Issuu on Google+


Membrii redacției

Membrii Redacţiei Revistei IUVENTA Elena Ungureanu, Redactor-Şef, Iaşi Dragoş-Andrei Preutescu, Redactor-Şef Adjunct, Konstanz (Germania) Design și editare : Irina Ivanov, Iaşi PR: Florin Adamache, Iaşi Corectori: Simona Casapu, Iaşi Ştefania Argeanu, Iaşi Membri: Ilie Istrati, profesor, Iaşi Mihai Cornel Gâlcă, profesor, Iaşi Luciana Murarașu, Toulouse (Franţa) Céline Vignes, Toulouse (Franţa) Pham Audrey, Universite de Nouvelle-Caledonie, Noumea Cristina Urbaneja Furelos, Madrid (Spania) Alina Ionescu, Iaşi Florea Ecaterina, Iaşi Otilia Iutiş , Iaşi Cornelius Ioan Drăgan, Iaşi Sergiu-Andrei Flondor, Iaşi Dr. Simina Renţea, Constanţa Maria Elena Gârlea, Suceava Adina Mălina Netcă, Timişoara Elena Niculescu, București

3


Cuprins

Cuprins Editorial (In)Discreþia gândurilor: Intelectualii și Puterea

Persoana X Elena Niculescu

pag. 5

Invitație la vis Îmbrățișarea toamnei Ibric de cărămidă- ,, Pictura cuvintelor sau audiție colorată” Oxigen Simfonie neterminată

Recenzie

Palimpsestul acribios al textului ,, Lectura are o istorie”

Floare de latinitate

pag. 13

Agricultura romană pag.12 pag. 17 pag. 22

Eseu

De la a vrea până la a face Acțiune și realizare - joc social finit sau infinit Internetul pentru generația Y: formă și/sau fond? -partea I-

pag. 28 pag. 30

pag. 33

Visări

pag. 33

- arcă -

pag. 34

- pirogă -

pag. 34

De dragoste

pag. 35

Urcat în ceruri

pag. 36

Emoția formei CUVÂNTULUI

pag. 37

Yukio Mishima ,, Calea Samuraiului astăzi”- comentariu după un text din ,, Hagakure” de Jocho Yamamoto

pag. 38 pag. 41 pag. 43

pag. 46

Multiculturalitate Action et accomplissement dans l'activité humaine aujourd'hui Terre de parole, Terre de partage » est la devise de la Nouvelle-Calédonie Ser mejores

pag. 50 pag. 51 pag. 55

Drept și societate

Credința Puterea Jertfei

pag. 23

Pânza de păianjen

Compoziția frumosului Solar

pag. 9

Lupta pentru eliminarea violenței împotriva femeii

pag. 56

4

pag. 57


Editorial

(In)Discreţia gândurilor: Intelectualii şi Puterea

Elena: „Frumuseţea intelectuală îşi este ei însăşi suficientă şi pentru ea, intelectualul se condamnă la munci grele şi penibile”. (D. Hilbert) Complexitatea raporturilor între intelectualitate şi putere se află la joncţiunea dintre pulsiuni şi civilizaţie. În genere, intelectualul nu explică conţinutul semantic al cuvintelor susţinute în istoria sa personală, marcată de multe întoarceri dialectice, care pleacă de la dorinţa de a trăi, ci el se întoarce în revoltă împotriva legii, după care se deschide finalmente spre mărturisirea fără angoasă a propriilor idei, ca apanaj spre putere: putere politică, putere ideologică etc. Este esenţială conotaţia pe care o acordăm puterii. Ce îi determină pe unii intelectuali să aibă vieţi morale, oneste, în timp ce alţii alunecă spre imoralitate doar pentru a gusta din „afrodisiacul puterii”?

întotdeauna cu forța gândirii și a rațiunii ce nu este bine și de a lupta contra răului? Sau este Puterea de Stat la care unii intelectuali participă sau se găsesc în opoziție? Aș merge pe Puterea ideilor acum, pentru că marile idei generate de intelectuali au generat și putere (pentru binele lor sau al altora), dar și iubire, durere, disciplină și revoluție. Să ne gândim la marii intelectuali ai lumii ca Cicero, Socrate, Confucius, Kant, Einstein, Foucault, Hobbes etc. Unii au suferit pentru ideile lor, alții au tras foloase, alții au murit, alții au surâs destinului. În centru avem o relație controversată: “Ideea și omul”. Puterea apare ca o devianță de la logica formării intelectualității (pentru bine sau pentru rău, repet). Relația intelectualilor cu puterea sau Puterea trebuie să o căutăm pe traseul adevărcuvinte-fapte-neadevăr. Cuvintele și faptele sunt cele care onorează sau dezonorează ideea sau ideile unui intelectual. Participă el la “coruperea rațiunii” sau la adoptarea eroismului în raport cu statutul de a avea putere?

Dragoș: Prima dată trebuie să ne poziționăm foarte atent în privința puterii. Este puterea de a deține frâul marilor idei și de a le confrunta cu altele? Este puterea de a dejuca

5


Editorial

Elena: Cu câtă stăruinţă şi răbdare trebuie asociată munca intelectualului, rămân trăsături obscure celor ce beneficiază de ea. Cât de lung şi anevoios este drumul acestuia, presărat cu capcane sau piedici profesionale şi nemărginit de nenumărate tentaţii sau supus presiunilor vieţii cotidiene, sunt necunoscute nouă. Noi admirăm sau expunem păreri doar despre munca finită, aderând sau respingând „ideea” intelectualului, întinsă uneori pe durata unor ani sau decenii. Iluziile, întrebările, înţelesurile, mărturisirile, amintirile, cuvintele intelectualului apar ca particularităţi ale unui microunivers transfigurat, cu accente purtătoare de libertate şi inovaţie. Prin intermediul cuvintelor, intelectualul nu participă neapărat la „coruperea raţiunii”. A găsi „ideea” este de fapt echivalentul supravieţuirii, dozarea cu atenţie a intensităţii şi inflexiunilor, a sonorităţii cu sinele, fapt ilustrat de-a lungul timpului de nume celebre îndeosebi din domeniile politicului şi al culturii (uneori cele două sfere interferând).

interesează pe cineva cum ajunge intelectualul să dobândească “produsul finit”, cel puțin nu astăzi, pentru că se pune o altă întrebare: Cine mai are nevoie de intelectuali? Dar nu este o întrebare corectă. De ce avem nevoie de intelectuali? Este o realitate pe care o acceptăm? Cine se folosește de intelectuali? Sunt întrebările corecte. Nu am un răspuns exact pentru ele. Nu acum. Eu te provoc, Elena, să îmi spui tu ce este puterea și dacă puterea este scopul unui intelectual, sau intelectualul nu vrea decât să intre în jocul straniu, dureros, ambiguu, frustrant al adevărului și dreptății prin cunoaștere? Sau intelectualul e un om cu mari deliberări ale gândurilor și minții de care vrea să se elibereze pentru a fi liber? Intelectualul nu este o iluzie, el poate fi realitatea (de multe ori e mai nebun, atât la propriu cât și la figurat), iluzia adevărată poate fi atunci când intelectualul ciocnește un pahar “de ceva” cu puterea. Iluzia mai poate fi lipsa de farmec prin care unii numiți sau autonumiți intelectuali capătă stranii transpirații pentru că le place să învârtă sentimentele oamenilor, cititorilor, celor ce cred, cei ce vor o alternativă, cu așa numite ample laturi ale cunoașterii. “Eu le știu pe toate, deci pot să vă conduc pe drumul care îmi place”, altfel spus: “Mă joc cu voi.”

Dragoș: Și ce înseamnă supraviețuirea? Este felul de a înțelege ce se petrece, ce este viața? După mine așa este. “Ideea” este acțiunea adusă în gând, în mintea celui ce o naște. Este, așa cum ai spus, o “sonoritate cu sinele”. Nu cred că

6


Editorial

Elena: Puterea unui intelectual constă în liniile de gândire pe care le trasează în câmpul istoriei filosofice şi în capacitatea lui proprie de a aluneca spre ele cu abilitate şi subtilitate. Vorbim de fapt despre o implicare activă în viaţa trepidantă a complicaţiilor sociale, o intruziune într-o lume în care domină spiritul filosofic, cu scopul de a gândi o nouă rânduială. Elitele au rolul de a aduna mulţimea în jurul lor şi de a încerca o nouă organizare echidistantă a valorilor. Această relaţie a intelectualilor cu filosofia este prielnică atâta timp cât rămâne prinsă într-un hic et nunc. Terenul de joacă pentru intelectuali intervine atunci când facem referire la filosofia politică, atunci când „intelectualul” devine golit de sens, părinte ideatic şi slujitor al unei ideologii.

vertebrală în desfăşurarea propriilor acţiuni. De ce avem nevoie de transparenţă în activitatea intelectualilor? Pentru că doar alături de ei putem străbate împreună deşertul non-culturii, a indiferenţei, a prostiei. Oare, nu cumva, refacerea conştiinţei individuale şi naţionale pe baza unei generaţii cu o mentalitate sănătoasă poate fi salvarea societăţii noastre?

Actualmente raporturile intelectualităţii cu sistemul politic s-au schimbat. Daca înainte de perioada comunistă ei erau vânaţi pentru a fi bătuţi, acum sunt vânaţi de forţele politice pentru imagine. Într-adevăr, şi intelectualii sunt oameni şi nimic din ce este omenesc nu le este străin, dar ei, mai mult ca oricine trebuie să dea dovadă de o minimă coloană

Dragoș: Este posibil ca fiecare intelectual să urmărească logica unei ideologii. Acum depinde dacă este politică sau de altă natură, dar până la

7


Editorial

urmă totul implică și o mică parte a politicului, pentru că vorbim de societate și orânduirea acesteia, de lideri și elite. Tare îmi este frică de cuvântul “mentalitate” la care faci referire. Nu putem ajunge la un sens dacă noi vânăm direct rezultatul. Mentalitatea este un concept strașnic pentru societatea românească, folosit până la abuz și care în timp a pierdut terenul cu realitatea. Nu putem vorbi nici de generații, nici de societate. Când le putem forma pe cele două, într-un sens mai argumentat și normal, atunci se poate trece la mentalitate prin conștiință.

Un intelectual trebuie să vină cu un model de filosofie a vieții bazat întrun mod subiectiv (dacă spuneam obiectiv eram nebun) și asumat despre cum poate fi reprezentat prin propria persoană în rândul oamenilor din societate, pentru a fi urmat, criticat sau concurat. Puterea pentru un intelectual poate însemna mimică a propriilor forțe sau câștigarea recunoașterii prin sensibilitate la ce este bine să fie orânduit și cum.

Elena UNGUREANU Dragoș PREUTESCU

8


Persoana X

În numărul aceasta, la secțiunea Persoana X venim cu o propunere despre artă și cum se construiește ea, spuse sub forma unei povestiri, a unei declarații, tocmai de artistul ce s-a lăsat purtat de magia picturii.

- Elena NICULESCU -

Elena Niculescu este numele meu, sunt economist de profesie și am lucrat ani de zile în exportul românesc de produse textile. După '90 m-am specializat în economia de piață românească și am absolvit un MBA în economie anul acesta.

”Terapia virtuală prin imagini frumoase" este un concept pe care il sustin! Oamenii au nevoie de imagini frumoase! Prima mea pictura a fost o icoană pe lemn:

În clasa a douăsprezecea am studiat Istoria Artelor a lui Alpatov deoarece aș fi vrut să urmez o facultate de artă, dar am renunțat la idee și am dat la Comerț Exterior - ASE, unde am intrat cu medie mare de la prima încercare. Nu pot să afirm că am tânjit după pictura, de fapt eu îmi doresc de ani de zile să scriu o carte. Se pare însă că am contemplat și iubit ani de zile frumosul, iar acum a venit timpul să-l împărtășesc și altora sub această forma... a picturii.

Am pictat pe lemn în acea perioadă imediat după terminarea

9


Persoana X

facultății și niște minitablouri pop-art:

În 2008 am pictat un minitablou cu totul intamplator, urmare insistentelor soțului meu:

vara care a trecut:

Din 15 Iunie 2011 am început să pictez intens, fără să știu ce va urma. Acesta este primul meu tablou făcut în

Am ajuns la aproape 70 de tablouri făcute în câteva luni de zile.

10


Persoana X

Dintre ultimele lucrトビi:

11


Persoana X

Tablourile se pot descarca prin download din arhiva FB. Elena Niculescu - pictor

12


Invitație la vis

Îmbrăţişarea toamnei Zilele trecute, într-o dupăamiază luminată de un soare blând, mă plimbam prin singurul parc ce a mai rămas în oraşul unde locuiesc. Priveam fascinată spectacolul toamnei: frunze aurii reflectau lumina soarelui încă pe ramuri, legănate uşor de vânt; frunze arămii mângâiau cu foşnet uscat paşii oamenilor; frunze, frunze dansau plutind romantic în văzduh. Mă absorbea ca într-un vârtej de poveste jocul culorilor toamnei, felul magic în care soarele se strecura printre copaci, cântecul păsărilor îngemănat cu sunetul desprinderii frunzelor de pe crengi. Aveam senzaţia că pătrund într-un alt timp în care secundele au încremenit şi într-un alt spaţiu, de un romantism nepământesc, în care se auzea rafinat ecoul pianului şi al viorilor.

seninul ochilor ei. Aripile ei de Înger s-au mişcat spre mine, mângâietoare, ca-n cele mai pufoase vise ale mele, în timp ce glasul ei pătrundea în universul dilatat al fiinţei mele: „Este Săptămâna Arhanghelilor şi oferim îmbrăţişări tuturor celor care doresc.” Am zâmbit, surprinsă de extraordinara idee. Aripile Îngerului au fluturat emoţionate, în mine cântecul viorilor se auzea şi mai înalt, dansul ameţitor al frunzelor continua în ritmul muzicii interioare. Am vrut să-i mulţumesc pentru darul minunat pe care mi-l făcuse, pentru acea îmbrăţişare plină de aroma raiului, dar până să reuşesc să articulez ceva Îngerul plecase, alăturându-se celorlalţi Îngeri în această acţiune deosebită de a deschide sufletele oamenilor spre lumile angelice.

