Issuu on Google+

ION TURNEA

REFLECŢII Editura Sfântul Ierarh Nicolae


Ion Turnea

REFLECŢII

Editura Sfântul Ierarh Nicolae 2014


REFLECŢII

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Turnea, Ion Reflecţii / Ion Turnea. - Brăila: Editura Sfântul Ierarh Nicolae, 2014

Tehnoredactare computerizată: Ion Turnea Copyright © 2014

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului. Editura Sfântul Ierarh Nicolae


Pr. Ion Turnea Reflecţii

1. CHEIA Începutul lunii noiembrie îmi aduce aminte de imaginea unui băieţel ce stângea în mână o cheie. Era sâmbătă seara. La vecernie a venit un băiat îmbrăcat neadecvat anotimpului. Faţa lui nu schiţa nicio urmă de tristeţe sau bucurie. Era pierdut într-o lume a lui. Absent faţă de tot ceea ce este în jur s-a aşezat pe un scaun şi a rămas la slujbă. Din când în când privea spre cheia ce o ţinea strâns în mâna stângă. Poate nici nu aş fi observat cheia dacă băiatul nu deschidea câte o clipă pumnul ca să o admire. În momentul în care îşi pleca ochii spre cheia ce se pierdea în palma lui firavă, pe chipul lui se putea citi o urmă de melancolie. Era o cheie mică şi ruginită. E posibil să fi fost întrebuinţată de propriearul ei pentru a deschide un lacăt. La finalul slujbei băiatul s-a apropiat de mine şi mi-a arătat cheia pe care o ţinea în palmă. Mi-a spus că acea cheie nu-i mai este de folos acum dar o păstrează cu sfinţenie. Era cheia de la cutia lui de jucări. În urmă cu un an a locuit la Galaţi. În urma inundaţilor a rămas fără locuinţă. Apa i-a luat şi cutia cu jucări. A mai rămas doar cheia ce o avea în buzunarul de la pantaloni. Părinţii lui s-au mutat la Caransebeş la nişte rude. Mai târziu au închiriat o locuinţă. Ei merg la servici din zori şi până-n seară în timp ce fiul lor rămâne singur. Nu mai are nici jucăriile care să-i însenineze copilăria. Singurul lucru ce-i amintea fericirea de odinioară era o cheie. Acum rătăcea într-o lume haotică. Nimeni nu-i dădea atenţie. Toţi se luptau cu greutăţile zilnice. Cheia era aceea care îi vorbea de o lume plină de cântec, fericire şi jucări. Un adult dacă zărea o astfel de cheie rătăcită printre lucrurile lui ar fi aruncat-o, tratând-o ca pe ceva neînsemnat. De multe ori o cheie, oricât de neînsemnată ar fi ea, are în spatele ei adevărate istorii. A deschis şi încuiat uşi, a fercat comori, păstrează amintiri, e o micuţă bucată de metal care în cel din urmă caz ar putea să fie 3


Pr. Ion Turnea Reflecţii

prelucrat. O cheie ca cea a băiatului ar putea să trezească omul din frământările zilnice şi să-l facă mai responsabil şi mai sensibil. Doar aşa omul va reuşi să preţuiască fiecare clipă a vieţii şi va înţelege că adevărata fericire este alături de cei dragi şi nu în deşertăciunea averilor lumeşti, bani, nume, glorie. Toate averile lumeşti vor rugini, sufletul nu va rugini niciodată. Când omul găseşte cheia propriului suflet şi păstrează cu sfinţenie cheia sufletelor celor dragi este cu adevărat bogat şi nu va trăi degeaba.

4


Pr. Ion Turnea Reflecţii

2. LACĂTUL În urmă cu câteva zile am cumpărat un lacăt. Vechiul lacăt al pavilionului apicol s-a uzat şi trebuia înlocuit. Am cumpărat noul lacăt de la un vechi prieten. Înainte de a-l cumpăra am încercat mai multe lacăte. De unele nu am fost mulţumit. În timp ce alegeam lacătul potrivit am fost întrebat de vechiul meu prieten dacă am reuşit să deschid multe lacăte sufleteşti ca preot. Nu i-am răspuns dar întrebarea lui m-a pus pe gânduri. Omul se naşte liber. Dumnezeu îi lasă libertatea de a alege binele sau răul. Unii oameni îşi deschid sufletul spre lumină alţii pun lacăt sufletului înţelegând greşit libertatea ce au primit-o în dar. Vicile sunt feţele lacătelor. Omul robit de patima alcoolului se închină acesteia ca unui idol şi pune fiinţei sale lacăt spre a nu vedea albul vieţii adevărate. Închis în întunericul viciului ajunge să îşi neglijezeze viaţa, familia, prietenii, să nu fie util societăţii din care face parte. Un lacăt închis aduce după sine alte lacăte ferecate, pentru că iubitorul de alcool poate uşor aluneca în alte patimi, furt pentru a-şi alimenta patima, violenţă, etc. Asemenea omului ademenit de licoarea lui Dionis este şi lacomul, zgârcitul, mincinosul, desfrânatul, clevetitorul, etc. Multă înţelepciune ascunde întrebarea vechiului meu prieten. Omul poate să fie modelat de către părintele său duhovnicesc după cum scultorul îşi defineşte opera. Dacă sculptorul este mediocru opera sa îi dezvăluie slăbiciunea propriei făpturi. Dacă duhovnicul nu pune suflet pentru suflet, lacătul rugineşte şi cel ce i-a încredinţat problemele nădăjduind rezolvare rămâne ancorat în neputinţă. Pruncul îşi înalţă privirile spre mama lui aşteptând ca aceasta să-l îngrijească până ce va putea să se descurce singur în viaţă. Adultul în multele încercări ale vieţii sale are nevoie de sprijin, de un îndrumător sufletesc pentru a nu rămâne blocat în proprile-i neînţelegeri. 5


Pr. Ion Turnea Reflecţii

O altă faţă a lacătului înfăţişează necesitatea lui. Fără lacăt pavilionul meu apicol ar fi fost o portiţă deschisă pentru furi. Adesea omul trebuie să-şi înfrâneze pornirile rele ce-l duc spre patimi. Atunci are nevoie de lacăt. Acestor prorniri rele ar trebui să le pună lacăt şi să piardă cheia acestuia spre a se elibera de rău şi a păşi pe calea cea adevărată a vieţii. Lacătul deschide şi închide uşi. Uneori e bine ca uşile să fie deschise pentru ca aerul curat să alunge urmele vechilor neputinţe. Alteori e bine ca lacătul să închidă pentru totdeauna viermele patimilor. Un lacăt poate fii libertate sau moarte.

6


Pr. Ion Turnea Reflecţii

3. LIBERTATEA, DREPTUL FIECĂRUI OM Cu câteva zile în urmă am întâlnit un vechi prieten. Nu l-am mai văzut de câţiva ani. A fost plecat din ţară. Era foarte schimbat. Toată transformarea lui îşi avea finalitatea într-un zâmbet ce-i lumina chipul. Părea fericit. Mi-a spus că a redobândit libertatea la care a renunţat cu câţiva ani în urmă când a părăsit ţara în căutarea unui trai mai bun. În acea ţara străină a devenit un sclav în căutarea unei bucăţi de pâine. Au trecut câţiva ani până când a înţeles că viaţa trece pe lângă el iar el fuge de sine însuşi privânduse de libertate. Un sclav nu are voie să gândească. Opinia lui nu cunoaşte ascultarea şi finalitatea. El este un simplu executant. Sclavii sunt nişte animale vorbitoare. În momentul în care omul aflat în robia altuia va înţelege importanţa libertăţii îşi va câştiga dreptul la o viaţă adevărată. („Libertatea nu e un drept, ci o obligaţie.“ Nicolai Alexandrovich Betdyaev) Greutăţile zilnice au restabilit sclavia în majoritatea domenilor de activitate. De teamă că va rămâne fără loc de muncă omul coboară cu mult sub demnitatea sa. Prestează adesea servicii care nu-i fac cinste. Sunt puţini cei care nu-şi calcă demnitatea în picioare. („Dacă vrem să fim liberi nu trebuie să ne fie frică de a muri.“ - Brice Prain) Unii oameni se plâng de sărăcie, alţii din pricina unor boli, unii de lipsa unui loc de muncă, alţii de neînţelegeri în familie, etc. Aceste categorii de oameni nu fac niciun efort spre a se bucura de libertate. Ei se complac în sclavagism. Săracul nu caută o cale de a birui neputinţa, bolnavul se resemnează cu soarta iar certăreţul nu foloseşte înţelepciunea pentru rezolvarea problemelor ce-i amărăsc viaţa. Omul liber este util familiei sale, societăţii şi întregului univers. Acesta acţionează raţional. Are moralitate. Se fereşte de rău, pentru că răul atrage după sine alt rău şi nefericirea. Iubeşte binele. Deviza lui este responsabilitatea. („Libertatea noastră vine din profunda convingere că eşti util.“ - Frederic Joliot Curie) 7


