Caiete 1(19571965) E.Cioran

ca să eludez datoria de a face o „operă“, de a scrie, ca să nu fac figură de ratat în ochii dispreţuitori ai celorlalţi. Însă mă risipesc, nu fac decât să-i dezamăgesc pe toţi, şi astfel mă umplu de fiere. În fond, nu mai sunt decât un erudit destul de jalnic, de vreme ce erudiţia, dacă posed vreuna, mi-o ascund şi cu siguranţă că n-o exploatez.

Vai de scriitorul pe care l-am admirat prea mult. Admiraţia mea se va preface curând în ură sau dezgust. Nu-i pot ierta pe cei din care mi-am făcut idoli. Mai devreme sau mai târziu, în mine se trezeşte iconoclastul.

Eu, eu, eu – ce lehamite!

Toată lumea vorbeşte de teorii, de doctrine, de religii, într-un cuvânt de abstracţiuni; nimeni de un lucru viu, trăit, direct. Filozofia şi toate celelalte sunt o activitate derivată, abstractă în sensul cel mai rău al cuvântului. Totul în ea este golit de sânge. Timpul devine temporalitate etc. Un ansamblu de subproduse. În alt plan, oamenii nu mai caută sensul vieţii pornind de la experienţele lor, ci de la datele istoriei sau de la o religie sau alta. Dacă în mine nu găsesc nimic ca să vorbesc despre durere sau neant, la ce bun să-mi pierd timpul studiind budismul. Trebuie să cauţi totul în tine, iar dacă acolo nu găseşti ce cauţi, ei bine, renunţă.

Ceea ce mă interesează e viaţa mea, nu doctrinele despre viaţă. Oricâte cărţi aş citi, în ele nu găsesc nimic direct, absolut, unic. Peste tot, aceeaşi pălăvrăgeală filozofică.

20 dec. Azi după-amiază, la Collège de France, am intrat din greşeală într-o sală unde profesorul scria pe tablă formule de matematici superioare. Timp de un ceas, l-am privit cu o stupoare admirativă pe acel magician care n-a încetat să scoată la iveală semne minunate şi, pentru mine, cu totul neinteligibile. Cât de vulgare par muncile noastre literare în comparaţie cu acest exerciţiu halucinant care practic suprimă cuvântul: de altfel, profesorul n-a recurs la cuvânt decât pentru a face legăturile. Să mă fi dedicat unei activităţi inaccesibile profanilor, unei activităţi rezervate unor aleşi, câţi să-i numeri pe degete – da, asta mi-ar fi plăcut să fac, nu să scriu articole pe care primul venit le poate citi şi dispreţui.

O formă ispititoare de glorie, poate una din cele mai frumoase: să-ţi legi numele de năruirea unei religii.

21 dec. Am dormit nouă ceasuri în şir, cu o întrerupere, totuşi, de câteva minute. M-am trezit perfect odihnit. Ce-i drept, mintea nu-mi funcţionează.

Tocmai am citit articolele politice ale lui Heine, scrise în 1842. Fireşte, totul e prăfuit – dar totodată just. Observaţii foarte profunde despre caracterul francezilor, despre versatilitatea lor; de asemeni, viziuni profetice despre comunism. – Inaugurarea căii ferate Rouen-Orléans îi inspiră exact aceleaşi observaţii ce s-au făcut mai târziu despre avion şi aparatele spaţiale. Din toate se desprinde, pentru cititor, o mare lecţie de modestie. Aparţinem timpului nostru prin mirările noastre. Să nu te entuziasmezi – deviză salutară, chiar indispensabilă pentru cine nu vrea să regrete mai târziu.

Este incredibil în ce măsură se demodează cea mai neînsemnată figură poetică în proză. Poezia e partea perisabilă a stilului. Ea nu dăinuie, nu rămâne vie decât dacă este implicită, neevidentă, involuntară, secretă şi chiar imperceptibilă.

Sunt un pătimaş care se vlăguieşte încercând să atingă Indiferenţa şi care n-o atinge niciodată, decât