Inima mi s-a înfiorat de uimire când am respirat aerul filtrat prin puful aripilor unui Înger, ce mă îmbrăţişa zâmbind larg. Mintea a tăcut brusc, suspendată şi m-am lăsat cu totul în braţele albe, iubitoare, ale femeii îmbrăcate în Înger, dispărându-mi orice teamă în

Mintea mea şi-a revenit din surpriză şi gânduri omeneşti au început din nou să mă traverseze: „Oare cum reacţionează oamenii de pe stradă la îmbrăţişările oferite de femeile Îngeri?”, „Ce minune că există astfel de fiinţe care îşi dăruiesc o parte din timpul lor, din viaţa lor,

13


Invitație la vis

fără a cere nimic în schimb, pentru a aduce măcar pentru o clipă surâsul paradisului pe chipurile semenilor lor!”, „ Ce oază de lumină în lumea aceasta obişnuită şi ce inspirată am fost să vin acum în parc.”

străzi!” şi i-am văzut alergând spre ei să fie luaţi în braţe, între aripi. Atunci o nouă amintire mi-a răsărit surâsuri în inimă - felul în care mă privesc când vin prima dată la cabinet copiii de 5-6 ani pentru a le scoate primul dinţişor ce abia se mai ţine în gură sunt convinşi că eu sunt Zâna Măseluţă şi caută să-mi vadă aripile bine ascunse sub halat; iar eu mă prind în jocul lor de poveste şi ei ies fericiţi cu micul dinte în mână, cu gândul să-l pună noaptea sub pernă.

Simţeam în profunzimile inimii mele că Îngerii mă aduseseră special acolo, atrăgându-mă cu recitalul colorat al toamnei, pentru a putea săi văd în toată splendoarea lor îmbrăţişând, văzuţi şi nevăzuţi, oamenii-trecători. Am continuat apoi plimbarea pe aleile parcului cu sufletul plin de magia poveştilor cu îngeri pe care mi le spunea bunica mea în copilărie. Zâmbetele amintirilor îmi luminau mai departe faţa când am auzit copiii strigând încântaţi: „ sunt Îngeri pe

Sunt fericită că m-a îmbrăţişat toamna, în parc, împreună cu Îngerii şi că mireasma poveştilor copiilor îmi atinge cald sufletul. Dr. Simina Renţea - medic www.poeziaiubirii.blogspot.com

14


Invitație la vis

15


Invitație la vis

Ibric de cărămidă “Pictura cuvintelor sau audiţie colorată” particică din suflet moare, până când nu mai rămâne nimic… Înghiţeam aburul rece cu voluptatea îngurgitării scoarţei de soare… Nu încă. Poate, dacă vei asculta cu atenţie, îmi vei auzi rana, cum se desprinde din trunchiul fiinţei mele… şi sângerează ca o frunză moartă. Sau poate mă vei privi ca-ntotdeauna cu ochi strain. Soaptă tacută. Arată diferit… Multă tristeţe curgând din bolta metalică, adunată pe banca solitară a parcului. Oare câte săgeţi de apă s-au lovit de lemnul putred, câţi fulgi l-au sărutat, câte frunze îngalbenite sau câte flori l-au murit? Iubiri distruse sau împlinite ascultând glasurile ploii. Nimic. Cerul s-a oprit deasupra băncii îmbătrânite. Mii de paşi se aud. Dorm şi frunzele acum. Linişte… imensă, pasul omului se topeşte. O luna palidă, moartă i se reflectă în ochii terni. O adiere tristă înfioară gâzele ce devin bulgări de plumb. Să imprim o frunză pe scoarţa cerului. Grămăjoara de versuri te va ajuta să găseşti drumul înapoi. Închide-ţi ermetic toate portiţele sufletului. Umbrele trezesc lumina crudă… Pâlnie de lumină. Trenul se opreşte aici doar o dată în viaţă. Ca să murim în scândurile putrede. [De ce?] Pentru că ne place să ne distrugem sufletele, să le zdrobim în cioburi…

Voi colora o bancă în culorile depresiei. Realitatea e înşelătoare… ţi se topeşte în palmă. Este ca şi cum ai fi mort în tot acest timp nenorocit. În fiecare zi adun o rană, o frunză, o lacrimă. Eu nu am… [contraste], nu am nici suflet. Un imens gol. Ora nebuniei. Oricum nimeni nu ştie cât întuneric am putut aduna în anii aceştia. Nici cea mai puternică lumină nu mă poate reînvia… Te simţeam atât de real ca pe a patra dimensiune a spaţiului. Nu-mi pasă de nimic, vreau doar să mă risipesc în frunze. Dacă mă întreabă cineva de linişte, îi spun că nu mai am. Am terminat stocul aseară. În fiecare zi, o

Iutiş Otilia- Facultatea de Arte “George Enescu”, Iași www.otilia-colours.blogspot.com

16


Invitație la vis

Oxigen Îi chinuiau precum animale de laborator pe un câmp deschis, loc îndepărtat de religie, ştiinţă sau orice sentiment divin. Ţipau din răsputeri, aşa de tare încât vrăbiile şi porumbeii zburau de pe o creangă pe alta fără să se poată controla. Lovit de o cărămidă m-am trezit cu spatele proptit de un perete crăpat. Se alesese praful de clădirea ce odată se impunea în faţa trecătorilor. Nu mă puteam ridica, nici măcar nu puteam să-mi amintesc în ce mod am ajuns acolo. Capul mă durea î n g r o z i t o r, o t ă i e t u r ă cumplită îmi ardea braţul drept, aveam un pansament la picior şi nu reuşeam să-mi aduc aminte cum de-am ajuns într-o asemenea situaţie. Mă târam ca un vierme strivit, doream să-mi schimb locaţia pentru că nu eram deloc în siguranţă.

salvare. Mă sprijineam cu o mână de cărămizile evreieşti rămase intacte, spatele mă durea cumplit, simţeam cum ace mărşăluiesc prin tot corpul meu supus la sadism necunoscut. Au trecut minute bune până când m-am văzut stând pe propriile mele picioare. Întuneric fiind, nu vedeam absolut nimic, frica îşi găsise loc în mintea mea, hainele-mi erau rupte aproape în întregime şi capul mă durea

Ţipete infernale încă îmi ascuţeau simţurile, neputincios cum eram, îmi solicitam totuşi ultimele puteri pe care le mai aveam pentru o ultimă încercare de

17


Invitație la vis

îngrozitor.

dacă de acolo proveneau acele ţipete, probabil masacrări de vieţi omeneşti.

Mi-am atins tâmpla uşor cu degetul arătător şi am dat de sânge proaspăt, fierbinte. Lovitura fusese recent provocată. Voiam să aflu de unde vin acele ţipete cu toate că abia mă puteam ţine pe picioare. Cu mare dificultate făceam câte un pas către ceea ce mi se părea a fi un hangar. Auzeam un fluierat din imediata apropiere, erau oameni. Un grup de zece persoane probabil care asigurau securitatea zonei. Stăteam sprijinit de un copac imens, bătrân. Încercam să văd ceva prin desişul de întuneric aşternut peste ţinut. Ochii mei plini de praf şi sudoare nu puteau observa mai nimic la o distanţă mai mare de doi metri.

Începuse o ploaie torenţială,

văzul mi-a fost redus la zero, iar şansele scăzuseră vertiginos. Singura mea opţiune se conturase în jurul adăpostirii din hangar. Corpul mi-era sleit de puteri şi foarte mult mi-a luat să mă ascund de furia naturii. Totul mi-era potrivnic. Încercam să adorm, să mă aşez într-o poziţie îndeajuns de bună încât să nu mi se agraveze rănile, dar şi pentru a putea vedea în caz de pericol. M-am întins pe o bucată de placaj găsită printre dărăpănături. Tot nu reuşeam să-mi aduc aminte nimic şi acel fapt mă chinuia foarte tare. Căzusem lat pe bucata de placaj şi parcă-mi aşteptam

Starea mea era tot mai degradată, călcasem strâmb şi mai aveam puţin şi cădeam într-o baltă de sânge. Cineva fusese aruncat acolo, un cadavru trântit în mijlocul pustietăţii. Mă forţam să ajung cât mai aproape de acel hangar, voiam să aflu

18


Invitație la vis

sfârşitul în orele ce urmau.

cea mai mică şansă de scăpare. Furnici, ţânţari, tot felul de insecte colcăiau prin încăpere, numai un loc de somn nu era. Cu mare dificultate am închis ochii şi m-am lăsat pradă visului, uitării şi inconştientului.

Somnul mi-era zbuciumat. Din cauza oboselii abia reuşeam să închid ochii. Îmi doream atât de mult să dorm, să pot să-mi odihnesc trupul osândit de atâtea lovituri. Un scârţâit îmi ocolea urechile însângerate şi parcă-mi menţinea starea de veghe. Pericolul era peste tot, odihna nu putea fi odihnă, somnul nu putea fi somn.

Nu am mai simţit nimic pentru un număr de ore, iar când am deschis ochii, urlete se auzeau chiar de lângă mine. M-am sprijinit cu braţul stâng de perete şi am aruncat o privire pe ce-a mai rămas din fereastră. Erau sute de oameni, mai bine zis de cei ceau fost cândva oameni. Arătau deplorabil, slăbiţi, abia mai puteau să păşească, papucii erau aşa de uzaţi !... încât erau precum frunzele. Nu mai aveau decât o haină lungă, destul de ruptă şi peticită la coate.

Lemnul ars şi putrezit abia putea să mă ţină, totul era pe punctul de a fi trecut în uitare, în negura inexistenţei. Corpul îmi tremura ba de frică, ba de neputinţă, simţeam cum orice zgomot îmi lovea în timpan cu asemenea putere încât îmi venea să urlu de durere, dar trebuia să mă abţin pentru că nu ştiam ce se afla în jur. L i n i ş t e a devenise o prioritate. Cu picioarele sprijinite pe un morman de c ă r ă m i z i î nve c h i t e î m i chinuiam trupul pentru câteva clipe de somn. Conştientizam că dacă nu adormeam deloc nu aveam nici

Înaintea lor era o maşină de război cu trei persoane foarte bine îmbrăcate, costume negre şi haină de

19


Invitație la vis

toamnă peste. Aceştia îi dirijau pe oameni, îmi păreau prizonieri, iar în spate alţi patru indivizi cu pistoale-n mână mărşăluiau cu paşi repezi strigând la deţinuţi.

a fost eradicată pentru totdeauna din mintea mea. Îmi ţineam braţul cu greu

Nimeni nu m-a văzut şi eram speriat că aş putea ajunge oricând printre acei oameni. Am dat să ies din încăpere, dar tot cu greu mă deplasam, picioarele îmi erau umflate, bucăţi de sticlă simţeam în călcâie, papuci nu mai aveam şi drumul era atât de distrus încât doar printr-o minune puteam scăpa. Mi-am rupt cămaşa şi am înfăşurat-o pe picioare în speranţa că voi reuşi să trec peste drumul plin de impedimente.

într-o poziţie în care sângele să nu mai curgă în valuri peste tot. Dureri cumplite mă încercau din moment în moment şi cu toate că am dormit tot nu ştiam ce naiba voi face. Nerăbdător să scap din acel loc al autodistrugerii fizice, mi-am forţat braţul printr-o smucire extrem de dureroasă şi am reuşit să fac în jur de douăzeci de paşi către uşă. Îmi ascultam propriile mişcări din cauza liniştii ce pusese stăpânire pe viaţă. Frica nu putea fi controlată deloc şi vederea nu voia să mă ajute deloc. Nu aveam nici un mijloc de iluminat şi totul se petrecea la voia întâmplării.

Încă aveam senzaţia că un război se petrecuse în timp ce eu dormisem. Totul era vandalizat, clădirile au prins o nuanţă putredă de gri, ceea ce era asfalt a devenit noroi, iar stâlpii de iluminat au fost puşi la pământ. Somnul greu ce l-am avut m-a făcut să mă simt mai puţin obosit, astfel puteam judeca normal ceea ce se petrecea pe teren. Timpul nu-l puteam controla deloc şi lumina solară

Un fulger ca de gheaţă a izbucnit când am ajuns la pragul uşii, parcă ma izbit lângă perete, timp în care doi

20


Invitație la vis

indivizi au trecut în grabă pe acolo cu două pistoale argintii în mână, străluceau atât de t a r e î n c â t a p r o a p e m -a u orbit. Nu mi-am dat seama în ce limbă vorbeau, nici ce aspect fizic aveau, nimic. Au trecut ca două umbre printr-un vis. După ce-am reuşit să ies din încăpere m-am împiedicat de un cadavru aflat în putrefacţie. Am urlat cât am putut de tare cu orice risc de a fi auzit. Nu-mi mai păsa deloc. Am luat-o la fugă cu toate durerile mele, nu mă mai putea opri nimic, simţeam sânge pe faţa mea deteriorată şi terminată.