Pr. Ion Turnea Reflecţii

Încă din antichitate omul se ascundea în spatele noţiunii de soartă pentru a-şi scuza sclavia. Moira este zeiţa care controlează destinul oamenilor. Mitologia greacă prin Oedip, fiul lui Laios, regele cetaţii Theba, şi al Iocastei îmbrăţişează ideea că omul nu îşi poate schimba soarta. Un oracol i-a prezis lui Laios că va fi ucis de propriul său fiu, care se va căsători apoi cu masma sa, Iocasta. Oedip a fost încredinţat unui slujitor de către Laios imediat după naştere ca să fie dus departe. Soarta l-a readus înapoi la vârsta bărbăţiei. Îşi omoară tatăl fără să ştie cine este omul căruia i-a curmat viaţa şi se căsătoreşte cu mama sa neştiind că-i este fiu. Din căsătoria lor s-au născut şi patru copii. Ideea că omul nu poate fugi de propria-i soartă o întâlnim şi în Sfânta Scriptură. Exemplele sunt multe: Moise, Samson, Ioan Botezătorul, până şi Iuda Iscarioteanul, etc. Multe din poveştile ce îmbogăţesc copilăria fiecăruia tratează tema destinului ce nu poate să fie schimbat prin prezenţa ursitoarelor. Frumoasa din padurea adormită un basm de Jacob si Wilhelm Grimm înfăţişează neputinţa omului de a fugi de propria-i soartă. Când a împlinit cincisprezece ani prinţesa s-a înţepat într-un fus după cum i-a prevestit a treisprezecea ursitoare. După ce s-a înţepat în fus a dormit o sută de ani. Şi în credinţa poporului român îşi fac prezenţa ursitoarele. Bătrâna din opera literară Moara cu noroc scrisă de Ioan Slavici dă vina pe soartă în urma morţii personajelor şi nu pe felul greşit de a-şi trăi viaţa. Cât timp omul se va complace în ideea că aşa i-a fost scris se privează de libertate. Lipsindu-se de libertate nu-şi mai trăieşte propria-i viaţă, ci pare a trăi viaţa altei persoane, o persoană pe care nu o cunoaşte dar pe care destinul i-a prezentat-o spunându-i că este chiar el. Libertatea este un drept a fiecărei fiinţe raţionale. Ea trebuie preţuită. Doar preţuind-o omul rodeşte.

8


Pr. Ion Turnea Reflecţii

4. DINCOLO DE OGLINDĂ M-am întâlnit într-o zi cu un vechi prieten din satul meu natal, Bolvaşniţa. Acesta a venit la piaţă în Caransebeş pentru a vinde mere. Mi-a oferit şi mie două mere. Un măr era pomăit iar altul avea un aspect îngrijit. Cel de-al doilea măr îţi fura privirea pe când primul nu făcea altceva decât să te îndemne să-l ocoleşti. Iam mulţumit pentru mere şi mi-am văzut de drum. Când am ajuns acasă am gustat din mărul cel mare şi frumos. Nu avea niciun gust. Dezamăgit am gustat şi din mărul ce nu-mi atrăgea atenţia. Acesta avea o aromă deosebită. Am început să înţeleg care a fost mesajul ce a dorit să mi-l transmită prin acest micuţ dar vechiul meu prieten, să privesc dincolo de oglinda fiecărui lucru. Pe când analizam mesajul din spatele darului privirea mi-a căzut asupra legumelor din solar. Acestea şi-au adunat seva ca să zămislească rod. Dincolo de oglinda acestui rod se află munca omului. Fără trudă niciun lucru nu-şi desăvârşeşte forma. Orice fiinţă, orice lucru, oricare element natural are în spate o lungă istorie. Forma finală e dobândită după un lung proces. Pentru a-i putea înţelege fiinţa trebuie să şti să priveşti dincolo de oglindă. Medicul până să pună mâna pe bisturiu a fost format de profesorii săi, croitorul a îmbrăcat iniţial păpuşile, copilul înainte de a deveni adult a învăţat să se coacă în sânul familiei sale. Cu ceva timp în urmă un fiu duhovnicesc m-a întrebat dacă tânăra care mi-a prezentat-o este cea mai potrivită persoană care i-ar putea sta alături o viaţă. L-am sfătuit să privească cu atenţie şi spre familia tinerei. Există o vorbă din bătrâni pe care am înţeleso mult mai târziu, „e viţă rea“ sau „e viţă bună“. Caracterul unui om se formează din pruncie iar familia este prima care îşi pune amprenta asupra lui. E adevărat că drumurile acestei vieţi, educaţia, prietenii îl detaşeză pe om de unele obiceiuri dar acestea nu pier ci sunt undeva înrădăcinate şi pot încolţi când nici nu te aştepţi. La mine în solar împreună cu legumele au crescut şi 9


Pr. Ion Turnea Reflecţii

ierburi ce le-ar fi afectat dezvoltarea dacă nu ar fi fost înlăturate. Ierburile sau obiceiurile rele se pot ivi oricând. Fiecare om pentru a evita pe cât se poate suferinţa trebuie să înveţe să privească şi dincolo de oglindă. Doar analizând obiectiv orice situaţie se va bucura mai târziu de mulţumire sufletească. Dincolo de oglindă sălăşluieşte adevărul, adevărata faţă a fiecărui lucru. Nu forma este cea care defineşte obiectul ci miezul. Forma îşi pierde strălucirea pe când miezul cel bun nu uită niciodată să-şi fructifice mierea. Miezul cel rău aduce suferinţă, durere, amărăciune, încât cel care îl gustă uită forma frumoasă ce l-a fermecat. Înţelepciunea îşi are chipul dincolo de oglindă.

10


Pr. Ion Turnea Reflecţii

5. DRAGOSTEA, ADEVĂRATA ENERGIE A VIEŢII Timpul şi-a întins plasa peste faţa pământului iar omul şi toate lucrurile existente s-au supus lui. Teiul din faţa casei a îngălbenit demult iar vântul aşteaptă cu nerăbdare să-i culeagă toate frunzele. Verdele de odinioară şi-a pierdut strălucirea. În timpul zborului prin văzduh frunzele moarte mai simt încă dulceaţa cântecului de ieri şi mângâierea razelor de soare. Atâta le-a mai rămas, energia dragostei de altă dată. Alaltăieri un mugur a zgâriat scoarţa ramurei de tei. Ieri mugurul şi-a împodobit făptura devenind frunză. În fiecare zi frunza creştea, strălucea şi se îmbogăţea prin cântecul păsărelelor, razele soarelui, adierea vântului. Astăzi frunza şi-a plecat capul, bolnavă şi bătrână, retrăind amintirile de odinioară. În urmă cu câteva luni câmpul înflorit era cercetat de albine. Micuţele insecte au adunat nectarul sărutând fiecare univers descoperit. Au construit munţi de faguri şi i-au decorat cu podoabele de aur ale mierii. Astăzi, îmbătrânite, albinele mor cedând locul cald din stup celor mai tinere. Nu au luat nimic cu ele în veşnicie, nici faguri, nici miere, au luat doar frumuseţea fiecărui paradis florar. Animalele domestice oricât le-ar fi traiul de îmbelşugat, lipsite de libertate, folosite pentru rezolvarea nevoilor personale, dacă nu se pot bucura de dragostea stăpânului sunt triste şi simt că au trăit degeaba. Mulţi bătrâni s-au dus toamna acesta. Au înmugurit în urmă cu o clipă, în primăvara vieţii lor, pe urmă au crescut, s-au bucurat de raza soarelui ca acum să apună la lăsarea nopţii. Pruncul a bătut la poarta vieţii gol. Nu avea nimic când i-a călcat pragul. Crescând a adunat ceea ce a considerat el că-l va face fericit. Unii adulţi au alergat după cele materiale, bani, palate, renume. Alţii s-au mulţumit cu liniştea căminului lor străduindu-se să-l păstreze înfloritor. Toate cele materiale adunate de om de-a lungul vieţii vor rămâne altora. Omul nu va lua cu el în eternitate decât dragostea, singura energie adevărată a vieţii. 11


Pr. Ion Turnea Reflecţii

„Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic...“ 6. MULTELE FEŢE ALE NEDREPTĂŢII Cuvântul nedreptate, antonimul cuvântului dreptate din punct de vedere semantic, aparţine Fondului principal lexical al limbii române şi contribuie la formarea unor noi cuvinte prin schimbarea valorii gramaticale. În titlu am utilizat termenul nedreptăţii. În ceea ce priveşte valoarea morfologică a acestui cuvânt este un substantiv de genul feminin, articulat cu articolul hotărât i. În structura om nedrept, cuvântul nedrept este adjectiv variabil cu două terminaţii şi trei forme flexionare, nedrept, forma pentru masculin singular, nedreaptă, forma pentru feminin singular şi nedrepte forma de plural. În enunţul (El nedreptăţi pe cineva.) valoarea morfologică a cuvântului nedreptăţi este de verb la modul indicativ, timpul prezent. Însoţit de prepoziţia simplă pe, cuvântul nedrept devine locuţiune adverbială, pe nedrept. Însuşi cuvântul nedreptatate s-a format printr-un mijloc intern de îmbogăţire a vocabularului, derivarea cu prefix, ne. Nedreptatea din punct de vedere gramatical, după cum se poate observa, are diferite valori, forme sau feţe, dacă îmi permit să utilizez sinonime parţiale pentru valori gramaticale. În viaţa de zi cu zi nedreptatea îmbracă mii de haine, schimbă zeci de culori şi prigoneşte adevărul. Un lucru nedrept este un lucru fără temei, incorect, frate al deşertăciunii care are rolul de a amărî sufletul celui prigonit. Scriitorul Nichita Stănescu în poezia Nedreptate se întreabă „De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?“ Urechea aude multe. Ea speră frumosul, binele, adevărul dar deşertăciunea acestei vieţi îi aduce cântecul, aş putea spune fără să exagerez, sinistru al nedreptăţii. „Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi / să avem / speranţe, pentru frumuseţe / şi pentru duioşie, ochi / şi pentru alergare, picioare?“ Condiţia de muritor îl face pe 12


