Issuu on Google+

Case

tradiţionale din Mărginimea Sibiului ÎNDRUMAR PRACTIC DE RESTAURARE ȘI ÎNTREŢINERE

în cadrul proiectului „Case uitate din Mărginimea Sibiului” Parteneri: Direcţia Judeţeană de Cultură și Patrimoniu Naţional Sibiu


Casă tradiţională din Sibiel

Odaie de locuit a gospodăriei din Sibiel


Case

tradiţionale din Mărginimea Sibiului

ÎNDRUMAR PRACTIC DE RESTAURARE ŞI ÎNTREŢINERE

Autori: Conferenţiar doctor arhitect Liviu Gligor Inginer Daniela Coman Lucrare finanţată de Uniunea Arhitecţilor din România în cadrul proiectului „Case uitate din Mărginimea Sibiului” Parteneri: Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Sibiu Ordinul Arhitecţilor filiala Sibiu-Vâlcea Iulie 2011 1


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

CUPRINS

Partea I-a 

Introducere

Despre valoarea caselor tradiţionale şi de ce merită ele păstrate

Cum pot fi refolosite casa tradiţională şi anexele gospodăreşti

Dotări şi modernizări care pot asigura condiţiile de confort necesare folosirii unei case tradiţionale ca locuinţă permanentă

Care sunt stricăciunile care apar mai des la o casă tradiţională şi cum pot fi ele remediate uşor şi ieftin

Casele tradiţionale din Mărginimea Sibiului – descriere

Partea a II-a

2

Casa de lemn din comuna Poplaca nr. 69 - exemplu practic de restaurare

Concluzii sau cinci reguli de bază pentru repararea şi locuirea corectă a caselor tradiţionale


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

Partea I-a Introducere Omul modern şi viaţa în oraşe se îndepărtează accelerat şi periculos de mediul natural, căutând un confort sporit care uneori este împotriva firii. În timp, apar consecinţele directe sau indirecte: consumuri iraţionale de resurse, poluare, stres, criza de timp şi de cultură - toate împreună alcătuind un mediu de viaţă nesănătos. Reorientarea populaţiei de la oraşe către mediul natural înconjurător apare ca o reacţie la această stare de fapt. Oameni de toate categoriile încearcă fie să îşi găsească un refugiu la sfârşit de săptămână, fie să îşi reconfigureze existenţa prin cumpărarea sau construirea de locuinţe la ţară. În această mişcare spontană, îndreptăţită de condiţiile de viaţă tot mai nefavorabile ale mediului urban de astăzi, oamenii antrenează şi deplasează involuntar obişnuinţe si practici orăşeneşti care agresează existentul natural în toate felurile. Transplantarea modului de a construi de la oraş în mediul rural poate aduce multe dezavantaje, fără gestul firesc de adaptare la locul respectiv. Un exemplu clasic îl constituie problema asigurării ambianţei adecvate în spaţiile interioare: prezenţa oamenilor în spaţiile contemporane de producţie sau de locuit presupune întreţinerea unor condiţii complexe şi riguroase de microclimat, pentru că activitatea urbană însăşi generează factori de stres şi poluare de tot felul. Concomitent cu încercarea de a controla microclimatul interior, omul de astăzi este obligat să gestioneze cu atenţie consumurile de apă, gaz şi electricitate. Se încearcă deci obţinerea în spaţiile interioare a unui bilanţ energetic de maximă eficienţă, cu pierderi minime. Principalele măsuri exersate în prezent pentru reducerea pierderilor de căldură la construcţiile contemporane sunt: • • •

Folosirea unor materiale de construcţie special concepute în acest scop Etanşarea golurilor (ferestre, uşi, etc.) Controlul circulaţiei aerului intre interior şi exterior, cu recuperarea căldurii aerului evacuat.

Prima şi a doua măsură sunt destul de accesibile publicului larg; materialele şi alcătuirile constructive pentru pereţi, ca şi anumite tipuri de tâmplării pentru goluri care se găsesc pe piaţă asigură un grad înalt de etanşeitate. Dar odată realizat acest deziderat, al etanşării, cea de-a treia măsură la fel de importantă - şi anume ventilarea controlată a spaţiilor interioare - presupune o dotare şi un mod evoluat de organizare a locuinţei şi a existenţei active în interior care nu sunt deocamdată la îndemâna tuturor. Spaţiile etanşeizate, dacă sunt incorect ventilate, păstrează umiditate în exces şi acest lucru favorizează dezvoltarea de microorganisme - bacterii, fungii, mucegaiuri - care crează un microclimat nesănătos în interiorul locuinţelor. Sursa umidităţii din interior nu este doar degajarea de aburi la baie sau bucătărie, aşa cum s-ar putea crede; însăşi 3


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

prezenţa umană este o importantă sursă de umiditate. Casele tradiţionale au capacitatea de a regla umiditatea printr-o ventilare spontană a spaţiului, prin neetanşeităţi. Aceste construcţii păstrează un microclimat sănătos şi o temperatură adecvată în interior datorită amplasamentului atent studiat, materialelor naturale înglobate în ele, şi a modului de construire exersat pe parcursul mai multor generaţii şi adaptat climatului local. O casă tradiţională „respiră” şi este „vie” sau altfel spus „funcţionează” atât timp cât este locuită şi întreţinută corect. Lucrarea de faţă se constituie într-o pledoarie pentru conservarea imobilelor şi tehnicilor de construit tradiţionale din sate. Exemplul concret de restaurare prezentat în final înfăţişează o casă de lemn din Mărginimea Sibiului şi oferă sfaturi practice pentru repararea şi întreţinerea acestui tip de construcţie. Cele 18 sate ale Mărginimii Sibiului sunt astăzi, fără excepţie, medii social-economice care demonstrează forme particulare de adaptare la ritmul, necesităţile şi sensurile unei evoluţii prea accelerate şi bulversante. Agresivitatea fenomenului de adaptare la evoluţiile contemporane are repercursiuni ireversibile asupra modului de a construi tradiţional în zonă şi implicit asupra expresiei sale arhitecturale globale. Persistenţa încă substanţială a construcţiilor de locuit tradiţionale în localităţile Mărginimii Sibiului, în formele şi materia lor originare, reprezintă argumentul suprem şi în acelaşi timp şansa extraordinară de a salva şi pune în valoare una dintre cele mai particulare forme de expresie a specificităţii cultural-etnografice a Transilvaniei. Intenţia acestui document de a prezenta şi reaşeza în drepturi ultimele mărturii ale unui mod de a construi tradiţional, urmăreşte restituirea unei valori unice - parte integrantă a culturii româneşti. Pledoaria pentru construcţia tradiţională care se însoţeşte cu exemplul viu şi recent de a restaura şi repara demonstrativ, încearcă să motiveze şi să mobilizeze opinia publică la conservarea şi promovarea prin utilizare a construcţiilor tradiţionale din Mărginimea Sibiului.

Despre valoarea caselor tradiţionale şi de ce merită ele păstrate O casă este pentru majoritatea oamenilor un scop în viaţă iar aspectul şi confortul pe care aceasta îl oferă sunt expresia personalităţii proprietarului. În acest sens, casa trebuie să fie potrivită utilizatorului şi să răspundă cerinţelor şi modului de viaţă contemporan al acestuia. Casele tradiţionale, în general, nu mai pot satisface condiţiile de confort şi nu mai corespund stilului de viaţă contemporan. De aceea majoritatea oamenilor le părăsesc sau le demolează şi doresc să construiască altele noi, uneori după modele foarte diferite. Nu întotdeauna aceste modele se încadrează în climatul şi armonia arhitecturală a locului. De aceea, înainte de a lua decizia demolării sau modificării unei case vechi merită analizate anumite aspecte practice. Acţiunea de a construi a fost în mod tradiţional o activitate programată în strânsă legătură cu anotimpurile, cu muncile agricole şi cu viaţa de fiecare zi a comunităţilor. Acest lucru explică şi rezistenţa în timp a acestor construcţii, în relaţie directă cu natura înconjurătoare şi adaptate firesc vieţii în mediul natural. Încăperile sunt puţine şi cu suprafeţe 4


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

minime, ferestrele şi uşile sunt mici iar forma generală a construcţiei este compactă şi foarte economică - consecinţa faptului că cea mai mare parte a activităţilor se petreceau în afara casei, în aer liber. Acoperişul simplu şi economic, în doi sau uneori patru versanţi, având unghiul de înclinaţie determinat de materialul folosit pentru acoperire - paie, trestie, lemn sau argilă arsă (ţigla) - adăposteşte un pod folosit pentru depozitare. Pe cât de modeste, aceste construcţii sunt mai ales prin formă şi alcătuire mai valoroase decât se poate aprecia la prima vedere, pentru că: • Amplasamentul, locul pe care stă casa, este cunoscut şi verificat în zonă pe parcursul timpului ca loc bun de construcţie - protejat de vânturi puternice, ape sau zăpezi mari. Sunt destule situaţiile când amplasarea unei construcţii noi pe un teren unde nu s-a construit până atunci scoate la iveală tot felul de neajunsuri greu de verificat pe termen scurt: mişcări de teren, umiditate sezonieră excesivă, deplasări puternice de aer, acumularea unor ape de suprafaţă. Multe dintre dezastrele anunţate astăzi în presă sunt consecinţele cunoaşterii insuficiente a limitelor naturale construibile tradiţionale, numite în localităţile rurale vatra satului. Casa face parte integrantă, ca piesă principală, dintr-un ansamblu construit în care şura şi grajdul sunt anexele cele mai importante. Amplasarea lor pe lot şi faţă de vecinătăţile naturale şi construite nu este întâmplătoare, ci componenta unui echilibru microclimatic şi constructiv constituit în timp îndelungat. Acest lucru se reflectă în optimizarea consumurilor energetice pe termen lung dar şi într-un mediu de viaţă sănătos. • Tehnica de construcţie a caselor tradiţionale se bazează pe experienţa directă a oamenilor asupra comportării în timp a materialelor dintr-o anumită zonă geografică, modul de punere în operă fiind îmbunătăţit şi verificat pe parcursul mai multor generaţii. Acest lucru a determinat perfecţionări şi corecţii care au îndepărtat progresiv întâmplarea şi au dat locul experinţelor verificate, pentru că mijloacele materiale şi condiţiile de mediu au rămas pentru multă vreme aproape neschimbate. • Arhitectura caselor tradiţionale - aşezarea pe teren, forma compactă, golurile minime, organizarea interioară a spaţiului, podul conceput ca spaţiu închis dar aerisit deasupra - permite o ventilare continuă, încălzirea rapidă a odăilor şi pierderi de căldură reduse. • Orientarea şi planul de dreptunghi alungit a casei permit expunerea la soare, în mod controlat, a uneia dintre laturile lungi ale construcţiei - în general prin intermediul prispei sau pridvorului, un spaţiu deosebit de util care asigură legătura armonioasă între interior şi exterior. În aceste condiţii termoizolarea - păstrarea căldurii iarna şi a răcorii pe timp de vară - se realizează în mod spontan prin alcătuirea volumetrică a construcţiei şi a asociaţiilor de materiale cu care a fost ridicată. • Materialele înglobate în casele tradiţionale sunt, în general, lemnul, pământul şi piatra. Aceste materiale primare sunt procurate din apropierea construcţiilor, fiind deci perfect armonizate climatului din zonă, iar prelucrarea şi utilizarea lor este parte integrantă a tradiţiilor locului şi rezultat al unei experienţe de mai multe generaţii. Buna lor conservare în timp le demonstrează calităţile şi este rezultatul unui mod corect de utilizare şi corectă întreţinere. 5


