificat medico-legal. Conducătorul unităţii dispune cercetarea disciplinară a celor patru, solicitând compartimentului personal contractele lor de angajare, dar este refuzat întrucât, conform vechilor metode comuniste, şefa acestui compartiment este chiar soţia fostului director, Victoriţa Arnăutu. În aceeaşi dată apare în cotidianul local ’’Viaţa Liberă’’ un anunţ de convocare a Adunării Generale Extraordinare prin care exdirectorul Arnăutu îşi atribuia calitatea falsă de preşedinte şi convoca acţionarii pentru o majorare de capital de 44 miliarde lei vechi. Anunţul era dat, chipurile, din partea C.A. a „Plase Pescăreşti”, care ar fi hotărât în şedinţa inventată din 31 iulie a.c. această majorare. Asta deşi cererea acţionarului Cătălin Chelu nu fusese luată în discuţie, ci doar amânată pentru o altă şedinţă, pe motiv că s-a schimbat preşedintele C.A. şi nu avea cine convoca A.G.E. decât după înregistrarea legală a hotărârii C.A. la Registrul Comerţului. Sunt unii care cred că Arnăutu şi Sârbu luaseră, cu trei săptămâni înainte, abuziv registrul de procese verbale al CA şi completat cu un act semnat de ei, culmea penibilului crezând că doi reprezintă majoritatea din cinci. Plus că n-au ţinut cont că de fapt există un proces verbal al şedinţei de la acea dată semnat de ceilalţi trei administratori: Maria Lungeanu, Costică Dobre şi Petrică Munteanu. Vine boierul! Pe 8 august, pe la prânz, soseşte la „Plase Pescăreşti”, acţionarul Cătălin Chelu, însoţit de un bodiguard şi o geantă cu bani. Se consultă cu echipa Arnăutu, apoi convoacă o şedinţă ad-hoc cu salariaţii, în care le explică, în spatele uşilor închise, că poate să le mărească salariile cu 50 la sută, să le dea pe loc câte 300 lei în contul banilor de salariu, unii chiar muşcând din momeală şi luând lovelele. Totul se petrecea sub privirile impasibile ale administratorului pazei societăţii, un anume domn Bălan, de aceea s-a hotărât rezilierea contractului cu S.C. Abyl Guard Security S.R.L. Galaţi. Întro altă ordine de idei, pe 11 august se spune c-ar fi existat o Adunare Generală Ordinară, lucru imposibil în lipsa CA-ului, a unei hotărâri a acestuia de convocare a A.G.A., plus că Arnăutu nu avea vreun drept în sensul arătat. Pentru cârcotaşi, precizăm că o astfel de adunare se ţine la finalul exerciţiului financiar, iar în timpul anului între cele două adunări ordinare sunt doar adunări extraordinare, precum şi faptul că n-a existat adunarea generală ca atare, iar preşedintele C.A. la acea dată era altul. Arnăutu şi Constantinescu s-au apucat să semneze chiar o hotărâre a A.G.A. prin care revocă membrii C.A.ului, numind altă componenţă falsă. continuare în pagina 16

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­


8

Atitudini

Datoria Germani

Stimate Domnule Preşedinte, TRAIAN BĂSESCU Animați de dorința de a lămuri o un aspect comercial internațional (soldul aferent relațiilor comerciale româno-germane derulate în baza acordului de cliring din anul 1935), revenim şi supunem atenției Dvs. noi argumente în speranța că acest al doilea demers va reuşisă sensibilizeze atenția celor responsabili. Menționămcă în luna iunie a.c. am mai întreprins un demers similar, dar care s-a soldat cu răspunsuri prea puțin mulțumitoare: -domnul Gabriel-Cristian Piscociu, consilier de stat în cadrul Administrației Prezidențiale, ne-a înştiințat – prin adresa nr. DRA2/19148/09.07.2010 – că petiția a fost trimisă Ministerului Afacerilor Externe; -domnul Bogdan Alexandru Drăgoi, consilier de stat în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, ne-a înştiințat – prin adresa nr. 601128/16.08.2010 – că M.F.P. a solicitat un punct de vedere din partea B.N.R. precum şi M.A.E.; conform adresei nr. IX/1115/22.07.2010 a B.N.R. s-a precizat că nu există documente care să ateste existența unei eventuale creanțea BNR față de Casa Germană de Compensație; -domnul Octav-Dan Paxino, ministru consilier în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, ne-a transmis – prin adresa nr. H3/P/571 din 14.09.2010 – că a solicitat B.N.R. poziția sa cu privire la această problematică, primind acelaşirăspuns prin adresa B.N.R. nr. IX/1115/22.07.2010 (semnată de d-na Director Adriana Ma-

rinescu, Direcția Relații internaționale din cadrul BNR). Sintetizând, puteți remarca şi Dvs. că toate răspunsurile se circumscriu unei singure formulări (cea a BNR-ului). Unul din motivele pentru care am decis să reluăm acest demers este tocmai faptul că în cercetările noastre am menționat mai multe surse interne şi externe care recunosc oficial existența acelui sold.Răspunsurile primite nu denotă decât o informare superficială (tangențială). În speranțacă acest al doilea demers va avea mai mult succes, reluăm câteva aspecte privind problema pusă spre dezbatere: În perioada subordonării României de către Germania hitleristă s-a încheiat, în anul 1935, acordul pentru „reglementarea plăților între Imperiul German şi Regatul României”. Prin acest acord s-a stabilit ca plățile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligații de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Națională a României şi Casa de compensație germană din Berlin. Printr-o clauză instituită în anul 1940, Banca Națională a fost obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în lei ale importatorilor. Conform lucrărilor de specialitate1, la nivelul anului 1944, soldul activ pentru România rezultat ca urmare a operațiunilor de cliring româno-german depăşea 1 miliard mărci imperiale. Acest sold este confirmat şi de surse oficiale externe, precum: -Casa Germa-

nă de Compensație – instituție ce ținea evidența operațiunilor de cliring pe lângă Banca Centrală Reichului; -Raportul Comisiei Bergier – comisie de anchetă a Elveției, instituită în anul 1998, pentru a analiza tranzacțiile cu aur în timpului celui de al doilea război mondial; -Arhiva Germaniei; numărul de registru al arhivei germane din Berlin este: R 2 / 222; dosarul cuprinde ultimul extras de cont al Casei de compensație; exemplarul pe care l-am expus spre informare opiniei publice a fost obținut la cerere; din moment ce s-a răspuns solicitării unei persoane fizice, nu există nici un impediment ca aceeaşi dovadă să fie pusă la dispoziție BNR-ului sau oricărei alte instituții abilitate din România2; -Banca Reglementelor din Basel -Raportul de lucru nr. 14 (p. 164 -166). Se remarcă faptul că accesul la dovezile care justifică existența soldului este destul de facil. Calitatea şi sursele informațiilor nu pot fi contestate (Ministerul de finanțe al Germaniei este cotat, în privința calității de autenticitate a materialului, la cel mai înalt nivel). Mai mult, atâta timp cât BNR invocă faptul că nu există documente care să ateste existența unei eventuale creanțe a BNR față de Casa Germană de Compensație, putem spune că nici nu mai este necesară căutarea acestora în România (deşi au fost menționate expres şi dovezi din literatura română de specialitate). • Cadrul legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relațiile comerciale cu România este reprezentat de: a) Acordul pentru Reglementarea plăților între Imperiul Ger-

man şi Regatul României semnat la Bucureşti pe 24 mai 1935; b) Tratatul pentru stabilire comerțşi navigație din 23 mai 1935; c) Acordul economic româno-german – Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German semnat la data de 23 martie 1939; acest Tratat-cadru este bazat pe Tratatul pentru stabilire comerțşi navigație din 23 mai 1935 şi Acordul de plăți romano-german din 24 mai 1935; d) Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947; e) Conferința de datorii de la Londra (LDA) – 1953. Prin prisma cadrului legal menționat, se impune să mai precizăm faptul că soldul comercial ce se încearcă a fi recuperat a fost generat în baza Acordul pentru Reglementarea plăților între Imperiul German şi Regatul României (1935), iar Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German (1939) a fost doar un simplu cadru care s-a bazat pe reglementările din anul 1935. Concomitent cercetărilor individuale am inițiat şi interpelarea autorităților germane prin intermediul doamnei Ulla Jepke (Partidul Die Linke). Deşi Guvernul Germaniei a invocat faptul că Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German (23.03.1939) a fost ratificat de Germania după 1.09.1939 (dar s-a admis că a produs efecte juridice chiar din momentul semnării şi aplicării sale, conform dorinței explicite apărților contractante formulate în art. 5), acest aspect nu ne-

agăşi nici nu blochează perspectivele recuperării datoriei Germaniei față de România. Mai mult, prin răspunsul dat, se remarcă faptul că Germania nu a interpretat textul Tratatului de Pace de la Paris (1947) în defavoarea României. În acelaşi context, se remarcăşi aprecierea domnului Corneliu Vlad (editorialist pe politică internațională) care consideră că răspunsul Berlinului la problema cliringului este, de fapt, o invitație la dialog. Totodată, consider oportun să vă fie aduse la cunoştință şi discuțiile purtate cu dl. Mugur Isărescu (Guvernatorul BNR), care şi-a asumat intenția de a studia şi analiza problema soldului de cliring germano-român. Totodată, pentru ca Domnia sa să se poată pronunța asupra problemei, i-am pus la dispoziție informațiile privind cazul Elveției care este extrem de similar cu cazul României, ambele state fiind încadrate în modelul Uniunii de Cliring European de la Berlin. Aspectul central în lămurirea acestui litigiului elvețiano-german revine, pe plan juridic, tot Conferinței de la Londra (London Debt Agreement) care are statut de tratat internațional. Conform acestuia, Germania preia întreaga răspundere şi responsabilitatea pentru obligațiile fostului Reich German. Elveția a fost încadrată în art. 5 alin. 3 LDA. România se încadrează în categoria art. 5 alin.4. • Deşi am fost primii care am supus atenției publice această problemă, pe parcursul dezbaterii sale ea atras şi atenția altor persoane (cu intenții mai mult sau mai puțin binevoitoare); fără a pune sub semnul îndoielii intenția domniei sale, menționăm acțiunea domnului senator Urban Iulian care, în baza celor relatate de noi prin mass-media, în nume propriu sau în numele Senatului (?), s-a adresat B.N.R. pentru a identifica documentele ce pot lamuri problema soldului. În consecință, pentru a asigura circumscrierea dezbaterilor într-un cadru coerent şi instituționalizat, vă rog să dispuneți desemnarea unei structuri care să supervizeze legitimitatea acțiunilor ce se întreprind; în acest context, ne anunțăm şi disponibilitatea de a conlucra pentru a duce la bun sfârşit demersul nostru. Din punctul nostru de vedere, continuămsă credem că o soluționare diplomatică la nivel de state (pe cale amiabilă) ar fi preferabilă. În absența unui astfel de demers se poate acționa pe cale privată, perspectivele fiind însă mai puțin previzibile şi diplomatice. În speranțacă vețigăsi mijloacele necesare pentru a sensibiliza şi responsabiliza factorii de decizie pe linia lămuririi soldului şi veți susține propunerea noastră de a întreprinde un demers comun (subscris interesului național) sub tutela unei structuri direct răspunzătoare, vă mulțumim anticipat. Aşteptăm cu mult interes răspunsul Dvs. Cu deosebită cordialitate, Radu GOLBAN Mihaela-Brînduşa TUDOSE

Radu Golban în presa elveţiană Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­


Atitudini

iei către România Opinie în urma răspunsului Guvernului federal din 20.9.2010 referitor la obligația financiară a Republicii Federale Germania față de România Răspunsul Republicii Federale Germania la solicitarea deputatei Ulla Jelpke şi a altora din grupul parlamentar STÂNGA „Posibile obligații financiare ale Republicii Federale Germania din urma contractului de clearing din 1939” poate fi definit din mai multe puncte de vedere ca fiind lacunar şi neadecvat. În debut, Guvernul federal introduce o eroare gravă prin faptul că în titlul răspunsului defineşte tratatul economic din 23.3.1939 ca şi „contract de clearing” şi astfel îl confundă cu acodul de plată din 24.5.1935, care este relevant pentru clearing. Următoarele afirmații con­firmă oricum impresia pe care deja titlul eronat a lăsat­o. În nota de introducere Guvernul federal expune faptul că Tratatul asupra promovării raporturilor economice între Reich­ul German şi Regatul României, care a fost semnat la 23.3.1939 (RGBL ­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1939, 780), a fost ratificat doar la data de 20.12.1939 şi a intrat în vigoare o lună mai târziu (RGBL ­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1940, 10). Astfel, Guvernul federal încearcă să contrazică ar­gumentația grupului parlamentar, conform căreia renunțarea României în cadrul acordului de pace din 1947 nu acoperă drepturi dobândite înainte de 1.9.1939, menționându­se astfel ca argument ratificarea ulterioară a tratatului. Se poate naşte îndoiala dacă Guvernul federal într­adevăr a uitat în acest context forma absolut normală, conform dreptului internațional, a aplicării provizorii a contractelor până la ratificare. Aici adăugăm cu evidență clară că şi Reunirea Germaniei a fost realizată pe baza aplicării temporare a Acordului germano­sovietic referitor la condițiile şederii definitive şi mo­dalitățile retragerii sistematice a trupelor sovietice de pe teritoriul Repub­licii Federale Germania. S­a stabilit ca acordul să fie aplicat deocamdată începând cu 3.10.1990 (ziua Unificării Germane) până la ratificare. Această convenție a fost pusă în vigoare pe plan național prin Ordonanța Guvernului Federal de la 28.9.1889 (BGBL Monitorul Oficial al Republicii Federale Germania II 1990, 1254). Schimbul documentelor aferente ratificării a avut loc la 6.5.1991 (BGBL Monitorul Oficial al Republicii Federale Germania II 1991, 723). Şi Tratatul asupra promovării raporturilor economice între Reich­ul German şi Regatul României, semnat la 23.3.1939, a intrat în vigoare pe plan na­ țional prin Ordonanță (RGBL­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1939, 780) la 17.5.1939. În România acordul a intrat în vigoare la 2.6.1939 prin intermediul „legii referitoare la ratificarea Tratatului asupra promo­vării raporturilor economice între Reich­ul German şi Regatul României (Monitorul oficial, I, nr. 125). Aplicarea temporară a acordurilor nu este problematică, nici din perspec­tiva Legii constituționale, nici a legislației internaționale. O astfel de apli­cabilitate are doar atunci sens când, bazându­se pe ea, pot fi deja stabilite dispoziții. În caz contrar şi­ar rata scopul, respectiv ar fi inutilă. De aici rezultă că aplicabilitatea temporară este condiționată rezolutiv. Acordul este astfel aplicat, ca şi când ar fi în vigoare. Dar aplicabilitatea temporară înseamnă că întregul acord are efect imediat. (Denise Mathy, în Les Conven­tions de Vienne, nr. 1 la art. 25 1969 VRK). Aplicarea imediată poate fi sta­bilită atunci