Pr. Ion Turnea Reflecţii

eul liric să se întrebe dacă nu este nedreptăţit să spere o frumuseţe paradisiacă într-un loc al suferinţei unde picioarele-i aleargă spre eternitate dar nu pot să se desprindă de pământ, parcă dintr-o lipsă de aripi. „Atât de nestabili să fim noi / încât să trebuiască să ne prelungim / prin naştere ...“ Negăsind altă cale a eternităţii omul trăieşte prin predecesori săi. Omul uită adesea să trăiască drept şi se lasă orbit de multele deşertăciuni ale acestei vieţi. Făcând acest lucru devine nedrept atât faţă de el, cât şi faţă de cei din jur. Cu puţin timp în urmă am auzit pe cineva rostind cuvintele „Netrebnicilor ce sunteţi, puteţi să mergeţi şi la Haga.“ E simplu de înţeles ce s-a petrecut în acel moment. Cel care a rostit aceste cuvinte înfăptuia o nedreptate. Nedreptatea era aşa de mare, încât ameninţa că nu va găsi lumina oricât de mult cel sau cei nedreptăţiţi vor încerca să prezinte adevărul. Am luat dicţionarul şi am început să studiez sensurile cuvântului netrebnic: „Ticălos, mizerabil, păcătos, […] care este lipsit de valoare, de folos, de utilitate sau de însemnătate; nefolositor, inutil, […] vrednic de milă, mizerabil; umil, modest; […] incapabil, nevrednic. […] ineficace, ineficient, infructuos, inutil, nedemn, nefolositor, netrebuincios, neutil, nevrednic, van, zadarnic. […] care nu e bun de nicio treabă […] mârşav; josnic; abject; infam; nemernic […] “ Şi aşa de la netrebnic, un om care nu se poate învrednici să primească ceea ce de fapt merită potrivit faptelor sale se poate ajunge din punct de vedre semantic la cuvântul nemernic, sinonim cu mârşav, ticălos, nenorocit, nevoiaş, sărman, păcătos, etc. Sinonimia cuvântului netrebnic este vastă, fie că este vorba de sinonimie totală, fie parţială, ruşinos, neputincios, becisnic, nepriceput, incapabil, prost, blestemat, afurisit, canalie, viclean, prefăcut, cutră, lichea, secătură, loază, neisprăvit, pârlit, poamă, pramatie, păcătos, tâlhar, ticălos, spurcat, etc. Adesea faptele ce aduc după sine nedreptatea sunt însoţite şi de 13


Pr. Ion Turnea Reflecţii

vorbe care adâncesc şi mai mult rănile din sufletul celor osândiţi fără a greşi cu nimic. Mântuitorul Iisus Hristos a fost acuzat pe nedrept, judecat şi condamnat la moarte prin răstignire alături de doi tâlhari. El era Binele, Dreptatea, Adevărul şi a fost răstignit ca un netrebnic. O altă faţă a nedreptăţii ia fiinţă din prea marea devoţiune faţă de un om. Aceasta se întâmplă adesea şi în relaţia părinte copil. Sunt copii care săvârşesc fapte de ocară şi sunt înfăţişaţi în lumină pozitivă prin diferite mijloace, deloc ortodoxe de către părinţii lor.

1.

http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/ Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan Al. Rosetti“, Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 523. 3. http://www.citatepedia.ro/ 4. http://www.citatepedia.ro/ 5. http://www.citatepedia.ro/ 6. http://dexonline.ro/definitie/netrebnic 7. http://www.citatecelebre.eu/ro/ 2.

8.

Http://www.proverb.ro/ 14


Pr. Ion Turnea Reflecţii

7. FRUNZE MOARTE În urmă cu câteva zile am fost în localitatea Peştere. În grădina casei bătrâneşti prunii şi-au dezbrăcat ţesătura de frunze. Am privit faţa frunzelor. Uscăciunea le-a paralizat chipul. Unde şi unde câte o nuanţă de verde părea să ademenească umbra unei veri rămasă departe. Toate pozau în podoabe de mare preţ dar ochii lor seci trădau imaginea imperfecţiunii. Timpul şi-a spus cuvântul. Bătrâneţea şi boala le-a pătruns treptat în fiecare particulă. Ruginii, galbene, galben-verzui, zăceau grămădite pe solul uscat. Frunzele moarte au conturat în sufletul meu chipul omului actual. Dacă îţi deschizi ochii uscaţi de greul toamnei acestei vieţi te loveşti în jur de frunze moarte. Oameni ruginiţi, galbeni, galbeni-verzui aleargă neobosiţi. Unii nu ştiu încotro aleargă. Nau nicio ţintă dar continuă să alerge. Clipele se ofilesc în jurul lor şi ei pierd esenţa vieţii dar nu staţionează ca să observe, să înveţe şi să trăiască cu adevarat. Alţii ar avea idee după ce aleargă însă majoritatea doresc să adune comori pământeşti. Aceştia din urmă se pierd în amănunte şi uită să-şi desavârşească opera. Toate averile pământeşti ce la o primă privire îţi fură ochii cu strălucirea lor îşi spală chipul în deşertăciune şi se ofilesc ca frunzele bătute de ploi, soare şi vânt. Cu părere de rău mi-a fost dat să constat că şi în biserici grandiosul ocupă loc de cinste. Se pune accentul pe faţa văzută a lucrurilor şi sufletul este lăsat să se usuce. Clădiri mari înfloresc. Omul ar trebui să le calce pragul şi să se întoarcă de pe calea deşertăciuni spre divinitate. Ar trebui să înveţe a se regăsi pe el însuşi. Rezultatul nu este cel aşteptat. În biserici plouă cu frunze uscate. Omul în goana lui prin viaţă şi-ar dori ceva. Pătrunde în locaşul ce i-ar putea deschide ochii dar în loc de sprijin descoperă răceală. Greierii înveşmântaţi în odăjdii strălucitoare freodonează imnuri. Omul de rând se străduieşte să înţeleagă mesajul cântecului. Acesta răsună armonios. Greierii îşi înalţă semeţ arcuşul şi impresionează prin cântul lin şi dulce. Când 15


Pr. Ion Turnea Reflecţii

reprezentaţia a ajuns la final aceştia îşi aşteaptă grăunţele. Furnicile nedumerite oferă din prinosul muncii lor şi speră să fie călăuzite pe drumul cel bun în viaţă. Călăuza bună se lasă aşteptată şi în final uită să mai înflorească. Grandoarea atinge valori impresionante iar sufletul inocent e lăsat să piară. Frunze verzi ar trebui să păstorească mlădiţele dar se dovedesc a fi uscate. Uscăciunea păstoreşte viaţa fardându-şi obrazul cu un verde bolnăvicios şi aşteaptă să-şi umple buzunarele cu grăunţe primite de la firavele mlădiţe ce rătăcesc pe drumuri nesigure. Grăunţele aleargă spre buzunarele celor făţarnici iar adevărul, dreptatea şi iubirea au rămas fără sevă. Nedreptatea a început să sape galerii pentru a-şi umple cămările iar iubirea pentru aproapele a fost asfixiată de cea a iubirii pentru arginţi. Nici în familii vlăstarii nu sunt călăuziţi spre adevăratele valori. Vlăstarii sunt povăţuiţi să preţuiască arginţii. În şcoli economia pune istoria şi dragostea faţă de ţară în umbră. Vlăstarii au înţeles că banul este totul, familie, ţară, dragoste. Mama sau ţara sunt vrednice de ochii lor cât timp le oferă un trai liniştit. Ei cresc fără să cunoască adevărata comoară a vieţii. Sunt frunze ofilite înainte de a se coace. Când cei rânduiţi să îndrume mlădiţele pe cărările vieţii greşesc, vlăstarii se ofilesc. Sufletul acestora moare asemeni unei frunze răpuse de vreme. Păşind pe frunzele risipite prin grădină am observat că cele mai încercate de uscăciune au început să se macine sub povara pantofilor lăsând o făină maronie pe pământ. Aşa se macină şi oamenii ce n-au înţeles că viaţa e frumoasă doar atunci când dreptatea şi iubirea le sunt cele mai de preţ comori. În ultimul timp s-au adunat tot mai multe frunze moarte.