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

Lemnul vechi de peste 100 de ani, neatacat de cari şi ferit de umiditate excesivă, se conservă timp îndelungat. • Ţiglele ceramice vechi, fără deformări sau crăpături şi care „sună bine”, pot fi refolosite cu încredere la acoperişuri pentru că vor rezista încă mult timp doar cu înlocuiri parţiale, pe măsură ce materialul cedează. Înlocuirea lor este o operaţie simplă la îndemâna oricui. • Lemnul, varul, piatra şi argila sunt materiale care utilizate ca atare nu eliberează noxe, sunt „sănătoase”, contribuie la stimularea schimburilor de aer între exterior şi interior, la reglarea naturală a umidităţii din încăperi şi sunt agreabile la atingere şi la privire. Faptul că sunt luate din aceiaşi sursă, adică din natură, le asigură armonizarea reciprocă şi o diversitate inepuizabilă de culori, lipsită de monotonie şi foarte particularizată - imposibil de obţinut pe cale industrială. • Folosirea materialelor aproape de starea lor naturală reduce mult consumurile de energie, şi deci costurile; în plus, materialele sunt refolosibile şi complet reciclabile. Toţi aceşti factori se constituie în argumente pentru păstrarea, restaurarea corectă şi utilizarea în continuare ca spaţii de locuit a caselor tradiţionale. Dacă construcţia este în bună stare atunci este util şi practic să fie luată în considerare menţinerea ei printr-o soluţie de compromis acceptabilă. Modernizările necesare îmbunătăţirii confortului pot fi făcute inteligent şi ieftin, păstrând armonia cu natura şi mediul construit înconjurător. Lucrările pentru reparaţie şi întreţinere sunt uşor de practicat, chiar de către proprietari. Multe din casele tradiţionale, chiar dacă nu sunt clasate ca monumente istorice, sunt amplasate în zone protejate şi declarate rezervaţie de arhitectură – este cazul tuturor celor 18 sate ale Mărginimii Sibiului dar şi a satelor de pe Valea Hârtibaciului şi Valea Târnavei. În această situaţie decizia de a menţine sau demola este de competenţa autorităţilor publice, iar atunci când interesele locatarilor intră în conflict cu această decizie se pot găsi soluţii alternative. Consultarea unui arhitect autorizat de Ministerul Culturii să lucreze cu clădiri vechi, protejate prin lege, este întotdeauna de dorit şi de cele mai multe ori necesară.

Cum pot fi refolosite casa tradiţională şi anexele gospodăreşti Astăzi majoritatea populaţiei din localităţile rurale se reorientează către alte activităţi, reducând muncile agricole la strictul necesar în gospodăria proprie. De obicei locurile de muncă nu se găsesc în apropiere, ci - în majoritatea cazurilor - la distanţă, în oraş. Efectul major al acestei situaţii este schimbarea modului de viaţă tradiţional. Terenurile agricole până acum productive devin păşuni şi treptat se înstrăinează. Locuinţa sătească dar mai ales anexele gospodăreşti îşi pierd utilitatea şi în ultimă fază sunt părăsite sau transformate radical, pentru a răspunde unor noi cerinţe de utilizare. În acelaşi timp, printr-o mişcare inversă firească, locuinţele din mediul rural sunt achiziţionate de orăşeni care caută liniştea la sfârşit de săptămână, sau o locuinţă permanentă la un preţ mai accesibil. Există multe cazuri în care familii care trăiesc în mediul urban moştenesc case la ţară. În această situaţie apare necesitatea asigurării condiţiilor 6


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

de confort contemporan, care însă intră în contradicţie cu forma şi modul de alcătuire a gospodăriei tradiţionale: locuinţa este prea mică, încăperile sunt joase şi puţine la număr, ferestrele sunt mici şi insuficient de etanşe, nu există baie în locuinţă, confortul termic iarna nu este asigurat în mod constant ci depinde de utilizarea unei sobe, şi nu în ultimul rând construcţia este veche, mai trebuie reparată prin unele locuri, are umezeală în pereţi, prin curte pardoseala din pietre de râu este incomodă iar şura şi grajdurile sunt goale şi nu îşi mai găsesc utilitatea. Primul gând al noului proprietar este să desfiinţeze gospodăria tradiţională şi să ridice o construcţie nouă, cu materiale contemporane. În multe cazuri însă, privind cu atenţie construcţia existentă şi evaluând situaţia cu ajutorul unui arhitect specializat în construcţii vechi, se pot găsi şi alte soluţii până la decizia de a demola o casă tradiţională. O construcţie veche revitalizată poate fi folosită în condiţii decente şi în scurt timp îşi va demonstra valoarea materială şi utilitatea practică; ea poate fi modificată responsabil, cu mijloace relativ simple, pentru a satisface măcar parţial nevoile omului contemporan şi a fi integrată funcţional prezentului. Un argument în plus este faptul că valoarea acestor construcţii este cu mult mai mare decât valoarea materialelor înglobate în ele. Dar mai presus de toate, casele şi gospodăriile tradiţionale spun ceva deosebit despre oamenii locului, despre traiul înaintaşilor, despre viaţa lor de fiecare zi, despre muncile agricole, despre momentul recoltelor, despre meşteşugurile practicate şi transmise din tată în fiu, despre sărbători. Toate acestea reprezintă identitatea culturală a unei aşezări, lucrurile care fac diferenţa dintre acel colţ de lume şi un altul. Aceste amintiri ale locului nu se sting odată cu oamenii ci se păstrează sub formă materială, inclusiv prin ceea ce se mai găseşte încă acolo, construit din vechime. Valoarea culturală şi materială a unei case tradiţionale este maximă dacă aceasta este menţinută în funcţiune în locul unde a fost construită. Chiar dacă locatarul nu îşi doreşte un mod de viaţă bazat pe activităţi agricole şi meşteşugăreşti specifice locului, există soluţii pentru a păstra activă o gospodărie tradiţională, cu posibilitatea de extindere a spaţiului de locuit permanent. Casa existentă, corect restaurată, se poate utiliza ca locuinţă temporară sau ca unitate de cazare turistică. Tendinţa deţinătorilor unor astfel de case de a le face să arate „ca la oraş” este o enormă greşeală. Turiştii vin în sate în căutare de tradiţie şi originalitate, dornici să guste mâncăruri specifice locului, preparate cu ingrediente din gospodărie, încântaţi de posibilitatea de a participa la ateliere de meşteşuguri, la munci agricole sau la plimbări în natură. Acest potenţial unic, pus la îndemână de tezaurul unei gospodării tradiţionale, este de cele mai multe ori ignorat de autorităţi şi chiar de proprietarii înşişi. Lipsit de autentic, cu o ofertă turistică „ca peste tot”, locul începe să atragă doar acea categorie de vizitatori care caută o masă copioasă în afara oraşului, pierzând şansa de a-şi prezenta valorile locale care transmit un mesaj cultural şi atrag turişti pe tot parcursul anului. Câteva idei care pot aduce beneficii tuturor celor implicaţi, proprietari şi vizitatori deopotrivă: •

Păstraţi autenticitatea casei vechi, reparând-o cu acelaşi tip de materiale dar îmbunătăţind pe cât posibil confortul. 7


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

• • •

Recondiţionaţi şi păstraţi la locul lor mobila veche, ustensilele gospodăreşti, vasele, scoarţele şi icoanele de pe pereţi – toate acestea dau autenticitate şi valoare interioarelor. Folosiţi casa veche pentru locuire pe timp limitat, atât cât condiţiile mai precare să constituie ceva inedit şi să nu devină deranjante pentru omul obişnuit cu confortul unei case de la oraş. Iniţiaţi activităţi periodice, la care vizitatorii să fie invitaţi să participe. În vechea şură sau afară în aer liber, se pot organiza ateliere de gătit mâncăruri tradiţionale sau de meşteşuguri în fiecare anotimp: primăvara - împletituri din nuiele; vara - olărit, confecţionarea unor mici obiecte din lemn; toamna - împletituri din pănuşi de porumb, stoarcerea mustului; iarna - fierărie, ţesătorie. Oferiţi întotdeauna autorilor obiectele confecţionate de ei. Vizitatorii mai pot fi invitaţi la grădinărit, strânsul recoltei, plimbări cu măgăruşii la stâne sau în locuri pitoreşti mai greu accesibile.

Dotări şi modernizări care pot asigura condiţiile de confort necesare folosirii unei case tradiţionale ca locuinţă permanentă Dezideratul major în cazul caselor tradiţionale este introducerea unui grup sanitar cu apă curentă şi amenajarea unei bucătării dotate cu minimul necesar astăzi unei familii. Pentru modernizările de acest tip nu există soluţii general valabile şi în unele situaţii aceste cerinţe sunt imposibil de atins fără a sacrifica una dintre încăperi. Prezentăm aici trei moduri simple de a asigura facilităţile necesare într-o gospodărie tradiţională. A) Cazul fericit în care configuraţia iniţială a tindei permite o compartimentare pentru amenajarea unei băi şi a unei bucătării. De obicei, tinda se folosea ca spaţiu de zi, loc de gătit şi loc de luat masa. Aici se poate introduce - dacă nu există încă - apă curentă şi canalizare, astfel încât să facă posibil montajul unui minim de dotări necesare pentru o baie şi o bucătărie contemporană. B) Cazul în care spaţiile sunt prea mici pentru a adăposti şi bucătăria şi baia; atunci se poate opta pentru amenajarea doar a unei băi şi a unui hol de acces în cele două încăperi, una din cele două odăi urmând a fi transformată în bucătărie. C) Cel mai adesea spaţiile locuinţei nu permit deloc modificări - fie pentru că sunt insuficient de mari, fie pentru că o intervenţie le-ar altera forma şi utilitatea; în această situaţie, se recomandă reutilizarea anexelor gospodăreşti existente. Pentru extinderea locuinţei şura este cea mai potrivită - sau amplasamentul acesteia dacă construcţia nu mai poate fi reutilizată - având în vedere dimensiunile generoase şi faptul că în condiţiile vieţii moderne această anexă este cel mult parţial folosită. Nu se recomandă utilizarea terenului liber din spatele şurii - grădina şi livada gospodăriei - pentru o nouă construcţie, datorită dezechilibrului spaţial-ambiental care se crează pe lot şi în vecinătate. De multe ori terenul este în pantă abruptă iar distanţa faţă de stradă, de unde trebuiesc aduse utilităţile, devine un inconvenient. 8


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

Ilustraţia de mai jos este preluată din cartea „Mărginenii Sibiului” a lui Cornel Irimie (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985 - pag.139) şi reprezintă planul unei gospodării din Tălmăcel. După cum se vede, casa are formă de dreptunghi, cu latura scurtă spre uliţă şi se dezvoltă în adâncimea lotului. Intrarea în casă se face din curte, din pridvorul (sau prispa) D, în tindă (A). De aici, la stânga şi dreapta se deschid camerele „de locuit” (C şi B) - respectiv odaia de la stradă şi cea orientată spre fundul curţii. În limbaj tradiţional odaia de la stradă se numea pur şi simplu „casa” - era cea mai generoasă ca dimensiuni şi cel mai frumos împodobită - iar odaia de către curte se numea „celar”. 1.Locuinţa: A=tinda, B=celar, C=casa, D=privariu 2. Şura: E=grajd pentru vite şi oi F=fânar, G=grajd pentru cai 3. Alte anexe: H=coteţ pentru găini, I=closet, J=depozit de gunoi, K=fântâna

Anexele din fundul curţii au dimensiuni mai generoase decât casa şi pot fi folosite pentru extinderea spaţiului de locuit. Desigur că pentru acest lucru este nevoie de modificări majore în interiorul construcţiei însă volumetria poate fi păstrată. Faţada către curte va suferi doar modificări minime - urmând ca ferestrelele noului spaţiu de locuit să fie armonizate cu cele existente. Suplimentarea iluminării spţiului şi eventual un nou acces în imobil pot fi realizate pe faţada din spate. În acest fel se pot găsi soluţii pentru a răspunde cerinţelor confortului contemporan fără a impieta asupra imaginii de ansamblu a gospodăriei. Un arhitect specializat în restaurări şi atestat de Ministerul Culturii poate oferi idei pertinente pentru astfel de cazuri. În toate cazurile însă, înainte de orice intervenţie, o consultanţă gratuită la Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu - Biroul monumente istorice, este foarte utilă şi poate asigura o economie importantă de timp, bani şi energie.