când ratificarea ulterioară este în afara oricărei îndoieli sau factori politici şi economici solicită o urgență. Este incontestabil că intrarea provizorie sau temporară în vigoare are efect în practică de parcă acordul ar fi în vigoare (Denise Mathy, în Les Conventions de Vienne, nr. 4, 8 la art. 25 1969 VRK). Sursa indicată de Ministerul federal de finanțe RGBL­Buletinul legislativ al Reich­ ului German II 1938, 780 este ordonanța referitoare la implementarea temporară a tratatului începând cu data semnării. Mai mult, art. 5 al Tratatului asupra promovării raporturilor economice între Reich­ul German şi Regatul României prevedea aplicarea imediată a tratatului. Tratatul rela­tiv scurt reprezintă doar un contract cadru care prevedea implementarea Planului de patru ani (germană: Vierjahresplan) al lui Göring; în acest sens s­ar fi înființat în România societăți germano­române şi s­ar fi asigurat ac­cesul german la sursele româneşti de materii prime. (art. 1). Pentru execu­tarea contractului (art. 2 până la 3) comisiile interguvernamentale, înfiin­țate conform Tratatului de stabilire, comerț şi navigație din 23.3.1935 (RGBL ­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1935, 311), în versiunea din 21.6.1938 (RGBL II 1938, 240), erau mandatate cu derularea comerțului interstatal şi cu respectarea condițiilor. Plățile care trebuiau efectuate pen­tru executarea contractului (art.4 ) s­ar fi achitat conform Acordului de plăți din 24.5.1935 (RGBL­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1935, 453), în versiunea din 24.9.1936 (RGBL II 1938, 924). Acordul din 23.3.1939 şi­a exercitat efectul asupra structurilor celor două contracte (Tratatul de stabilire, comerț şi navigație şi Acordul de plăți) şi are efecte legale de la semnarea sa (art. 5). Este falsă argumentația Gu­vernului federal conform căreia un contract neratificat nu exercită efect le­gal de la semnare. În formularea şi accentuarea compensării curente a creanțelor Guvernul federal rămâne dator cu răspunsul la întrebarea cum s­a generat soldul la Casa de Compensație din 7.9.1944. Guvernul federal afirmă pe de­o parte că datoriile reciproce ar fi fost compensate în mod curent, pe de altă parte afirmă în mod incorect că ar fi vorba despre un extras al soldului conform tratatului din anul 1944. Acest fapt naşte impresia că acest contract ar fi prevăzut o compensare la o anumită dată. Tratatul asupra promovării raporturilor economice între Reich­ul German şi Regatul României a fost în vigoare pe o perioadă nedeterminată (art. 5, prop. 5) şi probabil a fost anulat doar la finalul războiului, pentru că acesta nu a fost reziliat conform art. 5, prop. 5 înainte cu un an de 31.3.1944 (art. 5, prop. 4). Argumentația Guvernului federal vizează în mod eronat descoperirea unei compensări într­o anumită dată în contul curent al Casei de Compensație a sistemului central de clearing al naziştilor. Acordul de plată din 24.5.1935 (RGBL ­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1935, 453) în versiunea din 24.9.1936 (RGBL­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1938, 924) a fost baza pentru creditarea Germaniei cu activele comerciale române de comerț la sistemul german de compensație. Soldul României la Casa de Compensație revenea țării conform art. 2 alin. 1 al Acordului pentru plăți pentru importul de bunuri (dar şi pentru chelutieli în Germania). Planul

de conturi al Băncii naționale române la Casa de Compensație, derularea soldurilor dar şi modalitățiile (art. 7, 8, 14) pentru diverse cheltuieli au fost prevăzute cât mai exact conform contractului. Plata creanțelor înghețate din marfuri ale României au fost reglementate în art. 13 al Acordului de plăți şi nu necesită explicații suplimentare. Nu în ultimul rând tolerarea datoriilor germane s­a datorat supremației mili­tare a Germaniei în Europa. Soldurile operațiunilor de compensare sunt analizate şi de Banca Reglementărilor Internaționale (Basel / Elveția). În “Raportul al patrusprezecelea– 1.4.1943 – 31.3.1944“, 1944, pag. 164­166 sunt apreciate cât mai exact dezvoltarea dar şi creşterea soldurilor pe care Germania le­a practicat față de România. Sunt explicate şi diverse tehnici ale Reich­ului german care, condiționat de război, prin exporturile româneşti să poată limita creşterea accelerată a soldului necompensat. Desigur că soldurile se poate să fi fost compensate în mod curent, dar Gu­vernul federal înțelege greşit că vârfurile neacoperite din clearing au reprezentat încă de atunci o problemă şi o masivă povară financiară pentru România. Răspunsul Guvernului federal la întrebarea 2, dacă Acordul de la Londra (LDA ­London Debts Agreement) din 1952 obligă Guvernul federal la accep­ tarea reglementărilor stabilite în Tratatul de pace de la Paris, este eronat. Problema germană a datoriilor externe şi a reparațiilor față de statele blo­cului estic, care au fost aliatele Germaniei în cel de­al doilea război mondi­al, este reglementată la art. 5 aliniat 4 al LDA (Helmut Rumpf, Die deutsche Frage und die Reparation, Zeitschrift für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht, nr. 33, 1973, prop. 351). RFG nu este partener al Acordului de pace, dar aceasta este legată de acesta prin art. 5 aliniat 4 al LDA. Aici se pare că a scăpat aprecierii aprofundate a Guvernului federal faptul că art. 5 aliniatul 4 nu are efect prorogativ până la reglementarea finală a cererilor din conturile de compensare analog art. 5 aliniat 2 şi 3. Art. 5 reglementează cererile care nu sunt acoperite de Tratat şi menționează în primele patru aliniate grupele de țări. Doar la aliniatul 2 şi 3 este amânată o verificare a cererilor provenite din cel de­al doilea război mondial, inclusiv a soldului pozitiv care aparține statelor care au fost în război cu Germania (Franța, Grecia, Danemarca, Belgia, etc.), sau al căror teritoriu a fost ocupat de Germania, sau state care în timpul acestui război nu au fost în relație conflictuală cu Germania sau al căror teritoriu nu a fost ocupat de Germania (Elveția, Suedia, etc.) până la reglementarea definitivă a problemei reparațiilor. În special trebuie subliniată incongruența formulării art. 5 LDA referitor la disponibilul de pe conturile de compensare şi la amânare până la o regle­mentare definitivă. În timp ce este menționat (aliniat 2 şi 3) clar dispon­ibilul de pe conturile de compensare şi cererile de reparații, formularea aliniatului 4 este nediferențiată, sunt menționate pretenții doar în general. Putem presupune ca nemenționarea disponibilul de pe conturile de compen­sare din aliniatul 4 alaturi de definiția art. 5 „Pretenții care nu sunt acoperite de Tratat“, că RFG nu a exclus în general prin LDA lamurirea dis­ponibilul de pe conturile de compensare de la statele care au fost aliate cu Germania în cel de­al doilea război mondial şi astfel în nici un caz nu a atribuit condițiilor LDA plata soldurilor. Este incontestabil şi faptul că

RFG preia în preambulul LDA responsabilitatea pentru toate obligațiile şi datoriile Reich­ului german. Astfel a preluat responsabilitatea şi față de România pentru disponibilul de pe conturile de compensare. Indicația Guvernului federal la consecințele amânării problemei reparațiilor şi a cererilor din compensări poate să se refere cel mai bine la art. 5 aliniat 1 până la 3 al LDA, dar în nici un caz la aliniatul 4, pentru că şi logica in­terzice să amâni o renunțare deja exprimată în trecut în Tratatele de pace de la Paris în 1947 încă o dată până la o reglementare ulterioară a proble­mei reparațiilor. O astfel de afirmație nu poate fi verificată din formularea LDA. Aici Guvernul federal ar fi putut înțelege greşit formularea art. 5 LDA referitor la diversele grupe de state. Posibila obligație față de România nu rezultă din daunele cauzate vieților omeneşti sau din consecințele conflictelor de război, ci mai mult din acor­durile interstatale şi nu este legată de condiția unei reglementări viitoare, precum în cazul Greciei (art. 5 aliniat 2). Indicația eronată asupra unei alte solicitări a grupului parlamentar STÂNGA (Imprimatele federale 17/709 în­trebarea 4) judecă greşit faptul că în cazul prezent o posibilă obligare a RFG față de România are foarte puțin de­a face cu reparațiile, precum în exem­plul menționat de aceasta referitor la posibile obligații financiare din repa­rații față de Grecia. Este incontestabil faptul că politica de pace a RFG după cel de­al doilea război mondial a permis să se zărescă în fundal prob­leme de reparații, dar totuşi rămâne neinfluențată observarea şi clarificarea consecințelor economice a contractelor încheiate pe timp de pace. Recent în cadrul vizitei din 12.10.2010 la Bucureşti cancelarul german An­gela Merkel a solicitat o accelerare a procedurilor de rambursare a bunurilor expropriate în 1944 a germanilor în România. Astfel a recunoscut foarte bine faptul că obligațiile economice au foarte puțin în comun cu politica constructivă a minoritățiilor sau cu politica română de pace. Ea a subliniat din nou actualitatea negocierilor interstatale sub forma nedreptății din tre­cut şi relevanța legală a acestora în ceea ce priveşte rectificarea. Referi­tor la actualitate nu ar trebui să existe discrepanță între datoriile rezultate conform contractelor din operațiile de compensare germano­române din 23.3.1939 şi 23.8.1944 şi din exproprierea anterioară perioadei comuniste a minorității germane din România de la 7.10.1944 (Decret Regal 485/7.10.1944). În cel mai bun caz, din considerații de autoritate politică interpretarea obligațiilor este fie depăşită istoric sau legal actuală. Dacă Elveția nu aparține categoriei statelor care au fost aliatele Reich­ului german în cel de­al doilea război mondial (art. 5 aliniat 4 LDA) şi a fost tratată conform art. 5 aliniat 3 LDA, este recunoscută cererea de plată a datoriilor de clearing din operațiile de compensare germano­elvețiene din timpul războiului şi acestea au fost achitate de RFG prin plata a 45% a cer­erilor elvețiene (procesul verbal al şedinței Consiliului federal, şedința 97 în Bonn, la 5.12.1952, prop. 567). Baza cererilor de plată a miliardului din clearing este identică cu cererea română; în cazul României, ca şi în cel al Elveției obligația de livrare de mărfuri reprezintă un drept dobândit din pe­rioada dinainte de 1.9.1939, care a fost justificat prin acordurile respective de plată şi prin participarea la clearingul central de la Berlin.

9

Prin menționarea Guvernului federal în Mica Anchetă (17/2849) a argumen­tului nefondat de ratificare acesta cel puțin nu mai contestă faptul că renunțarea României din Tratatul de pace de la Paris 1947 nu acoperă drep­turi care au fost dobândite înainte de 1.9.1939. Mai mult, conform art. 28 aliniat 4 prop. 2 al Tratatului de pace de la Paris creanțele comerciale ale României nu pot fi privite ca pierdere în urma războiului, dar nici nu au fost generate pe baza unei convenții de război, care ar fi fost acoperită de re­nunțare. În consecință, soldul pozitiv al României generat din operațiunile de compensare cu Germania pe baza Tratatului asupra promovării rapor­turilor economice între Reich­ul German şi Regatul României de la 23 mar­tie 1939 şi a Acordului de plată din mai 1935, precum evidențiat în contul Casei de Compensație până în 1944 cu suma de 1.126.344 Reichsmark este încă descoperit. Mai mult, formularea Guvernului federal a deficitarelor operațiuni de clear­ing cu numeroasele state, definită ca „compensare curentă“, este mini­malizarea unui instrument adecvat pentru exploatare în timpul celui de­al doilea război mondial. Exploatarea prin sistemul de clearing i­a fost reproşată în cadrul procesului de la Nürnberg (negocieri principale, o suta douăzecişidoilea, 6 mai 1946) şi preşedintelui de atunci al băncii Reich­ ului, Walther Funk, că Germania a prădat cu ajutorul clearing­ului țările străine şi teritorile ocupate. În apărarea sa, acesta a afirmat că operațiunile de clearing nu au fost introduse de el cu teritoriile ocupate sau în război, ci acesta ar fi comerțul normal între Germania şi partenerii săi comerciali. Pentru completare trebuie să menționăm că cresterea accelerată a dato­riilor din relatiile de clearing au preocupat deja din timpul celui de­al doilea război mondial chiar şi presa germană, care a citat de mai multe ori conducerea băncii Reich­ului că soldurile ar fi „economiile de fier” ale statelor implicate în sistemul de compensare. Înainte de sfârşitul războiului au fost în prim plan planuri cum Germania ar putea proceda cel mai bine pe viitor cu miliardele acumulate din clearing („Germania şi planurile interna­ționale valutare, NZZ  31.7.1944; „Viitoarea ordine valutară europeană, la declarația Ministrului Reich­ului Walther Funk, NZZ  11.7.1944). Dar nu s­a ajuns atunci la acest punct; după război a intrat în vigoare o nouă ordine de pace şi Germania a putut amâna, datorită unei reglementări generoase a LDA, toate cererile pentru perioada după o reglementare de pace viitoare, a putut să investească bani în reconstrucție în loc de reparații sau în com­pensarea conturilor. Contribuția Guvernului federal la pacea europeană este mai mult decât evi­ dentă, a eliberat parțial țara de povara mare a datoriilor. Astfel Germania a putut plăti voluntar ceva ce altfel ar fi fost obligată. Aceste considerații joacă în acest caz un rol subordonat. Pornind de la considerațiile menționate România nu a renunțat efectiv la acestea, dar nici Germania nu a exclus vreodată plata miliardului din clear­ing. Fără sugestile şi intențiile unui criminal de război condamnat, de a urma pe Walther Funk şi de a efectua soluționarea soldurilor deschise din clearing după terminarea războiului, astăzi această cerere îndreptățită este mai actuală decât vreodată. Dar rămâne neclar pentru autor dacă atunci datoriile au cauzat în general războiul sau au adus pacea. Dr. Radu ­Eugen Golban St. Gallen, 7.11.2010

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­


10

Suntem cu ochii pe voi!