Un râs criminal m-a cuprins dintr-o dată. Mi-am adus aminte, am căzut în genunchi şi m-am uitat prin împrejurimi. Totul mi-era clar atunci, eu am fost!

Nu ştiu cât de mult am fugit, pe unde, cum, cert era că am ajuns la o pădure de brazi, mirosul naturii parcămi vindeca toate rănile şi îmi dădea putere să fug tot mai departe de acel loc hidos. Am simţit libertatea, viaţa, din nou om, cu toate chinurile şi osândele reveneam la un moral mai bun.

Sergiu-Andrei Flondor, Student, Facultatea de Litere, UAIC, Iaşi

Fugeam de orice şi oricine, nici nu mai ştiam şi nici nu voiam să ştiu.

21


Invitație la vis

Nu se va şterge nimic. Ceea ce

aproape de mine decât mirosul de

voi scrie va rămâne veşnic. Nimic nu

scară, de praf cald de vară, torida

va pieri. Sunt o lebădă şi mă zbor de

vară... timpul era vesel şi ţinea

azi, de ieri, de mult. Sunt ceea ce sunt

întruna cu mine de parcă eram un

şi mă plac în ochii oglinzii seculare. Everybody is gonna love today -

parior începător. Unde eram atunci? Unde sunt acum? Aceleaşi locuri, alte

când mai adesea mă despart de ceea

priviri.

ce mă ştiu, mă invoc în labirintul

acorduri nebune, sălbatice, coronare

dragostei şi mă vad copil fraged

ale culorii începuturilor. De ce fugi? Nu

cucerind pământul. Ha! Ha! Şi ce

fugi! Mai stai un pas. Mai prefă-te că

fericit sunt. Şi ce fericit pot fi! Mama!

nu ştii a fugi. Mai şchiopătează! Mai

Îmi vine să strig cât pot de tare -

plângi! Nu! Nu era decât un trubadur

everybody is gonna love today...

cu un simplu tricou, cu părul rămas

yeaaaa! Puştiul din mine care trage cu

răvăşit de la perna, cu mimică veselă,

tubermanul în trecători, care aleargă ca un bezmetic toată ziua căutând

temătoare doar la venirea tatălui. Totul e scris şi eu nu pot decât

întâmplări capabile să-i acapareze

să-mi aduc doar câte ceva aminte din

interesul.

copilul din mine.

Îmi

persistă

în

minte

mirosul de primăvară proaspătă, de copilăresc.

Ceea

ce-i

symphony

-

Cornelius Ioan Drăgan, Masterand în Drept European, UAIC, Iaşi

trezire dintr-un somn de demult, vechi,

Unfinished

mai

- Simfonie neterminată -

22


Floare de latinitate

AGRICULTURA ROMANĂ Zeiţa Ceres i-a învăţat pe Italici cultivarea grâului

Cultivarea cerealelor Agricultura era, alături de creşterea vitelor, o îndeletnicire a locuitorilor Italiei din timpuri străvechi.Mai târziu, după stabilirea triburilor indo-europene, şi cristalizarea diferitelor grupări etnice, latini, sabini, umbri, osci, etc. a continuat să se dezvolte această economie de tip păstoresc –agricol, în care câstiga tot mai mult agricultura. Cele mai vechi soiuri de cereale cultivate de romani pare a fi fost alacul, o specie de grâu rezistentă ce se cultiva în regiunile muntoase, orzul şi meiul.Despre cultivarea grâului avem dovezi printre urmele culturii materiale a epocii neoliticului, în aşezările numite terramare, datând din epoca următoare, au fost descoperite boabe de grâu r e p r e z e n t â n d c â t e v a varietăţi.Legenda ne spune ca grâul ar fi fost dăruit vechilor locuitori ai Italiei de către zeiţa Ceres.Varro, în schimb, susţine că grâul a fost introdus în Italia, pe la mijlocul secolului al V-lea a.Chr.În acea epocă faina de grâu măcinată la râşniţă era aproape singura din care se făcea pâine. Este

sigur

romanii

cunoscut grâul din cele mai vechi timpuri, probabil chiar mai multe varietăţi; numărul acestora a sporit pe măsură ce se dezvolta agricultura.Pliniu cel Batran, spune că varităţilie de grâu nu sunt aceleaşi pretutindeni şi chiar acolo unde sunt aceleaşi , ele nu poartă aceleaşi nume. Termenii cei mai frecvent folosiţi pentru a designa grâul sunt far şi frumentum.Este adevărat că primul este folosit şi pentru alac şi

au

23


Floare de latinitate

pâine în general, iar ultimul pentru cereale. Cato cunoştea două varietăţi de grâu: odoreum semen şi triticum.La Columella, grâul sub nume de triticum cuprinde trei varietati de grâu, dintre care două sunt de toamnă şi una de primăvară.În urma experienţii îndelungate, romanii s-au convins de necesitatea selecţionării seminţelor.Columella recomanda folosirea unui ciur / capisterium / , un fel de trior primitiv, de care se foloseau într-un trecut mai îndepărtat strămoşii noştri. Prin mişcarea ciurului în sens circular, boabele mai uşoare şi impurităţile se ridicau la suprafaţă, rămănând la fund cele sănătoase, mai grele.Ei ştiau, de asemenea, să nu întrebuinţeze pentru însemânţări grâul vechi, care avea o putere germinativă mai redusă decât boabele noi.

creşteau în lanuri.Autori ca Varro, Vergiliu,, Columella, , Pliniu cel Batran, amintesc acestă lucrare care se efectua fie cu un plivitor / sarculum /, probabil un băţ de lemn prevăzut la un capăt cu o lamă de metal, fie direct cu mâna.De asemena, când grânele creşteau prea înalte în terenurile mai umede şi mai grase acestea erau retezate cu secera sau erau lăsate să le pască oile. În Italia secerişul avea loc în cursul lunilor iunie şi iulie.Importanţa hotărâtoare o aveau stadiul de maturitate a grăunţelor.Varro spune că secerişul se face atunci când grâul este copt.Columella spune că “ trebuie să se secere atunci când grânele s-au îngălbenit unifiorm şi mai înainte ca boabele să se fi întărit de tot, atunci când încep să bată în roşu, pentru ca ele să se mai poată mări la arie şi în claie, iar nu pe pai; căci e lucru dovedit că ele îţi mai sporesc volumul atunci când sunt secerate.

După selecţionare, seminţele erau tratate cu anumite substanţe.Vergilius ne spune că seminţele erau tratate cu solutie de salitră şi cu drojdie neagră de untdelemn, pentru a le apăra de dăunători.De asemenea, seminţele erau prăjite uşor la foc, pentru a se înmuia coaja şi a grăbi asfel încolţirea.Primele lucrări ce se făceau, după efectuarea însămânţării terenurilor şi după ce grâul începea să crească, era plivitul, adică acţiune de stârpire a buruienilor de tot soiul ce

Existau mai multe metode după care se făcea secerişul.Ele depindeau de întinderea lanurilor de grâu, de posibilităţile de procurare a mâinii de lucru, dar mai curând de anumite deprinderi locale, transmise din tată în fiu. Astfel, în Umbria grâul se tăia de la pământ, în Picenum se culegeau numai spicele, lăsându-se paiele şi pe mai departe, în picioare, iar în Latium acestea se tăiau cu secerea de la

24


Floare de latinitate

mijloc; în alte părţi paiele se smulgeau cu rădăcini cu tot. Când era secerat de la pământ, grâul era legat în snopi / manipuli /, iar aceştia se clădeau în clai; la fel se proceda şi atunci când paiele se recoltau cu rădăcini cu tot.Când se culegeau numai spicele, acestea erau strânse în coşuri şi aşezate grămezi în apropierea ariei sau erau puse în hambare, la adăpost de intemperii, dar având aer suficient pentru maturizare, până când le venea rândul la treierat.

folosirea îmblăciilor. Îmblăciul este un băţ gros din esență tare, legat cu curele de piele de o prăjină lungă Pentru aceasta se amenajau, de obicei, arii speciale, duşumele de scânduri sub un acoperiş, iar lucrarea se executa, de obicei, pe timp de ploaie, atunci când nu se putea ieşi la câmp. Acest procedeu era foarte răspândit la noi înainte de introducerea batozelor şi mai persistă şi azi în regiunile de munte, mai puţin accesibile pentru mijloacele mecanizate.

În vederea efectuării treieratului, care consta în extragerea boabelor din spice, se amenaja o arie. Locul pentru arie era ales de obicei sub cerul liber, iar când se făcea sub acoperiş era asigurată o cât mai bună aerisire. În primul caz terenul era astfel amenajat, încât la mijloc era mai puţin ridicat, pentru a permite scurgerea apei de ploaie. Terenul ales pentru arie era netezit cu un tăvalug, apoi căptuşit cu argilă amestecată cu drojdie de untdelemn, care împiedica creşterea ierbii şi îndepărta şoarecii şi alţi dăunători Suprafaţa ariei era apoi bătută cu un cilindru de piatră sau cu un mai de lemn.Uneori aria era pardosită cu lespezi netede de piatră.

Printre cele mai vechi procedee se consideră a fi şi călcarea grâului din arie de către unele animale domestice mari, mai ales cai şi catâri. Ei erau legaţi împreună câte doi sau trei, după cum era suprafaţa ariei, apoi plimbaţi într-o direcţie sau alta, până ce toate spicele erau zdrobite. După ce această operaţie de zdrobire se efectua printr-unul din procedeele enumerate mai sus, boabele scoase din spice, ajungeau sub paie, pe suprafaţa ariei, amestecate cu pleavă, praf şi seminţele unor buruieni din lan. Pentru eliminarea acestor impurităţi se proceda la curăţirea sau vânturarea grâului; aceasta se făcea cu lopata, sau cu vânturătoarea.În primul caz, grâul se arunca în aer, pe timp de vânt, cu lopeţi de lemn / palae ligneae sau ventilabra /, aşa încât toate ingredientele mai uşoare erau

Existau mai multe procedee pentru scoaterea boabelor din spice pe arie.Cel mai vechi şi, apoi, rămas în continuare la micii proprietari, era

25


Floare de latinitate

duse la oarecare depărtare, iar boabele de grâu r ă m â n e a u curate. În cel deal doilea caz. curăţirea se făcea, tot pe timp de vânt, cu ajutorul unui coş de nuiele de r ă c h i t a / vannus/; de data aceasta însa, din coşul ridicat în aer se vărsau încet grăuntele cu impurităţi, care erau duse de vânt, grâul rămănând curat.

Mai existau pe marile proprietăţi, pe care cerealele se cultivau pe suprafeţe întinse, nişte silozuri subterane ( granaria sub terries, speluncae). Ele constau din nişte spaţii imense, scobite în stâncă, acolo unde solul se preta la aceasta, sau susţinute de ziduri groase, care aveau o singură deschidere în partea superioară.Grâul era aşezat perfect uscat, apoi silozul era în chip ermetic.Din cauza acidului carbonic degajat de boabele de grâu, era exclusă orice posibilitate de existenţă de gărgăriţe sau dăunători.

După curăţirea lui de impurităţi, grâul era aşezat în hambare /horrea /; în gospodăriile producătoare de mari cantităţi de cereale se ridicau constucţii speciale / granaria /, adeseori cu două–trei etaje suprapuse; ele erau, de obicei, ridicate pe stâlpi de o oarecare înălţime, aşa că aerisirea se putea face şi de jos. Bineînţeles, în gospodăriile celor săraci nu exista un hambar separat; grâul ca şi alte provizii, era aşezat în podul casei. Când grâul era în cantităţi mai mari, el se păstra în ciupuri de ceramică / dolia / aşezate în pământ până aproape de gât, sau uneori în coşuri de răchită.

Micile gospodării ţărăneşti îşi măcinau în casă grânele.Morăritul era un meşteşug separat doar la oraşe.Alacul era prăjit uşor înainte de a fi măcinat. Pentru a fi desfăcute de învelişul în care erau îmbrăcate,

26


Floare de latinitate

boabele erau puse într-o piuliţă / mortarium /, unde erau decotificate cu ajutorul unui bătător-pisalog / pistillum, plium/ prevăzut la capat cu o stea de fier dinţată în formă de ferestrău.De obicei se folisea un pisalog de lemn noduros la capat. Moara (mola) era adaptată ca mărime la nevoile gospodăriei.Cele mai mici erau puse în mişcare cu mâna ( mola manuaria ).Gospodăriile mai mari aveau mori grele, pentru a căror punere în mişcare se folosea un cal sau un magar ( mola asinaria ).Uneori în locul lor era pus câte un sclav, ca pedeapsă.La începutul epocii imperiale erau puse în mişcare, cu ajutorul unei roţi hidraulice.

treceau treptat prin gaură şi ajungeau la proeminenţa conică a pietrei inferioare, de unde lunecau apoi între cele două pietre, fiind zdrobite şi transformate în faină, care cădea în jurul pietrei fixe. Feţele inferioare ale celor două pietre, printre care treceau grăunţele, nu trebuiau să fie netede, ci, dimpotrivă, aveau asperităţi specifice pietrei, ba chiar trebuiau să fie scobite cu dungi regulate. Cu timpul acestea se toceau, de aceea era necesar să se înlocuiască din când în când câte una din pietre. Este plastic descrierea din Georgice a unui ţăran care, la întoarecerea din oraş, unde şi-a dus măgăruşul încărcat cu un burduf de undelemn şi ceva fructe, aduce înapoi o piatră de râşniţă cu dungi noi, fie ca e vorba de una noua, fie mai degrabă de una veche, pe care un pietrar a “ fercat- o” cu ciocanul.