9


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

Care sunt stricăciunile care apar mai des la o casă tradiţională şi cum pot fi ele remediate uşor şi ieftin Evaluarea corectă a stării de conservare a unei construcţii tradiţionale este în general de competenţa unui profesionist. Situaţiile sunt foarte diverse şi uneori ceea ce se vede poate înşela un ochi mai puţin exersat în domeniu. Există într-adevăr cazuri mai deosebite, în care măsurile de intervenţie necesare pot fi complexe şi costisitoare; destul de frecvent însă construcţia este mai puţin degradată decât pare la prima vedere. Sunt câteva zone ale construcţiei unde în timp apar frecvent stricăciuni din cauza lipsei lucrărilor periodice de întreţinere. Remedierile pot fi făcute de multe ori cu mijloace şi cheltuieli minime; situaţia se schimbă în bine dacă reparaţiile se combină cu locuirea chiar şi temporară - a casei.

1. Acoperişul şi podul Prima condiţie ca o casă să nu se degradeze în timp este sa aibă un acoperiş bun. Menţinerea în stare bună a acoperişului este esenţială pentru protejarea întregii construcţii. 1.1 Învelitoarea O casă tradiţională poate fi acoperită cu ţigle „solzi” din pământ ars, cu şiţă, şindrilă sau draniţă şi mai rar cu paie, stuf sau trestie. Ţiglele, şiţa, şindrila sau draniţa stricate în timp de vânt, ploi şi zăpezi, acoperite de muşchi sau cele care lipsesc, paiele, stuful sau trestia rărite chiar şi pe suprafeţe mici, produc stricăciuni care înaintează repede şi atacă structura acoperişului, tavanul şi pereţii. În contact cu apa, atât lemnul cât şi pământul (materialele cel mai frecvent folosite în construcţiile tradiţionale) se strică relativ repede. Este deci foarte importantă înlocuirea părţilor lipsă sau degradate din învelitoarea acoperişului, de îndată ce se observă o stricăciune cât de mică. Acest gest fereşte şarpanta (construcţia de susţinere a acoperişului), tavanul, pereţii de dedesubt şi pardoselile, de apa provenită din ploi şi zăpezi, permiţând conservarea casei timp îndelungat în condiţii foarte bune. Dacă însă reparaţiile nu se fac la timp stricăciunile avansează rapid iar remedierea lor devine complicată: creşte cantitatea de materiale şi de lucrări pentru care este necesar personal specializat - deci cresc costurile. De cele mai multe ori după reparaţii complicate şi înlocuiri importante de materiale se pierde unitatea ansamblului şi ceea ce a fost valoros în casă, fără a mai putea fi recuperat vreodată. Reparaţiile învelitorilor din şiţă, şindrilă, paie, trestie sau stuf cer un meşteşug pe care îl mai cunosc destul de puţini oameni, mai ales în zonele unde se mai produc aceste materiale. Muzeele în aer liber, acolo unde sunt expuse construcţii tradiţionale, au încă personal specializat în astfel de reparaţii şi păstrează contacte cu meşteri experimentaţi în acest tip de lucrări. Spre deosebire de acestea, învelitorile ceramice sunt foarte uşor de întreţinut pentru că înlocuirea ţiglelor este o operaţie simplă, pe care o poate face oricine - este suficient să fie 10


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

extrasă ţigla deteriorată şi înlocuită cu una nouă - operaţie care durează 2-3 minute. În plus, acest material este recomandabil pentru calităţile pe care le-a demonstrat în timp şi pentru că ajută la păstrarea imaginii tradiţionale a casei. Un locatar grijuliu are întotdeauna o rezervă de 10-20 de ţigle în podul casei. Este recomandabil ca în cazul în care există o porţiune mare de învelitoare deteriorată, ţiglele noi să fie intercalate cu ţigle vechi aflate în bună stare, evitând astfel obţinerea unei zone cu contrast de culoare pe acoperiş. 1.2 Lucarnele Sunt ochiuri deschise în acoperiş pentru aerisirea permanentă a podului. Specifice zonei Sibiului sunt lucarnele în formă de „pleoape”, prin care casele parcă privesc trecătorii şi lumea din jur. Au o construcţie mai deosebită, delicată, şi participă la imaginea estetică a construcţiei - de aceea se recomandă să fie păstrate ca atare. Pentru a preveni intrarea păsărilor şi pentru a reduce mişcările de aer se pot monta plase sau chiar ferestre în ramă de lemn, cu aerisire, respectând forma golului. 1.3 Coşurile de fum Apar pe acoperişuri şi sunt orientate în funcţie de vântul dominant din fiecare loc. De aceea, dacă se strică şi cade un coş de fum acesta trebuie refăcut după forma şi orientarea celor din vecinătate. În general coşurile de fum sunt suficient de înalte pentru a depăşi coama acoperişului. Unele gospodării tradiţionale însă evacuează fumul în pod, direct din tinda deschisă, fără a avea coş de fum. În aceste cazuri, astăzi, pentru utilizarea în deplină siguranţă a casei trebuie construite coşuri de fum după standardele contemporane. Golul închis de pereţii coşului se dimensionează după capacitatea sobelor de la care preia fumul şi în funcţie de combustibilul folosit – în principiu, curenţii de aer ascendenţi creaţi în coş trebuie să transporte afară tot fumul rezultat din ardere. De aceea reconstrucţia unui coş de fum care să funcţioneze bine este de competenţa unui zidar sau sobar. 1.4. Podul Principala utilizare a podului era ca loc de depozitare însă la unele gospodării tradiţionale era folosit şi ca afumătoare. Podul este în general necompartimentat şi bine aerisit datorită închiderilor cu scândură ale celor două timpane, către stradă şi către curte. Prin uscarea lemnului se formează în timp rosturi de 1-2 cm între scânduri, fără să afecteze însă capacitatea de protecţie a suprafeţelor de închidere. De aceea se recomandă menţinerea soluţiei constructive de închidere a timpanelor cu scândură. Datorită înlocuirii şindrilelor cu ţiglele ceramice solzi, mai ales începând cu secolul al XIX-lea, înclinaţia acoperişurilor a devenit mai mică ( 35° - 45° ) iar greutatea învelitorii a crescut; însă ţiglele ceramice au avantajul de a putea fi înlocuite cu uşurinţă dacă se deteriorează. Pentru reparaţii sau înlocuiri parţiale ale şarpantei, ideal este să se folosească piese vechi din lemn aflate în stare bună, de la construcţii dezafectate. Aceste materiale „lucrează” mult mai puţin în timp şi sunt compatibile cu cele originare ale casei. Dacă totuşi nu există această posibilitate, toate piesele noi din lemn trebuiesc tratate împotriva carilor, ciuper11


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

cilor, şi protejate împotiva incendiului prin tratamente specifice. Substanţele necesare se găsesc în comerţ dar trebuie alese în conformitate cu recomandările producatorului înscrise pe ambalaj şi conform cerinţelor proiectanţilor.

2. Timpanele Sunt alcătuite din scânduri întregi din lemn de răşinoase aşezate vertical, una lângă alta. Aceste suprafeţe închid podul casei spre stradă şi în partea opusă, spre curte. În general rosturile verticale dintre scânduri sunt deschise - consecinţa uscării şi contragerii lemnului în timp. Uneori însă rosturile se închid cu şipci din lemn aplicate din exterior. Versanţii acoperişului ies în afară 15-20 cm şi expun înspre stradă marginea ţiglelor prinse cu mortar de var. Dedesubt, închiderea se face cu câte o scândură îngustă de ambele părţi. Sunt şi situaţii în care timpanul din lemn este tencuit sau acoperit cu şindrilă. Există în Mărginimea Sibiului şi case construite cu pereţi de zidărie din cărămidă. Acestea pot avea timpanul din acelaşi material (cărămidă) dar şi din lemn. În aceste cazuri şi timpanele sunt acoperite cu tencuială; dacă timpanele sunt din lemn tencuiala se prinde pe nuiele de alun despicate în jumătate, sau pe şipci de 2-3 cm tăiate cu fierăstrăul şi bătute în cuie pe scheletul timpanului. La baza timpanului dinspre stradă, deasupra ferestrelor, există o streaşină de ţigle sau şindrilă montată la capătul planşeului camerei din faţă, care iese în afară 10-15 cm. Rolul acesteia este de a proteja ferestrele şi faţada. Cele mai importante distrugeri apar în această parte a construcţiei la finisaje, acolo unde intră în contact două materiale diferite. În această zonă de contact se pot produce mişcări ale părţilor componente din cauza vântului, a dilatărilor şi contracţiilor provocate de diferenţele de temperatură sau a scurgerilor necontrolate de apă. Reparaţiile trebuiesc făcute imediat de la apariţia primelor semne, şi - obligatoriu - cu acelaşi tip de material şi tehnică de construcţie. Toate aceste locuri sunt în general uşor accesibile de pe scară sau de pe o schelă simplă.

3. Pereţii Materialele utilizate cel mai des pentru pereţi sunt lemnul, cărămida arsă, piatra, pământurile argiloase amestecate cu paie. Pereţii caselor din Mărginimea Sibiului sunt în general construiţi din trunchiuri de lemn masiv îndreptate cu barda. •

• • • 12

Pereţii din lemn masiv sunt în anumite cazuri netencuiţi pe exterior, bârnele rămânând vizibile. De obicei sunt acoperiţi la interior cu o tencuială din pământ - uneori în combinaţie cu var stins pentru a creşte rezistenţa mecanică şi rezistenţa la umezeală. Tencuiala de pământ se aplică pe un suport de nuiele despicate pe lung sau pe şipci din lemn, fixate de perete şi se acoperă apoi cu spoială de var. Acolo unde pereţii sunt tencuiţi şi la exterior se foloseşte aceiaşi tehnică şi aceleaşi materiale. Pereţii din zidărie de piatră sau cărămidă sunt în general tencuiţi cu mortar de var şi nisip, fără ciment.


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

Pereţii din umplutură de pământ pot fi construiţi cu cărămizi de pământ şi paie, uscate la soare, cu pământ bătut în cofraje sau cu turte de pământ aruncate pe împletitură de nuiele. În majoritatea cazurilor peretele de umplutură se construieşte pe un schelet de lemn format din stâlpi şi grinzi, întărit cu piese diagonale la colţuri.

Feţele interioare şi exterioare ale pereţilor din umplutură se acoperă tot cu tencuieli de pământ şi se spoiesc apoi cu var. În toate cazurile apa din sol, apa din ploi şi zăpezi, îngheţul şi dezgheţul pot produce în timp desprinderea stratului de văruială, a tencuielilor, udarea lemnului şi a cărămizilor, sfărâmarea mortarului de legatură. În pereţii de lemn umezeala permanentă produce deformarea lemnului, desprinderea tencuielilor de protecţie şi facilitează atacul microorganismelor (fungi, mucegaiuri) şi carilor. Pereţii din umplutură de pământ sunt deosebit de sensibili la umezeală şi se strică repede dacă nu sunt corect şi în mod constant protejaţi. Pereţii din piatră rezistă cel mai mult timp la umezeală, dar mortarul de legătură se slăbeşte iar pietrele se desprind treptat şi cad. Întreţinerea pereţilor prin văruire constantă, în fiecare an, este o necesitate. Reparaţiile simple, pe suprafeţe reduse, acolo unde apar stricăciuni minore ale straturilor de tencuială, dau rezultate foarte bune. În afară de protecţia oferită de un acoperiş bun şi de întreţinerea constantă, protejarea pereţilor cere şi îndepărtarea apelor de construcţie. Acest lucru se realizează - dacă nu există deja - prin amenajarea terenului cu pantă de 1-3% spre exterior în imediata vecinătate a construcţiei; acest lucru trebuie făcut de jur împrejurul casei. Uneori - ca măsură suplimentară – este recomandabil să se colecteze apa de ploaie în jgheaburi. Jgheaburile caselor tradiţionale sunt adesea din lemn. Un trunchi mai subţire tăiat în două pe lung, scobit şi protejat prin băiţuire este şi astăzi uşor de produs şi montat, acolo unde este cazul. Colectarea apelor în jgheaburi şi burlane cere şi îndepărtarea lor de construcţie prin deversare în canalizare sau cât mai departe de casă. O rezolvare contemporană foarte răspândită pentru îndepărtarea apei aruncă în stradă, la distanţă, apa de ploaie colectată, prin prelungirea jgheabului cu 1-1,2 metri. Deşi foarte practică pentru protejarea casei, soluţia nu avantajează trecătorii şi deranjează imaginea străzii.