Mărturii zguduitoare privind dârele morţii şi organelor interne... Lista este lungă, şi fiecare dintre aceste afecţiuni poate degenera şi duce la moarte. Analizele efectelor chemtrail-urilor, adevărate dâre ale morţii, sunt dintre cele mai neliniştitoare. Soluţia oficială care ni se oferă: vaccinuri noi şi antibiotice super-tehnologizate, în condiţiile în care s-a demonstrat că supraconsumul de vaccinuri şi de antibiotice de tot felul nu a făcut decât să reducă iremediabil capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la atacuri subite. Vă oferim un prim articol dintr-o serie de articole prin care dorim să vă punem la curent cu un fapt extrem de îngrijorător şi, totodată, incontestabil. Tot mai multe avioane care zboară chiar şi la mică altitudine lasă în urma lor  dâre ale morţii [chemtrails, dâre alcătuite din substanţe chimice, care nu au nicio legătură cu carburantul sau sistemul de propulsie al avioanelor]. În acest mod, sunt răspândite pe ascuns anumite substanţe care provoacă bolile, epidemiile, suferinţa şi moartea. Acest articol cuprinde o mărturie cutremurătoare a unui mecanic care a văzut echipamentul tehnic folosit pentru dispersarea unor substanţe toxice şi mărturia unui funcţionar superior al unei companii aeriene, care a avut acces la documentele unui proiect guvernamental secret prin care se realizează această dispersare a unor substanţe în atmosferă. În ultimii ani, clinicile medicale şi sălile de urgenţă ale spitalelor sunt mereu înţesate, de multe ori umplute la dublul capacităţii lor, de oameni suferind de boli al căror nume până acum câţiva ani nici nu exista. De ani de zile există bănuiala că starea proastă a sănătăţii oamenilor, simptomele noi, maladiile nou apărute, greu de explicat de lumea medicală, ar avea drept cauză dârele anormale pe care din ce în ce mai multe avioane în zbor le lasă în urma lor. Autorităţile, însă, nu par să se îngrijească de un astfel de detaliu … care pare banal! La început, doar extrem de puţine avioane lăsau în urma lor astfel de dâre. Astăzi, au devenit extrem de numeroase, brăzdând cerul în cruciş, în paralel şi chiar în formă de „S“ sau de cercuri. Privim pe furiş cerul şi atunci când zărim aceste dâre, ni se pare normal ca un avion care trece să lase în spatele lui urme care se întind de la un capăt la altul al orizontului. Ele se lărgesc continuu, amestecându-se cu alte dâre, ajungând să formeze un adevărat nor, care acoperă cerul ore în şir. Nu este oare legitim, în acest caz, să ne întrebăm dacă aceste dâre nu sunt cumva una dintre cauzele problemelor de sănătate care ne lovesc de câţiva ani încoace? Dăm ca exemplu valul de bronhiolite care afectează din ce în ce mai mulţi nou-născuţii, în fiecare an. În urmă cu două decenii, acest cuvânt nici măcar nu exista în dicţionar! Alte probleme care au apărut sunt: recrudescenţa astmului, leziuni ale căilor respiratorii, leziuni pulmonare, dureri în gât ciudate, angine care dispar la fel de pe neaşteptate cum apar, gripe care nu sunt cu adevărat gripe, maladii ale ochilor, ale pielii

mentale contează pe apatia oamenilor şi, de fapt, ele au ajutat din plin la crearea acestei stări de conştiinţă, începând din anii 1950, prin fluorizare, aspartam şi drogurile vândute pe stradă. Este binecunoscut faptul că guvernele anumitor ţări experimentează tehnologii noi asupra populaţiei lor de zeci de ani. Există rapoarte care au fost făcute publice care o dovedesc. Pentru a opri acest genocid tăcut trebuie trezit spiritul oamenilor şi mass-media cu privire la acest flagel invizibil care ne copleşeşte de câţiva ani! Dacă un procentaj atât de mic de oameni este preocupat de acest fenomen, conducătorii acestor agenţii au motiv să creadă, analizând situaţia, că se găsesc deasupra oricărei bănuieli şi că nu există nimic de care să se teamă. Dâre de condensare sau dâre ale morţii? Dârele de condensare [contrails]

Explicaţia cu care, iniţial, responsabilii civili şi militari ai forţelor aeriene i-au liniştit pe observatori, a fost aceea că ar fi vorba doar de dâre de condensare. La întrebarea de ce aceste urme nu existau cu mai mulţi ani în urmă răspunsul a fost că atunci avioanele nu zburau atât de sus încât să permită formarea acestor dâre. În anumite cazuri, aceste dâre, au spus ei, pot rezulta ca urmare a aruncării restului de carburant, în vederea unei posibile aterizări forţate. Cu toate acestea, înmulţirea acestor dâre (nu toate avioanele care zboară riscă să se prăbuşească, din câte se ştie...) şi aspectul lor face să fie ridicol şi inadmisibil acest gen de justificare... În urma amplitudinii pe care fenomenul a luat-o şi în lipsa unor explicaţii plauzibile, soluţia pe care autorităţile au găsit-o a fost să îl transforme în „legendă urbană”, împiedicând orice studiu ştiinţific serios. Folosindu-se de tragicele atentate din 11 septembrie 2001, au îngropat definitiv chestiunea. Ca urmare a aşa-zisei ameninţări internaţionale a terorismului, a fost impusă, sau cel puţin se urmăreşte să fie impusă, obligativitatea sprijinului şi încrederii absolute faţă de guverne. Chestiunea dârelor morţii [chemtrails] a ajuns, deci, să facă parte rapid dintre subiectele pe care mass-media le evită cu orice preţ... Dezbaterea a continuat însă pe internet. Autorităţile militare şi guvernamentale iau în derâdere aceste afirmaţii ca fiind conspiraţioniste sau le denunţă drept zvonuri lipsite de fundament. S-a mers chiar până la a vorbi de propagandă teroristă antiguvernamentală, pentru a închide, o dată pentru totdeauna, gura celor băgăreţi. Ar trebui, cu toate acestea, să se realizeze o anchetă serioasă şi independentă şi să se dispună realizarea unor analize la laboratoare controlate de servicii neguvernamentale, dacă mai există aşa ceva... Deşi sunt destul de mulţi cei care au observat acest fenomen alarmant, numărul celor care au întreprins o campanie activă pentru informarea populaţiei este foarte mic. Agenţiile guverna-

sunt favorabile dezvoltării lor. Dacă vedem pe cer dâre de condensare [contrails] – considerate aşa după aspectul lor – care se transformă în „nori“ , putem concluziona că nu sunt alcătuite din vapori de apă şi deci este vorba de altceva! Timpul prevăzut pentru disiparea dârelor de condensare [contrails] este relativ scurt, două minute sau mai puţin. Aceasta presupune că dâra respectivă este alcătuită în special din vapori de apă, cel puţin conform definiţiei sale clasice (condensation trail sau dâră de condensare). Nivelul de disipare a dârelor de condensare [contrails] depinde mult de mărimea particulelor cristalelor de gheaţă şi de cantitatea de raze solare. Dependenţa de umiditatea relativă nu este evidentă. Un nor care se formează în urma trecerii unui avion, atunci când se produce aceasta, depinde în principal de temperatura, de umiditatea relativă, de tipul şi de mărimea particulelor (nucleelor) de aerosol care sunt introduse Formarea şi disiparea dârelor normale de condensare [contrails] şi formarea de nori trebuie să fie recunoscute ca fiind două procese fizice separate care rezultă ca urmare a unor condiţii diferite şi variabile în cele două cazuri. Dâre ale morţii [chemtrails]

sunt adesea scindate, cu un gol sau o întrerupere în traseu, ca şi cum ar fi fost schimbat rezervorul din care au fost pulverizate. Fapt important: cei care au observat aceste fenomene nu sunt cârcotaşi profesionişti sau ufologi de salon. Ei sunt mai degrabă pasionaţi de aviaţie, medici, oameni de ştiinţă, poliţişti, jurnalişti integri... şi oameni cărora aceste împrăştieri le provoacă iritaţii oculare sau bronhice, alergii şi oboseală. Ei aparţin tuturor claselor societăţii. Plecând de la criterii de sănătate publică, s-a creat o reţea de observatori ai dârelor morţii [chemtrails], care este extrem de activă pe internet. Scrisoarea unui mecanic de aviaţie Vă oferim în continuare o scrisoare extrem de interesantă, care a fost publicată pe site-ul lui Clifford Carnicom, apoi afişată pe site-ul lui Jeff Rense (ambele site-uri sunt dedicate acestui subiect legat de crimele realizate prin intermediul „dârelor morţii” [chemtrails]), scrisă de un mecanic de aviaţie. Chiar dacă unii pot obiecta că provenienţa acestei misive este incertă, ea coincide cu multe alte mărturii, inclusiv cu scrisoarea unui director al unei linii aeriene, ca răspuns la declaraţiile mecanicului anonim. Chemtrail-uri. Un mecanic de aviaţie s-a împiedicat de adevăr?

De la apariţia avioanelor cu reacţie, neam obişnuit să vedem pe cer dâre albe în urma lor, atunci când trec pe deasupra noastră, la mare altitudine. Aceste dâre albe – în engleză contrails, [dâre de condensare] – depind în special de doi factori: umiditatea ambiantă şi temperatura, foarte scăzută la acea altitudine. Ele pot să fie alcătuite din fine picături de apă condensate sau din cristale de gheaţă şi de zăpadă. Aceste dâre pot să apară la altitudine joasă, aproape de nivelul solului, doar în zone cu un climat extrem de rece (Antarctica, Arctica) şi constituie un serios handicap pentru circulaţia aeriană. La altitudine, aceste condiţii se manifestă regulat începând de la 9000 de metri. Dârele pot rămâne vizibile mai multe minute înainte de a fi dispersate de vânt, gradat, până când dispar complet. Aceste dâre de condensare, nefiind formate decât din molecule de apă, sunt aproape inofensive, mai ales prin comparaţie cu poluarea pe care o singură turbină de avion o generează, datorită arderii carburanţilor şi ai altor agenţi chimici. Dârele de condensare [contrails], fiind compuse din vapori de apă, se disipă după o scurtă perioadă de timp. Conform meteorologului Thomas Schlattes de la Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică a Statelor Unite, ele nu se pot forma decât la temperaturi de - 60°C şi mai mult, la niveluri de umiditate relativă de 70% şi la altitudini foarte mari. Ca incident separat şi distinct în ansamblul acestor evenimente, norii se pot forma dacă temperatura, umiditatea relativă şi condiţiile de vaporizare

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­

De la mijlocul anilor 1990 încoace, în SUA a început să fie observată înmulţirea unor dâre de un tip nou. Ele apar la altitudine mai joasă decât cea a dârelor de condensare [contrails], uneori chiar aproape de nivelul solului, pot să fie albe sau colorate şi se estompează foarte lent, lăsând să treneze o ceaţă în care pot fi detectate diverse particule sau filamente. Uneori, ele formează nori longitudinali care se taie brusc, lăsând un gol în respectiva dâră. Apoi norii par a se forma din nou pentru a se termina la câţiva kilometri mai departe. Sau, dimpotrivă, dâra taie cerul de la un capăt la altul al orizontului. Aceşti nori nu sunt întotdeauna situaţi la mare altitudine, după cum pretind autorităţile militare sau cele ale controlului aerian. Foarte adesea, îi putem sesiza la înălţimi cuprinse între 1000 şi 5000 metri, dar şi mai sus de 9000 de metri, care este altitudinea culoarelor de zbor ale avioanelor comerciale. În unii dintre aceşti nori putem discerne curcubeie sau o culoare portocalie. Alţii sunt pătaţi de mase mai închise în interior, sau tivite cu negru. Aceste mici dâre se expansionează destul de rapid (în funcţie de viteza vântului) şi produc pene fine sau plase în evantai. Spre deosebire de dârele de condensare [contrails], dârele morţii [chemtrails]

„Din motive pe care le veţi înţelege pe măsură ce veţi citi ceea ce urmează, nu-mi pot divulga identitatea. Sunt un mecanic de aviaţie şi lucrez pentru o linie aeriană importantă. Muncesc într-o bază de întreţinere situată într-un mare aeroport şi hazardul a vrut să descopăr ceea ce nu-mi era vizibil destinat. Mai întâi, trebuie să vă explic în două cuvinte cum funcţionează ierarhia în lumea mecanicilor din domeniul aeronautic. Acest lucru este important pentru înţelegerea relatării mele şi pentru cauza căreia îi consacraţi o mare parte din energia voastră. Mecanicii de aviaţie îşi doresc să lucreze în trei domenii: avionica, motoarele şi comenzile de zbor. Se consideră că mecanicii care lucrează pe aceste sisteme au atins cele mai înalte grade ale scării ierarhice. Vin apoi mecanicii care lucrează la sistemele hidraulice şi aparatele de climatizare. Următorii sunt cei ataşaţi sistemelor subalterne.