16


Pr. Ion Turnea Reflecţii

8. OPRIREA PLĂŢII LUCRĂTORILOR În fiecare primăvară soarele îşi trimite razele să cerceteze pământul. Ploaia îşi îmbracă pelerina şi cerne apa vieţii peste solul uscat. Vântul coboară din înălţimi şi cercetează roadele. Fiecare îşi cunoaşte scopul. Cel care a uitat să îşi facă datoria este omul. Pământul zâmbeşte la soare şi îşi deschide buzele să soarbă picăturile de apă ca să dea rod. Face un semn vântului să-i pieptene părul verde de pe câmpuri şi să-i poarte sămânţa mai departe. Aşteaptă semănătorul dar acesta şi-a uitat menirea. Văzând că semănătorul întârzie vorbeşte cu soarele şi îi trimite un semn prin ghioceii primăverii. Probabil a uitat că e târziu. Pământul mai încearcă să-l trezească pe semănător prin parfumul de flori şi verdeaţă. Semănătorul tace. A tras o perdea întunecată între el şi pământ ca să nu-i mai vadă faţa. Pământul suspină şi îşi potriveşte mersul pentru un nou an cu tot ce a mai reuşit să culeagă de la vântul de astă-toamnă. Glasul semănătorului se adresează pământului ca un ecou ce se pierde departe spre a-l îndemna să dea roade. Semănătorul aştepta roadele pământului fără să semene sămânţă. Problema este că pământul pe care nu cade sămânţa devine sterp. În ultima vreme semănătorul uită să mai ofere lumină pământului. Spun acest lucru, pentru că în multe instituţii din ţară se întârzie, se amână sau în cel mai rău caz se sistează plata lucrătorilor. Lucrătorii la început sunt îndemnaţi să îngăduie o perioadă şi dacă se poate să muncească gratuit. Pe urmă li se comunică că plata ce li se cuvine nu va mai putea să fie onorată fiind o Instituţie strâmtorată financiar. De fapt lucrătorul este nedreptăţit, lovit şi îndemnat să trudească fără a se bucura de roadele muncii sale. Semănătorul îndeamnă pământul să rodească fără să îi asigure sămânţa necesară. Mai mult decât atât îl îndeamnă să fie mulţumit dacă va putea să ofere roade stăpânului cu titlul de gratuitate. Tu să oferi şi să rabzi, să ajuţi şi să te laşi lovit, să mângâi şi să nu 17


Pr. Ion Turnea Reflecţii

aştepţi nimic în schimb, să te rogi pentru binele celui ce te osândeşte pe nedrept, să pleci capul iar el să râdă pe umerii tăi. Drepturile omului condamnă semănătorul ce opreşte plata lucrătorilor. Dacă o Instituţie Financiară oferă un ajutor unei persoane, persoana în cauză nu se poate spăla pe mâini cu neplata ajutorului. Atunci de ce reprezentanţii multor instituţii împitresc când vine vorba de a plăti munca celor ce i-au slujit cu credinţă? Se lamentează prin diverse motive. Atunci când lucrătorii vor fi uniţi şi nu vor mai închide ochii la suferinţa vecinului, atunci când teama va putea să fie biruită de adevăr, semănătorul nu va mai întârzia să presare sămânţă peste pământul vitregit.

18


Pr. Ion Turnea Reflecţii

9. BĂNUŢUL VĂDUVEI Cât ar putea să reprezinte un bănuţ? Pentru unii înseamnă mult, pentru alţii puţin. Şi totuşi, un bănuţ peste un alt bănuţ fac doi şi se mai adună o firmitură în pungă. Barbu Ştefănescu Delavrancea prin personajul Hagi Tudose, tipul avarului în literatura română înfăţişează şi importanţa unui singur bănuţ. Hagi Tudose, copil fiind, primea de la mama lui o bucată de pâine şi un bănuţ. Bucata de pâine îi era suficientă spre a-şi potoli foamea. Bănuţul îl punea bine. Mai apoi un bănuţ adăugat altui bănuţ consolida un galben. Adult fiind, Hagi Tudose, muncea din zori şi până în noapte pentru fiecare bănuţ ce-l adăuga în pungă cu multă patimă. În ziua de astăzi sunt mulţi care au urmat exemplul lui Hagi Tudose. L-au copiat în strângerea fiecărui bănuţ. Nu i-au copiat însă viaţa jertfită sărăciei. Până la urmă nu avea rost să-i copieze viaţa uscată de sărăcie şi patima banului, pentru că bănuţul văduvei curgea. Un bănuţ chema altul şi averea celor ce le plăcea să trăiască bine sporea. Hagi Tudose aduna în sudoarea frunţii sale fiecare bănuţ. Avarii din ziua de astăzi au progresat odată cu ştiinţa dar în plan negativ. Ei sunt mâna întinsă sau hoţul cu acte. Văduve sunt suficiente. E fiecare cetăţean ce munceşte din zori şi până în seară, numai el ştie cu câtă trudă, pentru un bănuţ oricât de mic. Bănuţul acela se întâmplă să-l dăruiască celor cu pungă largă, lipsindu-se adesea de pâinea zilnică. Posesorii pungilor încăpătoare întind mâna spre bănuţ cu lăcomie. Îl privesc până şi dispreţuitor, dorindu-l mai mare. Pe urmă îl asigură pe jertfitor că va găsi rezolvarea problemei. Jertfitorul a simţit o linişte în momentul sacrificiului, o speranţă, însă doar atunci. Rezultatele s-au lăsat aşteptate, mai apoi s-au dizolvat, dacă ceva inexistent se poate dizolva. Vânătorii de bănuţi se ascund în spatele unor măşti bine confecţionate. Ei au putere de convingere. Vorba lor se arată dulce şi chipul blând. Par marcaţi de problemele oamenilor de rând şi 19


Pr. Ion Turnea Reflecţii

promit să-i ajute. Pentru asta ei aşteaptă ca bănuţul să curgă. Buimăcite, văduvele îşi dau bănuţul. Nu înţeleg exact pentru ce, dar cred că aşa este bine. Bănuţul lor, oferit în scop nobil, în loc să ajute un bolnav, un orfan sau să zidească o bucăţică de fereastră a înmulţit arginţii din punga unor instituţii a căror reprezentanţi şiau vândut orice morală, propriul sufletul pentru bucuria ce le-o dădea sunetul bănuţului ce le cădea în buzunar. Poate văduvele se vor trezi într-o dimineaţă şi vor înţelege că au păşit greşit în viaţă. Vor arunca vălul de ceaţă iar bănuţul lor nu se va mai risipi în conturile fără margini a celor ce stăpânesc pământul. Sunt văduve care s-au deşteptat. Unele încă mai dorm. Dacă vor reuşi să se trezească toate, lumea ar progresa. Sclavii ce acum trudesc pentru punga celor bolnavi de putere şi aur s-ar elibera, iar aceştia ce i-au asuprit îşi vor linge rănile, pentru că doar acest lucru le va mai rămâne de făcut. Bănuţul văduvei, un dar atât de mic este totuşi un dar atât de mare. El este un dar pentru care a curs sudoare, un dar pentru care văduva a suferit lipsuri şi dispreţ. Dar până când ...?

20


Pr. Ion Turnea Reflecţii

10. SĂ NU MAI DEZGROPĂM MORŢII Soarele era la apus şi o ploaie rozalie spăla pământul. La un moment dat rozaliul s-a transformat în violet. Mi-am adus aminte de zilele călduroase de vară. Păreau că s-au pierdut departe şi nu vor mai lumina decât la mine în suflet asemenea celor ce au murit demult dar a căror imagini şi fapte rămân vii. În urmă cu o lună am întâlnit pe cineva a cărui scuză era Să nu mai dezgropăm morţii. La o primă analiză a conştinţei se poate spune că avea dreptate acea persoană. După cum planeta în mişcarea sa de rotaţie şi-a întors faţa de la soare lăsând-o să-şi odihnească oasele dilatate de căldură, tot aşa şi cel ce a trudit o viaţă şi a trecut la cele veşnice s-ar odihni. Aceasta este partea frumoasă a lucrurilor. Există însă cazuri în care morţii nu ar fi chiar morţi şi odihna lor ar putea să fie numită neodihnă. Sunt mii de exemple aflate în antiteză cu expresia Să nu mai dezgropăm morţii. De pildă, un elev ce iubeşte matematica o poate lăsa uitării. Nu vrea să dezgroape adevărata ştiinţă. Acest lucru îi va afecta în mod negativ viaţa. Acest model de a nu dezgropa morţii este cât de cât dulce. Mai sunt şi altele, unele mai puţin dulci, altele amare sau chiar otrăvitoare. Există obiecte utile pe care cei nepricepuţi le îngroapă. Există fapte care odată îngropate îşi strigă dreptatea neaflând odihnă. Cel mai otrăvitor exemplu al nedezgropării morţilor este cel al ucigaşului. El este adeptul expresiei Să nu mai dezgropăm morţii. Există două categorii de ucigaşi, cei care ucid trupul şi cei care ucid sufletul. Ultima sărbătoare a anului bisericesc este Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Este o zi tristă în care creştinii sunt îndemnaţi la post şi rugăciune. Irodiada pentru a scăpa de mustrările Sfântului Ioan Botezătorul reuşeşte prin fiica sa să înlăture o ameninţare. Sfântul Ioan Botezătorul era o ameniţare pentru traiul ei în aur şi plăceri. Irodiada nu doar că a ucis un trup dar a ucis şi suflete. Împăratul Irod respectându-şi cuvântul dat fiicei sale, orgolios fiind, şi-a pierdut sufletul. A fost suficient o clipă de rătăcire. Până şi 21


Pr. Ion Turnea Reflecţii

sufletul fiicei sale, Irodiada l-a ucis. Ea este prototipul părintelui care în loc să-şi înveţe copilul să iubească înţelepciunea, adevărul, binele, îi ucide sufletul îndemnându-l spre rău. Prima sărbătoare din anul bisericesc este Naşterea Maicii Domnului. Este o sărbătoare a bucuriei. Prin ea a venit Mântuitorul Iisus Hristos în lume iar noi am dobândit viaţa veşnică. Să nu mai dezgropăm morţii este expresia celor ce fug de adevăr. Dacă noi nu-i dezgropăm temându-ne de cele ascunse, faptele lor bune îi vor aduce la viaţă. Un om ce se teme de adevăr ţese infinite pânze de intrigi. Încearcă să se apere, să-şi ascundă faţa. Loveşte în cel drept spre a-şi face pierdută nedreptatea. Făureşte planuri care să-i confere siguranţă. Doreşte să pozeze bine în faţa oamenilor. Murdăria în care se spală pe interior o aruncă pe faţa celui drept în anumite forme, după nenumărate planuri stabilite în oglinda întunericului. Adevărul este că după zilele geroase vine din nou vara, iar după tristeţe, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, curge din nou bucurie, Naşterea Maicii Domnului. Niciodată scuza Să nu mai dezgropăm morţii nu poate să fie eternă.