4. Poarta de intrare în curte Există două variante de porţi tradiţionale: cele din zidărie cu foile uşii din lemn, şi cele în totalitate din lemn. În general poarta de intrare în curte este o piesă cu mare valoare estetică şi continuă să-şi păstreze funcţionalitatea; poarta personalizează gospodăria şi reprezintă proprietarul. Porţile conservă adesea forma tradiţională, însă sunt piese care s-au adaptat bine schimbărilor prin forme recente din lemn sau din materiale contemporane. Din păcate există şi situaţii în care materialele şi formele contemporane alese de proprietari, deşi oferă rezistenţă în timp, sunt lipsite de expresie, nu se potrivesc cu faţadele tradiţionale şi strică imaginea construcţiei în ansamblul ei. 13


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

De exemplu, atunci când refac o poartă mulţi proprietari înlocuiesc lemnul cu tablă sau plăci de policarbonat - ceea ce trebuie evitat datorită contrastului dintre aceste materiale şi cele vechi ale casei, care îmbătrânesc diferit. Este recomandabil ca porţile care nu mai corespund să fie refăcute din lemn, după modelele vechi. Dacă nu se cunoaşte modelul vechi, porţile tradiţionale care s-au conservat în vecinătate pot reprezenta surse de inspiraţie pentru cea care se doreşte a fi înlocuită.

5. Pridvorul (prispa) şi traforurile Pridvorul este partea cea mai interesantă a casei pentru că aici exteriorul şi interiorul se întâlnesc. Parapetul, treptele şi stâlpii de susţinere a acoperişului sunt componente cu rol funcţional dar şi decorativ, piesele de lemn fiind tăiate şi împodobite cu modele tipice zonei. Fiind protejat sub acoperiş, pridvorul se conservă foarte bine la acţiunea apelor şi nu are nevoie de reparaţii majore. În cazul în care casa are probleme la soclu şi pereţi, pridvorul poate fi demontat, recuperat şi completat acolo unde este nevoie prin refacerea părţilor deteriorate, iar în final reasamblat la locul său. Reparaţiile în acestă zonă presupun înlocuirea părţilor din lemn deteriorate. Cauza cea mai frecventă a stricăciunilor este un acoperiş defect. De aceea prima operaţie trebuie să fie repararea acoperişului şi apoi înlocuirea materialului lemnos stricat cu piese care să se armonizeze modelului originar. Este indicat ca înlocuirile părţilor din lemn ale pridvorului să se facă respectând formele şi decoraţiile originare - modelele pieselor traforate. Simplificările acestor piese nu se recomandă pentru că lipsa decoraţiilor păgubeşte casa de ceva elegant, frumos şi foarte particular. De obicei copiile conforme originalului pot fi confecţionate uşor, cu mijloace simple. Treptele şi pardoseala din lemn se conservă cel mai bine fără straturi de protecţie, în atmosfera ventilată a pridvorului, chiar la udări şi uscări repetate. Iniţial lemnul pus în operă, expus la exterior, nu era protejat în nici un fel. Această practică este şi astăzi valabilă în Munţii Apuseni şi în alte zone unde se construiesc case cu pereţi din lemn masiv. Totuşi, pentru protejarea lemnului expus la intemperii şi pentru integrarea sa cromatică cu cel vechi, se poate folosi o soluţie preparată din ceară de albine, parafină, ulei mineral, diluată cu white-spirt la care se poate adăuga, după caz, pigment pentru culoare. O protecţie simplă, ieftină şi eficientă care păstrează lemnul şi închide porii, este tratarea cu ulei de in sicativat, uşor de procurat din comerţ. Protejarea suprafeţei lemnului se realizează cel mai bine prin vopsire. Acolo unde suprafeţele din lemn sunt vopsite se recomandă vopseaua pe bază de ulei, conform celei existente. Prin diluare cu ulei de in sicativat si white-spirt se pot obţine tonuri mai slabe sau mai intense. Se poate păstra astfel aparentă fibra lemnului şi se poate realiza o bună armonizare cu suportul existent. Expunerea îndelungată la soare combinată cu variaţia umidităţii, mişcarea aerului şi eroziunea adâncesc fibra lemnului. Este deci recomandat ca suprafeţele din lemn ale pridvorului să fie protejate periodic cu vopsea de ulei respectând culoarea veche, armonizată cu cea a faţadelor şi a materialelor componente ale întregii construcţii. 14


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

6. Ferestrele şi uşile Tâmplăria caselor tradiţionale este făcută din lemn de meşteri ai locului. Tehnicile vechi de producere a obiectelor utilitare şi a mobilierului ţărănesc se folosesc şi la confecţionarea uşilor şi ferestrelor, ale părţilor ornamentale ale prispei sau pridvorului, ale scărilor, streşinilor şi porţilor. Pentru îmbinări se folosesc cuie din lemn şi clei de oase. Balamalele, clanţele, broaştele, zăvoarele şi alte părţi metalice ale tâmplăriei sunt făcute din fier forjat, de către fierarii locali. Aceste piese pot fi recuperate de la tâmplăriile vechi ce nu se mai pot repara, şi apoi refolosite. Lucrătura ferestrelor, uşilor şi pridvorului unei case tradiţionale spune foarte mult despre vechimea construcţiei şi înfrumuseţează casa atât la exterior cât şi la interior, unde se combină în ochii privitorului cu obiectele de mobilier şi instrumentele gospodăreşti. De obicei tâmplăria exterioară este din lemn natur, protejat cu ulei de in diluat cu terebentină (astăzi se foloseşte terpinol sau white-spirt). Ramele ferestrelor şi uşile pot fi acoperite cu vopsea de ulei într-o singură nuanţă, obţinută cu culori de pământ (pigmenţi pe bază de oxizi de fier). În general tâmplăria se conservă bine şi poate fi uşor întreţinută prin refacerea periodică a stratului de vopsea. Înlocuirea ei este recomandată numai dacă lemnul este putrezit pe porţiuni mari - care nu permit reparaţii locale - sau dacă lemnul este deformat şi nu mai închide pe contur. Înlocuirea trebuie făcută tot cu piese din lemn, care respectă forma, dimensiunile şi decorurile celor originare. Piesele din fier forjat se refolosesc, eventual recondiţionate dacă este cazul. Pentru confecţionarea pieselor noi de tâmplărie este indicat să se apeleze la un meşter din zonă pentru că în oraşe stilul de lucru şi tehnologiile sunt diferite şi de obicei produsele noi nu se mai potrivesc cu cele vechi. Pentru creşterea capacităţii de izolare a ferestrelor prima măsură care trebuie luată este să se asigure o bună închidere pe contur. Montarea unor garnituri de cauciuc nu este întotdeuna recomandată pentru că etanşarea excesivă poate produce condens în interiorul casei. Dacă ferestrele sunt duble atunci capacitatea de izolare este mai bună. Obloanele, acolo unde există, au un rol foarte important în suplimentarea capacităţii de izolare termică, fonică şi în general de protecţie a casei şi trebuiesc păstrate. Se poate lua în considerare montajul unor obloane noi, mai ales în condiţiile în care acestea au existat cândva. Modelul trebuie luat dintre cele probate pe parcursul timpului în împrejurimi. În plus, pe cercevelele de la interior se pot monta sisteme termoizolante, formate din două foi de geam asociate prin lipire prin intermediul unui profil de aluminiu, cu spaţiu vidat sau umplut cu gaz inert pentru evitarea condensului. Rama va avea nevoie de o frezare suplimentară care se poate face după grosimea alcătuirii temoizolante – cea mai mică grosime este de 12 mm, satisfăcătoare pentru ochiurile de geam relativ mici ale caselor tradiţionale. Deşi prin sticla simplă folosită la ochiurile de geam se pierde căldură, dimensiunile mici ale ferestrelor fac ca aceste pierderi să fie mai reduse. De aceea, rămâne la decizia locatarilor dacă să le înlocuiască sau nu cu un sistem mai izolant. Sticla veche este un material mai rudimentar, cu imperfecţiuni şi cu suprafeţe mai puţin netede decât ale 15


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

sticlei contemporane. De aceea ea dă o lumină specială, uşor difuză, iar reflexiile luminii solare sunt mai atenuate. Efectul acesta oferă armonie interiorului şi generează un „ceva” pe care nu-l observăm imediat dar care place: senzaţia de tihnă şi confort din casă sau imaginea plăcută din exterior. Sticla contemporană, mai clară, cu suprafaţa foarte netedă, dă reflexii mai puternice în lumina soarelui care uneori deranjează privirea, stânjenesc observaţia şi pot reduce confortul optic al privitorului. Chiar şi dacă se sparge, sticla veche a unei ferestre poate - şi chiar se recomandă - să fie refolosită la un alt ochi mai mic de fereastră sau la un tablou.

7. Soclul

Legătura casei cu pământul este un loc spre care privirea se îndreaptă imediat, aproape fără voie. Aceasta zonă a construcţiei este importantă pentru că protejează casa de apele ploilor, de zăpezi, de eroziunea vântului şi de lovirile de orice fel. La şes, casele cu un singur nivel au soclul scund, făcut din pământ bătut şi lemn, mai rar din piatră pentru că nu se găseşte în cantităţi suficiente în apropiere. La casele cu două niveluri însă pereţii soclului trebuiesc construiţi din piatră, pentru rezistenţă. În zonele de deal şi de munte soclul este construit din piatră, este mai înalt, preia denivelările terenului şi protejeaza casa de zăpezile mari. Un soclu înalt permite construirea unei pivniţe care se întinde sub toată casa sau doar sub o parte a ei, după forma terenului. Fiind permanent expus umezelii din pământ, din zăpezi, stropit de apele de ploaie, atins de animale, de oameni şi de vehicule, soclul absoarbe umiditate şi suferă acţiuni mecanice. Tencuiala se strică, se desprinde şi cade. Mortarul de legătură se sfărâmă la umeziri şi îngheţuri repetate, provocând desprinderea pietrelor din zidărie. O fundaţie umedă sau insuficient de adânc îngropată grăbeşte stricarea soclului. Foarte dăunătoare sunt reparaţiile mai noi făcute cu mortar de ciment. La casele unde există pivniţă şi sub camera dinspre stradă, soclul se păstrează mai bine pentru că peretele se ventilează parţial prin subsol. Consistenţa terenului şi panta din imediata vecinătate a soclului au mare importanţă pentru protecţia acestuia. Terenul trebuie să permită cât mai puţin infiltarea apei şi să aibă pantă mare, de 10-15 cm pentru un metru lungime, care să îndepărteze de casă apele de suprafaţă. Acestea trebuiesc conduse prin rigole cât mai departe de construcţie, folosind pantele naturale ale terenului din apropiere. Un strat de argilă de 20 cm grosime, bătut bine, care se aşează ca un trotuar de protecţie de minim 60 de cm lăţime de jur împrjurul casei imediat lângă soclu, dă rezultate foarte bune. Pământul argilos poate fi îmbunătăţit cu var stins apoi compactat. Un efect şi mai bun se obţine dacă pe patul de argilă se montează piatră de râu, aşezată cât mai apropiat. Rezistent şi eficient este şi un trotuar din piatră naturală spartă sau rotundă, montată pe nisip stabilizat cu var. În lipsa acestor posibilităţi, un trotuar de beton simplu cu rosturi pentru dilatări şi contracţii la fiecare metru lungime, lat de minim 60 cm şi gros de 8-10 cm, este o soluţie mai puţin estetică dar eficientă. Dacă se foloseşte în compoziţie un pietriş mai mare şi se spală suprafaţa betonului înainte de întărire, se poate obţine un aspect mult îmbunătăţit, în armonie cu soclul de piatră. Dacă soclul este tencuit, este foarte important ca stratul de tencuială să nu intre în contact cu suprafaţa 16


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

terenului; cea mai simplă soluţie este să se practice o întrerupere pe înălţimea de minim 5 cm, pentru ca umezeala din sol să nu urce în stratul de tencuială al soclului şi pereţilor. Dacă streaşina nu este suficient de lată, este bine ca apele de pe acoperiş să fie colectate prin jgheaburi şi burlane. Apa astfel colectată trebuie îndepărtată de soclu prin rigole sau canalizare, în nici un caz scursă lângă casă - aşa cum din păcate de prea multe ori se întâmplă. Scurgerea permanentă a apelor din burlane lângă casă aduce umiditate în pereţi şi spală terenul, pământul de lângă fundaţie migrează şi nu mai susţine construcţia. În timp apar crăpături în ziduri, acestea se deplasează de la verticală şi se rup, provocând astfel distrugeri grave casei.