În sfârşit, pe treapta cea mai de jos a acestei scări, se găsesc mecanicii care lucrează la sistemele de golire a fluidelor. Niciun mecanic nu vrea să lucreze la pompe, rezervoare şi sistemul de conducte


Suntem cu ochii pe voi! care servesc la înmagazinarea deşeurilor toaletelor din avioane. Totuşi, în fiecare aeroport unde am lucrat eu, există întotdeauna doi sau trei mecanici care se oferă voluntari pentru acest serviciu, oricare ar fi aeroportul. Ceilalţi mecanici sunt foarte fericiţi să-i lase să facă aceasta. Nimeni nu acordă cu adevărat atenţie acestor oameni şi niciun mecanic serios nu are o legătură veritabilă cu aceşti mecanici de zona a doua. De fapt, nu m-am aplecat niciodată cu adevărat asupra acestui aspect, până foarte de curând. Majoritatea companiilor aeriene au acorduri de servicii reciproce cu celelalte companii care utilizează acelaşi aeroport. Aceasta înseamnă că dacă o companie are o problemă tehnică, de ea se va ocupa unul dintre mecanicii noştri. În schimb, dacă unul dintre avioanele noastre este în dificultate acolo unde îşi are baza de întreţinere o altă companie aeriană, avionul nostru va fi reparat de ei. Într-o zi, acum aproximativ o lună, am fost chemat la bază pentru a lucra la avionul unei alte companii. În momentul în care m-a chemat, controlorul nu ştia care era problema şi nu putea să-mi dea niciun detaliu. Atunci când am sosit la faţa locului, am descoperit că pana se situa la nivelul înmagazinării deşeurilor. Nu existau alte soluţii: trebuia să mă strecor în interiorul carlingii pentru a rezolva problema. Pătrunzând în compartiment, mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Avionul avea mai multe rezervoare, pompe şi tuburi decât erau menţionate în caietul de sarcini. La început, am presupus că sistemul fusese modificat. Nu mai lucrasem pe un aparat de acest tip de mai bine de zece ani. Urmărind să găsesc problema, am realizat rapid că tubajul şi rezervoarele suplimentare nu erau legate la sistemul de evacuare... Tocmai descoperisem acest lucru, când un alt mecanic de la compania mea a apărut subit. Era tocmai unul dintre mecanicii care lucrau în mod obişnuit pe aceste sisteme. I-am predat lucrul cu mare plăcere. Plecând, l-am întrebat despre acea echipare suplimentară. El mi-a răspuns: Vezi-ţi de treaba ta şi lasă-mă să mă îngrijesc de a mea!

A doua zi, lucram la calculatorul firmei ca să văd un plan de cablaj. Pentru că tot eram acolo, am decis să fac o cercetare cu privire la echipamentul suplimentar pe care îl găsisem în avion. Spre marea mea surpriză, manualele nu făceau nicio referire la echipamentul pe care îl văzusem în ajun. Am căutat în dosarele producătorului şi nu am găsit nimic nici acolo. Curiozitatea mea era atinsă în punctul sensibil: eram cu adevărat hotărât să descopăr natura acestui echipament. Săptămâna următoare am primit trei dintre avioanele noastre, în hangarul principal, pentru inspecţia periodică. În timpul acestor inspecţii, în jurul avionului forfotesc peste tot o mulţime de mecanici. Tocmai îmi terminasem treaba şi am decis să mă duc să văd sistemul de evacuare pe unul dintre aparate. Cu toţi mecanicii din

jur, eram sigur că nu avea să mă observe nimeni. Spre marea mea surpriză, avionul pe care am ales să-l inspectez avea şi el acel tip de echipare suplimentară! Am început să urmez sistemul conductelor, pompelor şi rezervoarelor. Am descoperit ceea ce părea a fi unitatea de comandă a respectivului sistem. Era o cutie de comandă standard folosită în aviaţie, dar fără cea mai mică inscripţionare. Puteam urma firele de la cutia de comandă la pompe şi la valve, dar niciun alt circuit de comandă nu era conectat la această unitate. Singurele fire care erau racordate la această unitate erau legate la sistemul operaţional al comenzilor avionului. Sistemul avea un rezervor mare şi două mai mici. Era dificil de văzut datorită îngustimii compartimentului, dar mi s-a părut că rezervorul mare ar fi putut cuprinde 200 litri. Rezervoarele erau legate la o supapă de golire şi de umplere care trecea prin fuzelaj, chiar în spatele supapei de golire a sistemului fluidelor uzate. Căutând unde ducea acest racord sub avion, am văzut că era ascuns în spatele unui fals panou, sub un alt panou care, la rândul lui, ajungea la sistemul canalului de golire. Am început să urmăresc tubajul pompelor. Aceste tuburi conduceau la o reţea de conducte mai mici care se terminau în marginile din spate ale aripilor şi ale stabilizatoarelor orizontale ale avionului. Dacă priviţi cu atenţie aripile unui avion mare veţi vedea un mănunchi de fire, aproximativ de grosimea unui deget, care iese din marginea din spate a aripii. Acestea sunt tije de descărcare statice. Ele sunt folosite pentru a disipa sarcina de electricitate statică care se acumulează pe un avion în zbor. Am descoperit că acele conducte duceau la una din trei dintre aceste tije de descărcare electrostatică. Iar aceste false tije de descărcare electrostatică fuseseră găurite ca pentru a lăsa să scape un produs oarecare prin ele.

Trecuse o vreme de când eram cocoţat pe aripă. Dintr-o dată, unul dintre supraveghetori mi-a ordonat să părăsesc hangarul. El mi-a spus după aceea că treaba mea era terminată şi că nu eram autorizat să fac ore suplimentare. Cele două zile care au urmat au fost foarte încărcate şi nu am găsit niciun minut liber pentru a-mi continua mica anchetă. Două zile după descoperirea mea, am fost chemat să înlocuiesc un detector de temperatură pentru un motor de avion care se pregătea să decoleze. Am terminat lucrul şi m-am întors la hârţogărie. Aproximativ 30 minute mai târziu, am fost convocat de directorul general. Atunci când am intrat în biroul său, mă aşteptau acolo reprezentantul sindicatului nostru şi alte două persoane, pe care nu le cunoşteam. Directorul mi-a spus că a fost descoperită o problemă serioasă. Eram suspendat pentru o greşeală gravă. Mi-a spus că scrisesem intrări false în raportul

meu de lucru în legătură cu detectorul de temperatură pe care tocmai îl instalasem cu câteva ore înainte. Eram consternat şi am început să protestez. Am spus că era ridicol şi că făcusem cât se poate de conştiincios acea treabă. Reprezentantul sindicatului s-a interpus. El a recomandat să aruncăm un ochi la avion, pentru a lămuri situaţia. Atunci eu am întrebat cine erau ceilalţi doi oameni. Directorul general mi-a indicat că erau inspectori de securitate ai companiei aeriene, dar că nu erau obligaţi să-mi dea numele lor. Ne-am înapoiat deci la avion, care ar fi trebuit deja să decoleze, dar care era încă garat la rampa noastră de întreţinere. Am deschis capota motorului şi reprezentantul sindicatului a scos detectorul de temperatură. A verificat numărul de serie şi a constatat că era piesa veche. Atunci ne-am dus la magazia de piese şi reprezentantul sindicatelor a verificat raportul meu. De pe o etajeră, el a luat o cutie sigilată. A deschis-o şi a scos un detector de temperatură având acelaşi număr de serie cu cel pe care îl instalasem. Imediat, el mi-a spus că sunt suspendat pentru o săptămână fără salariu. M-am odihnit acasă în prima zi a suspendării mele, întrebându-mă ce s-a petrecut. Seara, am primit un apel telefonic. Vocea mi-a spus: „Acum ştii ce păţesc mecanicii care îşi bagă nasul acolo unde nu au nimic de făcut. Data viitoare când o să te amesteci să lucrezi la sisteme care nu te privesc, o să-ţi pierzi slujba! Cum mă simt generos astăzi, cred că o să te poţi întoarce la treabă curând.“ CLIC. Am făcut imediat apropierea între ceea ce tocmai se produsese şi faptul că descoperisem acel tubaj misterios. În dimineaţa următoare am fost chemat de directorul general. El mi-a spus că datorită excelenţei dosarului meu suspendarea fusese redusă la o zi. Trebuia deci să mă reapuc imediat de treabă. Singurul lucru la care mă puteam gândi era: Ce încercau „ei” să ascundă şi cine sunt aceşti EI?

Revenirea la treabă a fost ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic. Niciunul dintre ceilalţi mecanici nu a amintit de suspendarea care îmi fusese dată. Reprezentantul sindical mi-a spus de altfel că era inutil să vorbesc despre aceasta. Dar în noaptea aceea am căutat pe internet pentru a urmări să găsesc răspunsuri. Nu-mi amintesc cum am ajuns aici, dar am găsit siteul vostru. Atunci situaţia a devenit din ce în ce mai clară. A doua zi dimineaţă la serviciu, în interiorul dulapului meu, care era încuiat, am găsit o notă tipărită. Ea spunea: „Curiozitatea a ucis pisica. Nu te uita pe site-urile internet care nu te privesc.” Mi-am spus: „Ia te uită! EI mă observă.” Nu ştiu ce produse pulverizează ei prin intermediul acelor sisteme ciudate, dar pot să vă certific că o fac. Îmi imaginez că utilizează camioanele cisternă pentru a încărca acele rezervoare. E vorba de camioanele care golesc deşeurile rezervoarelor de vidanjare a toaletelor. În mod obişnuit,

aeroporturile încredinţează unor subcontractori acest gen de lucru şi nimeni nu se apropie de aceste camioane. Cine ar vrea să urmărească un camion umplut de fecale? Golind rezervoarele fluidelor uzate, aceşti oameni umplu rezervoarele sistemului jicloarelor de vaporizare. Cunoscând planurile de zbor ale avioanelor, ei programează probabil unitatea de comandă cu scopul ca ea să înceapă să pulverizeze o anumită cantitate din respectivul produs după un anumit timp, îndată ce avionul a atins o anumită altitudine sau atunci când el se găseşte deasupra anumitor zone locuite. Ciocul jicloarelor (elemente al carburatorului sub forma unor tuburi cu unul sau mai multe orificii prin care se pulverizează în carburator debitul de combustibil necesar) falselor tije electrostatice este atât de mic încât nimeni din avion nu ar putea remarca acest lucru. Dumnezeu să ne ajute pe toţi, un cetăţean căruia îi pasă.“ Răspunsul unui funcţionar superior al unei linii aeriene, postat pe site-ul lui Clifford Carnicom „Domnule Carnicom, Citind scrisoarea pe care aţi primit-o de la mecanicul anonim, m-am simţit obligat să-i răspund. Şi eu muncesc pentru o linie aeriană, cu toate că la un nivel ierarhic superior. Nu voi numi linia aeriană, nici oraşul în care mă aflu, nici postul pe care îl ocup, din motive evidente de securitate. Aş vrea să pot documenta tot ceea ce sunt pe punctul să vă dezvălui. Dar este practic imposibil să o fac, întrucât aceasta ar putea în cele din urmă să antreneze consecinţe fatale pentru mine.

Elementele conţinute în scrisoarea mecanicului anonim mi se par autentice. În SUA există companii aeriene care au participat la un proiect numit Project Cloverleaf [Proiectul Frunza de treflă], timp de câţiva ani. Unii îşi amintesc că au primit consemne în această direcţie în 1998. Personal, am fost avizat în 1999. Cei câţiva funcţionari ai liniilor aeriene care au primit instrucţiunile în ceea ce priveşte proiectul Cloverleaf au fost supuşi cu toţii unor controale de securitate severe cu privire la antecedentele lor personale şi, chiar înainte să putem primi aceste instrucţiuni, am fost puternic presaţi să semnăm un acord de ne-divulgare, care declară în esenţă că, dacă spunem ceea ce ştim, indiferent cui, riscăm închisoarea. În biroul nostru, aproximativ douăzeci de funcţionari am primit aceste instrucţiuni, care ne-au fost date de doi funcţionari oficiali din cadrul unui organism guvernamental. Nu au revelat care. Au spus că guvernul avea să remunereze linia noastră aeriană şi, de asemenea, şi altele, cu scopul de a pulveriza anumite produse chimice

11

speciale prin intermediul avioanelor comerciale. Atunci când au fost întrebaţi care erau aceste produse chimice, unde şi de ce urma să le pulverizăm, ei ne-au indicat că informaţia ne-ar fi oferită dacă ar fi nevoie... Au precizat că noi nu aveam de ce să aflăm mai mult în această direcţie. Şi au continuat atunci să afirme că acele produse chimice erau inofensive. În cele din urmă, au concluzionat că programul era de o asemenea importanţă, încât el trebuia să fie finalizat cu orice preţ. Atunci când noi i-am întrebat de ce nu desemnau numai avioanele lor militare pentru a pulveriza aceste produse chimice, ei au declarat că nu există suficiente avioane militare disponibile pentru a elibera aceste produse chimice pe o scară atât de mare. Acesta este motivul pentru care proiectul Cloverleaf a fost lansat, pentru a permite unor linii aeriene comerciale să ajute la răspândirea acestor produse chimice în atmosferă. Apoi, cineva a întrebat de ce tot acest secret... Reprezentanţii guvernului au declarat atunci că dacă marele public ar şti că avioanele care zboară deasupra capetelor lor împrăştie produse chimice în aer, grupurile de ecologişti ar cere încetarea pulverizării. Cineva a pus unuia dintre oamenii guvernului întrebarea următoare: Dacă produsele chimice sunt inofensive, de ce să nu se facă publică natura lor şi motivul pentru care le pulverizăm? El a părut derutat de această întrebare şi a răspuns pe un ton autoritar că publicul nu are nevoie să ştie ce se petrece, dar că acest program a fost conceput numai pentru binele său. El a declarat de asemenea că noi trebuie să păstrăm tăcerea şi să nu mai punem întrebări în această direcţie. După care, şedinţa de informare a fost încheiată.