Dar, indiferent de mărimea lor şi de mijloacele cu care erau puse în mişcare, morile erau construite în fond după aceleaşi principii.Ele constau din două pietre suprapuse. Cea de jos (meta) era de forma cilindrică şi fixă, la mijloc avea o proeminenţă de formă conică. Piatra de sus sau exterioară (catillus) era mobilă şi în formă de nisiparniţă, aşa încât o jumătate din ea se potrivea, ca o pălărie, pe suprafaţa conică a pietrei inferioare, având la mijloc o gaură.În partea laterală avea o bară de fier, cu ajutorul căreia era pusă în mişcare circulară. Partea superioară era scobită la mijloc în formă de covată, aici se puneau grăunţele, care

Bibliogragie: 1.Nicolae Pascu, Cum trăiau Romanii,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963

Prof. Ilie Istrati – Profesor de Limba Latină, Şcoala B.P.Haşdeu, Iaşi şi Director Fondator al Societăţii Culturale „Respublica Romana”

27


Recenzie

„Am învăţat că cititul e un proces cumulativ şi-şi urmează drumul într-o progresie geometrică: fiecare nouă lectură îşi are baza în lecturile anterioare ale cititorului.” (Alberto Manguel, „Istoria lecturii”, Ed. Nemira, traducere din lb. engleză, de Alexandru Vlad)

Publicată la Editura Nemira, cartea lui Alberto Manguel, „Istoria lecturii”, invită cititorul la o călătorie în timp, din perioada Antichităţii şi Epoca Medievală până în Modernitate. Incursiunea referenţială vorbeşte despre cărţi şi despre ceea ce înseamnă să fii cititor şi iubitor de carte. Mesajul acestei cărţi imprimă siguranţa apartenenţei la o comunitate de oameni pasionaţi de lectură, care ştiu că „cititorul este acela care pecepe sensul; cititorul atribuie sau recunoaşte obiectului, locului sau evenimentului o anumită citire posibilă; cititorul e acela care trebuie să dea sens unui sistem de semne, iar apoi să-l descifreze. Noi toţi ne citim pe noi înşine şi citim

sursa foto: www.google.ro

Palimpsestul acribios al textului

lumea din jurul nostru pentru a percepe dintr-o privire ce suntem şi unde suntem. Citim ca să înţelegem ori ca să începem să înţelegem. Nu avem cum să nu citim. Cititul, aproape în aceeaşi măsură ca respiraţia, este o funcţie vitală”. Romanul este alcătuit din două părţi aparent distincte: „Documente ale lecturii” şi „Puterile cititorului” care împreună susţin însă aceeaşi idee: „Ca şi actul lecturii în sine, o istorie a lecturii sare în contemporaneitate şi apoi se întoarce la o pagină timpurie dintr-un secol îndepărtat şi străin. Sare peste capitole, răsfoieşte, refuză să urmeze ordinea convenţională.” În cele

28


Recenzie

douăzeci de capitole, adevărate microanalize ale diverselor practici de lectură, Alberto Manguel atinge profunzimi neexplorate ce poartă amprenta autenticităţii, pentru că cititorul devine în acelaşi timp şi protagonist al cărţii. Se subliniază de asemenea faptul că traducerile nu vor putea fi niciodată echivalentul perfect al textului original. Chiar dacă traducătorii încearcă şi reuşesc adeseori să transpună în altă limbă ideea narativă, este evident faptul că anumite elemente contextuale de natură conceptuală îşi vor pierde acurateţea iniţială propusă de autor. Alberto Manguel afirma în paginile operei sale că: „Atunci când citim un text în propria limbă, el însuşi devine o barieră. Putem pătrunde în acesta doar în măsura în care ne permit cuvintele, îmbrăţişând toate definiţiile lor posibile; putem construi un alt text, critic, care îl va extinde şi-l va ilumina pe cel pe care l-am citit; dar nu putem evita faptul că limba în care este scris devine limita universului nostru. Traducerea propune un fel de univers paralel, un alt spaţiu şi un alt timp, în care textul relevă altele, extraordinar de posibile, sensuri. Pentru aceste sensuri totuşi nu există cuvinte, de vreme ce ele există întrun ţinut al nimănui, pe care îl intuim, între limba originalului şi limba traducătorului.”

Cartea este, prin urmare, o conştiinţă lirică individuală care susţine cauza unei colectivităţi pe baza istoriei lecturii. În palimpestul acribidios al textului se remarcă senteţios sintagma: “Istoria lecturii, din fericire, nu are sfârşit.” Despre “Istoria lecturii”, Revista Newsweek scria: “Niciun om care parcurge până la final firul narativ al lui Manguel nu ar trebui să se mai simtă vreodată vinovat că-şi neglijează casa, facturile, copiii, somnul – sau orice altceva – doar ca să se retragă în tihnă cu o carte bună, dacă nu chiar cu o carte excepţională”. Trebuie să contribuim şi noi, alături de Alberto Manguel la scrierea acestei istorii!

Elena Ungureanu, Studentă, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Specializarea Psihologie Generală, UAIC http://ungureanu-elena.blogspot.com/

29


Recenzie

“Lectura are o istorie” Într-o plimbare la una dintre cele mai frumoase librării din Iași, am văzut o carte. Mi-a atras atenția titlul ei: “Istoria lecturii”. Imediat m-am dus în acea direcție, am luat volumul și am citit câteva pagini din ea. Am zis că în viitorul apropiat voi citi cartea. Eram foarte curios să văd și să învăț despre istoria lecturii. Am avut norocul să citesc cartea fără să o cumpăr în engleză, aici la Universitatea din Konstanz. A mai fost mai greu, dar a meritat efortul.

timpului și al spațiului. De la scrisul pe carapacea de țestoasă, la fabricarea hârtiei în China, până la multiplele copy center de astăzi, oamenii au citit și iar au citit (“Citim ca să înțelegem sau să începem să înțelegem”, p.7). “Cum a ajuns această carte să fie scrisă?” ne face să căutăm în mintea, imaginația și experiența autorului. Așa cum povestește chiar el “experience came to me first through books” (p. 8) și continuă cu o remarcă specială a lui Stevenson, ce îl pune înaintea oricărui alt om sau chiar al scriitorului:

Cu o bibliografie frumoasă și interculturală, cartea e împărțită estetic și clar în 23 de capitole, plecând de la “cititorii liniștiți”, până la “interzicerea lecturii”. O introducere fantastică în lumea oamenilor care citesc cărți în toate părțile globului, iar totul pare “o ambarcațiune de descifrare și traducere a semnelor” (p. 7). Dar o întrebare își găsește locul în mintea mea când am început să citesc cartea, iar răspunsul trebuia să îl găsesc în cele 320 de pagini: “Cine ar trebui să fie stăpânul? Scriitorul sau cititorul?” (Denis Diderot - 1796). Cititorul este cel care “atribuie o înțelegere sistemelor de semne” (p. 7). Citind o carte, devii un stăpân al

“This was the world and I was king; For me the bees came by to sing, For me the swallows flew.” (p. 11) Mă întreb ce se poate întâmpla dacă fiecare copil ar fi “uitat” sau adus intenționat într-o bibliotecă în timp ce părinții sunt ocupați cu serviciul sau alte probleme cotidiene? Îmi aduc aminte de poveștile hazlii și incitante ale unei verișoare, care îmi spunea că în fiecare zi citea pe ascuns ca să nu fie văzută de părinții ei. Era un viitor “cititor pe ascuns” în devenire? Nu se știe. Dar știu sigur că are o replică

30


Recenzie

pentru orice.

de la Selestat. Puțini știu de existența ei și de felul cum se educau tinerii acolo. Așa cum este menționată remarca lui Aristotel: “a man behaves in later life according to the education he has received” (p. 79), ne atrage atenția că educația se ascunde de multe ori în cărți. Dar cât de mult poți iubi cărțile, atunci când se vede că “înveți cu inima”?

Apare acum problema felului în care citim. “Totul începe cu ochii”, ne spune autorul. Ei sunt cei care vizitează profunzimea cuvintelor, a frazelor și le transportă în nebuloasele noastre minți, unde războiul interpretării și argumentelor organizează Jocuri Olimpice ale rațiunii. Ochii, cel mai puternic punct de întâlnire a sentimentelor, viselor, iluziilor. Cicero ne spune că “The keenest of our sense is the sense of sight”, sau o frumoasă diferențiere a lui Francisc Bacon: “Some books are to be tasted, others to be swallowed, and some few to be chewed and digested.”

“Books explain life”- Gotthold Ephraim Lessing Cum ne dăm seama că este bine să citim și mai ales ce să citim? Poate “you should make it a habit, when reading books, to attend more to the sense than to the words, to concentrate on the fruit than the f o l i a g e ” ( p. 8 2 ) s a u î n t r- u n comentariu scris de Kafka în 1904: “I think we ought to read only books that bite and sting us. If the book we are reading doesn't shake us awake like a blow on the skull, why bother reading it in the first place?... What we need are books that hit us like a most painful misfortune, like the death of someone we loved more than we love ourselves, that make us feel as though we had been banished to the woods, far from any human presence, like a suicide. A book must be the axe for the frozen sea within us. That is what I believe.” (p. 93)

“Take up and read” Încă din cele mai vechi timpuri au fost realizate reguli pentru cei care doreau să citească. Ca exemplu oferit în carte este și modul de citire a Coranului. Dacă e să ne amintim de Antichitate, de Imperiul Roman, unde poeziile trebuiau scrise în așa fel încât să poată fi cântate și citite cu voce tare. Sau putem lua exemplul scriitorului nostru Mihai Eminescu “Sara pe deal”. De ce nu, un alt exemplu ar fi perioada copilăriei, când părinții ne puneau să învățăm pentru școală citind cu voce tare textele. În carte este menționată și Școala Latină

31


Recenzie

Pe de altă parte, în comparație cu ceea ce se petrece astăzi, e foarte clar de înțeles că cititul sau cărțile au fost mult mai apreciate atunci când erau interzise, iar acum toată lumea are libertatea să citească ce dorește. În carte ni se oferă exemplul angajaților de la El Figaro din Cuba, acestora le era interzis să citească de teama de a nu se “deștepta” oamenii, iar producția să fie deficitară.

ascultători. Avem ca exemplu pe Ch. Dickens, J.J. Rousseau care își arătau măreția prin astfel de manifestări publice. “Human beings, made in the image of God, are also books to be read. Here, the act of reading serves as a metaphor to help us understand our hesitant relationship with our body, the encounter and the touch and the deciphering of signs in another person. We read expressions on a face, we follow the gestures of a loved one as in an open book.” (p. 169) Dar este cititul periculos? Așa cum au fost interzise cărțile, acum avem două categorii mari de cititori, cei serioși și cei doritori de “ocult și fantastic” (vezi lumea tabloidelor). În cazul ăsta citești ca un ignorant sau ca un pasionat?

Să citim mult? Cum trebuie să citim? Sir Thomas Browme face o remarcă excepțională: “God offered us the world under two guises, as nature and as book” (p. 114). Iar pentru asta trebuie să iubim cărțile și natura, sunt darul lui Dumnezeu pentru curățirea și îmbogățirea sufletelor. Ascensiunea cărților tipărite nu ar fi fost salutară fără imaginația și acțiunea unor oameni de marcă în istorie ca Aldus Manutius, Gutenberg, Heidelberg - astfel s-a ajuns la universalizarea, printarea și citirea a milioane de cărți.

În final nu pot decât să vă îndrum pasional către paginile acestei cărți, “A history of reading” și să lăsați cuvintele să vă învârtă ca într-o mașină a timpului către lumi date de Dumnezeu prin mâna și gândul fiecărui mare scriitor.

Cititul a fost înțeles de fiecare în mod diferit. Fie că vroiai să citești în public, într-un loc intim, la lumina unei lămpi sau lumânări, alături de persoana iubită sau familie, totul era dedicat paginilor ce curgeau lin prin mâinile tale. Cititul în public a fost o manifestare care crea o legătură emoțională ridicată între autori și

Dragoș-Andrei Preutescu Universitatea din Konstanz, Political Science and Public Administration http://dapreutescu.blosgpot.com/

32


Compoziția frumosului

Visări

Solar chiar şi soarele-l stăpânesc

ţigările ard nestingherit

raze luminoase de spirit frânt

vise pierdute-n fum

zâmbet veşted tocit mărunt

umbrele se preling pe zid

chiar şi soarele-l răpune.

vapor ieftin de parfum.

cuvânt decapitat rostesc

ard frunzele-n soare

raze luminoase mi-l îngână

norii cenuşii spălaţi în mare

zâmbet veşted depărtat

buze de cafea cu sare

chiar luna mi-l înmână.

sărut din vis pierdut în fum.

trup şi suflet eclipsat sânge-n vene putrezite ochi de foc în luna plină zâmbet veşted pe oase crude.