8. Fundaţia

Daca construcţia are o temelie bună se poate conta pe stabilitatea ei în timp. Locul cu teren bun de fundare - vatra satului - se cunoaşte prin tradiţie în orice aşezare. Acolo s-au construit locuinţele, iar pe restul terenului s-au dezvoltat culturi agricole. Pentru a decide dacă un loc este bun sau nu pentru construcţie, observaţiile asupra comportamentului în timp al clădirilor din vecinătate pot fi utile dar sunt insuficiente. Cunoaşterea condiţiilor de teren presupune un studiu geotehnic făcut de un geolog autorizat. Studiul stabileşte adâncimea de fundare necesară în acel loc, adâncime care depinde de calitatea terenului, de nivelul apelor din sol şi de cota de îngheţ din zonă. În cazul în care fundaţia unei construcţii existente nu a rămas stabilă în timp cauzele pot fi multiple: terenul de fundare necorespunzător, modul în care a fost construită fundaţia, faptul că timp îndelungat apele nu au fost îndepărtate în mod corect din jurul casei, etc. Soluţiile pentru repararea unei fundaţii diferă de la caz la caz dar întotdeauna sunt de competenţa unui inginer expert de rezistenţă care trebuie solicitat de către proprietar. Casele tradiţionale au de cele mai multe ori fundaţii zidite din piatră sau din cărămidă. Uneori, construcţiile din lemn sunt fundate pe piloţi tot din lemn. În acest caz lemnul piloţilor se poate strica la suprafaţa terenului, dacă suferă udări şi uscări repetate timp îndelungat. Soclul din piatră poate fi realizat din zidărie uscată, adică fără mortar. Este o soluţie constructivă mai greu de aplicat, pentru că potivirea corectă a pietrelor cere multă migală, însă are avantajul că fără mortar de legătură apa din sol nu urcă în pereţi. Fundaţiile la casele mai vechi de o sută de ani realizate din zidărie de piatră sau de cărămidă cu mortar nu sunt izolate împotriva apelor şi de aceea umiditatea din sol urcă treptat în pereţi. Umiditatea poate urca nu numai prin materialul de zidărie ci şi prin tencuială. Umiditatea din pereţi dispare treptat dacă se îndepărtează umiditatea din sol din vecinătatea casei. Aceasta provine de obicei din apele de suprafaţă care se scurg necontrolat. În acest caz, măsurile simple pentru protejarea soclului prezentate anterior vor rezolva problema însă este nevoie de timp mai îndelungat pentru ca umezeala din pereţi să se evapore, după ce sursa a fost îndepărtată. Stricăciunile vor dispărea mai repede dacă se înlocuiesc materialele atinse de umiditate. În aceste situaţii se procedează de obicei la desprinderea tencuielii umede, lăsarea peretelui descoperit o perioadă ca să se usuce, 17


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

apoi refacerea tencuielii fără ciment. Cimentul este un material care reţine umiditatea în pereţi. În cazuri rare surse de apă din sol apar ulterior ridicării construcţiei – de exemplu, migrarea spre suprafaţă a unei pânze freatice. În aceste situaţii, pentru înlăturarea umidităţii din pereţi sunt necesare lucrări mai complexe şi mai costisitoare - atât la fundaţie cât şi la pereţii afectaţi. În general este necesară introducerea unei hidroizolaţii orizontale între fundaţie şi soclu, combinată cu o hidrolizolaţie verticală montată în pământ, la exteriorul construcţiei. Introducerea hidroizolaţiilor noi la o construcţie existentă, soluţiile, lucrările şi detaliile tehnice de execuţie necesare sunt de competenţa specialiştilor în construcţii iar decizia în fiecare caz în parte trebuie luată după consultarea şi la recomandarea comună a geologului, inginerului de rezistenţă şi arhitectului.

9. Stricăciuni şi reparaţii la interior

9.1 Pardoseala este făcută în general din duşumea de răşinoase aşezată pe grinzişoare din lemn, pe un pat de pământ bătut sau de nisip. Dacă există zone stricate este de preferat să se înlocuiască doar local scândura cu una mai veche, refolosită, din alta parte. Lemnul sănătos vechi nu se mai usucă atât de mult şi distanţele dintre scânduri rămân mici. Dacă totuşi nu există acestă posibilitate, trebuie ştiut că lemnul nou - chiar dacă este uscat artificial - „lucrează” în timp iar rosturile pot să se modifice odată cu încălzirea construcţiei. Pardoseala poate fi refăcută după modelul celei vechi sau într-o formă mai modernă, important este să fie realizată din materiale naturale calde. Finisajul duşumelelor poate fi făcut cu ulei de in sau lac incolor mat. În mod tradiţional lemnul duşumelelor rămânea neprotejat şi se întreţinea prin spălare cu apă şi săpun de casă, folosind o perie de rădăcină. Astăzi, la o pardoseală nouă din duşumele de lemn natur se recomandă aplicarea unui strat protector pentru a evita depozitarea prafului în fibra lemnului şi a permite o întreţinere mai uşoară. Reparaţiile la pardoseli trebuiesc făcute după ce toate celelalte intervenţii la interior s-au încheiat pentru a proteja lucrările deja terminate şi a evita distrugerile nedorite. 9.2 Pereţii interiori ai caselor tradiţionale sunt acoperiţi cu tencuieli de pământ în două straturi: unul mai brut - grundul - şi unul de finisaj - tinciul. Grundul se prepară din pământ galben amestecat cu apă şi paie tăiate la 4-5 cm. Funcţie de calitatea pământului galben, uneori se adaugă în amestec şi bălegar de cal - care este un foarte bun liant şi conţine iarbă fin măcinată cu rol de armătură; contrar aparenţelor, nu lasă nici un fel de miros neplăcut. Grundul se aplică pe o reţea de nuiele de alun tăiate în două pe lungime şi bătute în cuişoare fine pe lemnul peretelui. Consistenţa grundului trebuie să fie suficient de moale pentru ca acesta să poată fi aplicat cu uşurinţă şi să adere la perete fără să curgă. Stratul de grund nu trebuie să fie foarte gros, pentru că la uscare crapă şi se poate desprinde de pe perete. Stratul următor, tinciul, se aplică numai după uscarea completă a grundului. Tinciul este mai fin, nu conţine armătură şi are în compoziţie pământ galben şi apă. Consistenţa tinciului trebuie să fie puţin mai moale decât cea a grundului şi se aplică în general într-un strat subţire după uscarea completă a grundului. În imediata vecinătate a ferestrelor şi uşilor materialul se finisează cu grijă, 18


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

fără detalii pretenţioase. Grundul poate avea crăpături de suprafaţă la uscare dar tinciul le închide. Tinciul se finisează prin drişcuire iar finisajul final se face cu o bidinea muiată în apă. Va rezulta o suprafaţă fină, pe care varul aderă foarte bine. De obicei, suprafaţa netedă a tinciului bine uscat se văruieşte cu bidineaua în minim 3 straturi succesive, tot mai diluate. În soluţia de var se poate introduce un pigment pentru colorare. Pentru ca după uscare văruiala să nu se ia pe mână, la o găleată de var dizolvat în apă se adaugă două gălbenuşuri de ou sau clei de oase. 9.3 Planşeul peste încăperile casei este construit din grinzi de lemn de răşinoase cu suprafeţele îndreptate fin, pentru că rămân vizibile. Suprafaţa grinzilor se păstrează ca atare, fără acoperire prin vopsire, sau se finisează cu ulei de in. De obicei peste grinzile planşeului, în pod, nu se mai aşeza alt planşeu. Dacă apare necesitatea unei termoizolaţii suplimentare, având în vedere că podul este ventilat şi în directă legătură cu exteriorul, planşeul podului se poate dubla. Există în comerţ diverse materiale termoizolante, însă sunt recomandate cele naturale obţinute din lână, bumbac sau aglomerări de aşchii de lemn, tratate insecticid şi ignifug. 9.4 Tavanul se montează deasupra grinzilor planşeului din scânduri suprapuse şi distanţate, acoperindu-se la margine una pe cealaltă. Marginile scândurilor de jos sunt prelucrate manual pe rotund şi cu o adâncitură în lung. Acest detaliu micşorează umbra pe care o lasă diferenţa de nivel între scândurile de sus şi cele de jos şi permite ascunderea capetelor cuielor de montaj. Suprafaţa tavanului din lemn nu se vopseşte dar se poate aplica o soluţie de protecţie pe baza de ulei de in, terpinol sau white-spirt şi puţin pigment. La marginea tavanului, acolo unde capetele scândurilor ating peretele, văruiala de pe perete se extinde 10-15 cm pe tavan. Se obţine astfel o închidere bună şi o rezistenţă sporită în zona de contact dintre scândurile tavanului şi finisajul pereţior. 9.5 Sobele care se întâlnesc în casele tradiţionale sunt construite pentru funcţionarea cu lemne. În Mărginimea Sibiului lemnul este la îndemână şi este deocamdată cel mai ieftin combustibil utilizat pentru încălzire. Sobele vechi din zidărie de cărămidă sunt în multe cazuri modele bune de reprodus şi piese decorative rare. Sistemul de funcţionare şi de întreţinere este simplu. Aceste sobe produc prin arderea lemnului o atmosferă plăcută, bine echilibrată în caldură şi umiditate. În situaţia în care sobele vechi nu mai există sau sunt stricate, este bine să se ia în considerare refacerea acestora. Reconstrucţia sobelor este o investiţie relativ mică şi interesantă pentru că se pot obţine diverse forme şi dimensiuni adaptate încăperilor casei, posibilă pentru că există încă destui meşteri sobari la îndemână şi rentabilă în timp datorită cheltuielilor reduse prin arderea lemnului în comparaţie cu gazele naturale sau energia electrică. Dacă sunt încăperi care nu au fost prevăzute cu sobe, acestea pot fi construite modificând corespunzător coşul de fum al casei sau chiar construind unul nou. Introducerea unui sistem de încălzire centralizată cu radiatoare (calorifere) provoacă un haos în echilibrul constructiv, funcţional şi estetic al unei case tradiţionale, şi poate produce sticăciuni greu de remediat. 19