În biroul nostru, toate documentele în ceea ce priveşte proiectul Cloverleaf sunt păstrate în seifuri. Nimeni nu are dreptul să scoată aceste documente. Foarte puţini funcţionari au acces la ele şi ei nu vorbesc niciodată despre conţinutul lor. Domnule Carnicom, eu nu sunt deloc imbecil. Ştiu că se petrece ceva şi sunt sincer înspăimântat. Mă simt foarte vinovat că ştiu de existenţa acestei operaţiuni, dar sunt obligat să tac. Sunt tulburat ştiind că firma pentru care muncesc ar putea fi pe cale să-i otrăvească pe americani. Sper că această scrisoare va deschide ochii anumitor persoane asupra a ceea ce se produce, în acest moment, pe cerul nostru. Vă repet că aş vrea să pot să vă ofer o informaţie documentată, dar înţelegeţi de ce trebuie să păstrez anonimatul absolut. Mulţumesc.“ George Preda

http://www.yogaesoteric.net

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­


In memoriam

12

Justiţiarul Adrian Păunescu Motto:

Pe pământ avem de toate Şi mai bune şi mai rele, Bune, rele, Şi-nchisori şi libertate Şi-a putea şi nu se poate Şi ruină şi cetate Genii mari şi frunţi tembele, Vânt ce stă şi vânt ce bate Şi martiri dar şi lichele, Nedreptate şi dreptate Şi-a putea şi nu se poate Şi noroi şi stele. („Pământul deocamdată” de Adrian Păunescu)

Privilegiu pentru un simplu muritor, o oră de conversaţie cu nemuritorul Adrian Păunescu Întâlnirea mea cu Adrian Păunescu a avut loc într-o zi mohorâtă de la sfârşitul iernii anului 2001. Mohorât şi amărât era şi sufletul meu, după evacuarea abuzivă şi nedreaptă a bibliotecii înfiinţată de mine la Sibiu, „Biblion”, unica bibliotecă publică cu capital integral privat, la acea dată, în România. Senatorul Păunescu era preşedintele Comisiei pentru Cultură din Senat şi cea mai potrivită persoană pentru a se implica în lupta mea pentru dreptate, mai ales că eram mandatat şi de alte două instituţii de cultură prigonite de proaspătul dictator instalat la Sibiu, datorită naivităţii alegătorilor, Klaus Iohannis. Celelalte două lăcaşuri de cultură erau librăria „Mihai Eminescu”, evacuată de persoana fizică – nu primarul! – Klaus Iohannis chiar la aniversarea zilei de naştere a poetului naţional, în 15 ianuarie 2001, în încheierea anului declarat oficial de Ministerul Culturii „Anul Eminescu” şi Casa de Cultură a studenţilor din Sibiu, pe cale să fie evacuată abuziv de către Consistoriul Bisericii Evanghelice. Trebuie să mărturisesc, sincer, că nu am fost un fan al Cenaclului „Flacăra”, deşi aparţineam „generaţiei în blugi” şi cumpărasem toate discurile cu Vintilă, Hruşcă, Şeicaru, Alifantis, Bodolan şi alţii lansaţi de Adrian Păunescu. Asistasem doar la două spectacole, ambele desfăşurate la Sibiu: primul pe stadionul Voinţa, împreună cu soţia mea, iar la al doilea, m-am nimerit întâmplător, fiind cu fiica mea, care avea doar câţiva anişori, în Parcul Tineretului. În timp ce ea se juca la leagăne, eu stăteam pe iarbă şi ascultam muzica cenaclului care tocmai se desfăşura pe scena cinematografului de vară . Mă

deranja politizarea excesivă a cenaclului, deşi realizasem că era doar o „găselniţă”, tocmai pentru a face posibilă continuitatea acestei manifestări de massă, atât de asemănătoare cu festivalul de la Woodstock, culmea, pus la zid pentru că reprezenta „cultura decadentă a capitalismului”. Eu, un rebel prin excelenţă şi un nonconformist care am înotat împotriva curentului, în ambele regimuri, nu doream să mă manifest la un loc cu „turma” îndoctrinată de atunci, la fel cum azi nu vreau să fac parte din „turma” îndobitocită de massmedia ostilă interesului naţional. Dacă pe vremea comuniştilor eram un cosmopolit, ahtiat după cultura occidentală, acum am devenit un patriot însetat de cultura autohtonă. Mahatma Gandhi spunea: „Tu trebuie să reprezinţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”. Am văzut schimbarea din decembrie 1989, am participat chiar la ea, dar nu mi-a plăcut rezultatul şi nici nu m-am regăsit spiritual în acea schimbare, aşa că m-am întors la identitatea naţiei mele, fără prejudecăţi şi conotaţii politice. Nu m-am schimbat ca politicienii cameleoni, după cum a bătut vântul, deveniţi peste noapte capitalişti convinşi, după ce o viaţă întreagă fuseseră comunişti fanatici. Transformarea mea a fost în sens invers curentului general de prosternare în faţa Occidentului. Urăsc obedienţa şi nu am acceptat niciodată să îngenunchez în faţa străinilor, indiferent că au fost ruşi, americani, nemţi sau alţii care şi-au băgat nasul în treburile ţării mele! În schimb, spre deosebire de majoritatea colegilor săi din Parlament, Păunescu a rămas consecvent, nu şi-a negat trecutul, nu a întors spatele vechilor camarazi şi a rămas până la sfârşit un om de stânga. Ce dovadă mai mare de caracter vreţi, în zilele noastre, când politicienii îşi schimă doctrinele mai des decât amantele? Cu toate că nu am fost un împătimit al Cenaclului „Flacăra”, îl admiram pe Adrian Păunescu, atât ca poet, cât şi ca gazetar. Citeam cu pasiune reportajele, articolele de cultură şi sport din revistele „Flacăra”, dar şi „Săptămâna”, urmărind polemica dintre cele două publicaţii, care şi acum cred că era creată artificial,

doar pentru creşterea tirajului ambelor publicaţii. Lucru care a reuşit de minune, fiindcă cele două reviste se epuizau rapid la chioşcurile de ziare. Citisem pe nerăsuflate cartea „De la Bârca la Viena şi înapoi”, care s-a vândut pe sub mână, dar am avut noroc cu „pilele” mamei mele la una din multele librării sibiene din acele timpuri. Acum, în centrul Sibiului, mai există doar o singură librărie, faţă de cinci, câte erau înainte! Tocmai, pentru că-l citisem pe

Adrian Păunescu, am avut mari emoţii la întâlnirea cu el. În plus, era şi teama de a nu da peste un personaj infatuat, plin de sine, aşa cum îl percepusem eu, greşit şi pripit, privindu-i apariţiile televizate sau când îl văzusem, pe viu, la masa instalată pe pista de zgură roşie a stadionului „Voinţa”. În momentul în care a intrat în sala de protocol, unde fusesem condus de către unul din consilieri, m-am simţit copleşit, nu de statura sa masivă, nici de personalitatea excesivă, cu care eram în temă, ci de dispoziţia pentru dialog, răbdarea de a-mi asculta păsul şi atitudinea sa instant-justiţiară. Nici măcar nu am încercat să-mi ascund sentimentele şi i-am spus din start că mă simt complexat în faţă cu un munte al culturii româneşti, eu, cu iniţiativa mea bibliotecară, fiind doar o mică moviliţă. Mi-a zâmbit binevoitor şi a privit interogativ spre teancul de dosare pe care-l etalasem deja în faţa mea. Am început să-i spun, fluturând simultan şi actele doveditoare, despre abuzurile primarului instalat de câteva luni la cârma Sibiului. După ce mi-am terminat „pledoaria”, Adrian Păunescu l-a trimis pe tânărul consilier, care notase conştiincios toate cele istorisite de mine, să xeroxeze grămada de acte care susţineau acuzele mele. Noi doi am rămas să mai discutăm despre pornirile de

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­

dictator ale lui Klaus Iohannis, care atunci, la începutul anului 2001, erau într-o fază incipientă. Păunescu a fost primul care a făcut legătura dintre oprimarea culturii, care tocmai era în desfăşurare la Sibiu şi originea etnică a primarului, făcând aluzie la arderea cărţilor de către hitlerişti în pieţe publice. Eu am fost rezervat, neîndrăznind să „pedalez” pe naţionalitatea lui Iohannis, deoarece aveam experienţa unei convorbiri cu Adrian Năstase în vara anului 2000, înainte de alegerile parlamentare care aveau să-l instaleze în fotoliul de prim-ministru, când acesta a spus că nemţii sunt oameni corecţi, că şi ei o au, la P.S.D., o doamnă de origine germană, Hildegard Puwak, care este o pildă vie de cinste, onoare şi altruism. Ulterior s-a văzut cât de cinstită a fost Frau Puwak, atunci când a izbucnit scandalul cu fondurile europene nerambursabile, deturnate de aceasta spre firmele lui bărbatusău. Ceea ce a făcut Puwak sunt doar mici găinării pe lângă toate ticăloşiile comise de Iohannis de-a lungul anilor. Doar Dan Iosif, cu care m-am întâlnit tot în acelaşi an, 2001, la Cotroceni, fiind consilierul preşedintelui de atunci al României, Ion Iliescu, mi-a spus franc, în faţă, cu stilul său inconfundabil: „Prietene, nu avem ce să-i facem lui Iohannis, chiar dacă ştim că are bube-n cap, fiindcă nu ne lasă Germania. Protejarea sasului lor de la Sibiu în faţa justiţiei este una dintre condiţiile secrete ale aderării României la U.E., aşa că nu te mai strofoca”. Cele spuse de răposatul Dan Iosif s-au confirmat prin derularea evenimentelor. Indiferent ce partid a urmat la guvernare, Iohannis a rămas un „tabu”, deasupra Justiţiei şi chiar a Constituţiei, care spune că „nimeni nu este mai presus de legi”. Iată că Iohannis Klaus Werner este şi va rămâne mai presus de legi! Am să închei evocarea întâlnirii mele cu Adrian Păunescu prin mărturisirea unui secret. Cei care mă cunosc ştiu că sunt un om tare. La câte lovituri am primit pe parcursul vieţii, nici nu am cum să fiu altfel. Nu am plâns nici când mi-am îngropat părinţii. Doar de două ori am plâns în faţa altei persoane, cauza fiind aceeaşi: enorma nedreptate care mi s-a făcut prin evacuarea acelei

biblioteci din imobilul furat de familia Iohannis prin acte false, aspect recunoscut definitiv şi irevocabil de justiţia română. Prima dată am plâns chiar în ziua evacuării (30 noiembrie 2000),când muncitorii primăriei, trimişi de Iohannis, aruncau cărţile mele, strânse cu trudă de cel puţin trei generaţii de cititori, ca pe nişte saci de cartofi într-un camion care nici măcar nu ştiam unde le va transporta. Atunci m-a văzut doar soţia mea. A doua oară în viaţa mea, când am plâns, a fost în faţa lui Adrian Păunescu, când pur şi simplu am cedat nervos, copleşit de atâta nedreptate strigătoare la cer, dar şi de bunătatea marelui poet, primul care şi-a dat seama că am dreptate şi mi-a întins o mână de ajutor. Sprijinul acordat de acest OM, scris cu majuscule pentru că aşa merită, s-a materializat prin două interpelări în plenul Senatului României. Mulţumesc, maestre! Dacă mă vezi de acolo, dintre aştri, o să observi că plâng şi acum când scriu despre tine. Marius Albin MARINESCU Sibiu, 6 noiembrie 2010 Nota redacţiei: Publicăm a doua interpelarea din Parlament, referitoare la jaful imobiliar de la Sibiu, a senatorului Adrian Păunescu. De asemenea, reproducem şi răspunsul primit, cu comentariile marelui poet, nemulţumit de explicaţiile oferite. Aceste intervenţii parlamentare confirmă implicarea lui Adrian Păunescu în apărarea culturii şi intereselor comunităţii sibiene. Sursa: Monitorul Oficial al României, parte a II-a. MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA a II-a, Nr. 59/27.IV.200: O a doua interpelare se referă la o situaţie gravă din municipiul Sibiu, situaţie care mi-a fost adusă la cunoştinţă de un grup de sibieni, în frunte cu domnul Marius Albin Marinescu din Sibiu, care reclamă gravele probleme cu care se confruntă marele oraş, datorită, spune Domnia sa, primarului Johannis Klaus. Domnul Marinescu Marius Albin, în calitate de patron şi director al unei biblioteci publice cu capital integral privat din România „BIBLION”, cu sediul anterior în municipiul Sibiu, aduce la cunoştinţă că persoane publice din Sibiu au comis numeroase infracţiuni care prejudiciază grav statul român. Iată o primă situaţie expusă de aceşti cetăţeni. Actualul primar al Sibiului este acuzat că, alături de reprezentanţi ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, avocaţi şi no-


In memoriam tari publici, a pus la cale un sistem prin care el şi soţia au intrat ilegal în posesia a două imobile uriaşe în centrul vechi al oraşului, unul pe strada Nicolae Bălcescu nr. 29, unde funcţiona, alături de Librăria „Eminescu” şi unica bibliotecă privată din România” , amândouă evacuate între timp şi celălalt pe strada General Magheru nr. 35. În locul Librăriei „Eminescu”, librărie celebră în Sibiu, domnul primar al Sibiului a adus o bancă comercială austriacă. Domnul Marinescu mai menţionează că în aceste imobile trăiesc locatari care, conform Legii nr. 112 din 1995, şi-au cumpărat apartamentele în care locuiesc, şi asta în virtutea faptului că locuinţele nu au fost revendicate la acel moment. Presa centrală a scris pe larg despre aceste abuzuri, „Jurnalul naţional”, în ediţiile sale din 12 şi, respectiv, 28 februarie 2001, la rubrica „Adevăruri scandaloase”, relatând despre „caracatiţa corupţiei” instaurate la Sibiu, sub oblăduirea primarului Johannis Klaus şi a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu, Ioan Berghezan. Pe linia acestor ilegalităţi şi a altora cu imobile, în centrul istoric al Sibiului se înscrie atenţie, şi aici este un apel şi la ministrul culturii!, şi renovarea uneia dintre cele mai vechi case din oraş de către ducatul luxemburghez, cu condiţia ca, la terminarea lucrărilor, acest imobil, parte a patrimoniului naţional românesc, să fie cedat Luxemburgului. Aşa ne informează petenţii. Un alt exemplu ar fi: în locul Casei de Cultură a Studenţilor şi în locul Colegiului Universitar Sibiu două obiective culturale româneşti de mare importanţă primarul actual al Sibiului vrea să promoveze un centru cultural Friederich Deutsch. Un alt punct pe care-l dezvăluie domnul Marinescu se referă la cererile Consistoriului Evanghelic care revendică 38 de imobile, practic, întreg centrul oraşului Sibiu, cât şi la cererile unui număr de 300 de cetăţeni germani saşi plecaţi din ţară care revendică imobile pentru care au primit despăgubiri de la statul român. Cel mai grav este că juriştii primăriei nu se prezintă la aceste procese şi, astfel, statul român pierde de fiecare dată. Asupra tuturor acestor chestiuni, rog autorităţile centrale, rog pe cei în drept să judece lucrurile, să le analizeze şi să le rezolve, să facă tot ceea ce depinde de Domniile lor. Am mai ridicat o dată această problemă de la Sibiu, din păcate, fără răspuns. MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA a II-a, Nr. 66/12.V.2001: Pentru domnul senator Adrian Păunescu: La interpelarea formulată de dumneavoastră şi înregistrată la Senat e ceva mai complicat, mă scuzaţi, sunt totuşi nişte probleme care trebuie explicate în detaliu. La interpelare adresată ministrului justiţiei, referitoare la situaţia imobilelor din Sibiu în care au funcţionat fosta Librărie Eminescu, Casa de cultură a studenţilor şi Colegiul universitar Sibiu, înstrăinate de actualul primar Iohannes Klaus, cu