22


Pr. Ion Turnea Reflecţii

11. DRUMUL OMULUI ÎN VIAŢĂ O scânteie durează o fracţiune de secundă, pe urmă apune. O scânteie poate să-şi transforme secunda în vâlvătaie. Drumul omului în viaţă este o scânteie. Aceasta străluceşte o clipă asemeni unei stele căzătoare în noapte sau aprinde vâlvătaia unui ideal. Unii oameni se aprind o clipă dar nu-şi descoperă lumina şi se sting în deşertăciune. Alţii încearcă să se înalţe şi îşi transformă lumina în vâlvătaie. Fac primii paşi şi nu se opresc aici. După primii paşi îşi construiesc o temelie. Temelia îşi înalţă ochii spre infinit şi culege fiecare cărămidă. Am luat trei elemente şi le-am suprapus, Coloana infinitului a lui Constantin Brâncuşi, o cruce şi o frunză. Atunci când lumina clipeşte a viaţă cel care îi înţelege inima şi zăreşte dincolo de ea urcă spre infinit. În drumul său trebuie să poarte povara crucii până se va stinge ca o frunză în toamnă. Fabula scriitorului George Ranetti, Omida şi furnica, raportează omul la două mici vieţuitoare, o furnică ce îşi duce existenţa muncind fără oboseală, clipă de clipă şi o omidă care s-a înălţat deasupra tuturor. „Eu te privesc de sus, furnică, / Şi-mi pari atât de mică! […] Stau sus, stau sus ca Dumnezeu, / Pe frunzanaltului copac […] Stau sus: atâta numai fac / Ca să câştig comoda-mi viaţă!“ (www.scoalapentrutoti.ro) Frunza este un element fragil. Ea ne aminteşte cât de nestatornică este viaţa omului pe acest pământ. Ieri omul a fost un mugur în primăvară, astăzi o frunză ce împodobeşte copacul vieţii iar mâine se va ofili în ruginiul bătrâneţii. Omida a ales frunza copacului. Copacul este universul acelei făpturi. Prin el îşi trăieşte viaţa comod şi se simte deasupra tuturor. Uită să privească dincolo de oglinda lucrurilor. Dacă ar fi privit dincolo de frunza trecătoare ar fi descoperit înţelepciunea. Furnica este făptura ce a întors spatele deşertăciunii înţelepţindu-se prin propria-i muncă. „Eu merg, nu mă târăsc ca tine! / Stai sus pe-o frunză cocoţată / Ce mâine va muri uscată, […] / Îţi strig omidă parvenită, Că eşti o parazită.“ (www.scoalapentrutoti.ro) Răspunsul înţelept al furnicii 23


Pr. Ion Turnea Reflecţii

surprinde morala acestei fabule. Parveniţii care se înalţă şi trăiesc asemenea paraziţilor pe spinarea altora sunt dispreţuiţi de cei care îşi urmează drumul drept în viaţă, de cei ce se înalţă prin propria lor muncă. După cum apun frunzele toamna, aşa se vor stinge şi cei care au trăit fără un scop. Ei s-au târât prin viaţă mulţuminduse cu firmituri. Cei asemenea furnicii au urcat spre infinit. Omul ce-şi cunoaşte idealul îşi poartă crucea indiferent de greutate şi îşi clădeşte coloană spre infinit. El nu-şi plecă capul sub povara vânturilor şi a ploilor aşa cum fac frunzele speriate ale copacului. Târziu va rugini şi trupul lui dar sufletul îi va rămâne undeva sus şi va lumina prin rodul muncii sale. Drumul omului în viaţă este asemenea unei coloane ce escaladează infinitul urmărită de greutatea crucii, de povara timpului terestru. Este asemenea unei cloane a infinitului ce apune într-o frunză ce tremură în toamnă.

IMAGINEA ESTE REALIZATĂ DE POMPI

24


Pr. Ion Turnea Reflecţii

12. LA GALOP PRIN VIAŢĂ În urmă cu o săptămână primii fulgi de zăpadă au pictat văzduhul cu zâmbetul făpturii lor. Splendoarea albă din văzduh nu mai era observată de omul care a uitat să-şi mai deschidă ochii sufleteşti. A trecut primăvara cu podoabele-i florare, a trecut vara cu verdele-i caracteristic, a trecut toamna cu paleta-i variată, au căzut primii fulgi de zăpadă şi omul nu a ridicat o clipă ochii spre a-şi lumina sufletul cu bogăţia naturii. El a continuat să alerge. De la servici îşi grăbeşte paşii spre casă unde nu zăboveşte spre a-şi îmbogăţii sufletul cu dragostea familiei, căci aleargă spre altă muncă până ce trupu-i obosit de povara lucrului şi a stresului acceptă să se odihnească câteva clipe în noapte. În agitaţia de zi cu zi omul nu observă cum pe lângă el au trecut secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni şi în cele din urmă ani. Şi el nu şi-a bucurat sufletul cu măreţia naturii creeată de Dumnezeu pentru el, nu a gustat căldura dragostei, nu s-a fericit în sânul familiei sale. Primii fulgi de zăpadă mi-au amintit de moşul Simion. El a trecut la cele veşnice în urmă cu şase săptămâni. Am avut ocazia să vorbesc cu el în toamna acestui an. S-a plâns că-l dor toate şi că abia poate respira. Mi-a spus că nu crede că anul acesta se va mai putea bucura de imaginea vreunui fulg de zăpadă sau de sărbătorile de iarnă. Dacă omul ar înţelege cât de scurtă este această viaţă, că ieri ai fost copil şi astăzi poate ai îmbătrânit fără să înţelegi cum a trecut aşa de repede timpul pe lângă tine, ar aprecia cu adevărat lucrurile valoroase ale vieţii. Atunci omul ar trăi fiecare răsărit de soare, ar zâmbi alături de fiecare floare a primăverii, ar petrece mai mult timp alături de cei dragi nelăsând deşertăciunea să-i controleze clipa existenţei sale.

25


Pr. Ion Turnea Reflecţii

13. GLASUL CLOPOTELOR Era o dimineaţă geroasă de iarnă. Fâşiile albe ale zorilor rupeau cu greu întunericul. Liniştea se sfărma în văzduh şi muţenia domnea peste lume. Un glas apăsător a întrerupt şirul tăcerii. Clopotele bisericii au început să-şi plângă cântecul. Am început să simt acel glas din ce în ce mai aproape până ce mi-a pătruns toată făptura. Oare ce vor să spună clopotele de şi-au ascuţit glasul? Atâta enigmă se ascunde în cântul lor. Cândva clopotele mi-au vorbit de viaţă. Era atâta viaţă în cântul lor, atâta liturghie, atâta poezie, atâta divin. Cu timpul leam ascultat şi sunetele ascunse printre lacrimi. Aceste sunete miau vorbit despre durere şi moarte. E multă durere în lume. Câte eternităţi de lacrimi nu au în cartea lor clopotele! Ele au gustat viaţa şi moartea, divinul şi umbra. Prea multe aminiri curg prin glasul clopotelor, liturghi scăldate în lumină, chipuri ale celor ce au trecut dincolo de prag, taine şi viaţă, vise şi moarte. Tare rece a fost glasul clopotelor din această dimineaţă. Nu iarna de afară cred că e cauza ci mesajul vieţii şi morţii. M-am retras în interiorul fiinţei mele şi am început să ascult glasul altor clopote, clopotele sufletului meu. Abia acum am înţeles. Clopotele bisericii freodonează glasul miilor de clopote sufleteşti.

26


Pr. Ion Turnea Reflecţii

14. SÂMBURELE Nu a trecut bine anul, că iarna a şi început să dea semne de oboseală de parcă primăvara se grăbea să zâmbească mai repede soarelui prin muguri şi verdeaţă. Primele fire de verdeaţă nu s-au lăsat mult chemate, fiindcă au şi înălţat capul alb sărutând zorii vieţii lor. Ion şi Lucian au socotit că este vremea să planteze în pământ sâmburele de piersică primit de la tatăl lor în toamna anului ce a trecut. Înainte de a părăsi acestă lume Nicolae şi-a chemat cei doi fii la el şi le-a oferit doi sâmburi de piersică sfătuindu-i să-i pună în pământ la primăvară. - Prea multe nu am ce să vă ofer, dragii mei fii, decât aceşti doi sâmburi de piersică. Să-i puneţi în pământ la primăvară şi ei vor aduce rod asemeni sufletului vostru. Dacă mlădiţa ce va ieşi din sâmbure va fi verde şi drepată, atunci şi viaţa voastră va fi frumoasă, dacă mlădiţa nu se va ivi sau va avea defecte, drumul vieţii voastre va fi greu şi presărat de încercări, a spus tatăl. Lucian s-a grăbit să aleagă sâmburele cel mai mare şi mai frumos ascunzându-l pe urmă într-un loc întunecat şi umed. Ion a luat celălalt sâmbure. Era mult mai micuţ decât a fratelui său şi nici strălucirea celuilalt nu a avut-o. La pus şi el bine, la loc uscat. În primăvară fiecare copil a pus sâmburele în pământ. Sâmburele lui Ion a prins rădăcini şi a odrăslit mlădiţă verde şi frumoasă. Sâmburele lui Lucian a putrezit în pământ fără să nască rădăcini ca să odrăslească. Sămânţa din sâmburele lui Lucian a apus înainte ca acesta să fie plantată în pământ. Invidios Lucian a început să-şi făurească planuri spre a zădărnici drumul mlădiţei lui Ion spre lumină. „Care gândeau nedreptate în inimă, toată ziua duceau război.“ (Psalmul 139). - Ioane, e vremea să mă duc şi eu la moară ca să macin grâul dar mi s-a arătat semn rău de boală în vis dacă voi pleca de acasă. Nu te duci tu şi pentru mine? - M-aş duce Luciane dar mlădiţa piersicului meu are nevoie de cea mai bună îngrijire în această perioadă de creştere. 27