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

Casele tradiţionale din Mărginimea Sibiului – descriere Casa tradiţională din Mărginimea Sibiului are formă dreptunghiulară şi se dezvoltă în adâncimea lotului, alipită pe o latură a acestuia, astfel încât faţada lungă dinspre curte să fie expusă la soare. Casa este construită pe un soclu din zidărie de piatră, legată cu mortar de var sau pământ galben, uneori stabilizat în amestec cu var gras. Soclul, de obicei înalt de 1-1,5 metri, preia creativ denivelările terenului şi închide dedesubt o pivniţă răcoroasă vara şi ideală pentru conservarea alimentelor în orice anotimp. Planşeul peste această pivniţă este realizat din grinzi de stejar îndreptate pe două feţe superioară şi inferioară - peste care sunt aşezate lespezi de piatră şi un strat de umplutură de pământ pentru etanşare, termoizolare şi ca suport pentru pardoseala din duşumele de răşinoase a spaţiilor de locuit de deasupra. Pereţii spaţiilor de locuit sunt construiţi din lemn masiv, degroşat manual pe patru feţe şi îmbinat la colţuri în coadă de rândunică. Grosimea pereţilor din lemn este în general 10 -15 cm. Suprafeţele exterioare ale pereţilor din lemn pot fi tencuite sau nu, în funcţie de tradiţia satului. Suprafeţele interioare ale pereţilor sunt în majoritatea cazurilor acoperite cu tencuieli de pământ în două straturi - un grund şi un tinci - apoi văruite. Accesul în locuinţă se face de obicei pe câteva trepte din lemn care urcă pe prispă peste intrarea în pivniţă. Prispa protejează şi umbreşte tinda (prima încăpere, cea prin care se intră), şi camerele „de locuit” atunci când se dezvoltă pe toată lungimea casei. Spaţiul destul de îngust al prispei, protejat de acoperiş, are o zonă mai largă deasupra pivniţei, în dreptul intrării în casă. Acoperirea acestei zone se face cu un versant cu panta mai mică, ce iese din planul acoperişului şi conferă o trăsătură specifică formei caselor din Mărginimea Sibiului. Din tindă se intră la dreapta şi la stânga în câte o încăpere. Una este orientată spre stradă iar cealaltă în direcţie opusă, către curte. Casele mai modeste pot avea doar o singură odaie „de locuit”- cea dinspre stradă. Ferestrele sunt mici, simple sau duble, protejate cu gratii din fier forjat manual şi mai rar au obloane din lemn. Toate ferestrele şi uşa de intrare sunt aşezate pe cele trei laturi expuse dominant la soare: către sud, est şi vest. De obicei peretele de nord este plin, fără goluri, iar în tindă pe acest perete se găseşte vatra sau cuptorul. Gospodăria are pe fundul lotului şura şi grajdul, de formă dreptunghiulară cu acoperiş în două ape. Celelalte anexe gospodăreşti - o bucătărie de vară şi un spaţiu deschis şi acoperit pentru lucrări de întreţinere de tot felul - ocupă toată latura curţii pe care se găseşte casa; uneori sunt amplasate pe latura opusa, în funcţie de forma şi dimensiunile lotului. În spatele şurii există de obicei un teren plantat cu pomi fructiferi, păşune şi o gradină de zarzavaturi. Casa este obiectul cel mai interesant al gospodăriei dar este inseparabilă ansamblului tradiţional din care face parte. Păstrarea în bune condiţii a casei are efect maxim asupra funcţionării gospodăriei dar şi asupra imaginii străzii şi a vecinătăţilor. Atunci când casa dispare se produc schimbări majore, ireversibile şi uneori imprevizibile atât pe propriul lot cât şi în vecinătate. Aprecierea corectă a stării de conservare a casei şi revitalizarea ei este benefică pentru proprietari şi esenţială pentru armonia ansamblului arhitectural al satului. 20


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

LEGENDA 1. Soclu 2. Peretele faţadei principale 3. Timpan 4. Faţada laterală 5. Accesul în pivniţă 6. Prispa sau pridvor 7. Streaşina sau cornişa 8. Învelitoare-acoperiş 9. Coama 10. Coş de fum

Partea a II-a

Casa de lemn din comuna Poplaca nr. 69 Exemplu practic de restaurare Locuinţa de la numărul 69 din comuna Poplaca, judeţul Sibiu, este unul dintre cele trei imobile care au constituit obiectul proiectului cultural „Protejarea patrimoniului construit tradiţional din satele judeţului Sibiu”, finanţat de Uniunea Arhitecţilor din România şi desfăşurat în parteneriat cu Ordinul Arhitecţilor din România filiala Sibiu-Vâlcea şi cu Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Sibiu. Proiectul s-a încheiat în luna aprilie 2010 şi a pus în evidenţă - sub forma unei documentaţii tehnice de construcţie - măsurile de intervenţie necesare conservării şi restaurării casei din Poplaca pentru a putea fi locuită în condiţii de confort ameliorate. Un al doilea proiect, „Case uitate din Mărginimea Sibiului”, a oferit fondurile necesare pentru lucrările de restaurare propriu-zise şi pentru publicarea şi distribuirea prezentului material. Prezentarea în sinteză a principalelor etape ale lucrărilor de intervenţie efectuate, cât şi a rezultatului în imagini, urmăreşte să facă cunoscut un caz ce poate fi preluat creativ şi multiplicat, în încercarea de a conserva patrimoniul cultural inestimabil al satelor din România. 21


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

Casa din Poplaca nr. 69 înainte de restaurare

Intervenţiile asupra casei au inclus: •

Consolidarea construcţiei prin subzidiri pe contur şi repararea soclului – completări cu piatră, legate cu mortar de var şi nisip.

Refacerea tencuielilor exterioare cu amestec de pământ galben şi bălegar de cal, după îndepărtarea porţiunilor desprinse ale vechii tencuieli.

Finisarea exteriorului cu zeamă de var şi pigment albastru-ultramarin - pentru a se obţine nuanţa albastră originară, caracteristică locuinţelor tradiţionale din Mărginimea Sibiului.

Dublarea planşeului în pod, pentru o mai bună termoizolare dar şi pentru a prelua sarcinile celui originar, fragilizat de cari. Planşeul originar a fost curăţat, tratat, băiţuit, şi conservat cu rol decorativ.

Refacerea timpanelor – cel frontal, care era complet compromis, a fost în întregime refăcut iar la cel posterior s-au înlocuit părţile deteriorate.

Refacerea parţială şi consolidarea şarpantei prin completări cu piese de sprijin.

Repararea învelitorii prin înlocuirea ţiglelor deteriorate cu altele, refolosite, dar în stare bună – pentru a conserva imaginea clădirii.

Reconstruirea coşului de fum cu modificările necesare pentru a prelua fumul de la două sobe.

22


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

Montarea unui jgheab de lemn pentru colectarea apelor pluviale pe una din laturi, acolo unde acest lucru era necesar pentru a împiedica stropiri si infiltraţii de apă în soclu.

Repararea parţială a tâmplăriilor vechi şi înlocuirea celor neconforme, introduse mai recent, conform modelelor originare ale casei. S-au înlocuit astfel parţial scândurile traforate ale parapetului prispei şi paziei, păstrând piesele care mai erau în stare bună. S-au refăcut total, respectând modelele, poarta, portiţa de la pivniţă şi cea de la intrarea în pridvor, uşa de la intrare şi una dintre ferestre. Toată tâmplăria nouă a fost tratată cu baiţ pentru exterior.

Reconstruirea sobei din prima încăpere, păstrând şi înglobând în ea ceea ce a mai rămas din cea originară – vatra şi hornul.

Construirea unei sobe noi în încăperea de la stradă, pentru îmbunătăţirea confortului locuinţei. Sobele funcţionează cu lemne şi au fost construite după modele tradiţionale, din cărămidă arsă lipită cu pământ, au fost tencuite cu mortar de var şi văruite pe exterior.

Înlocuirea pardoselii din interior cu una nouă din duşumele de răşinoase – cea veche fiind în stare foarte proastă.

Refacerea tencuielilor interioare. Materialul folosit a fost pământ galben şi bălegar de cal. Noua tencuială a fost aplicată pe şipci, după înlocuirea celor deteriorate şi completarea lor acolo unde a fost cazul.

Repararea tâmplăriei – uşi, ferestre – prin completarea părţilor lipsă şi repararea închizătorilor, astfel încât să se amelioreze capacitatea de izolare termică.

Zugrăvirea interioarelor în alb cu var şi vopsirea tâmplăriei cu verde, după culoarea originară care a fost descoperită sub straturile mai noi de vopsea.

Refacerea integrală a instalaţiei electrice şi suplimentarea acesteia pentru iluminatul pridvorului, podului şi pivniţei.

Intenţia călăuzitoare a aceastei intervenţiii a fost de a demonstra că o asemenea casă, corect restaurată, poate fi locuită în condiţii relativ bune de confort. Finalitatea demersului este să atragă şi să convingă şi alţi proprietari că aceste construcţii merită păstrate şi locuite. La lucrări au participat şi locatarii. Aceştia au asigurat o parte din materiale, au transportat cu căruţa pământul şi molozul rezultat din lucrări, au preparat mortar şi au executat lucrări simple de tencuieli şi vopsitorie, au participat la construcţia sobelor - totul sub îndrumarea profesioniştilor. În acest fel, locatarii au învăţat cum trebuie întreţinută şi reparată casa pe viitor. Expunerea care urmează ilustrează etapele de intervenţie şi soluţiile constructive aplicate, de la exterior spre interior, în ordinea lor firească de desfăşurare. Prezentarea acestei întreprinderi vrea să încurajeze, să susţină şi să multiplice acest gest prin noi iniţiative de restaurare care să genereze o acţiune consistentă şi durabilă. 23


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

Lucrările de restaurare executate - descrise şi ilustrate 1. Exteriorul 1.1 Acoperişul şi podul 1.1.1 Învelitoarea casei din Poplaca este realizată din ţiglă ceramică tip solzi, care s-a conservat relativ bine. Totuşi, lăţişorii erau deterioraţi şi multe ţigle erau deplasate, aşa că învelitoarea a fost demontată, ţiglele au fost curăţate cu peria, reaşezate pe lăţişori noi şi prinse cu sârmă. Ţiglele deteriorate au fost înlocuite cu altele folosite, dar în stare bună, pentru a păstra imaginea de ansamblu a construcţiei. Ţigla nouă cu formă si culoare diferită, ar fi creat pete de culoare pe acoperiş. Câteva din piesele coamei lipseau şi au fost aduse unele cu acelaşi model, tot de la o construcţie veche; toate au fost reaşezate cu mortar nou şi coama a fost în întregime refăcută. 1.1.2 Lucarna tip „pleoapă” a fost păstrată. Scheletul din lemn al acesteia nu a avut nevoie de reparaţii. 1.1.3 Coşul de fum, construit din zidărie de cărămidă, porneşte din pod. În acest caz odaia „de locuit” nu era încălzită. Singura sobă a casei era foarte modestă, de tip vatră. Fumul se colecta printr-un canal din tuburi ceramice cu secţiune pătrată si era evacuat direct în pod. Acest lucru a contribuit substanţial la conservarea pieselor şarpantei, care nu au avut nevoie de reparaţii. Pentru a îmbunătăţi confortul locuinţei a fost necesară o a doua sobă. Coşul de fum a fost refăcut astfel încât să preia fumul de la două sobe.

Acoperişul, coşul de fum, lucarna înainte

...şi după intervenţie

1.1.4 Podul a fost folosit în ultimii ani doar ca loc de depozitare şi este necompartimentat. Lucarna şi cele două timpane cu multiple goluri au permis o ventilare foarte bună. Deteriorările locale ale învelitorii au afectat câteva piese ale şarpantei care au fost înlo24


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

cuite. Consolidări punctuale cu câteva piese noi au fost introduse pentru a prelua mai bine încărcări accidentale cu zăpadă. Toate piesele noi au fost tratate cu un amestec de sulfat de cupru, bicromat de potasiu şi acid boric, avînd proprietăţi antifungice, preventiv insecticide şi ignifuge.

Podul cu timpanul dinspre stradă înainte

... şi după intervenţie

Planşeul podului a fost dublat astfel încât să preia sarcinile celui vechi, fragilizat de cari. Planşeul cel vechi a fost păstrat doar cu rol decorativ la interior. Instalaţia electrică a casei a fost refacută cu materiale care asigură protecţia împotriva focului. Amplasarea acesteia între cele două planşee a înlesnit iluminarea artificială a podului şi a permis evitarea unor trasee nedorite în spaţiile interioare.