complicitatea justiţiei locale, vă comunicăm următoarele: Din verificările dispuse, direcţia de specialitate din Ministerul de Justiţie a identificat mai multe cauze referitoare la imobilele prezentate de dumneavoastră. Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 6011 din 20 iulie 1998 pronunţată de Judecătoria Sibiu a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii Baştea Ioan, Iohannes Carmen Georgeta, Lazurcă Georgeta împotriva pârâtului statul român prin Primăria Sibiu şi s-a constatat nulitatea încheierii de intabulare, imobilul fiind situat în Sibiu, str. General Magheru nr. 35, precum şi a încheierii de intabulare nu mai citesc numele de carte funciară şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în cartea funciară prin reînscrierea proprietăţii pe numele foştilor proprietari Ghenea Ilie şi Ghenea Maria. Apelul declarat de Primăria Sibiu a fost respins de Tribunalul Sibiu, iar ulterior Curtea de Apel Alba a constatat nulitatea recursului declarat de primărie, fiind astfel menţinută hotărârea instanţei de fond. S-a reţinut în motivarea acestei hotărâri că Ghenea Ilie era muncitor, iar soţia sa, Ghenea Maria, casnică şi că le sunt aplicabile art. II din Decretul nr. 92/1950. Prin certificatul de moştenitor şi legatar s-a constatat că singurul moştenitor al defuncţilor este Baştea Nicolae, în calitate de nepot, decedat la 30 mai 1993, când masa succesorală se compune din cele două imobile şi că moştenitorii testamentari ai defunctului Baştea Nicolae sunt Baştea Ioan căruia, în calitate de legatar, îi revine întregul imobil din str. Nicolae Bălcescu şi cota de 2/4 din imobilul situat în General Magheru nr. 35, Lăzurcă Georgeta căreia, în calitate de legatar, îi revine 1/4 din str. General Magheru nr. 35 şi Iohannes Carmen Georgeta căreia, în calitate de legatar, îi revine cota de 1/4 din imobilul din str. General Magheru nr. 35. Prin contractul de vânzare, încheiat în iunie 1999, Bastea Ion a vândut cumpărătorilor Iohannes Klaus Verner şi Iohannes Carmen Georgeta cota de 1/4 din imobilul din str. Nicolae Bălcescu nr. 29, efectuându-se şi intabularea în Cartea funciară a dreptului de proprietate. Astfel, asupra imobilului din str. Nicolae Bălcescu nr. 29, construcţie şi teren, au calitatea de proprietari Baştea Ion cu o cotă de 1/2 cu titlu de moştenire, Iohannes Klaus Verner şi Iohannes Carmen Georgeta cu o cotă de 1/2 ca bun comun prin cumpărare. Prin Sentinţa nr. 8.173/1999 pronunţată de Judecătoria Sibiu a fost admisă acţiunea civilă formulată de către reclamanţii Baştea Ioan, Iohannes Klaus Verner, Iohannes Carmen Georgeta împotriva pârâtei Societatea Comercială Dacia Traiană S.A. Sibiu, precum şi cererea convenţională a pârâtei şi în consecinţă s-a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul comercial situat la parterul imobilului din str. Nicolae Bălcescu nr. 29, pârâta fiind obligată către reclamanţi la contravaloarea chiriei, reclamanţii fiind, de asemenea, obligaţi să plătească pârâtei contravaloarea investiţiilor făcute la imobil.

Precizăm că în spaţiul comercial menţionat funcţiona anterior introducerea acţiunii în evacuare Librăria Mihai Eminescu, din cadrul Societăţii Comerciale Dacia Traiană S.A. Sibiu. Prin Decizia nr. 494/2000, pronunţată de Tribunalul Sibiu, a fost respins apelul declarat de Societatea Comercială Dacia Traiană S.A. Sibiu, iar prin Decizia 3.060/2000 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost respins şi recursul introdus de aceeaşi parte, astfel că hotărârea Judecătoriei Sibiu a rămas irevocabilă. Prin sentinţa nr. 784/2000 pronunţată de către Judecătoria Sibiu a fost admisă acţiunea introdusă de către reclamanţii Baştea Ioan, Iohannes Klaus Verner, Iohannes Carmen Georgeta împotriva pârâtului Marinescu Marius Albin şi s-a dispus evacuarea pârâtului şi a bunurilor sale din spaţiul, proprietatea reclamanţilor, situat în Nicolae Bălcescu nr. 29. Tribunalul Sibiu a admis apelul declarat de Marinescu Marius Albin şi a schimbat sentinţa judecătoriei în sensul respingerii acţiunii în evacuare formulată de reclamanţi. Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia 2.524/2000 a admis recursul declarat de către reclamanţii recurenţi împotriva deciziei Tribunalului Sibiu, decizie care a fost casată şi, în urma rejudecării pricinii, instanţa de recurs a menţinut sentinţa instanţei de fond. În considerentele deciziei s-a reţinut că pârâtul, în calitate de organizator de aşezământ cultural, beneficiază de prelungirea contractului de închiriere întrucât fiind persoană fizică autorizată se poate prevala de prevederile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă nr. 40/1999. Din verificările efectuate rezultă că Iohannes Klaus Verner nu a înstrăinat până în prezent cota sa de proprietate din imobilul situat în str. Nicolae Bălcescu nr. 29. Cât priveşte imobilul în care a funcţionat Casa de cultură a studenţilor Sibiu şi Colegiul universitar Sibiu, acesta a fost redobândit în proprietate de Biserica Evanghelică Luterană din Sibiu printr-o sentinţă a Judecătoriei Sibiu din 1993. Ulterior, prin Decizia nr. 843/1997 a Curţii Supreme de Justiţie a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a fost casată sentinţa judecătoriei şi decizia civilă a Tribunalului Sibiu şi a fost respinsă acţiunea formulată de Consistoliul superior al Bisericii Evanghelice din România, fără a se proceda însă la rectificarea Cărţii funciare şi la reintabularea imobilului pe numele statului român. Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 85/10 iunie 1999, imobilul mai sus menţionat a fost transmis cu titlu gratuit Bisericii Evanghelice din România, Comunitatea evanghelică Sibiu. Vă rugăm, domnul senator, să primiţi asigurarea doamnei ministru a justiţiei, doamna Stănoiu... Domnul Doru Ioan Tărăcilă: Vă mulţumesc. Domnule senator,... Domnul Adrian Păunescu: Domnule preşedinte, domnule ministru şi domnilor colegi, sunt consternat.

Simpla lectură a textului trimis aici de Ministerul Justiţiei ne spune ceva de neînchipuit şi anume că în plină Românie republicană, cu comunicare firească între judeţe, între oraşe, între case, între străzi, apar asemenea abuzive feude (cum ne semnalau cetăţeni din Sibiu şi cum presa a scris, şi văd că nu s-a efectuat de către autorităţile centrale nici o anchetă de fond, unde puterile statului, puterea banului, apoi puterea aleasă, puterea judecătorească merg împreună şi fac ce nu-ţi dă în gând. Ceea ce ne-aţi citit acolo, domnule secretar, este un poem abracadabrant şi nebun al acaparării de bunuri prin eliminarea cetăţenilor din orice ecuaţie. Ceea ce spuneam aici, în bancă, la un moment dat când vă opriserăţi, era: „Să-i dea afară pe toţi cetăţenii, să le ia toate casele.” E ceva de neînchipuit şi noi asistăm pasiv la toate. Şi mai sunt între noi şi oameni care apără aceste uriaşe abuzuri care vor izbucni o dată şi lucrurile se vor rezolva, din păcate, prin ele însele, în explozie, că nu se poate la nesfârşit merge pe roşu. Nu se poate, domnule ministru, atâta nedreptate! Să fii primarul Sibiului, primar la alegerea căruia am tresărit şi eu de bucurie, că era un german, şi mie îmi sunt foarte dragi germanii din România şi mi-am închipuit că vom avea un exemplu de armonie, de curăţenie, de muncă, la Sibiu, oraşul iubirii mele de om tânăr. Ce ne-aţi citit aici m-a tulburat. Vă mărturisesc că îmi pare rău că nu sunt gazetar practicant, ca să zic aşa, să fac o anchetă la fiecare dintre instituţii. Nu se poate! De unde are omul ăla, cum i-aţi spus, nu ştiu cum îl cheamă, de unde au ăştia toate averile astea? De unde le iau? Pe ce criteriu le ia domnul Klaus? Nu vi se pare curios, nu vi se pare o coincidenţă nefericită şi strigătoare la cer?! Sigur că nu vă fac reproşuri. Eu vorbesc, în clipa asta, cu neantul marcat de părerea de rău că asemenea lucruri se petrec deodată cu viaţa noastră. Eu cred că trebuie o anchetă de fond de la centru. Nimeni nu va face abuzuri în teritoriu, oferindu-se ca material didactic pentru ideea de abuz. Se vor acoperi toţi. Şi se vor acoperi între ei, în faţa cetăţenilor neputincioşi. Asta era sesizarea mea, că s-a creat o feudă în care sunt posibile şi vecinătăţi cu istorica Alba Iulia, care pervertesc pe oricine încearcă să afle adevărul de acolo. Eu nu spun că eu ştiu adevărul. Eu spun doar atât: ne-aţi adus o constatare a unor procese vechi, a unei cascade de procese vechi. Eu aş vrea să vedem dincolo de aparenţele prefabricate pentru că nu e curat ce este acolo. Nu mă iau numai după Jurnalul Naţional sau după nu ştiu care alt ziar, mă iau şi după acumularea de fapte neobişnuite care nu poate fi valabilă nici măcar într-un roman prost, darmite într-o realitate atât de inteligentă cum e trista realitate românească.

13

Sunt mulţumit, în general, de ceea ce faceţi dumneavoastră, domnule secretar de stat, de ce încearcă doamna Stănoiu şi ce face doamna Stănoiu, dar sunt nemulţumit de realitatea de dincolo de cuvinte şi, aici, v-aş ruga să sesizăm autorităţile în drept şi să se încerce o aprofundare a situaţiei, nu un rezumat al dezastrului, că nu ne poate mulţumi nici pe noi şi nici pe oamenii care au sesizat că s-au distrus librării, că s-au distrus vieţi de oameni, de familii, nu, nu ne poate mulţumi un simplu rezumat constatativ. Domnul Doru Ioan Tărăcilă: Vă mulţumesc. Mai aveţi câteva datorii mai vechi, domnule secretar de stat. Bănuiesc că dacă nu... Domnul Alexe Ivanov Costache: Mai avem nevoie de timp pentru documentare. Domnul Doru Ioan Tărăcilă: Sigur, acest lucru voiam să-l spun. În momentul în care nu aţi dori să oferiţi răspuns, bănuiesc că mai aveţi nevoie de timp pentru documentare din partea ministerului. Dacă mai este cineva prezent? Vă rog! Domnul Aron Belaşcu Senatorul Belaşcu, Aron Belaşcu: Lucrurile stau aşa cum le-a prezentat domnul senator Adrian Păunescu. Trebuie să se facă o cercetare aprofundată acolo. Şi mai sunt şi altele, domnule senator, legate de acest primar Klaus Iohannes. Domnul Doru Ioan Tărăcilă: Vă mulţumesc. Stimaţi colegi, Daţi-mi voie să declar închise dezbaterile din Senat, de astăzi. Mâine de dimineaţă avem şedinţe pe comisii, vineri avem şedinţă în plen. Lucrările şedinţei s-au încheiat la orele 19,15. P.S.: Sublinierile aparţin redacţiei. Lăsând deoparte faptul că în anul 2001 Klaus Werner Iohannis era un cvasicunoscut, ca dovadă numele său reprodus incorect, trecerea timpului şi evoluţia dosarelor în justiţie au dovedit că cei doi „escu”, Adrian Păunescu şi Marius Albin Marinescu, au avut dreptate. Astfel, decizia civilă nr. 310/R din 30 iunie 2005 a Curţii de Apel Braşov a consfinţit, definitiv şi irevocabil, decizia civilă nr. 240/A pronunţată de Tribunalul Braşov în data de 22 aprilie 2004, prin care Certificatul de moştenitor şi legatar nr. 90/ 01.06.1999, emis de notarul corupt Radu Gabriel Bucşa, din Sibiu, a fost anulat ca fiind eliberat pe bază de documente false şi cu încălcarea competenţei teritoriale absolute. Prin acel Certificat măsluit obţinuse familia Iohannis casele din Sibiu, str. G-ral. Magheru, nr. 35 şi N. Bălcescu, nr. 29, imobil în care se afla şi biblioteca lui Marius Albin Marinescu. Deşi au trecut şase ani de la pronunţarea acelei sentinţe definitive şi irevocabile, nimeni nu a avut curajul să o pună în aplicare şi nici nimeni nu a păţit nimic pentru şirul de infracţiuni comise pentru deposedarea statului român de două imobile valoroase. Astfel s-a demonstrat că şi Dan Iosif a avut dreptate, atunci când a vorbit despre invulnerabilitatea lui Klaus Werner Iohannis asigurată de statul german.