Pr. Ion Turnea Reflecţii

- Poţi să te duci liniştit, pentru că voi avea grijă de mlădiţa ta ca şi cum ar fi a mea. Este moştenire de la tatăl nostru. Cum aş putea să nu o îngrijesc? a rostit Lucian. „Ascuţit-au limba lor ca a şarpelui, venin de aspidă sub buzele lor.“ (Psalmul 139) - O să mă duc, a confirmat Ion. Lucian văzându-se singur acasă a şi mers în grădină ca să zădărnicească creşterea mlădiţei. S-a gândit să nu se atingă de rădăcina plantei, fiindcă nu putea să justifice această faptă fratelui său, Ion, când acesta se va întoarce acasă, ci să rupă tulpina plantei în două aşa cum făcea când era mic cu jucăriile fratelui său. „Pusu-mi-au cei mândri, cursă mie şi funii; au întins curse picioarelor mele, pe cărare mi-au pus pietre de poticnială.“ (Psalmul 139) Nu putea să accepe că fratele său se învrednicea de daruri alese datorită sufletului său corect şi bun. Peste o săptămână când Ion s-a întors acasă a găsit tulpina firavă a piersicului ruptă în două. Lucian i-a spus că peste noapte, vântul sau un animal a făcut acest lucru. Ion, cu toată blândeţea şi dragostea a altoit mlădiţa şi aceasta şi-a continuat drumul spre înălţimi. „Păzeşte-mă, Doamne, de mâna păcătosului de la oamenii nedrepţi scoate-mă, care au gândit să împiedice paşii mei.“ (Psalmul 139) Lucian, lovit în orgoliu, mâncat de spinii invidiei, a răzbunării, că tatăl a oferit doar un sâmbure roditor a început să făurească alte planuri care să zdrobească rodul sâmburelui lui Ion. Ion însă nu se mai depărta de rodul sâmburelui ca nu cumva cel viclean, vântul sau vreun animal să-i mai pricinuiască rău. „Scoate-mă Doamne, de la omul viclean; şi de omul nedrept mă izbăveşte.“ (Psalmul 139) În curăţia inimii lui, Ion nici nu dorea să gândească că fratele său ar fi cel viclean şi cel care îi poartă război. Îşi ruga tatăl din ceruri să privegheze asupra lui şi rodelor sâmburelui plantat de el. „Doamne, Doamne, puterea mântuirii mele, umbrit-ai capul meu în zi de război.“ (Psalmul 139) „Zis-am Domnului: Dumnezeul meu eşti tu ascultă, Doamne, glasul rugăciunii mele.“ (Psalmul 28


Pr. Ion Turnea Reflecţii

139) În timp mlădiţa a devenit pom iar pomul a adus roade. Ion a fost convins că din acel moment niciun rău nu-l mai poate atinge şi că el va putea uneori să se depărteze fără să-şi mai facă griji de frumosul arbore dar cel viclean a pândit demult acest moment cum pândeşte leul prada. Lucian s-a apropiat de piersicul lui Ion şi i-a despicat o parte din tulpină şi ramuri ca şi cum o furtună s-ar fi abătut asupra lui. S-a întristat Ion când a văzut suferinţa piersicului, moştenirea primită în dar de la tatăl lui. S-a condamnat pe sine însuşi, că din pricina altor griji s-a depărtat de pomul lui roditor. „Să nu mă dai pe mine, Doamne, din pricina poftei mele, pe mâna păcătosului; viclenit-au împotriva mea; să nu mă părăseşti ca să nu se trufească.“ (Psalmul 139) Lucian a fost convins că piersicul fratelui său se va usca aşa cum s-a uscat sămânţa sâmburelui său dar nu a fost aşa. Ion a îngrijit piersicul şi tulpina rămasă neatinsă a rodit alte mlădiţe. „Ştiu că Domnul va face judecată celui sărac şi dreptate celor sărmani.“ (Psalmul 139) Nu-i venea să creadă lui Lucian când a văzut minunea. A fost convins că reuşit să doboare pomul roditor al fratelui său. Acum mai avea o singură obţiune, să-i atingă rădăcina. Mânat de răutate a pornit într-o noapte să facă şi acestă faptă necuvincioasă dar în drum spre copac a căzut în groapa săpată de el însuşi spre a-şi încânta fratele că face capcană animalelor ce vor încerca să se apropie de pom. Căzând în groapă şi-a frânt coloana şi în scurt timp a murit. „...pe omul nedrept răutatea îl va duce la pieire.“ (Psalmul 139) Ion şi pomul său roditor şi-au continuat viaţa liniştiţi, în pace şi armonie. „Iar drepţii vor lua numele Tău şi vor locui cei drepţi în faţa Ta.“ (Psalmul 139)

29


Pr. Ion Turnea Reflecţii

15. PASIONAT DE APICULTURĂ Motto: „Dacă vrei să construieşti un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori şi alte materiale. Învaţă-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârşită.“ (Antoin de Saint-Exupery, Micul prinţ) Încă din copilărie am fost pasionat de albine. Albina era pe atunci o mare enigmă pentru mine. O vedeam ca pe o picătură de soare căzută pe pământ pentru a îndulci viaţa oamenilor prin înţelepciunea, hărnicia şi produsele muncii ei. Îmi doream nespus de mult să pătrund în lumea ei, să încerc a-i contempla perfecţiunea. Cu timpul am înţeles că albina este singura insectă care se bucură de întreaga preţuire şi admiraţie a oamenilor. Ea este aceea care prin zborul ei din floare în floare ca într-un dans al luminii ajută la polenizarea plantelor sporind recolta de fructe şi seminţe. Albina cunoaşte esenţa fiecărei flori, universul ei. Doar îndrăgostiţii de albine sunt cei care pot pătrunde în lumea tainică a prisăcii. Ei trăiesc alături de preţioasele insecte toate bucuriile ce ţi le oferă natura, de la zâmbetul primei raze de soare, primăvara, ce aduce zborul pentru curăţire a albinelor la fascinanta poveste a roirii, de la mireasma înfloririi la dansul albinelor cu cele mai minunate prinţese ale pământului, florile, de la aroma fructelor coapte la viaţa ce se naşte în interiorul stupului prin intensificarea creşterii puietului, de la steluţa de zăpadă căzută din văzduh peste prisacă la soarele ce încălzeşte întregul stup indiferent de temperatura de afară, ghemul. Niciun om ce a privit apicultura doar ca pe o sursă de câştig nu a reuşit să pătrudă în lumea plină de enigme ce ţi-o oferă viaţa albinelor. A fost nevoit să renunţe, neavând răbdare să-i înţeleagă frumuseţea. Aşadar nu e nevoie să începi doar prin a-ţi procura doar tehnologia necesară creşterii albinelor, ci e nevoie de multă răbdare să poţi pătrunde în universul celor mai înţelepte insecte, să înveţi să le iubeşti aşa cum cei ce vor să devină marinari sunt sfătuiţi de scriitorul Antoin de Saint-Exupery să înveţe a iubi marea. 30


Pr. Ion Turnea Reflecţii

Odată cu trezirea naturii la viaţă, albinele ca nişte prelungiri a razelor de soare mângâie primele flori, primii muguri de primăvară. Câtă viaţă si relaxare simţi în prisacă urmărindu-le jocul. Astfel în fiecare primăvară, am pătruns, însoţind zborul albinei din floare în floare, într-o lume unică, un adevărat paradis al culorilor şi aromelor. Fiecare floare are universul său, are misterul său. Albina este insecta care reuşeşte să pătrundă în lumea fiecăreia. Ea culege înţelepciunea şi nectarul miilor de colţuri de rai ce-şi deschid petalele pentru ca aceasta să se împărtăşească din feerica lume a frumuseţilor. Această lume feerică omul nu o poate pătrunde, nu e la fel de profund ca albina. Câtă înţelepciune găseşte albina în fiecare palat al florii, cât de mult îi este răsplătită munca prin izvoarele cunoaşterii ce i se dechid cu fiecare plantă ce o adăposteşte. Apicultorul încearcă să-i pătrundă adâncimea fiinţei, să-i studieze misterul cercetării fiecărei flori, să se lumineze cu înţelepciunea tainică a albinei. Aroma de culori a naturii o primeşte pe albină să fie regina paradisului terestru în fiecare primăvară, căci ea ajută la polenizarea plantelor, contribuid astfel la succesiunea anotimpurilor. Câtă profunzime ascunde natura, iar albina este aceea care poate să pătrundă această taină. Albina este prototipul luminii ce botează în fiecare primăvară plantele, ajutându-le să dea rod. Galbenul ei, reflectat şi în produsele muncii sale este aur pentru sănătatea fiecărui om. De fiecare dată când albinele sărută în zborul lor natura, soarele zâmbeşte mai puternic ca niciodată. Acest zâmbet de primăvară al lui are sensul de a arăta că tot ce părea mort, a renăscut, că viaţa în natură a primit din nou culoare şi mireasmă. Şi dacă am început acestă prezentare cu un motto în care am citat câteva vorbe pline de înţelepciune ale scriitorului Antoin de Saint-Exupery, voi continua cu alte câteva gânduri ale aceluiaşi scriitor: „Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este 31