Noua instalaţie electrică, montată între planşeul vechi şi cel nou

1.2 Faţada dinspre stradă Se compune din timpanul în formă de triunghi, peretele casei cu cele două ferestre, soclul şi poarta de intrare în curte, alăturată casei ca parte inseparabilă a acesteia. 1.2.1 Timpanul casei din Poplaca este alcătuit din scânduri întregi din lemn de răşinoase aşezate vertical una lângă alta, cu rosturi deschise. Trei goluri mici, două simple şi al 25


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

treilea în formă de cruce, tăiate cu fierăstrăul în scândurile timpanului, permit ventilarea controlată a podului. Versanţii acoperişului ies în afară 15-20 cm şi expun înspre stradă marginea ţiglelor prinse cu mortar de var. Dedesubt, închiderea se face cu câte o scândură îngustă de ambele părţi. La baza timpanului, deasupra ferestrelor, există o streaşină de ţigle montată la capătul planşeului camerei din faţă, care iese în afară 10-15 cm. Rolul acestea este de a proteja ferestrele şi faţada.

Timpanul casei înainte

... şi după reparaţie

Pentru că scândurile timpanului din faţă erau foarte degradate, acestea au fost complet înlocuite iar streaşina a fost refăcută, aşa cum se vede în fotografii. Lemnul a fost apoi protejat prin băiţuire cu white-spirt în care s-a dizolvat ceară de albine, parafină, ulei mineral şi puţin pigment pentru culoare. 1.2.2 Peretele faţadei principale este construit din lemn masiv acoperit cu tencuială de pământ şi spoit cu var. Refacerea tencuielii exterioare a început cu desprinderea parţială a celei vechi, lăsând la locul lor părţile aderente. Pentru această operaţie s-a folosit un şpaclu subţire cu care s-a răzuit cu grijă peretele. S-a aplicat apoi un strat de grund preparat din pământ galben amestecat cu fân tăiat la 2-3 cm, bălegar de cal şi apă. Acest strat a fost drişcuit, iar după uscare a fost aplicat un tinci din pământ galben şi apă. Peste tinciul umed s-a aplicat imediat, cu bidineaua, un strat de var diluat. După uscare peretele a fost spoit cu două straturi mai consistente de var - al doilea aplicat după uscarea completă a primului - în care s-a amestecat pigment albastru-ultramarin pentru a obţine nuanţa tipică Mărginimii Sibiului. 26


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

Desfacerea tencuielilor stricate

Faţada dinspre stradă înainte

Retencuire cu mortar de pământ

... şi după intervenţie

1.2.3 Soclul este construit din zidărie de piatră. Partea dinspre stradă este tencuită cu mortar de pământ şi var gras şi acoperită cu văruială – la fel ca faţada. Pentru că sub partea din faţă a casei există pivniţă, soclul s-a conservat bine în această zonă şi a fost nevoie doar de refacerea tencuielii şi spoire. Între tencuiala nouă şi teren a fost lăsat un rost de aproximativ 5 cm. 27


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

Soclul faţadei dinspre strada înainte...

... şi după reparaţie

1.2.4 Poarta de intrare în curte are foile din lemn şi a fost refăcută în totalitate, după modele mai vechi aflate în vecinătate. Pentru protejarea de intemperii şi pentru integrarea sa cromatică, lemnul porţii a fost băiţuit cu white-spirt în care s-a dizolvat ceară de albine, parafină, ulei mineral şi puţin pigment pentru culoare.

Poarta existentă

... şi replica ei după reconstrucţie

1.3 Faţada dinspre curte 1.3.1 Streaşina laterală se întinde peste prispă, protejând-o de ploaie şi filtrând controlat lumina care intră în casă pe ferestrele de pe această latură. Profilul din această zonă are rol decorativ. Aici au fost refăcute porţiunile unde scândura era putrezită. La marginea de jos, scândura de închidere are tăieturi artistice în dinţi, care reduc contrastul la însorire puternică şi ajută la formarea unei imagini armonioase a ansamblului faţadei. Materialul lemnos a fost integral tratat cu white-spirt în care s-a dizolvat ceară de albine, parafină, ulei mineral şi puţin pigment, pentru protecţie şi integrare cromatică. 28


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

Scurgerea apelor de ploaie de pe acoperiş se face tradiţional, “la picătură”. Totuşi, pe latura dinspre curte a fost montat un jgheab de lemn care deversează apa colectată în stradă – aici terenul fiind în pantă apa deversată se îndepărtează de construcţie. Această măsură a fost necesară ca protecţie suplimentară a soclului şi pereţilor, pentru că pe această porţiune curtea este umbrită şi umezeala din sol se menţine mai mult timp.

Zona de acoperiş peste pridvor înainte...

Streaşina traforată parţial refacută

...şi după lucrările de reabilitare

Detaliu de profil traforat refăcut

1.3.2 Pridvorul. Reparaţiile în această zonă au presupus refacerea după modelele existente a pardoselii pridvorului şi a peretelui frontal care închide accesul în pod. Scara de 29


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

acces în locuinţă a fost reconstruită folosind partial treptele şi contratreptele scării existente; au fost înlocuite doar două piese care erau foarte tocite şi stânjeneau circulaţia. Au fost de asemenea refăcute şi protejate porţiuni ale parapetului traforat, după modelele celor originare.

Pridvorul înainte...

...şi după lucrările de conservare restaurare

1.3.3 Peretele faţadei dinspre curte al casei, porţiunea de până la prispă, era în stare proastă pentru că în acea zonă curtea este umbrită iar apa de ploaie nu era colectată de pe acoperiş. Umezeala din sol a migrat în soclu şi pereţi iar tencuiala s-a desprins. Peretele a fost retencuit şi a fost montat la acoperiş un jgheab colector care deversează în stradă. Porţiunea de perete protejată de prispă s-a conservat bine datorită acoperişului şi streşinii. În această zonă s-au regăsit cele mai multe informaţii privind culoarea şi materialul de finisaj al faţadei dar şi informaţii despre modul în care a fost construită casa. Ferestrele de pe acest perete s-au conservat de asemenea foarte bine însă uşa de intrare nu mai era cea originară, se afla în stare foarte proastă şi a fost înlocuită. Uşa cea nouă a fost produsă de un tâmplar local, după modelul uşii interioare care era conservată mult mai bine. 30


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

Faţada dinspre curte înainte...

...şi după lucrările de restaurare

1.3.4 Soclul din zidărie de piatră de pe această latură a casei arăta foarte rău, fără mortar în rosturi şi cu pietre căzute de la locul lor. Deşi la o primă vedere se putea crede că trebuie demolat şi refăcut în întregime, s-au găsit soluţii de consolidare şi reabilitare. S-a început prin a curăţa în adâncime mortarul vechi din rosturi, apoi s-au reaşezat la loc pietrele căzute şi s-au completat golurile care permiteau acest lucru cu pietre mai mici. Rosturile s-au refăcut cu mortar de var gras şi nisip în proporţie de 1:3. A fost o operaţie migăloasă şi de durată, care s-a desfăşurat sub supravegherea şi cu participarea arhitectului, şi la care au ajutat un grup de elevi de la Colegiul Brukenthal din Sibiu.

Grup de elevi ai colegiului „Samuel von Brukenthal” din Sibiu, sub îndrumarea arhitectului Liviu Gligor

31


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

Soclul faţadei dinspre curte înainte...

...şi după intervenţie

1.3.5 Accesul în pivniţă se făcea pe pantă de pământ, pe sub pridvor unde se formează un loc umbrit şi adăpostit care separă pivniţa de exterior. Locul acesta este ferit de scugerile apelor de suprafaţă, protejat de ploi şi continuu ventilat prin grilajul de lemn al portiţei exterioare. Această situaţie a fost menţinută şi după intervenţiile de reparaţie la soclu şi la peretele exterior. Lucrările au constat în repararea pereţilor şi tencuielilor, pietruirea pantei de acces precum şi refacerea portiţei exterioare din laţi.

Portiţa de intrare la pivniţă înainte

32

... şi după intervenţie


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

Intrarea la pivniţă înainte

... şi după intervenţie

1.4 Faţada dinspre vecini este o suprafaţă de perete plin, având o singură fereastră protejată cu oblon de lemn. De obicei această parte a casei este orientată către cea mai nefavorabilă expunere la vânturile dominante şi la ploi, de aceea tencuiala era în stare foarte proastă. Tencuiala veche a fost desprinsă aproape în totalitate şi refăcută cu acelaşi amestec şi proceduri ca faţada principală. Pe viitor, acest perete trebuie conservat prin văruiri anuale. Streaşina de pe aceasta latură a casei este continuă iar scurgerea apelor se face în mod tradiţional, “la picătură”. Din fericire pe lotul vecin nu erau construcţii în imediata apropiere, ci o grădină. Cu acceptul vecinilor vegetaţia a fost îndepartată de casă şi s-a construit un trotuar de protecţie de-a lungul faţadei, în pantă spre exteriorul casei, din pământ galben bătut şi pietre. Tencuiala soclului a fost întreruptă la aproximativ 5 cm de suprafaţa terenului. Fereastra era în stare foarte proastă şi a fost înlocuită cu una asemănătoare iar oblonul a fost recondiţionat şi protejat cu vopsea de ulei.

Fațada laterală înainte

... şi după restaurare

33


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

1.5 Faţada din spate. Lotul pe care este construită casa este foarte mic. În criză de spaţiu suplimentar, locatarii au ridicat o construcţie nouă lipită de casa veche. Rostul constructiv dintre cele două clădiri nu a fost rezolvat corect şi în consecinţă parte din grinzile de lemn ale peretelui casei vechi s-au deteriorat în această zonă, datorită apei de ploaie şi umezelii din sol care a afectat tencuiala veche şi apoi lemnul. Înlocuirea părţilor compromise s-a făcut pe porţiuni, dinspre interiorul casei, păstrând o parte din materialul lemnos de la colţuri (zona de îmbinare tip „coadă de rândunică”). A fost asigurată scurgerea corectă a apelor între cele două construcţii, astfel încât să fie înlăturate sursele de umezeală. Timpanul faţadei dinspre curte era mai bine conservat şi a fost înlocuit doar parţial, tot cu scânduri de răşinoase. A fost refăcut profilul traforat de la streaşină cu material existent. Pe acest perete al casei existau două ferestre care au fost şi ele restaurate. Deşi spre exterior au fost acoperite de construcţia nouă, pe interior sunt percepute acum ca fiind închise cu obloane de lemn. Această soluţie de compromis a permis păstrarea autenticităţii tindei. 1.6 Fundaţiile. Pentru consolidarea construcţiei s-au făcut subzidiri pe conturul casei, conform concluziilor expertizei de rezistenţă. Acolo unde a fost posibil, lucrările s-au făcut din pivniţă. Pereţii pivniţei au fost apoi reparaţi, tencuiţi şi spoiţi cu var. Pardoseala de pământ a fost nivelată şi a fost reparată şi tratată cu baiţ uşa de intrare în pivniţă. Instalaţia electrică a pivniţei a fost refăcută complet.

34

Pereţii pivniţei înainte

...şi după restaurare


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

2. Interiorul

2.1 Pardoseala casei casei din Polpaca este făcută din duşumea de răşinoase aşezată pe grinzişoare din lemn, pe pat de pământ bătut. Pentru că era în stare foarte proastă, parţial putrezită, s-a montat o pardoseală nouă, tot din scândură de răşinoase. 2.2 Pereţii interiori erau acoperiţi cu tencuială de pământ. Deoarece era parţial desprinsă, şi pentru a permite refacerea reţelei de lăţişori suport, tencuiala veche a fost înlăturată în totalitate. O parte din lăţişori lipseau iar alţii erau distruşi de umezeală, în special cei de pe peretele corespunzător faţadei din spate. Tencuiala nouă a fost preparată din pământ galben amestecat cu fân tăiat la 2-3 cm, bălegar de cal şi apă. Acest strat a fost drişcuit, iar după uscare a fost aplicat un tinci fin din pământ galben şi apă. Tinciul umed a fost finisat cu bidineaua muiată într-o soluţie de var diluat. După uscare peretele a fost spoit cu trei straturi de var - fiecare aplicat după uscarea completă a celui anterior. În ultimul strat s-a amestecat clei de oase. Acolo unde capetele scândurilor ating peretele, văruiala de pe perete s-a extins 10 cm şi pe tavan. 2.3. Tavanul este montat deasupra grinzilor planşeului din scânduri suprapuse şi distanţate, acoperindu-se la margine una pe cealaltă. Marginile scândurilor de jos sunt prelucrate manual pe rotund şi cu o adâncitura în lung, ascunzând capetele cuielor de montaj. Suprafaţa tavanului este băiţuită şi s-a păstrat în stare foarte bună, fiind necesară doar o curăţire cu peria şi o reîmprospătare a stratului de baiţ.