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­


14

Semnal

Agenţii mogulilor Patriciu şi Vîntu îl încadrează strâns pe noul mason-şef Sămbătă seară, după două tururi de scrutin, s-a decis şefia masoneriei româneşti. Scaunul lui Chirovici a fost adjudecat de Radu Bălănescu, care a devenit Mare Maestru al Marii Loji Naţionale din România. Bălănescu, directorul Spitalului pentru copii Grigore Alexandrescu ��i şef al catedrei de Chirurgie Ortopedie Pediatrică din cadrul Facultăţii de Medicină, este, din 2006, Pro Mare Maestru al marii Loji Naţionale din România şi membru de onoare al mai multor Loji din ţară - Lafayette, Leonardo da Vinci, Novus Ordo, Pitagora, Cavalerii Sfântului Gheorghe, Cavalerii Luminii. Medicul Radu Bălănescu, noul şef al masoneriei, va trebui să se reprofileze pe chirurgie estetică şi să taie în carne vie, dacă nu vrea să fie asociat cu oamenii lui Chirovici şi mai ales cu mânăriile acestora, via oligarhia rusofilă reprezentată de Patriciu şi Vîntu, „fraţi“ în rele care ar trebui săşi găsească un loc onorabil de trai în comun la Loja Jilava. Conform relatărilor unuia dintre insiderii masoneriei, Florin Ghiulbenghian: „Radu îl are alături pe Adi Stănciulescu, recunoscut pentru excelentele relaţii cu Marea Lojă a Statului Israel. O mare Lojă cu influenţă în întreaga lume. Şi cred că e de ajuns pe această temă“. Ghiulbenghian mai adaugă: „Din păcate, pentru a-şi asigura liniştea în finală, Radu Bălănescu a fost forţat să negocieze cu Chirovici păstrarea în echipa sa a celor doi loiali parteneri ai, de acum, fostului Mare Maestru, mă refer la Dănuţ Tănasie şi Cristi Unteanu“. Secondanţii lui Radu Bălănescu uneltele lui Chirovici Cine sunt cei doi principali secondanţi ai lui Bălănescu, sfetnicii cei mai apropiaţi ai lui Chirovici, cel care a plecat ca să rămână, practic, atâta vreme cât principalii săi „gânditori“ rămân pe poziţii? Mai ales că Eugen Ovidiu Chirovici, în calitate de Mare Maestru din Trecut - va fi Preşedintele Consiliului Luminilor - organism cu rol executiv. Cei doi principali apropiaţi ai lui Chirovici - şi de acum şi ai lui Bălănescu - sunt reprezentanţii lui Patriciu, respectiv Sorin Ovidiu Vîntu. Dănuţ Tănasie, fost cadru DIE, face parte din „logistica“ lui Dinu Patriciu, după ce anterior a făcut parte din „logistica“ Securităţii. Ioan Dănuţ Tănasie este absolvent al Facultăţilor de Drept

(1970) şi ASE-Relaţii Economice Internaţionale (1980), a lucrat în perioada 1968-1992 ca ofiţer operativ în Direcţia de Informaţii Externe (diviziunea TS), actualul SIE, de unde s-a pensionat şi a trecut în rezervă în mai 1992, cu gradul de locotenent-colonel. Tănasie,

legate de exponenţi ai masoneriei ruse, cu care au colaborat promovându-le interese economice sau de sistem. „Colaborarea“ a ajuns să se intersecteze direct cu politicul şi să-l influenţeze, uneori decisiv. Referendumul din 2007, în timpul căruia Kondiakov s-a afişat pe la

devenit mâna dreaptă a lui Chirovici, a fost şi subordonat direct, şi omul de încredere al lui Mihai Caraman, primul şef SIE după ‘89, (cel care a reuşit să penetreze cartierul general al NATO în beneficiul Moscovei, în anii ‘60). Chiar dacă poveştile moscovite par din negura timpului, iată că alte noi poveşti ruseşti s-au îmbârligat prin preajma lui Tănasie, angajat ca director al distribuţiei de motorină la rafinăria Vega a lui Patriciu. Tănasie şi Patriciu, membri ai lojii „Phoenix“ a MLNUR, alături de alt subordonat patrician, Călin Popescu Tăriceanu, l-au secondat strâns pe Chirovici, iniţiat în 1997 şi care făcea parte dintr-o Lojă disidentă (MLUNR), unde a fost ales Mare Maestru, în 2000, în ciuda faptului că nu avea vechimea necesară (7 ani ca Maestru şi unul ca Maestru Venerabil). Chirovici s-a transferat în 2001 din MLNUR în MLNR; în 2003 avea să fie ales Mare Maestru al MLNR, în locul lui Comănescu, deşi nici atunci nu îndeplinea cutuma amintită. Vârfuri ale Marii Loji Naţionale a României (MLNR), instalate la conducere în 2003, au fost strâns

biroul de la guvern al „colegului“ Tăriceanu, a fost un moment de „ieşire la lumină“ a fraţilor întru şorţuleţe cu broderie rusească. Chirovici - lumina de sub scaun i-a venit de la Moscova

Chirovici a primit practic Lumina, cum zic ei, de la Răsărit, adică chiar de la masonul rus Kondiakov. Fostul cadru KGB Anatol Andreevici

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­

Coman, şef al Marii Loje Masonice din Republica Moldova, l-a adus la Conventul de la Bucureşti al Marii Loje Române de la Sala Palatului pe Alexander Kondiakov, ofiţer al serviciilor ruseşti, artizan al întâlnirii de taină dintre Adrian Năstase şi Vladimir Putin din anul 2004 şi directorul general al firmei Novokom, un cover „discret“, un fel de şorţuleţ al serviciilor ruseşti de spionaj. În vremea URSS, Kondiakov a fost corespondent al Agenţiei de ştiri TASS şi consilier al preşedintelui Comitetului Organizaţiilor de Tineret din URSS (Komsomol). A lucrat în rezidenţa serviciului sovietic la Londra. Chirovici, pilotat din spate de Ady Năstase & Comp. (Tataia Ilici), este acela care a deschis pe căi masonice drumul capitalului estic către România, în schimbul unor oportunităţi în spaţiul CSI pentru un grup de afaceri transpartinic (PSD-PNL-PC). Acest grup, ai cărui membri sunt masoni de frunte în România, a răspuns intereselor unor oligarhi din Rusia care, la rându-le, urmăreau scopuri personale, dar şi strategice, de acaparare nu doar a pieţei energetice din România, ci şi a altor sectoare economice importante. Dosarul de spionaj şi trădare din 2006 deschidea doar o mică fereastră asupra ansamblului combinaţiilor care se derulează şi astăzi, pe filiere neschimbate. Reprezentanţii „culoarului moldovenesc“ către mamuska Rusia sunt bine aşezaţi şi în România, fiind înzestraţi cu toţii şi cu cetăţenie română. Fostul şef al masoneriei de Moldova, Anatol Coman, avea patru firme la vedere în România, dintre care două înregistrate în aceeaşi

zi (31 august 2005), în Capitală: Interenergo Group Company şi Inter Resources Company - axate pe comerţul de combustibili. În

prima, Coman e asociat cu o firmă din Doneţk, Ucraina. Prietenia sa cu Dinu Patriciu şi Eugen Ovidiu Chirovici era de notorietate în mediile masonice şi de business. Fratele lui Anatol Coman era director în Rompetrol Chişinău, iar soţia lui Eugen Ovidiu Chirovici, Mihaela Chirovici, director la Rompetrol Bucureşti. Un alt personaj de frunte al masoneriei moldoveneşti cu strânse legături la Bucureşti, mai ales la Grupul Rompetrol, este Ion Sturza, fost premier în 1999, tot cetăţean al României şi cu afaceri mari aici. Ion Sturza, de asemenea kaghebist la bază, a fost o piesă de marcă a grupării Lucinschi. În 1987, îl găsim ca participant la înfiinţarea Organizaţiei de Comerţ Exterior „Moldex“ (OCEM), de pe lângă Guvernul RSS Moldoveneşti, instituţie controlată de KGB. Sturza, fost director general al RompetrolMoldova şi fost consul onorific al Kazahstanului în Republica Moldova, este unul dintre intermediarii principali ai „afacerii secolului“, vânzarea Grupului Rompetrol către KazMunai Gaz. Patriciu s-a grăbit să vândă încă de la finalizarea dosarului procuraturii, în septembrie 2006, şi a folosit la maximum intervalul nesfârşitelor amânări pentru a finaliza tranzacţia de predare a Rompetrol în mâna adevăraţilor stăpâni - ruşii, contra unei valijioare cu bani - cam un miliard - dusă la păstrare tot în Moldova. Eterna valiză cu bani ruseşti se regăseşte şi la celălat oligarh penal - Sorin Ovidiu Vîntu, cel care l-a ajutat pe Patriciu să pună mâna pe Rompetrol şi în ale cărui afaceri se regăsesc numeroşi cetăţeni moldoveni, cu sau fără şorţuleţe. Printre purtătorii de valize cu bani ale lui Vîntu se găseşte Cristian Unteanu, mânuitorul banilor oengistului SOV, respectiv administratorul fundaţiei Vîntu, de la Bruxelles, ONG intrat în atenţia publicaţiei „Curentul“ pentru anumite mişculaţii de fonduri, bani pe care Vîntu îi utiliza pentru a-şi cumpăra imagine sau pentru a intra în graţiile cercului Tismăneanu. Unteanu, acuzat de relaţii cu vechea Securitate, a fost primul şef de cabinet al lui Petre Roman în 1990, a ajuns „ziarist“, corespondent „Ziua“ la Bruxelles, actual trimis al Realităţii TV şi un fel de „ministru de externe“ ad-hoc al masoneriei române, ocupând demnitatea de Mare Secretar de Externe al MLNR. George Roncea


Cultura

15

”Europolis”. Mister, mit, superstiţii. Din 26 noiembrie, în cinematografe Regizat de Cornel Gheorghiță, lungmetrajul ”Europolis” va avea premiera săptămâna viitoare în cinematografele româneşti. Cu Adriana Trandafir și Áron Dimény în rolurile principale, ”Europolis” este un film în genul prozei fantastice a lui Mircea Eliade. Pelicula atinge o zonă a mitului şi a superstițiilor. Cu un subiect rareori abordat în filmele româneşti, ”Europolis” va intra în circuitul cinematografelor din ţară în 26 noiembrie 2010 şi va rula în prima săptămână în Bucureşti (Hollywood Multiplex, Ci-

lui Luca. El le dezvăluie ultima dorinţă a acestuia înainte să moară. Moartea lui Luca le marchează drumul de întoarcere mai mult decât Magdalena și Nae și-ar fi putut închipui. « În această tranziţie instabilă, sufletul întâlnește îngerii, vămile văzduhului, diavolii, îngerii păzitori”, spune regizorul.

nema Studio, Cinema City - Cotroceni), Cluj (Victoria), Constanţa (Cityplex) şi Bacău (Cinema City). În micul port al Sulinei soseşte o telegramă din Franţa: Luca, pe care toată lumea îl ştia îngropat de mai bine de 50 de ani în cimitirul de la marginea oraşului, tocmai a murit. Sora lui, Magdalena (interpretată de Adriana Trandafir), însoţită de fiul ei, Nae (jucat de Áron Dimény), trebuie să plece în Franţa pentru a lua în primire « moştenirea ». Ajunşi la celălalt capăt al continentului, pe malul Atlanticului, cei doi îl întâlnesc pe șamanul Ata (Joseph Otteno), prietenul cel mai bun al

în septembrie, în cadrul festivalului de la Montréal. “În nordul României, la Săpânța, există un cimitir înscris în patrimoniul Unesco, unde un artist popular, Stan Ioan Pătraș, a inscripționat pe crucile din cimitir, cu umor și ironie, imagini și câteva cuvinte despre defunctul care zace în groapă. Sicriul din film este inspirat dintr-un obicei din Ghana ce a apărut prin anii 1950, unde un oarecare Ata Owoo a avut ideea să facă altfel de sicrie decât cele cu care suntem obisnuiți. Așa cum și artistul popular din Săpânța a realizat la noi pe cruci”, povestește Cornel Gheorghiță.

Sicriul în formă de măgar în care personajul Luca este adus din Franța a generat, la un moment dat, controversă în rândul spectatorilor care l-au văzut,

Totodată, sicriul în formă de măgar a fost ales dintr-un motiv practic. “Narcotraficanții din America de Sud folosesc deseori termenul de «  măgar  » sau « asin » pentru a-i desemna pe cei care trec drogurile cu avionul ascunzând marfa în stomac, fie ei oameni, șerpi sau alte animale. În film este vorba de transportul unei « comori ». Pe de altă parte, măgarul este un animal curat și eu aveam nevoie de un suflet în film, de un suflet curat. Desigur ne putem duce și cu gândul la măgărița lui Balaam, cea care « vede » îngerul înaintea stăpânului ei, înaintea omului. Este, cred, curățenia sufletului ce-i permite să vadă mesagerul Domnului, puritate sufletească ce accentuează simțurile cunoașterii”, spune regizorul. Filmul lui Cornel Gheorghiţă a primit Mențiunea specială a Juriului la ”Festival des Films du Monde” – Montréal, 2010, festival internațional de categorie A. „Filmul atinge o profundă umanitate conducând spectatorul cu subtilitate într-o lume magică, unică, proprie filmului”, spune Marie-Catherine Marchetti, membră a juriului de la Montréal, adaugând că Mențiunea specială a fost “creată” de juriu pentru a recompensa originalitatea acestui film umanist. Regizor, producător, scenarist, Cornel Gheorghiță este, de 20 de ani, profesor la ESAV (Ecole Supérieure d’Audiovisuel - Universitatea Toulouse II), iar din 2001, la ESMA (Ecole Supérieure des Métiers Artistiques), în Toulouse. Printre filmele semnate de el până acum se numără documentarele ”Fanfaron Fanfaron”, ”Mascarade” și scurtmetrajele ”Epava”, ”Ziua începe noaptea”, ”Luna Pork”, ”Say Joe” etc.