Pr. Ion Turnea Reflecţii

invizibil pentru ochi.“ (Micul prinţ); „Nu iubi primăvara, ci înfăţişarea unei anumite flori în care primăvara s-a închis; nu iubi dragostea, ci pe cel în care se întruchipează.“ (Citadela); „Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.“ (Micul prinţ). Apicultorul este acel om care trăieşte sensibilitatea lucrurilor acestei vieţi, el e cel care vede cu ochii inimii şi pătrunde împreună cu albina lui iubită esenţa dragostei. Tot apicultorul e cel care cunoaşte profunzimea înţelepciunii, căci cine altul e prietenul, îmblânzitorul insectelor cunoaşterii dacă nu el. Acest om al celor mai adânci lucruri ale vieţii e exemplul adevăratei prietenii, cunoscătorul esenţei iubirii, căci doar el a învăţat ce înseamnă devotamentul din viaţa bine organizată a familiei de albine, doar el cunoaşte puterea sacrificiului pentru împlinirea unei misiuni prin observarea atentă a muncii albinelor din timpul culesurilor, majoritatea albinelor lucrătoare trăind doar pentru această menire. Cei care văd albinăritul doar ca pe o afacere eşuează. Îndrăgostiţii de stupărit sunt oameni de toate vârstele. Ei au ca punct de plecare iubirea faţă de albine, micile vietăţi atât de perfecte în tot ceea ce sunt şi ceea ce fac. Ce superb spectacol întâlnesc apicultorii în stupina lor în fiecare primăvară când temperatura permite ieşirea albinelor din stup! O plimbare în mijlocul naturii, acompaniat de zumzetul albinelor, de priveliştea jocului plin de bucuria vieţii este cel mai frumos dar pentru un apicultor. Câtă viaţă e în fiecare stup indifernt de anotimp, câtă organizare şi perfecţiune! Albinăritul este îndeletnicirea care stabileşte între om, insectele cele mai perfecte şi natură cea mai strânsă legătură. Nu există ceva mai frumos decât misterul naturii, indiferent de anotimp, mister parfumat de zumzetul şi viaţa plină de înţelepciune a albinelor. Mulţumirea de sine a iubitorilor de albine vine odată cu 32


Pr. Ion Turnea Reflecţii

rezultatele muncii lor. Aceste rezultate se datorează faptului că ei pun suflet în tot ceea ce fac. Şi pentru ca totul să fie perfect apicultorul se identifică cu cea de la care a învăţat ce înseamnă să trăieşti intens şi folositor toate momentele vieţii, se identifică cu prietena îmblânzită de el şi care la rândul ei l-a îmblânzit. Relaţia dintre ei nu este asemenea altor relaţii ce se stabileşte între crescătorii de ovine, bovine de exemplu, stăpân şi necuvântătoare, relaţia lor se bazează pe o strânsă prietenie. Nu putem cunoaşte fericirea acestei vieţi decât atunci când înţelegem sensibilitatea fiecărui lucru, oricât de neînsemnat ar părea, nu putem înţelege fericirea aceste vieţi până nu preţuim fiecare clipă. Apicultorul s-a adâncit în această fericire prin comunicarea lui spirituală cu insecta cunoaşterii, albina, căci doar de la neostenita albină a învăţat preţuirea fiecărei clipe simţindu-i în acelaşi timp parfumul, aroma fericirii aşa cum o simte sfânta insectă pătrunzând în lumea fiecărei flori. Doar admirând-o pe această mesageră a înţelepciunii apicultorul a simţit în adâncul conştiinţei sufletului său că „Pentru a exista un copac înflorit, trebuie mai întâi să existe un copac, iar pentru a exista un om fericit, trebuie înainte de toate să fie un om.“ (Antoin de Saint-Exupery, Citadela)

33


Pr. Ion Turnea Reflecţii

16. SĂNĂTATEA ALBINELOR, UN PAS IMPORTANT ÎN OBŢINEREA PRODUSELOR APICOLE Pentru ca apicultorii să poată obţine o producţie bogată de miere, ceară, polen, propolis, lăptişor de matcă, etc. este obligatoriu menţinerea în permanenţă a sănătăţii albinelor. Familile de albine puternice şi sănătoase sunt principalul factor în obţinerea produselor apicole. Pentru ca acest lucru să fie posibil apicultorii trebuie să intervină în cuiburile famililor de albine pentru tratamente medicale, hrăniri stimulative şi de necesitate. Trebuie de asemenea să pregătească cuiburile pentru iernat. Este obligatorie menţinerea pe timp de iarnă doar a famililor de albine provenite din roiuri naturale din vara anului respectiv ce au cuibul în faguri de culoare deschisă. Familile de albine din toamna anului precedent, cu faguri învechiţi este necesar să fie sacrificate fără milă, pentru că sunt purtătoare de boli. De asemenea este indicat să fie sacrificate şi familile de albine noi dar slabe. Familile de albine slabe aduc doar pierdere pentru apicultori. Apicultorii sunt nevoiţi să investească în permanenţă în aceste familii, cu tratamente, cu hrănire de necesitate sau stimulativă chiar şi în perioadele dintre culesuri. Apicultorii ce investesc în familile de albine slabe obţin o producţie mică comparativ cu fondurile materiale risipite şi efortul fizic depus. Pentru păstrarea sănătăţii famililor de albine este bine ca în fiecare an să fie înnoit cuibul acestora completând compartimentul ocupat de cuibul familiei de albine cu rame. La intrarea în iarnă cât şi la ieşirea din iarnă se va face de către stupar o revizie amănunţită a cuiburilor tuturor famililor de albine. Prin aceste revizii se poate observa calitatea mătcii şi toate însuşirile unei familii de albine considerată sănătoasă. În caietul stuparului se notează fiecare constatare asupra familiei de albine (tratamente, boli, observaţile din urma reviziei, etc.). Însemnările din caietul stuparului sunt necesare pentru menţinerea în stupină doar a famililor de albine puternice şi sănătoase. Familile puternice şi sănătoase sunt factorul principal în obţinerea unei producţii apicole bogate. 34


Pr. Ion Turnea Reflecţii

17. VIAŢA FAMILIEI DE ALBINE ÎN SEZONUL RECE Albina, asemenea omului, nu este adepta singurătăţii. Ea traieşte într-un grup denumit Familia de albine. Pentru că albina nu are însuşiri care să o ajute la o vieţuire independentă, se integrează în asociaţii, se adaptează familiei din care face parte. Necesitatea albinei de a trai într-un grup e ca nevoia literelor de a se uni în cuvinte. O litera, chiar dacă este vocală, nu poate supravieţui singură. Are nevoie de alte litere. Doar împreună alcătuiesc cuvintele, iar acestea vocabularul unei limbi. Fiecare albină îşi cunoaşte rolul în interiorul stupului. Împreună cu celelalte albine formează o famile puternică. Familia de albine este ca o societate foarte bine organizată. Societatea omenească, chiar dacă se ghidează după regulile vremii nu reuşeşte să atingă perfecţiunea. Sunt indivizi ce nu se integrează. Nici nu îşi doresc acest lucru. Societatea familiei de albine nu cunoaşte decât perfecţiunea. Fiecare albina îndeplineşte o sarcină în ineriorul familiei, a societăţii din care face parte. Unele se ocupa de creşterea puietului, altele de cules. Albinele menite să construiască reuşesc sa clădească faguri cu arhitectură unică. Mai există albine ce se ocupă de curăţenia stupului. Temperatura în stup este menţinută de albinele ventilatoare pe timpul verii, iar pe timpul iernii de ghem. Pentru a demonstra cât de perfectă este viaţa Familiei de albine o să prezint pe scurt viaţa acestora în sezonul rece. Unitatea unei Familii de albine se poate observa prin formarea ghemului de iarna. Ghemul de iarna ia fiinţa treptat. Atunci când 0 temperatura din exteriorul cuibului scade sub 18 C albinele stau mai rasfirate în ghem, iar acesta este mai mare. Când temperatura 0 din exteriorul stupului este sub 8 C ghemul ajunge la forma finală. Ajuns la forma finală, ghemul este mai mic. Acest lucru se datoreaza faptului că albinele se strâng în jurul lui odată cu scăderea temperaturii. Miezul ghemului este alcătuit din albine tinere, foarte active. 35


Pr. Ion Turnea Reflecţii

Acestea se hrănesc mai mult şi menţin caldura necesară în cuib prin mişcări de aripi, picioare şi abdomen. Ele au şi rolul de a hrani matca. Fară matcă Familia de albine se destramă. Albinele de pe marginea ghemului alcătuiesc învelişul protector al acestuia sau coaja. Grosimea acestui înveliş protector viu este între 2,5 pâna la 7 cm. Albinele vârstnice sunt cele care formează coaja ghemului. Caldura din interiorul ghemului atinge temperatura de 340-350 C în cazul Famililor de albine care cresc puiet şi de aproximativ 140 C în cazul Famililor de albine ce nu cresc puiet. Cu cât Familia de albine este mai mare suprafaţa de pierdere a căldurii raportată la volum este mai mică în interiorul ghemului. Dacă Familia de albine este mai slabă, suprafaţa de pierdere a căldurii prin învelişul protector al ghemului este mai mare. În 0 acest ultim caz temperatura oscileaza în jurul valorii critice de 14 C. 0 0 Temeratura de 33 -34 C din interiorul ghemului crează condiţii optime pentru ca matca să înceapă ouatul şi viaţa să-şi continue cursul firesc în sânul familiei. Ghemul de iarna este format de albine într-un spatiu restrâns. Ele preferă fagurii de unde au eclozionat ultimele generaţii de puiet din dreptul urdinişului. Este necesar ca apicultorul să cunoască aceasta însuşire a albinelor şi să dirijeze formarea ghemului de iarnă pe fagurii cu provizii corespunzatoare pentru sezonul rece. În timpul iernii albinele nu elimină resturile de hrană nedigerate în interiorul stupului, intestinul gros al acestora având o mare capacitate de reţinere a excrementelor. Acest lucru nu pune în primejdie viaţa insectei. Consumul de miere este mult mai redus iar hrana nedigerată reprezintă pâna la 46% din greutatea corporala a albinei. Resturile de hrană nedigerată sunt eliminate de albine în primavară prin zborul de curăţire. În cazul în care resturile de hrană nedigerată provin din miere de calitate inferioară se poate ajunge la o supraîncarcare a intestinului gros a insectei şi la apariţia diareei. 36