Sergi-Andrei Flondor - Student, Facultatea de Litere, UAIC Iaşi http://sergiuflondor.wordpress.com/

33


Compoziția frumosului

- arcă Trei, doi, unu şi... Mă voi pierde Totul într-o rotire de suflete, Ca o religie străveche, La fel ca Apollo În încercarea-mi de a fi febril... Lasă-mi mâna să-mi tremure Pe susurul apei Tu veşnic eşti poetule, Pe tine te cred, Eşti piatră, eşti zid, Eşti rug fierbinte, Pe tine te cred. Trei, doi, unu, şi...

- pirogă Da sunt om. Da te doresc. Tu Zeus. Eu Muritorul. Tu Marele. Eu Mişcătorul. Cercurile între care respiram printre gheţuri, verdele de pe planşă, Ridul meu de pe sticlă Ochiul care vede ceea ce i se oferă. Mă ierţi mamă? Mă mai iubeşti tată? În nămolul în care înot prin ploaie Trupul pozează în modulul SPORTS. Cornelius Ioan Drăgan Masterand în Drept European, UAIC Iaşi

34


Compoziția frumosului

De dragoste Când vreau și nu mai poate să mă mai doară vorba către tine-l alung, porumbelul speranței ce-nghițise atât apăsarea din noapte că glasu-i trecuse pe-alături: negânditele, renunțatele șoapte. Îl caut și-l strig. Nu râvnesc la miracolul stins ostenit de un gest ce tresare și-uimit izbucnește în frig. De la noi înșine să ne cerem iertare. Profilul jignit al dorinței mințite zdrențuit de un timp persiflează aștepând nechemata chemare.

Maria Elena Gârlea Poetă, Suceava

35


Compoziția frumosului

Urcat în ceruri Urcat în ceruri. Alungat din nu știu ce motive Scos din pântecul tău și dus pe brațele divine Am aripi în locul rănilor ce tare mă dureau Îngeri ce mă țin de mână iubire-mi cântau Urcat pe nori, printre stele, soare și lună Acum doar Tatăl îmi spune “Noapte bună” Mă dor mânuțele și nu pot să prind cu ele Lumina din soare, iubirea inimii mele Ascuns printre aburi, salvat de la moarte Zâmbind ușor mi-a spus printre șoapte Că iubirea Lui nu e cântărită în pașii făcuți Putând să-mi strig durerea și-n față celor muți.

Adina Mălina Netcă- Studentă, Timişoara

36


Compoziția frumosului

Emoția formei CUVÂNTULUI Dacă toate formele din cutia magică şi toate fondurile din nuanțele

de mersul lin de cristalin, domol, galeş, ori somnambul

cunoaşterii de suflet ar fi vizibile, ochii ar refuza invitația la

creşte-n mâinile fondului său interior un perete pentru sine şi un perete

priveliştea blocului de desen al

pentru PRIETENIA care se află-n soare, dar şi în mare,

Vieții noastre... Dar când ceea ce ar trebui văzut nu poate fi privit şi ceea ce ar trebui zărit, nu poate fi nici

în ochii săi de întrebare sau poate chiar într-un miez de sare caldă... peretele PRIETENIEI din suflet nu adăposteşte lacăte, ci doar un spațiu cu-amintiri prețioase de minutele parfumului

de primit, oamenii se gândesc la interpretări şi justificări împrăştiate-ntr-un sertar cu imagini

fluturelui lichid...

şterse de prea multă zumzăraie printre cuvintele ținute de

E magică emoția formei CUVÂNTULUI!

purtătoarea măştilor în încăperea plasticului inuman de Ştefania Argeanu- Studentă, Facultatea de Psihologie, UAIC Iaşi

(ne)conştiincios... plimbările purtate-n fugă

37


Eseu

De la a vrea până la a face Unul dintre principiile mele de viață îmi spune că un prim pas în rezolvarea unei probleme este găsirea cauzelor ei. Și asta am încercat să fac eu de fiecare dată când mi-am aruncat ochiul de sociolog asupra societății. Ei bine, tot cercetând, am văzut că toată lumea se pricepe la diagnosticat. Fie că aruncă vina în curtea vecinului pentru felul în care funcționează lucrurile în țara noastră, fie că își asumă partea lor de vină, oamenii par să fi încercat să își rezolve tema găsirii vinovatului... Dar nu și pe cea a găsirii soluției.

Iar eu..., eu pot să mă alătur celor ce se simt neputincioși, uneori, și gata să renunțe pentru a face un compromis. Direcţia de acțiune pe care o văd este îndreptată spre mentalitate. Știu, am început dintr-un punct aproape himalaian, dar îmi permit să fac planuri pe hârtie. Degeaba zice lumea că sunt de vină conducerea, părinții, vechiul regim sau mai știu eu ce. Nu mă pricep la politică, dar cred că nici măcar schimbarea puterii nu ar modifica ceva. Pentru că sunt niște elite vulpi care așteaptă să își umple desagile. Și apoi, dacă ar veni cineva și ar moderniza totul și ne-ar pune tehnologia la îndemână, cine îmi garantează mie că nu va veni cineva să încerce să și-o însușească/să o vândă sau să o dezmembreze pentru a folosi piesele?

Îmi crește inima de bucurie când văd că mai sunt și alți oameni interesați de binele lor și al societății pe termen lung. Fie ele discuții ad-hoc la cafea, în autobuz sau în birou sau acțiuni organizate și orientate către schimbare, oamenii nasc polemici cu rol de diagnosticare a unui pacient mofturos. Iar problemele par să fie atât de multe încât lumea a și uitat să caute un leac pentru ele.

Uite de asta cred eu că primul pas spre acțiune trebuie să vizeze schimbarea mentalității. Pentru că numai așa putem fi siguri că dacă punem o bancă în parc ea nu va fi distrusă până dimineață, dacă punem coșuri de gunoi din 10 în 10 metri oamenii le vor și folosi și dacă îi oferim

Ei bine, concluzia mea referitoare la situația actuală este că toată lumea cunoaște situația, știe și soluțiile, dar întâmpină probleme în ceea ce privește implementarea lor.

38


Eseu

unui copil servicii de calitate în educație el va ști să le fructifice la maxim. Într-o lume de subsisteme, bolnave toate, este greu să ne apucăm să vindecăm unul singur. Trebuie să le vindecăm pe toate odată sau măcar să pornim de la punctul lor comun. Și dacă tot am reușit să pun diagnosticul și să îl și argumentez, în linii mari, cred că ar fi timpul să propun și nişte modalități concrete prin care putem face asta.

lor gînduri fiind îndreptate către palpabil, către ceva de rupt gura târgului. Și uite așa ne trezim că nu mai există oameni care să viseze. Ne maturizăm prea repede pentru că trăim în jurul gândului că trebuie să fac orice să am bani, uităm de noi și râdem de faptul că un om ca Octavian Paler îndrăznește să ne spună că „avem timp pentru toate”. Uite de asta oamenii trebuie să citească în autobuz, în tren sau în tramvai, în loc să certe tineretul pentru că nu îi oferă locul. De asta șoferii trebuie să asculte muzică clasică în loc să adreseze injurii participanților la trafic. De asta biblioteca trebuie să fie deschisă oricând. Pentru ca atunci când mă duc, o dată pe an, să pot sa iau o carte care să mă umple de înțelepciune pentru încă un an de acum înainte. Și uite de asta nu trebuie să îmi fie mie frică să folosesc telecomanda. Pentru a fi sigură că atunci când voi schimba un canal nu voi găsi aceleași gunoaie care să mă transforme în consumator fără capacitatea de a filtra informațiile pe care le primesc.

Ei bine, cultura pare să ne întindă aici o mână. Oamenii au nevoie de modele. Și nu de cele pe care mass-media ni le flutură în fiecare zi pe sub nas. Au nevoie de modele cu demnitate, cu onoare, cu simțul dreptății și al libertății. Oamenii au nevoie de modele care să le promoveze valori sănătoase, atât pentru ei cât și pentru societate. Din păcate, astfel de modele au ajuns să fie uitate în colțuri prăfuite, chiriașe ale anticariatelor. Lumea nu știe acum decât de mondenități, invidiază vedetele pentru succes și își doresc să aibă parte de același drum prescurtat pentru a ajunge la succes.

O mentalitate sănătoasă trebuie să ne facă mai deschiși spre nou, mai toleranți, mai puțin competitivi. În viziunea mea, a fi în competiție înseamnă a scoate toate atuurile mele înainte, nu a căuta bârna din ochiul celuilalt. A fi tolerant

Oamenii nu mai știu să scrie corect pentru că au văzut că se poate să ai bani și fără să faci o școală, refuză să aibă vise pentru că li se pare că sunt o pierdere de vreme, singurele

39


Eseu

înseamnă a-i asculta părerea celui de lângă mine, iar a fi deschis trebuie să rezoneze întotdeauna cu a fi selectiv, dar nu reticent. Când ar fi ideal să înceapă această schimbare de mentalitate? E ca de la sine înțeles că trebuie să înceapă cât mai din fașă; din familie, din școală, din grupul lărgit. Copiii au nevoie să cunoască diversitatea în toate formele ei. Pentru a ști ce înseamnă binele și răul. Pentru a putea apoi să își tragă de mânecă părintele pentru că aruncă gunoaiele pe câmp și pentru a putea să spună Nu unei acțiuni din cadrul grupului ce riscă să calce în picioare valorile învățate în familie. Cert este că toți oamenii pot să revină pe calea cea bună, cu intervențiile adecvate, cu mențiunea că aceste intervenții ar avea o rată de succes mai mare dacă ar fi aplicate de la vârste fragede.

valorile noastre. Chiar dacă știm filosofia lui Kant de la un capăt la altul, refuzăm să pomenim de el într-un grup de teama stigmatului de tocilar, chiar dacă știm că trebuie să așteptăm să fie verde la semafor, pășim împreună cu ceilalți pe ultimele secunde de roșu, aruncăm o hârtie pe stradă, acolo unde mai sunt şi alte gunoaie pentru că știm că au mai fost și alții care au aruncat și exemplele pot continua. Ei bine, eu cred că același lucru se întâmplă și cu românii de peste hotare. Vin aici cu sentimentul responsabilității pe care îl ascund într-un colț uitat de lume și caută să se identifice cât mai mult cu grupul de apartenență. Nu au nevoie să schimbe nimic pentru că aici este casa lor, ba din contră, vin aici pentru că știu că se pot manifesta așa cum au fost învățați.

Spre final voi aborda și problema celor care merg în străinătate, își însușesc valori mai mult sau mai puțin bune, în orice caz, necesare unui trai civilizat. Discrepanța apare atunci când astfel de oameni, de la care te aștepți să vezi comportamente demne de urmat, lasă parcă toată bună cuviința la frontieră și acționează aici de parcă nu ar fi știut niciodată ce înseamnă civilizația. Lucrul ăsta arată că noi suntem oameni ușor influențabili. Ne adaptăm ușor grupurilor, dar nu suntem în stare să ținem cu dinții de

Şi uite că am ajuns la final și îmi dau seama că tot ce am făcut aici a fost să trag concluzii și să găsesc explicații. Și nu mă diferențiez cu nimic de cei care văd că se întâmplă ceva și cu toate astea stau cu mâinile în sân. Realitatea e că nici eu nu stiu exact care ar fi pașii de urmat pentru acțiune. Știu că am nevoie să discut cu alți oameni dornici de schimbare... Florea Ecaterina Masterandă la Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice http://kativine.blogspot.com

40


Eseu

Acţiune şi realizare – joc social finit sau infinit? fost, ci este” – cum foarte frumos

„Minuni în vremea noastră nu cred a se mai face”.

afirma unul dintre exegezii operei sale) rosteşte mari adevăruri prin poemele sale, a acţionat şi a realizat o

Un bob de zăbavă, un scurt

sensibilizare a societăţii prin versurile

răgaz pentru meditaţie. Pentru ce

sale? Şi asta se întâmplă deoarece

oare nu se mai fac minuni şi în zilele

poeţii au străfulgerări graţie cărora

noastre? Pentru că oamenii nu mai

văd

cred în ele. Iar ceva în care nu crezi,

dincolo

de

aparenţe,

văd

metafizic, lăsând la o parte percepţiile

nu există. Trăim într-o lume dominată

pur materialiste. La acest aspect fac

de pragmatism, astfel încât ceea ce

referire. La acele persoane care ştiu

contează în primul rând sunt banii, în

că “a realiza” implică şi o dimensiune

al doilea rând banii, iar în al treilea

afectivă. “Acţiunea” trebuie privită ca

rând banii. Se spune despre bani că

un

fac minuni, oamenii îşi doresc bani ca

sistem

interactiv

de

idei

constructive ce îşi extrage soliditatea

să le asigure îmbelşugarea, fericirea,

din mai mulţi parametri (afectiv,

sănătatea etc. Realitatea prezentului

cognitiv,

ne arată faptul că banii au devenit

motivaţional)

şi

nu

se

rezumă doar la cel material, palpabil.

fondul şi forma pentru ca un om să fie motivat să acţioneze şi să realizeze.