”Europolis” a primit premiul HBO/ TIFF 2005 pentru cel mai bun scenariu de lungmetraj, fiind și printre scenariile premiate în 2008, la Paris, la Festivalul European de Film Independent (ECU). Din distribuție mai fac parte Elena Popa, Dorin Andone, Joseph Otteno, Petrică Nicolae, Adina Cartianu, Ionela Nedelea. O co-producţie Gheorghiță srl (România), Cinepay & TaraFilms (Franța) şi

susţinut de Centrul Naţional al Ci-

„Periferic” a primit premiul FIPRESCI la Viena Lungmetrajul “Periferic”, debutul regizorului Bogdan George Apetri, a primit premiul Federației Internaționale a Criticilor de Film (FIPRESCI) în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Viena (21 octombrie - 3 noiembrie). Distribuţia lungmetrajului îi reuneşte pe Ana Ularu, Mimi Brănescu, Andi Vasluianu, Ioana Flora și Timotei Duma. Ana Ularu a primit Premiul FIPRESCI pentru “Periferic”, pe scena de la Viena, în numele întregii echipe. Anul acesta, filmele Viennalei au fost urmărite de 96.300 de spectatori, un nou record. „Filmul transformă povestea unei comunităţi într-o poveste universală despre luptă pentru supravieţuire”, spune motivaţia juriului Vienalei. “În centrul său se află o femeie tenace, interpretată excelent de carismatica actriţă principală“, Ana Ularu. Din juriu au făcut parte anul acesta Peter Keough (SUA),  Anjelika  Arthyuk (Rusia), Roman Scheiber (Austria) şi Müge Tüfenk (Turcia). Scenariul lungmetrajului scris de Bogdan George Apetri și Tudor Voi-

can porneşte de la o povestire scrisă de Cristian Mungiu și Ioana Uricaru. “Periferic” este povestea Matildei, în interpretarea Anei Ularu. Eliberată din închisoare pentru 24 ore, Matilda plănuiește să fugă din ţară şi să

Ana Ularu înceapă o viaţă nouă. Până la sfârşitul zilei, ea trebuie să se confrunte cu un trecut dureros – familia care a respins-o, fostul ei iubit şi, mai ales, copilul lăsat în urmă. Lupta pentru o viață mai bună îi amintește că libertatea poate atârna doar de o alegere. Premiul FIPRESCI de la Viennale continuă succesul de public şi de cri-

tică de care filmul s-a bucurat odată cu premiera internaţională din cadrul Competiţiei Festivalului de film de la Locarno (4 – 14 august), unde Ana Ularu a primit premiul criticii elevețiene pentru cea mai bună actriță, “Prix Boccalino de la Presse”, urmat de Premiul special pentru cel mai bun scenariu şi Menţiunea specială acordată actriţei Ana Ularu, din partea Juriului Competiţiei, precum şi premiul Federației Internaționale a Criticilor de Film (FIPRESCI) şi Menţiunea specială a juriului ecumenic, patru distincţii acordate în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Varşovia (8-17 octombrie). Până acum, “Periferic” a fost selecţionat în cadrul festivalurilor internaţionale de film de la Locarno, Toronto, Namur Varşovia şi Vinenale,

urmând ca festivalurile confirmate oficial, deocamdată, la care lungmetrajul lui Bogdan George Apetri va fi prezent mai departe anul acesta să fie 2 in 1 festival of contemporary cinema, Moscova (22 - 25 octombrie) şi Cottbus Film Festival (2 – 7 noiembrie). FIPRESCI a fost fondată în 1930. Pe lângă promovarea eticii şi apărarea intereselor profesionale ale membrilor săi, obiectivul principal al organizaţiei este de a susţine puternic dezvoltarea filmului de cultură pe plan internaţional, filmul fiind definit de FIPRESCI ca formă de expresie artistic şi de educaţie culturală. Produs de Saga Film, “Periferic” este debutul în lungmetraj al lui Bogdan George Apetri. Tânărul regizor a absolvit Universitatea Columbia din

nematografiei, Eurimages, Societatea Română de Radiodifuziune, Région Midi-Pyrénées, Région Poitou-Charentes, Dépt. de la Charente Maritime, ESAV Toulouse (Franța), ”Europolis”  pornește de la scenariul scris de Cornel Gheorghiţă, Adina Dulcu și

Loïc Balarac, imaginea  fiind semnată de Ovidiu Mărginean. Anca romanescu New York, cu specializare în regie de film şi imagine, şi a fost nominalizat la Student Academy Awards în 2006 (“Oscar-ul studenţesc”). Scurtmetrajele regizate de Bogdan au fost selecţionate și au rulat cu succes la multe festivaluri de film din întreaga lume (Clermont-Ferrand, Rotterdam, Palm Springs, Cottbus, Montreal). Bogdan Apetri a co-produs recent filmul american “3 Backyards”, regizat de Eric Mendelsohn, care a câştigat premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul Sundance (2010). Încă din perioada dezvoltării scenariului, lungmetrajul s-a făcut remarcat în cadrul mai multor festivaluri, în secţiunile dedicate proiectelor în dezvoltare, precum Berlinale Co-producţion market, Paris Project, Cinelink Sarajevo, Centeast Warsaw Film Festival sau Agora Work in Progress din cadrul Festivalului de Film de la Salonic. “Periferic” este o co-producţie româno-austriacă, co-producătorul Josef Aichholzer (Aichholzer Filmproduktion) fiind deţinătorul unui premiu Oscar pentru cel mai bun film străin: „Die Falscher/ Falsificatorii” (2007). Filmul este distribuit pe plan internațional de MK2, unul dintre cei mai mari distribuitori internaționali de film. Anca Romanescu

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­


16

Semnal

Chelu cu tichie de margaritar urmare din pagina 7

Falsuri peste falsuri Pe 4 septembrie, pe baza unor acte false, nemaiavând răbdare măcar cele 15 zile obligatorii, după publicarea în ’’Monitorul Oficial’’, ceea ce ar fi însemnat să scoată la lumină aşa ceva pe 9 septembrie, fostul director general Arnăutu, obţine o hotărâre de la Registrul Comerţului de revenire la vechea conducere. Ca să le arate tuturor cine sunt adevăraţii stăpâni, pe la orele 13,00 nu mai puţin de 30 persoane de la firma ’’O&f’’, condusă de un anume Florin Oană, nu de la Crotal Security cum au pretins, care la ora aceea aveau licenţa ridicată, dau buzna în unitate. Patru agenţi în uniformă sparg uşa biroului principalului ’’vinovat’’ că se respectă legea, Petrică Munteanu, pe care-l scot în şuturi din societate. Ajung în stradă, în aceleaşi condiţii, directorul general Constantin Dobre, contabila Doina Galiţă şi şefa de producţie Maria Lungeanu, toţi privind speriaţi cele şase maşini a celor de la necunoscuta firmă de pază venite să instaureze ’’dreptatea’’. Este chemat în ajutor un echipaj de la 112, apoi un altul de la Secţia 1, unde ajung din nou cei atacaţi, nu atacatorii. Nimeni

dintre „meleţeni” nu a constat un lucru extrem de clar: hotărârile care le-au fost fluturate prin faţa ochilor nu erau definitive şi executorii. Dar probabil ei ori nu înţelegeau acest lucru, ori nu vroiau să înţeleagă, nici măcar când avocatul chemat de victime a încercat să le explice. Abia la ameninţarea cu plângeri s-au mişcat cât de cât. C-aşa-i în România, nu în tenis, vorba regretatului Toma Caragiu.

cei trei alungaţi din societate, au mers la ilegala Adunare Generală Extraordinară a Acţionarilor, ţinută culmea penibilului la poarta unităţii, pe două birouri, pentru a evita producerea unei majorări

Salariaţilor şi Conducerii „Plase Pescăreşti” deţine un procent de 50,034% din totalul capitalului social. Normal, despre cele întâmplate în toată această perioadă aici, ştiu foarte bine, datorită

de capital semnată de Chelu, dar atât ei, cât şi notarul invitat, care trebuia să ţină locul cenzorilor lipsă, conform prevederilor Legii 31/1990, republicată, nu au fost luaţi în seamă, fiind daţi afară de cuplul Constantinescu-Bunu, noii ’’barosani’’ de la S.C. „Plase Pescăreşti”, care în stradă i-au şi bumbăcit bine, aceştia scăpând doar cu ruşinoasa fugă printre blocuri. De acelaşi tratament a beneficiat şi presa. Asta deşi Asociaţia

plângerilor făcute, şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi, dar şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie Galaţi, a căror neimplicare până în prezent naşte suspiciuni şi diferite scenarii. Alexandru Arnăutu, 52 de ani, originar din Tulcea, Ana Sârbu, 44 de ani, originară din comuna gălăţeană Pechea, Ionel Mitu, 34 de ani, gălăţean get–beget, Petru Mihalcea, 60 de ani, originari din comuna gălăţeană Schela, Antonel Cristi Bunu, 40

Final amânat după primirea răspunsurilor solicitate Falsurile făcute de cuplul Arnăutu-Sârbu în ceea ce priveşte două pachete de contracte de cesiune acţiuni la Asociaţia Salariaţilor şi Conducerii „Plase Pescăreşti” sunt clare ca lumina zilei, ele reprezentând acţiunile cumpărate de Chelu prin oamenii lui, prin Cony Sat sau direct de el, deşi ele se tranzitează numai în interiorul firmei, başca că nu respectă prevederile legale. În tot acest talmeş-balmeş pe care vi l-am descris cât mai exact, spre deosebire de unii care au denaturat cu bună ştiinţă, realitatea, presa a fost mereu prezentă, fie cea de la posturile centrale de televiziune, fie cea scrisă. Pe 8 septembrie, împreună cu alţi acţionari,

de ani, focşănean la origine, Gabriel Constantinescu, 29 de ani, gălăţean, sunt cei incriminaţi şi anchetaţi într-un stat de drept, nu în Ţara lui Papură-Vodă în care trăim. Ei pot fi acuzaţi de săvârşirea a numeroase infracţiuni prevăzute de Codul Penal. Cum sunt acţionaţi în judecată, sperăm, totuşi, ca până la urmă dreptatea va triumfa, iar organele abilitate îşi vor face meseria conform deontologiei profesionale, nu pe amiciţii şi golăneli de doi lei. Noi promitem să vă ţinem la curent, pe bune, cu tot ce se întâmplă în acest caz, mai ales că este vorba de una dintre societăţile de bază ale economiei gălăţene, iar dacă cumva în relatarea noastră, credeţi-ne, succintă faţă de numeroasele evenimente care s-au succedat într-o viteză ameţitoare, unele fapte s-au petrecut altfel decât leam consemnat, aşteptăm dreptul la replică a celor incriminaţi. Până una-alta, rândurile aşternute în această ediţie din JUSTIŢIARUL pleacă pe adresa Preşedinţiei, Guvernului, Ministerului de Interne, a celui de Justiţie, Parchetului General şi Consiliului Superior al Magistraturii. Merită să vedem ce se întâmplă cu adevărat în scumpa noastră ţărişoară.

Pompiliu COMŞA

Scrisoare deschisă adresată Ministrului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale cu privire la solicitarea de modificare a Programului de Interes Naţional în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu handicap, ca urmare a ratificării Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi Stimate domnule Ministru, Institutul pentru Politici Publice (IPP), în calitate de organizaţie neguvernamentală implicată în monitorizarea politicilor destinate persoanelor adulte cu dizabilităţi mentale din România, atrage atenţia asupra faptului că Programul de Interes Naţional Dezvoltarea serviciilor sociale pentru persoane adulte cu handicap prin înfiinţarea de servicii sociale alternative de tip rezidenţial pentru persoanele adulte cu handicap, publicat în Monitorul Oficial nr. 746 din 9 noiembrie 2010 şi adoptat cu doar o zi înainte de promulgarea Legii de ratificare a Convenţiei privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi (Legea nr. 221/2010), contravine în mod grav principiilor Convenţiei, devenite obligatorii pentru toate statele părţi care au ratificat acest document, cum

este şi cazul României. IPP solicită pe această cale Ministerului pe care îl reprezentaţi să întreprindă toate demersurile necesare pentru modificarea obiectivelor şi a indicatorilor programului, în conformitate cu cerinţele Convenţiei. Astfel, potrivit articolului 19 al Convenţiei, intitulat Viaţa independentă şi integrare în comunitate, „statele părţi recunosc dreptul egal al tuturor persoanelor cu dizabilităţi de a trăi în comunitate, cu şanse egale cu ale celorlalţi, şi vor lua măsuri eficiente şi adecvate pentru a se asigura că persoanele cu dizabilităţi se bucură pe deplin de acest drept şi de deplina integrare în comunitate şi participare la viaţa acesteia, inclusiv asigurându-se că: a) Persoanele cu dizabilităţi au posibilitatea de a-şi alege lo-

cul de reşedinţă, unde şi cu cine să trăiască, în condiţii de egalitate cu ceilalţi, şi nu sunt obligate să trăiască într-un anume mediu de viaţă; b) Persoanele cu dizabilităţi au acces la o gamă de servicii la domiciliu, rezidenţiale şi alte servicii comunitare de suport, inclusiv la asistenţă personală necesară vieţii şi integrării în comunitate, ca şi pentru prevenirea izolării sau segregării de comunitate; c) Serviciile şi facilităţile comunitare pentru populaţie în general sunt disponibile în aceeaşi măsură persoanelor cu dizabilităţi şi răspund nevoilor acestora”. Programul de Interes Naţional la care facem referire, atât prin obiectivul specific stabilit - dezvoltarea serviciilor sociale specializate de tip rezidenţial pentru

Anul VIII, nr. 5 (nr. 161) • 16 pagini • 22 noiembrie 2010 ­­

persoanele adulte cu handicap – cât şi prin indicatorii fizici, respectiv: creşterea cu cel puţin 1 a numărului de servicii sociale de tip rezidenţial nou-înfiinţate [..] pentru persoanele adulte, neinstituţionalizate, precum şi indicatorii de eficienţă „creşterea calităţii vieţii pentru un număr de minimum 80 de persoane adulte cu handicap”, contravine articolului 19 al Convenţiei deoarece: - promovează instituţionalizarea/reinstituţionalizarea persoanelor cu dizabilităţi în servicii de tip rezidenţial de capacitate mare (80 de persoane), încălcând astfel dreptul persoanelor cu dizabilităţi de integrare în comunitate şi de participare la viaţa acesteia; - nu permite finanţarea unor servicii la domiciliu sau a altor servicii comunitare de suport care să prevină institutionaliza-

rea, izolarea sau segregarea de comunitate a persoanelor adulte cu dizabilităţi. În calitate de conducător al autorităţii desemnate de art. 33 al Convenţiei pentru coordonarea şi monitorizarea implementării Convenţiei, prin structurile cu atribuţii în domeniu, vă solicităm, domnule Ministru, să dispuneţi toate măsurile necesare pentru modificarea conţinutului şi priorităţilor de finanţare ale Programului de Interes Naţional la care facem referire în prezenta scrisoare deschisă, în cel mai scurt timp. În măsura în care există deja proiecte depuse de furnizorii de servicii, acestora li se va oferi posibilitatea de a-şi modifica proiectele în conformitate cu noile cerinţe ale programului, în termenul stabilit de Minister.


Justitiarul national - noiembrie 2010