Tavanul camerei dinspre strada înainte...

...si după restaurare

2.4. Ferestrele şi uşile casei casei din Poplaca sunt de lemn. Cele originare s-au conservat foarte bine; acestea au avut nevoie doar de curăţire şi revopsire, precum şi de înlocuirea unor ochiuri de geam crăpate. Uşa de la intrarea în tindă a trebuit însă înlocuită pentru că nu mai era cea originară şi nu închidea bine. 35


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

A fost realizată de tâmplarul din Poplaca, după modelul uşii interioare, şi vopsită în verde – ca tot restul tâmplăriei. Culoarea verde a fost cea mai veche găsită sub straturile mai recente de vopsea.

Uşa veche de intrare în tindă

Uşa nouă de intrare în tindă

Uşa interioară recondiţionată

Ferestrele faţadei principale nu s-au vopsit pe exterior ci au fost băiţuite cu white-spirt în care s-a dizolvat ceară de albine, parafină, ulei mineral şi puţin pigment - din considerente estetice, pentru a se armoniza cu lemnul timpanului.

Ferestrele faţadei dinspre strada înainte...

Ferestrele dinspre stradă, reparate

36

...si după lucrarile de reabilitare

Ferestra dinspre vecini, protejată cu oblon, reparată


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

2.5. Sobele Iniţial casa era prevăzută doar cu o vatră în tindă, odaia de la stradă fiind neîncălzită. De la vatra veche se mai folosea doar hornul, iar pentru încălzire şi gătit se montase o mică sobă din fontă. Soluţia a fost o sobă nouă în tindă, din cărămidă, care să înglobeze vatra veche şi să fie dotată cu o plită pentru gătit. Pentru îmbunătăţirea confortului termic al locuinţei a fost construită a doua sobă cu lemne, tot din cărămidă, în odaia de la stradă. Coşul de fum existent a fost refăcut astfel încât să preia ambele sobe.

Soluţia pentru încălzire şi gătit, înaintea intervenţiei

Vatra veche, recuperată şi înglobată în soba nouă

Soluţia pentru încălzire şi gătit, după intevenţie

Soba nouă în camera dinspre stradă

37


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

2.6 Alte dotări şi modernizări Casa din Poplaca se compune din tindă şi odaia de locuit, iar spaţiul modest nu a permis amenajarea unei băi în interior; în plus, pentru amenajarea băii ar fi fost nevoie de o fosă septică iar locatarul nu dispunea de mijloacele băneşti necesare realizării ei. A fost în schimb refăcută complet instalaţia electrică, începând de la contor - în primul rând din motive de securitate la incendiu. Au fost suplimentate prizele de curent electric. Amplasarea acestora s-a făcut corespunzător mobilării încăperilor, astfel încât să nu fie nevoie de improvizaţii ulterioare inestetice. S-au montat prize pentru televiziune prin cablu şi internet. Toată instalaţia interioară a fost realizată prin pod, de unde s-au coborât conexiuni în dreptul prizelor prin tuburi montate sub tencuială. Au fost înlocuite corpurile de iluminat cu unele noi, având modele adaptate elementelor tradiţionale ale interiorului. A fost montat un corp de iluminat de tip “felinar” pe peretele exterior al prispei, în dreptul scării pridvorului, obţinându-se astfel şi iluminatul parţial al curţii. Au fost realizate instalaţii electrice noi pentru iluminarea podului şi a pivniţei.

Concluzii

sau cinci reguli de bază pentru repararea şi locuirea corectă a caselor tradiţionale 1. Casele tradiţionale trebuie reparate cu aceleaşi materiale din care au fost construite, folosind aceleaşi tehnici de construcţie. Această primă regulă trebuie respectată cu stricteţe pentru că un material contemporan face parte dintr-un sistem, adică dintr-o serie de materiale şi operaţii pregătitoare care depind unele de altele. Să luăm exemplul unui mortar pentru tencuieli care se cumpără la sac gata preparat, se amestecă cu apă şi se foloseşte. Acest material nu se poate aplica pe orice suport, ci are nevoie de un strat pregătit anterior, corespunzător indicaţiilor producătorului; acest strat uneori cere un al doilea material special. De obicei, duritatea mai mare şi compactitatea mortarelor contemporane folosite pentru tencuieli produce fisuri, crăpături, şi desprinderi de material la contactul cu părţile vechi, existente, ale unei construcţii făcute cu tencuieli tradiţionale de var gras şi nisip. În plus, întărirea rapidă a mortarului de tencuială nu mai permite corectarea erorilor care pot apărea în timpul lucrului, deci manopera trebuie asigurată de un lucrător specializat. Intervenţiile făcute cu materiale noi sunt deci mai costisitoare datorită faptului că se foloseşte un set de materiale în loc de unul singur, şi orice prelucrare industrială pentru procesarea şi aducerea materiei prime în stare de utilizare directă creşte preţul de vânzare al produsului finit. De asemenea, pentru punerea în operă a materialelor contem38


Îndrumar practic de restaurare şi întreţinere

porane trebuie folosită mână de lucru calificată. Materialele tradiţionale se vând după procesări minime ale materiei prime, şi au preţ mai redus. Anumite etape din pregătirea acestora pentru punerea în lucru se pot parcurge în gospodărie, de exemplu stingerea varului şi depozitarea lui în groapă până în următorul sezon de construcţie. Mortarele de var gras pot fi lucrate timp mai lung înainte de a se întări şi permit unui lucrător mai putin calificat, de exemplu proprietarului, să lucreze singur şi să corecteze ceea ce nu i-a reuşit în mod satisfăcător. 2. Reparaţiile la construcţiile tradiţionale se fac de preferinţă cu materiale sănătoase recuperate de la alte construcţii asemănătoare. Un anumit mod de a construi este răspândit pe o zonă care depăşeşte limitele unei localităţi. Acest lucru permite recuperarea materialelor de construcţie din apropiere, de la construcţii dezafectate. De asemenea toate materialele de construcţie tradiţionale se pot depozita timp îndelungat şi se pot apoi folosi sau refolosi. •

Varul şi mortarul de var devin cu atât mai bune cu cât stau la păstrare mai mult.

Uscarea naturală a lemnului timp de câteva sezoane îi creşte valoarea. Lemnul vechi sănătos recuperat dintr-o construcţie dezafectată este recomandat pentru reparaţii pentru că nu se mai deformează ca cel nou prin uscare, şi se poate obţine la un preţ mai mic.

Ţiglele ceramice recuperate de la o construcţie demolată - dacă nu sună a gol, nu au fisuri vizibile sau ciobituri – pot fi refolosite cu încredere pentru că sunt rezistente, au deja culoarea patinată şi nu distonează cu cele vechi ale acoperişului; este suficientă o curăţire temeinică cu peria.

3. Intervenţiile cu înlocuiri de material pot şi trebuie să fie limitate la zona stricată. Modul de construcţie tradiţional permite în multe cazuri desfaceri, demontări şi înlocuiri parţiale, cu recuperarea materialelor şi refolosirea lor. Întreţinerea corectă şi continuă a construcţiilor tradiţionale evită intervenţii şi înlocuiri masive. Acest lucru este întotdeuna de dorit pentru că lucrările sunt mai simple şi se garantează păstrarea autenticităţii ansamblului, a valorii sale culturale şi materiale. Înlocuirile nejustificate de material originar sunt inutile, costisitoare, şi de multe ori dau rezultate tehnice şi estetice îndoielnice. 4. Schimbarea microclimatului interior al unei case tradiţionale poate afecta grav echilibrul constructiv şi aspectul acesteia. Încălzirea cu sobe cu lemne a unei case tradiţionale a făcut ca toate materialele din care este construită casa să se “obişnuiască” unele cu celelalte, să se “aşeze” într-un anumit echilibru pe parcursul timpului. Înlocuirea sobelor cu un sistem de încălzire centrală implică adaptarea construcţiei la noua situaţie şi pot aduce modificări constructive nedorite, uneori ireversibile. În plus, este nevoie şi de un spaţiu special pentru cazanul de preparare a agentului termic şi pentru componentele instalaţiei. Poziţia corpurilor de încălzire este alta decât a sobelor. Umiditatea din încăperi se reduce substanţial şi vor 39


CASE TRADIŢIONALE DIN MĂRGINIMEA SIBIULUI

apărea deformări accentuate ale tuturor pieselor din lemn. Aerisirea naturală pe parcusul zilei şi a nopţii se produce prin neetanşeităţile ferestrelor vechi, chiar şi atunci când acestea sunt închise. Înlocuirea lor cu altele complet etanşe schimbă microclimatul încăperilor, sporind umiditatea interioară. Dacă umiditatea nu este controlată - fie prin aerisiri dese şi regulate, fie printr-un sistem de climatizare - consecinţele pot fi mucegaiuri, ciuperci, stricarea materialelor şi obiectelor din interior şi chiar probleme de sănătate pentru locatari. 5. Intervenţiile la construcţiile tradiţionale nu trebuie să modifice dimensiunile, forma, volumetria, golurile uşilor şi ferestrelor. Modificările făcute la pereţii de compartimentare, ferestre, uşi sau acoperiş, au în timp consecinţe în ceea ce priveşte echilibrul constructiv general al casei. Rezistenţa construcţiei la expunerea la soare, vânt, ploi, zăpezi şi mişcări mecanice poate să nu mai fie aceiaşi în urma unor modificări majore. Aceste consecinţe sunt greu de estimat atunci când se ia decizia unor intervenţii arbitrare. Cu cât se înţelege şi se păstrează mai bine echilibrul casei dobândit pe parcursul timpului prin întreţinere şi folosire continuă, cu atât construcţia va fi mai confortabilă şi mai durabilă. În încheiere, autorii acestui material, în nume propriu şi în numele Uniunii Arhitecţilor din România, Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Sibiu, Ordinului Arhitecţilor filiala Sibiu-Vâlcea, mulţumesc: • Colectivului de proiectare: conductor arhitect Hermann Balthes, inginer Gelu Mureşan, inginer Ion Hapca, inginer Marcel Pop, inginer expert Alexandru Oros, inginer Simi Dragomir; • Echipei de restauratori: Iovu Tolomeiu, Ciprian Ştefan, Cornel Popa, Adrian Stoica, Ion Costea, Ioan Pascu. • Elevilor: Patricia Vulc, Răzvan Popa, Vlad Stoina, Andrei Cherecheş, de la Colegiul Naţional Samuel von Brukenthal din Sibiu precum şi familiei Ciociu, locatarii casei, pentru contribuţia esenţială la reuşita acestei acţiuni. Prin prezentarea acestei experienţe particulare dorim să-i încurajăm pe toţi cei care deţin sau locuiesc case tradiţionale să le păstreze şi să le întreţină în mod corect. Demersul nostru nu este singular, ci se înscrie într-o serie de acţiuni care îşi propun să stimuleze iniţiative similare şi să contribuie la protejarea patrimoniului construit tradiţional din România. Pentru mai multe informaţii: www.proiecte-culturale.ro

40



Case Traditionale din Marginimea Sibiului - ÎNDRUMAR PRACTIC DE RESTAURARE ŞI ÎNTREŢINERE