Reuşita de a realiza ceva în

Toate aceste aspecte prezentate mai

viaţă este o artă de a acţiona, de a-ţi

sus mă duc cu gândul la o simplă

trăi viaţa într-un mod dinamic şi

întrebare: „La ce foloseşte unui om să

inspirat, care îi îndeamnă pe anumiţi

câştige lumea toată, dacă-şi pierde

indivizi să fie în permanentă mişcare,

sufletul?”

să înainteze, să crească, să se înalţe, să-şi

Personal cred că acest joc social între

“a

depăşeşte

acţiona”

şi

implicaţiile

“a

atingă

şi

să-şi

reînnoiască

obiectivele şi să rezolve, din mers,

realiza”

dificultăţile întâlnite, găsind soluţii

materiale.

favorabile pentru ei şi pentru cei din

Altfel, cum explicăm faptul că un poet

jur.

de geniu cum este Eminescu (“nu a

41


Eseu

Lumina “realizării”, a “creaţiei”

întotdeauna pe împrejurări pentru

constă în minunatul elan care ne face

ceea

să tindem mereu spre mai înainte şi

împrejurări. Oamenii care reuşesc în

mai sus, care îl face pe om să se

viaţa

autodepăşească.

căutarea

Umbrele

sunt

ce

sunt.

sunt

aceia

Eu

nu

care

cred pleacă

împrejurărilor

în în

favorabile

îndoiala şi angoasa ce ne cuprind de

dorite, şi dacă nu le găsesc, le

fiecare dată când ne cramponăm de

creează." (G.B. Shaw). Acesta este

insuficienţele materiale şi ne temem

reperul meu la care mă raportez

atunci când vorbesc despre “acţiune şi

nu

vom

mai

putea

progresa

deoarece suntem ţinuţi departe de

realizare.”

reuşită de împrejurări defavorabile sau de slăbiciune personală care ni se pare

insurmontabilă.

Pentru

Elena Ungureanu, Studentă,

a

conchide, afirm cu tărie că “a realiza”

Facultatea de Psihologie şi

depinde mai mult de “a vrea” şi nu de

Ştiinţe ale Educaţiei,

“a avea”, căci “Oamenii dau vina

Specializarea Psihologie Generală, UAIC

42


Eseu

Internetul pentru generația Y: fond și/sau formă? - partea I Un subiect mult dezbătut în ultimii ani este cel legat de Internet, de NTC (Noile Tehnologii ale Comunicării), privind apariția, dezvoltarea și influența lor asupra acțiunilor oamenilor. Po t r i v i t c e l o r m a i m u l ț i cercetători, analiști, bloggeri, cei mai expuși acestui val informatic sunt tinerii de azi, cei numiți generația Y. Făcând parte din categoria mai sus-numită, recunosc că am fost orientată mai mult spre beneficiile pe care ni le oferă această eră a informației, beneficiile rețelelor sociale, a site-urilor, a motoarelor de căutare etc. De altfel, prezența și impactul acestora asupra activităților noastre s-a înscris în cotidian, în tiparul zilelor. Continuând șirul mărturisirilor, pentru mine citirea mesajelor electronice, discuțiile pe skype, etichetarea fotografiilor pe Facebook, lecturarea cotidianelor online reprezintă, acum, un automatism. Însăși exprimarea sentimentelor este atașată acestui canal de comunicare: vreau să îmi exprim dorul, neliniștea, îmi manifest dorința de a vorbi (mai ales în limba română, activitate care îmi lipsește în

ultima perioadă destul de mult) prin intermediul Yahoo Mail, Gmail și Skype. Sunt conștienă de această dependență, însă refuz să mi se atribuie adjectivul dependent, care are, de cele mai multe ori, conotații negative. Sunt multe elemente din viața mea și a celor din jur legate de NTC, însă înlănțuirea aceasta oferă mai multă libertate, ușurință în realizarea unor lucruri, rapiditate… poate și putere (însă, aici, contrastele, contraexemplele sunt multe și discutabile). Cum menționam la început, nu am meditat prea mult la impactul pe care îl are tehnologia asupra firului vieții; m-am bucurat, am profitat și leam tot descoperit, le-am învățat. Mai multe articole m-au determinat să privesc dincolo de ceea ce este clar, în prim-plan, iar motivul- forță motrice pentru analiza pe care am întreprins-o, a fost lecturarea următoarei declarații:

« Auparavant, me plonger dans un livre ou dans un long article ne me posait aucun problème (…) Désormais, ma

43


Eseu

dau certitudinea realității, a conexiunii cu dimensiunea senzorială a realității simpla răsfoire zgomotoasă, câteodată mirosul paginilor vechi, textura hârtiei, inscripțiile de pe copertă etc.

concentration commence à s'effilocher au bout de deux ou trois pages. » (Nicholas Carr) ¹ Ceea ce spunea Nicholas Carr (eseist american) în 2008, în The Atlantic mi s-a prezentat nu ca o declarație personală, ci una colectivă, care se mulează peste șablonul zilelor noastre. Această problemă nu este una exhaustivă, dar cei mai mulți o resimțim. Este prezentă.

Apelăm la unul dintre cele două tipuri de lectură în funcție de context, de situație, de stare ori disponibilitate. Refuzul de a mă considera dependentă de online, exprimat în paragrafele de mai sus, îl motivez acum prin încrederea că încă le pot combina, întrun mod armonios și benefic, pentru

Obișnuiți fiind cu elementele cheie ale accesului la informație, de care ne bucurăm- rapiditate, accesibilitate, claritate, actualitate (și lista poate continua cu multe alte lexeme terminate în –ate) - , trecerea la material, la palpabil, la o lectură care impune răbdare, emoție, trăire, disponibilitate de a descoperi, de a înțelege dincolo de sensul propriu al cuvintelor nu este una directă, facilă.

mine. Scăderea capacității de concentrare pe care am recunoscut-o și pe care a amintit-o Carr este una reală, dar care se aplică atât lecturii tradiționale, cât și (dar mai ales) lecturii industriale² sau în F (Mark Bauerlein)³, cum mai este numită lectura online. Pentru a nuanța, trebuie să subliniez că problema pe care o ridică Nicholas Carr în citatul menționat este una de concentrare pusă pe seama unei dominații îngrijorătoare a lecturii pe ecran față de cea clasică. Îngrijorarea lui Carr este susținută și augmentată de alți analiști și cercetători care, pornind de la lectură, ajung să insiste asupra altor efecte ale Internetului, cu precădere asupra capacității de a

Personal, mă confrunt cu două tipuri de atitudini, de trăiri, trecând de la o lectură numerică, în diagonală, la una clasică: uneori, simt nerăbdarea, plictisul invocat și de Nicholas Carr, alteori, mă relaxez, părăsesc spațiul lecturii online și mă bucur de anumite lucruri cu adevărat banale, dar care îmi 1

Sophie Lher, « Internet, rend-il bête ? », Télérama, Numéro 3106, 22 juillet 2009 .2 Allain Giffard. 3 Mark Bauerlein, The Dumbest Generation, Tarcher/Penguin, 2008

44


Eseu

socializa, de a memora, de a gândi și interpreta, de a învăța și asupra inteligenței. Acestea semne de întrebare constituie punctul de plecare în r e a l i z a r e a numeroaselor studii din ultima decadă, având ca temă generală Efectele Internetului și coloana vertebrală a unor articole cu titluri delicate:„Le Net (dé)forme la jeunesse”4, „Comment civiliser l' Internet?”5, „Internet, nous rend-il idiots?”6, „Internet, rend-il encore plus bête?”7, „The Dumbest generation”.

prin intermediul articolului de față, ar putea răspunde, într-o anumită manieră, temei generale abordate în numărul curent al Revistei Iuventa.

De altfel, faptul că Internetul influențează actuala și noua generație este unul observabil, real, mai ales dacă se tinde spre o comparare a acesteia cu generațiile trecute și cea X ( b a by b o o m e r s ) . Re z u l t a t e l e s e focalizează, însă, asupra calității acestui impact, asupra gradului de influență existent.

Luciana Murarașu, Universitatea Paul Sabatier, InformationCommunication, Toulouse

To a t e s c r i e r i l e c i t a t e ș i problematica lecturii, adusă în lumină 4

Anne Claire Norot, Les Inrockuptibles, Numéro 695, 24 mars 2009. Emmanuel Hoog, Le Nouvel Observateur, Numéro 2339, 3-9 septembre 2009. 6 Luc Debraine, Le temps, 22 août 2008.

5

7

Newsweek, 2 juin 2008 et Sharon Begley, Jennen Interlandi, Books, Numéro 7, juillet-août 2009.

45


Pânza de păianjen

“A-I certa pe oameni şi a le corecta greşelile este un lucru important. De fapt, este un act de caritate... Trebuie să îţi dai toată silinţa pentru a o face cum trebuie. E foarte uşor să găseşti punctele forte şi neajunsurile din conduita cuiva şi e la fel de uşor a le critica. Majoritatea oamenilor par să considere o dovadă de bunăvoinţă a le spune celorlalţi lucruri pe care nu vor să le audă, iar în cazul în care critica nu este luată în serios, consideră că nu mai e nimic de făcut. O asemenea abordare este lipsită de merit. Rezultatele sale nu sunt cu nimic mai bune ca atunci când cineva îşi propune cu bună ştiinţă să insulte şi să facă de ruşine pe altcineva. Este foarte simplu să spui ce ai pe suflet, însă critica trebuie să înceapă abia după ce ai aflat că persoana respectivă o va accepta sau nu, abia după ce i-ai devenit prieten, i-ai împărtăşit preocupările şi te-ai purtat astfel încât să-i câştigi pe deplin încrederea pentru a pune temei pe ceea ce spui. Şi apoi mai e problema tactului: trebuie să găseşti modul şi timpul potrivite pentru critică - poate într-o scrisoare sau poate pe drumul de întoarcere de la o petrecere. Astfel, ai putea începe prin a-i descrie propriile eşecuri şi a-l face pe celălalt să înţeleagă înspre ce baţi fără a irosi cuvintele. Mai întâi să-i lauzi părţile bune, facând tot posibilul să-l încurajezi şi să-l aduci în starea potrivită pentru a-ţi urma sfaturile la fel cum un om însetat caută apa. Apoi, corectează-i greşelile. Critica bună e foarte grea... (Cartea întâi, p. 56)”

Yukio Mishima - “Calea Samuraiului astăzi”, comentariu după un text din “Hagakure” de Jocho Yamamoto

46


Pânza de păianjen

agresivă,

- 1-

acum

voluptoasă”, „Albina

înţeapă

evidenţă

mereu

glacială,

ceea

ce

caracterul

acum

scoate

în

instabil

ce

pendulează în funcţie de diferitele

floarea cea mai frumoasă.”

atitudini de abordare ale oamenilor. Un

adevărat

Din punct de vedere personal, atunci

suportă critica, pe cea constructivă,

când primesc o critică, aştept şi un

care

îmbogăţirea

argument, o justificare. Sunt indivizi

performanţelor. Avem nevoie de ea

care vorbesc de dragul de a vorbi,

deoarece ne putem corecta pe noi

care stau pe margine, nu au altceva

înşine, putem evolua. Cred că ea

de

poate veni de la două tipuri de

comentează. Or acest gen de critică

oameni: de la cei inteligenţi şi de la cei

nu mă impresionează.

te

profesionist ajută

la

făcut,

nu

aduc

soluţii,

dar

cărora le pasă de noi. Atât. Restul Atitudinea

sunt ipocrizii. Sunt persoanele care

adecvată

în

faţa

dau lecţii de moralitate, dansând în

criticii se învaţă. „Errare humanum

sutien

care

est” (A greşi e omeneşte) spune un

comentează că nu eşti bun din invidie,

dicton latin. Trebuie să ne asumăm

din comoditate, din prostie. De cele

dreptul de a greşi, dreptul de a fi

mai

criticaţi

şi

bikini,

multe

sunt

ori,

cei

critica

non-

(într-un

mod

constructiv

constructivă atentează la ceea ce

bineînţeles) şi de a ne îndrepta

sunt ca persoană şi devine personală

greşelile. „Este un act de caritate.

în mod defensiv. Atât timp cât critica

Trebuie să îţi dai toată silinţa pentru a

implică valorile pe care mi le asum, ea

o face cum trebuie.” (Yukio Mishima -

nu este şi nu va deveni niciodată

“Calea Samuraiului astăzi”)

punctuală, deoarece valorile mele pentru

care

pledez

în

viaţă

nu

constituie un liant de negociere în cadrul niciunei critici.

Elena Ungureanu- Redactor şef, Revista IUVENTA

„Critica bună e foarte grea...”

http://ungureanu-elena.blogspot.com/

Eugen Lovinescu asimila critica cu o artă care „acum este într-un fel, acum în

altul,

acum

receptivă,

acum

47


Pânza de păianjen

și la început, “dacă îi căutați pe

-2-

vinovați, trebuie doar să vă uitați în oglindă”, pentru că de cele mai multe

“Dacă îi căutați pe vinovați, trebuie

doar

uitați

ori critica apare ca un rezultat la o

în

indecizie a noastră de a acționa sau

oglindă.”

de a ne ascunde alte laturi ce nu se Întotdeauna am luat critica ca

vor a fi găsite (cauți un vinovat ca să

un important aspect ce dezvoltă sau întrerupe

relațiile

dintre

te ascunzi din cauza neputinței).

oameni,

pentru că nu se acceptă de multe ori

Critica este ca un feedback, se

calitatea și eroarea de a critica în

construiește pozitiv în timpul unei

diferite contexte. Însă până a ajunge

conversații,

să criticăm sau să ne lăsăm criticați,

dezbateri și orice altă relație dintre

este bine să ne uităm în oglindă (dacă

diferite

avem

Te

Răutatea și bunătatea sunt două

poziționezi mai bine față de propriile

atribute care îl fac pe cel ce critică să

greșeli (dacă au existat) și îți dai

găsească calea pentru a face asta.

seama dacă e nevoie să asculți sau nu

Dacă este bine intenționat sau nu o va

celelalte critici. Același proces este și

ști doar el, tocmai de aceea se cere o

pentru critic, întrebările esențiale ar

atenție din partea celui care este

trebui să fie: “Cine sunt eu să critic?”,

criticat. Ești pus în poziția de a gândi,

“O fac cu bună conștiință sau e doar o

de a găsi soluții, de a te descoperi și

formă de superioritate?”

nu de a înăbuși propriile sentimente în

puterea

necesară).

a

unei

persoane,

la

conferințe, orice

nivel.

“acidul sulfuric” al criticii. La un “Trebuie să îţi dai toată silinţa

pentru

a

o

face

moment dat este necesar să acționezi

cum

și o vei face fie pe propriile picioare,

trebuie.”

fie în concordanță cu ceea ce a spus cel

O atitudine corectă atunci când

ce

a

necesită

vrei să critici este numaidecât cerută.

criticat. atenție,

“Critica

bună”

încredere

și

disciplină în gândire.

Aplanezi eventualele conflicte și îți cunoști foarte bine rolul din poziția în

Dragoș-Andrei Preutescu –

care te afli. Acum, foarte mult se

Redactor șef-adjunct, Revista IUVENTA

critică

toate

neajunsurile

din

România, dar așa cum am menționat

http://dapreutescu.blogspot.com/

48


Pânza de păianjen

Critica nu ar trebui să devină o

-3-

atitudine constantă. Nu este deloc analiză

indicat să nu ne lăsăm purtați de vânt,

amănunțită făcută în prealabil, a

să încercăm să devenim îndrumătorii,

acționa în cunoștiință de cauză și a îți

regizorii vieții altcuiva.

Critica

presupune

o

asuma responsabilitatea pentru ceea ce spui. Nu este nimic mai rău

Consider că o critică bună este

intenționat decât acele cuvinte spuse

una constructivă, are o finalitate, se

cu răutate, aruncate la întâmplare.

îndreptă

Pentru a dezvălui și a pune în atenție

obiectivă sau subiectivă, deoarece

dedesupturile unei persoane trebuie

orice critică are puțină subiectivitate:

să fii capabil de a gândi rațional, de a

analizezi printr-un filtru propriu, pe

pune în balanță și personalitatea

care l-ai înnădit cu propriile valori,

subiectului, să examinezi posibilele

principii,

experiențe

reacții și mai ales să te implici. Aici mă

educația,

legătura

refer clar la acea scenă în care cineva

subiectul în cauză, antecedentele și

nu poate doar să își afirme poziția și

multe altele- și trebuie să pregătești

apoi să întoarcă spatele, fără a se

terenul dinainte. Nu poți arunca o

interesa de context, de argumentele

bombă așa, din senin; întâi formezi

necesare

un scut de protecție- subțire, într-

pentru

a

ajunge

la

spre

dar

o

vital-

idee

centrală-

de

viață,

existentă

și

creezi

cu

respectiva concluzie, de consecințele

adevăr

acel

nu tocmai pozitive pe care le-ar putea

moment ideal, în care sfaturile sunt

provoca. Când începi ceva trebuie să

înțelese, dezbătute, particularizate.

mergi până la capăt. Altfel, care este Este un drum tare anevoios, dar

rostul drumului? Deseori observăm că multora

din

jurul

nostru

li

nu imposibil de străbătut; plus că

se

există și satisfacția cînd tu și subiectul

potrivește răspunsul ,,doar ca să mă

vă bucurați de schimbările provocate

aflu în treabă”. Ei nu își doresc amliorarea

situației,

ei

doar

printr-o critică adecvată.

o

comentează. Și m-am izbit de multe astfel de cazuri și sunt sigură că voi întâlni

și

în

continuare

-

este

Irina

inevitabil.

Ivanov-

Iași,

Studentă,

,,Al.Ioan Cuza” , specializarea Comunicare și Relații Publice

49


Multiculturalitate

Action et accomplissement dans l'activité humaine aujourd'hui Du haut de mes 21 ans, ma philosophie de vie pourrait se résumer en une phrase: toujours aller de l'avant ! En tant qu'étudiante et future professionnelle de la communication (je l'espère!) j'essaie de voir la vie du bon côté, tout en étant lucide et ouverte sur le monde qui nous entoure.

amis, les voyages, les découvertes. Si ces éléments sont rassemblés, alors je peux m'épanouir pleinement dans ma vie. J'ai la chance aujourd'hui de réunir tous ces aspects, et c'est un équilibre qui n'a pas été facile à trouver. Comme tout le monde, j'aspire à une harmonie entre vie professionnelle, sociale et sentimentale. Mais je ne veux pas me poser trop de questions à propos du futur, on ne sait jamais ce que la vie nous réserve! Et c'est cet inconnu qui me motive au plus profond de moi, qui me pousse à donner le meilleur de moi-même. L'inconnu donne ce piment indispensable à la vie, il est source même de vie! Je me lève tous les jours avec le désir de m'améliorer, de m'ouvrir davantage aux autres, et c'est comme ça que je m'épanouie au quotidien.

Car tout n'est pas rose et les actualités aujourd'hui en sont l'illustration quotidienne. Les défis internationaux que notre génération va devoir relever sont majeurs: conflits armés, dégradation de l'environnement, épuisement des ressources énergétiques, inégalités à l'échelle de la planète… les sujets ne manquent pas. Par ailleurs, l'avenir des jeunes diplômés en France et en Europe est incertain. Tout cela me pousse à me questionner sur mon avenir et parfois à douter.

Bisous et bonne soirée!

Toutefois, je pense que la meilleure façon d'affronter les difficultés est de leur faire face avec détermination et audace. Le sourire est mon meilleur allié! Les choses auxquelles j'attache le plus d'importance sont les études, les

Céline Vignes - Étudiante en 2ème année, Communication des Organisations, IUT Paul Sabatier - Toulouse III celine.vignes@gmail.com

50


Multiculturalitate

« Terre de parole, Terre de partage » est la devise de la Nouvelle-Calédonie. « Terre de parole, Terre de partage » est la devise

de

la

Nouvelle-

Calédonie. L'auteur de la devise,

Jean-Brice

Herrenschmidt, chercheur à l'IRD

de

géographie

Nouméa

en

culturelle

et

sciences sociales a expliqué ainsi

la

symbolique

des

termes utilisés : « Le mot terre traduit l'enracinement en

Nouvelle-Calédonie

tant

HISTOIRE

des

mélanésiens que de tous ceux dont Guerrier du Tiéti

les ancêtres y sont enterrés. «Le mot parole témoigne du fait que la parole, ainsi que sa circulation, est fondatrice

L'histoire du peuplement de la

des sociétés mélanésiennes mais

Nouvelle-Calédonie est à mettre en

aussi que la parole donnée, qui a pris

parallèle

la forme technique d'« accords »,

peuplement

exprime le désir de paix de tous. «Et

migrations au départ de la Chine du

le mot partage traduit tout à la fois, la

sud ont débuté il y a 5 000 ans à

possibilité

destination de Taiwan puis des

d'une

reconnaissance

de du

du

Pacifique.

Les

de

concerner

interculturelle, la communauté de

Philippines

destin, la solidarité et l'ouverture sur

l'ensemble de la région Pacifique.

le monde.»

Les

plus

avant

l'histoire

anciennes

traces

de

présence d'Homme en NouvelleCalédonie, remonte à la période Lapita (-1 300 à -200), du nom de la

51


Multiculturalitate

poterie de l'époque avec des motifs

la

London

Missionary

Society

allongés fait à l'aide d'un battoir en

arrivent en 1841 aux Iles Loyauté et

bois. Dans un premier temps le

à l'île des Pins (Kunié). Les maristes

peuplement ce fait sur le littoral

s'implantent quant à eux avec

(-1 100 à 200).

succès, à Kunié en 1848. L'Ile des

La découverte par les européens

Pins sert de base à l'évangélisation

intervient le 4 septembre 1774,

de la Grande Terre. Mais tous ces

James Cook débarque dans la baie

visiteurs apportent avec eux des

de Balade sur la cote Est de la

maladies nouvelles et des puces. Le

grande terre. Il baptise l'île « New

chef de Kunié initialement intéressé

Caledonia » en souvenir de la région

par l'implantation de la mission

caledonia, dont il est originaire, et

devient hostile à la nouvelle religion

on dit que l'aspect des cotes lui

à laquelle il attribue notamment

aurait rappelait cette région.

une épidémie. Les catéchistes sont

`

alors massacrés. Les Iles Loyauté révèleront

leur mystère bien plus tard. En 1827,

Dumont

A Touaourou au sud de la

d'Urville

Grande

Terre

les

catéchistes

cartographie leurs côtes pour la

s'enfuirent avant le massacre et la

première fois.

consommation des convertis. Un

Avec l'arrivée des pêcheurs de

frère mariste est tué lors des

baleines au milieu des années

affrontements

qui

chassent

les

1820, les contacts deviennent plus

missionnaires

de

Balade.

Les

fréquents,

encore

graves problèmes des premiers

s'amplifier à partir de 1840 et

missionnaires s'expliquent par le

l'intérêt pour le santal de Nouvelle-

manque de connaissance sur ces

Calédonie, qui sera transporté sur

peuples

les grands santaliers.

l'incompréhension de leurs langues

et

vont

et

notamment

et de leurs coutumes. Disettes, Restées

à

l'écart

des

épidémies et guerres ont souvent

entreprises de reconnaissance, les

été les facteurs déclenchant des

Iles Loyauté vont dès lors être le

affrontements. Seule l'implantation

lieu de débarquement privilégié des

aux Iles Loyauté a été un succès

missionnaires.

immédiat.

Les catéchistes de

52


Multiculturalitate

Cette

période

dite

des

«

colonie

pénitentiaire

pour

les

premiers contacts », est synonyme

condamnés aux travaux forcés. Ce

d'un fort déclin démographique de

sont plus de 20 000 hommes et 250

la

femmes qui seront envoyés dans

population

originelle,

avec

comme cause principale, le choc

les

centres

pénitentiaires

de

microbien.

l'archipel. La plupart des bagnards effectuent leur peine au pénitencier

La prise de possession

de Nouville. Entre 1872 et 1880, à la

suite

des

condamnations

Le 24 septembre 1853 sur

prononcées contre les insurgés de

ordre de Napoléon III, le contre

la Commune de Paris de 1871, 4250

amiral

prend

déportés

de

Calédonie. En 1864, une loi donne

Febrier-Despoints

officiellement

possession

la

arrivent

la

Port-de-France (Nouméa) est fondé

'rendus

le 25 juin 1854. L'objectif de ces

d'obtenir une concession de terrain.

premières missions françaises est

Les

d'étudier

d'une

octroyés à Bourail, La Foa, le

colonisation et l'installation d'un

Diahot, Pouembout et Prony. 110

bagne.

000 hectares des meilleures terres

possibilité

aux

Nouvelle-

Nouvelle-Calédonie.

la

possibilité

en

dignes

principaux

condamnés

d'indulgence' domaines

sont

du pays, souvent prélevées au

A l'heure du Bagne

détriment des tribus, sont donnés aux condamnés de droit commun.

Le

Bagne

profondément colonisation Calédonie.

marque l'histoire

de

la

très de

la

La révolte de 1878

Nouvelle-

Les racines familiales

de bon nombre de calédoniens puisent

leur

la

chez les mélanésiens poussés hors

déportation. Les vestiges du Bagne

de leurs terres par le front de

peuvent se visiter aujourd'hui grâce

colonisation. En 1878 Ataï, Grand

aux politiques de mise en valeur du

Chef de Komalé, devient le symbole

patrimoine. En 1863, la Nouvelle-

d'une révolte sanglante qui marque

Calédonie

profondément les revendications

est

source

désignée

dans

La colère se fait alors sentir

comme

53


Multiculturalitate

mélanésiennes. Près de 5% de la

A l'heure des revendications politiques

population est tuée lors de la répression des attaques. L'espace des mélanésiens est encore plus restreint

car

Territoire de peuplement pluri-

l'Administration

ethnique,

la

Nouvelle-Calédonie

confisque les terres des rebelles.

accède au statut de territoire d'outre-

Des clans entiers sont déplacés loin

mer en 1946. La scène politique dans

de leur terre, dans le Sud et à l'île

les

des Pins.

dominée par l'Union calédonienne (UC)

années

d'après-guerre

alliance

pluriethnique

est et

autonomiste, fondée en 1956 avec pour devise « deux couleurs, un seul peuple » .Au cours des années 1970, marquées par l'essor de la production du nickel et l'installation de nouveaux a r r i va n t s

-

néo-hébridais

et

Wallisiens pour la plupart -, ce consensus politique se fissure. Les prises de position se radicalisent face

Nouméa 1945

à la montée de la revendication indépendantiste.

L'effort de guerre

Le

La seconde guerre mondiale l'île.

La

dans

la

République, s'organise autour de

revêt une grande importance dans de

«

loyaliste », tenant du maintien de la Nouvelle-Calédonie

l'histoire

courant

Jacques Lafleur.

Nouvelle-

Calédonie était en effet la principale base américaine extérieure dans le Pacifique.

600

000

militaires

américains y séjournèrent et les troupes

américaines

comptèrent

jusqu'à 50 000 hommes. PHAM AUDREY, Université Nouvelle-Caledonie, Noumea

54

de


Multiculturalitate

S

er mejores. Ese es el reto del día a día de los jóvenes.

nos hemos acostumbrado. Vemos igual de normal hablar por un teléfono móvil que navegar horas por Internet como lo ven los más pequeños, los llamados nativos digitales. Pero ya nadie se acuerda de buscar información para un trabajo de historia en aquellos libros tan grandes llamados enciclopedias? O de tener que parar el coche para consultar un mapa porque no existían los GPS? “Nosotros somos de otra época” como dicen nuestros padres, pero hemos hecho lo posible para ser de ésta, y ya lo somos. Y qué nos deparará el futuro? Deberemos seguir cambiando, amoldándonos al entorno? Seguramente. Pero creo que hemos desarrollado esa capacidad mejor que muchas otras generaciones. Nos hemos convertido en personas fuertes, atrevidas, valientes. Puede que gracias a estos cambios consigamos algo mejor del mundo y vista la situación actual, no sería nada despiadado.

Recuerdo a mi abuelo contándome historias sobre su juventud; cómo ir al colegio era una actividad entretenida donde el valor más importante no era sólo el de tener mejor nota. Ahora sólo existe la competencia. He llegado a ver verdaderas acciones carentes de moral alguna simplemente por intentar obtener una mejor calificación en la universidad. Y, aunque me parece imposible, veo que en el mundo de los adultos la competencia se acrecenta a medida que nos hacemos mayores. Pero, por qué? Por qué perdemos nuestra inocencia? La edad en la que estamos seguramente vaya a ser la más bonita de nuestra vida. Nuestras mayores preocupaciones son los exámenes que tendremos dentro de un mes, a dónde iremos el fin de semana o intentar ahorrar para las próximas vacaciones. Nuestro horario escolar nos organiza la vida y, aunque no se nos den muy bien los estudios, no temeremos ser despedidos. Considero que la juventud de hoy en día es a la que más se le está exigiendo. Hemos vivido la revolución tecnológica y por eso nos ha tocado cambiar a un mundo en el que realmente no hemos nacido. Pero ya

Somos jóvenes. Ya tenemos lo que se necesita. Aprovechémoslo.

Cristina Urbaneja Furelos Spain, Madrid- Université Paul Sabatier, InformationCommunication, Toulouse, France

55


Credința

Puterea jertfei Într-o seară, la un han, doi

şi aşa mai departe; toate trăiesc unele

călători vorbeau despre drumul lung pe care

îl

mai

aveau

de

pentru celelalte.

străbătut,

-Bine, dar dacă ai fi murit şi tu, ce

cinstindu-se cu un pahar de vin.

realizai?

Deodată, lumea de afară începe să ţipe.

-Atunci, poate că aş fi fost şi eu

Alarmaţi, cei doi străini ies în uliţă,

asemenea grăuntelui...

unde văd o casă cuprinsă de flăcări, iar alături

o

femeie

Lumea toată este călăuzită de

ţipând:

exemplul Mântuitorului, Care S-a jertfit

Copilul meu, copilul meu este în casă!

pe Cruce pentru mântuirea noastră.

Fără să stea pe gânduri, unul din

Omul trebuie să urmeze şi el acest

cei doi călători intră printre flăcări şi,

exemplu fără de care viaţa nu are sens.

după ceva timp, iese cu pruncul în

Cel cu sufletul curat caută binele

braţe. Femeia îi mulţumeşte cu lacrimi

celorlalţi şi nu pe al său; se roagă

în ochi, în timp ce lumea îl priveşte cu

pentru toţi şi nu pentru sine; deci, prin

admiraţie pentru fapta sa. În tot acest

tot ceea ce face, trăieşte pentru ceilalţi,

timp, prietenul său nici nu se mişcase,

nu doar pentru el însuşi.

ci aştepta liniştit în faţa hanului. Întorşi amândoi la masă, acesta îi spune:

"Când vă veţi curăţa sufletele

- Eşti nechibzuit. Puteai să mori,

voastre, atunci ele vor străluci şi se vor

ce te-a făcut să-ţi rişti viaţa?

împărtăşi de prezenţa lui Dumnezeu şi

- Am sărit în flăcări pentru a salva

de

dumnezeiasca

şi

cereasca

Sa

copilul. N-am făcut nimic deosebit.

strălucire. Atunci, sufletele vor fi ca

Dacă te uiţi cu atenţie în jurul tău, vezi

nişte oglinzi curate, îndreptate spre

că toate se jertfesc unele pentru altele:

lumina dumnezeiască şi vor putea

până

primi

şi

grăuntele

din

pământ

putrezeşte pentru ca din el să răsară o

şi

ele

strălucire."

(Sfântul Dionisie Areopagitul)

plantă nouă, o mlădiţă care să ducă viaţa mai departe, mama îşi sacrifică

Text

tinereţea pentru a-şi creşte copiii şi a-i

Cornel, Profesor de Matematică

educa, soldatul moare apărându-şi ţara

(Iaşi)

56

selectat

de

Gâlcă

Mihai


Drept și societate

Lupta pentru eliminarea violenței împotriva femeii

"Studiul femeii mi s-a părut întotdeauna mai interesant decât al bărbatului, fiindcă la bărbați faci înconjurul faptelor, și faptele sunt rareori prea interesante, pe când femeia are o rezervă de material sufletesc, în căutarea căruia poți pleca într-o aventuroasă cercetare, plină de surprize" menționa Hortensia PapadatBengescu.

omului? Răspunsul ar trebui să fie NU! Democratizarea în cadrul familiei presupune egalitate, respect reciproc, autonomie, luare de decizii prin comunicare și absența violenței, putând funcționa ca o modalitate de legitimare a comportamentelor familiale. Totuși sunt numeroase cazurile în care există acte de violență îndreptate împotriva femeilor.

Pentru mulți scriitori, pictori, sculptori, muzicieni, filosofi, inclusiv oameni de ştiinţă, femeia, prin frumuseţea ei fizică şi morală, reprezintă marele stimulent al vieţii. Dar ce se întâmplă atunci când drepturile ei sunt încălcate, când este supusă diferitelor forme de violență? Studiile științifice în acest domeniu sunt relativ puține, iar datele oficiale nu reflectă, decât în mică măsură, amploarea violenței intrafamiliale, așa cum se manifestă aceasta, în prezent. La nivelul întregii societăți românești, există o atitudine de mare toleranță față de violența în cuplu, aproximativ jumătate din populație considerând violența în familie ca un fenomen normal. De aici apare întrebarea: este firesc ca aceasta violență să existe în societățile democrate în cadrul cărora există diferite organisme care militează pentru protejarea drepturilor

Deși nu există o definiție recunoscută în plan internațional a expresiei „violența împotriva femeilor”, Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.) o definește ca reprezentând toate actele de violență îndreptate împotriva femeilor și care provoacă sau pot provoca femeilor un prejudiciu sau suferințe fizice, sexuale sau psihologice, inclusiv amenințarea cu astfel de acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate, indiferent dacă acestea au loc în viața publică sau în viața privată. Ea se manifestă diferit în societăți diferite, putând să meargă de la abuz psihologic şi fizic în familie, la căsătorie forţată la vârste mici şi alte practici violente. Toate formele de violenţă împotriva femeii sunt încălcări inacceptabile ale drepturilor omului şi

57


Drept şi Societate

stau în calea egalităţii de şanse dintre femei şi bărbaţi şi, cel mai important, pot lăsa urme psihologice adânci, pot afecta sănătatea femeilor și a fetelor în general, inclusiv sănătatea sexuală și reproductivă și pot conduce uneori chiar la pierderea vieții.

studente la Politehnica au fost împușcate de un bărbat care s-a considerat nedreptățit de intrarea femeilor în domenii profesionale de tradiție masculină). Violența reprezintă, de drept, o problemă care necesită corecție. De acea atitudine tolerantă față de formele de violență, ce crează un mediu propice pentru manifestarea lor, împreună cu ideea tradițională că "rufele murdare trebuie spălate în familie", conduc la atitudini de neimplicare a celor către care victima se adresează. Rezultatul fiind creșterea sentimentului de izolare, stigmatizare și frică. Sunt situații în care familia și prietenii pot să nu o creadă sau pot să-i spună că ea este de vină și astfel teama, rușinea sau chiar din convingerea că merită ceea ce li se întâmplă, numeroase femei tolerează violența partenerilor de viață.

De-a lungul timpului, au existat diferite forme de manifestare împotriva acestui flagel. Printre cele mai importante, menționez lupta celor trei surori Mirabal, activiste pentru drepturile femeilor în Republica Dominicană, care au fost ucise la ordinul dictatorului Rafael Trujillo (1930-1961). În memoria lor, activiștii pentru drepturile de gen au stabilit în 1981 ca pe 25 noiembrie să fie sărbatorită ziua împotriva violenței asupra femeilor. Însă după 18 ani - pe 17 decembrie 1999 - prin rezoluția nr. 54/134, Adunarea Generală O.N.U. a declarat ziua de 25 noiembrie - “Ziua internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor”.

Societatea nu ar trebui să accepte să promoveze agresivitatea ca atribut al masculinității. Întrucât cel mai mare impact asupra publicului îl are mass-media care prezintă fenomenul de violență ca fiind ceva senzațional, prin acele situații ce au un uz excesiv de violență (lovituri cauzatoare de moarte, crime, maltratări etc.), ignorându-se faptul că nu ar trebui acceptată nici o formă

În prezent acțiunile internaționale care atrag atenția asupra faptului că violența împotriva femeii se desfășoară între 25 noiembrie și 10 decembrie (Ziua internațională a drepturilor omului), cuprinzând și Ziua mondială de luptă împotriva S.I.D.A. (1 decembrie) și Comemorarea masacrului de la Montreal (6 decembrie 1989, când 14

58


Drept şi Societate

a violenței pentru că nu există o scală la nivel moral a gravității acesteia.

același lucru se poate spune și despre mentalitățile și prejudecățile prezente în societatea românească.

Probabil sunt mulți cei care consideră că statisticile făcute în acest domeniu nu ar trebui să fie îngrijorătoare. Dimpotrivă, consider că ar trebui să fie tras un semnal de alarmă, femeia bătută nu trebuie să se transforme într-un procent întrucât intensitatea violențelor și frecvența lor nu pot fi exprimate în cifre.

Fiecare agresor știe că violența nu are un efect pozitiv, dar totuși apelează la acest comportament inuman pentru că inițial a fost un model preluat din familie, iar ulterior întărit de societate la care se adaugă și faptul că nu știe o altă modalitate de rezolvare a problemelor și frustrărilor personale.

Atunci când o femeie este abuzată, ea nu va recunoaște pentru că aproape nu-i vine să credă că incidentul a avut loc. Instituțiile competente, organizațiile neguvernamentale, inclusiv biserica, trebuie să facă pași importanți în exprimarea dezacordului în ceea ce privește violența, prin campaniile desfășurate arătând că pasivitatea nu este cea mai bună soluție.

Pentru că majoritatea incidentelor au loc "în spatele ușilor închise", iar ceea ce se cunoaște reprezintă numai o mică parte, vă propun să meditați asupra acestei teme și nu în ultimul rând la importanța femeii din viața dumneavoastră, fie ea mama, sora, soția, prietena, chiar și femeia pe care o întâlniți pe stradă.

Domeniul legislativ (în prezent cu reglementările din Codul penal privind măsurile și pedepsele pentru persoanele care săvârșesc acte de violență cauzatoare de suferințe fizice și psihice asupra membrilor familiei, dar și din Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie) a făcut pași timizi în direcția corectării modului în care este percepută poziția celor două sexe în spatiul public și în cel privat, însă nu

Alina Ionescu- Doctorand Facultatea de Drept, Universitatea „Al. I. Cuza” Iași http://alina-ionescu.blogspot.com/

59


Părerea ta contează!

Dacă te afli printre tinerii dornici de a-şi exprima ideile, de a-şi susţine punctele de vedere, de a-şi face simţită prezenţa în vârtejul ideilor, te aşteptăm cu drag să te alături echipei IUVENTA. Orice articol scris de tine poate contribui la modelarea unui nou reper în rândul tinerilor. Adresa de e-mail revista.iuventa@gmail.com îţi stă la dispoziţie! De asemenea, dacă doreşti să ne susţii şi să fii alături de noi la startul către un nou drum spre cultură, aşteptăm sugestiile, opiniile tale pe blogul revistei http://revistaiuventa.blogspot.com/ sau ne poţi contacta la următoarele numere de telefon:

Elena Ungureanu – 0748.350.285 – redactor şef Dragoş-Andrei Preutescu -0741.540.172 – redactor şef-adjunct.

Vă dorim mult succes în drumul spre cultură! Cu drag, Echipa IUVENTA.

60



iuventa nr7