Pr. Ion Turnea Reflecţii

Spre finalul iernii, luna februarie, matca depune oua în celulele din interiorul ghemului unde caldura este mai mare, iar puietul este îngrijit de albinele tinere. Apicultorul supraveghează viaţa Famililor de albine care iernează. Uneori sunt necesre mici intervenţii ca de exemplu stimularea zborului de curăţire la finalul sezonului rece, înlaturarea zapezii de pe vatra stupinei la sfârşitul iernii, aprecierea modului de iernare a famililor de albine prin ascultare. Dacă Familia de albine este într-o stare bună se aude un zumzet moderat. Zumzetul puternic artă că familia este în suferinţă. Cauzele suferinţei sunt diverse, lipsa hranei, absenţa matcii. Dacă zumzetul nu se aude sau este puternic, plângător apicultorul trebuie să intervină blând. Dăunătorii albinelor, precum şoarecii, reuşesc să patrundă iarna în stup provocând pagube. Apicultorul poate să sesizeze prezenţa acestora datorită cadavrelor de albine fară cap sau roase. De buna organizare a Famililor de albine pe timpul sezonului rece depinde anul apicol următor.

37


Pr. Ion Turnea Reflecţii

18. SCRIITORUL PETRU ANDRAŞ UN MODEL REPREZENTATIV PENTRU FIECARE Scriitorul Petru Andraş a petrecut anii copilăriei în localitatea natală Căvăran, denumirea nouă - Constantin Daicoviciu. Contactul cu tradiţiile şi obiceiurile frumosului sat bănăţean au săpat rădăcini adânci în sufletul copilului de ieri contribuind la devenirea sa ca poet în grai. A urmat clasele primare în comuna natală, după care ca elev intern, clasele gimnaziale V-VII la Şcoala generală Sacu. Primii ani de şcoală sunt unici în viaţa fiecărui om. Aceşti ani ajută omul să-şi regăsească în interiorul fiinţei sale acea forţă unică personalităţii lui pentru ca să o cultive pe tot parcursul vieţii. Emoţia primei întâlniri cu şcoala, primele întrebări, descoperirea unui nou univers, privirea caldă a dascălilor, primele învăţături, nu pot să fie uitate niciodată. La Şcoala generală Sacu scriitorul de astăzi l-a întâlnit pe regretatul profesorul de limba română, Nichifor Mihuţa. Acesta a reuşit să-i întreţină elevului Petru Andraş dragostea pentru graiul bănăţean, datini şi folclor. Această dragostea pentru graiul bănăţean, datini şi folclor i-a mai fost insuflată şi de bunicul din partea mamei, moş Păpuc, bunicul din partea tatălui, moş Blegu din localitatea Peştere, de obiceiurile şi tradiţiile satului bănăţean începând cu tăiatul cânipii şi inului, muiatul, meliţatul, năvăgitul, ţesutul pânzei; varietatea broderiilor şi cusăturilor de pe haine, sărbătorile de iarnă, ruga, botezul, nunta, strigarea darurilor la nunţi de către un „duo“ consacrat care începea cu chemarea: Hai la moară, hai la moară. În 1966 scriitorul Petru Andraş a absolvit Şcoala Medie Nr. 2 Caransebeş după care a urmat Facultatea de fizică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. După lucrarea de licenţă, din 38


Pr. Ion Turnea Reflecţii

1971, a funcţionat ca profesor de fizică la Şcoala Generală din Forotic, Zorlenţu Mare şi Armeniş până în 1976, iar din 01.09. 1976 a funcţionat ca profesor de fizică titular la Liceul Teoretic „Traian Doda“ din municipiul Caransebeş. La Liceul Teoretic „Traian Doda“ din municipiul Caransebeş s-a reîntâlnit cu profesorul său de limba română, Nichifor Mihuţa, de acestă dată fiind colegi. Această întâlnire a fost benefică. La îndemnul acestuia, profesorul Petru Andraş a participat la Festivalul de poezie în grai bănăţean „Tata Oancea“ de la Bocşa. Participând la acest festival a dobândit o mai mare încredre în puterile şi talentul meu. Ca scriitor în grai Petru Andraş a debutat în volumul colectiv „Primul lup de mare“, 1996, imprimerie Mirton, Timişoara, cu ocazia Centenarului Victor Vlad Delamarina, cu poeziile „În sara dă Anu Nou“, „Puşcoacea“ şi „Piţărăii“. Publicaţii are în diferite Antologii, Dicţionar de cuvinte în grai, Volume colective şi personale. Dintre volumele de versuri publicate aş aminti „Nu treşi drumu fiecum“, 1998, Editura Ionescu, Caransebeş. şi „Săraşi bogaţ“, 1999, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, în colaborare cu Ştefan Pătruţ şi Ioan Ghera. Poetul în grai, Petru Andraş, este şi un talentat narator în versuri. El prezintă în poeziile sale diferite aspecte ale vieţii sociale ale ţăranului bănăţean, în grai popular, surprinzând diferite obiceiuri şi tradiţii. „Dă miercuri, la mine-acasă, / Nime nu-ş găsăşce locu. / Păstă trii zîle-i Crăşiunu, / Iară noi n-am tăiat porcu.“ (Petru Andraş, Nu treşi drumu fiecum, Poezie în grai bănăţean, Editura Nagard, Lugoj, 2005, pag. 140) Prin acest talent unic al său păstraează vii obiceiurile şi tradiţile ţăranului român din Banat, fiind un model reprezentativ pentru neamul din care face parte. Datorită utilizării dialectului bănăţean în versurile sale 39


Pr. Ion Turnea Reflecţii

scriitorul în grai, Petru Andraş, a devinit sociabil, prietenos pentru locuitorii din mediul rural. În cadrul Festivalurilor şi concursurilor la care a participat a obţinut numeroase premii. În tot ceea ce a făcut, profesorul şi scriitorul Petru Andraş a căutat frumuseţea acestei vieţi trecătoare începând cu cele mai mărunte lucruri pentru a se putea ferici în cele măreţe, ţelul său poetic. Despre el am menţionat şi în Monografia localităţii Peştere, judeţul Caraş Severin, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012.

40


Pr. Ion Turnea Reflecţii

19. PR. NICOLAE RĂDULESCU, UN MODEL DE DĂRUIRE SUFLETEASCĂ În literatura română scriitorul Ioan Slavici în nuvela Popa Tanda înfăţişează viaţa părintelui Trandafir, un prototip spiritual al satelor înapoiate, care, prin puternica sa personalitate, reuşeşte să le ridice în rândul colectivităţilor înfloritoare. Scriitorul Ioan Slavici vrea să sublinieze că doar prin exemplul faptei personale poţi reuşi în viaţă să transformi lucruri mediocre în lucruri valoroase, să schimbi caractere şi personalităţi. Exemplul personal pentru care pledează scriitorul moralizator Ioan Slavici în nuvela Popa Tanda a fost îmbrăţişat de pr. Nicolae Rădulescu în acţiunile sale. Originar din Cruşovăţ, judeţul Caraş Severin, pr. Nicolae Rădulescu a păstorit până în urmă cu câţiva ani Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din comuna Glimboca, judeţul Caraş Severin. A fost consilier administrativ şi juridic la Episcopia Caransebeşului şi mai târziu protopop în Protopopiatul Caransebeş. Odată cu anul cel nou, la 1 ianuarie 1960, s-a ivit în acestă viaţă un model de vieţuire duhovnicească, de dăruire şi dragoste în persoana pr. Nicolae Rădulescu. În 30. 05. 1999 cu binecuvântarea I.P.S. Laurenţiu Streza, pe atunci Episcopul Caransebeşului şi la iniţiativa pr. Nicolae Rădulescu s-a pus piatra de temelie pentru construirea Casei de Bătrâni Sfânta Treime din comuna Glimboca. În toamna aceluiaşi an, mai precis în luna octombrie, s-au început lucrările la Casa de Bătrâni Sfânta Treime. Pr. Nicolae Rădulescu a intrat în contact cu Crucea Roşie din San Marino de unde a obţinut aproape toate materialele de construcţie. Astăzi Casa de Bătrâni Sfânta Treime are toate condiţile necesare unui trai nu doar decent, ci la cele mai înalte standarde. Bătrânii adăpostiţi aici se pot bucura de cabinet medical, zonă pentru gimnastică, bibliotecă. Totodată se pot organiza conferinţe, tabere, diverse întâlniri. Lângă Casa de Bătrâni Sfânta Treime pr. Nicolae Rădulescu a construit o mănăstire unde pot participa la Sfintele Slujbe nu doar bătrânii ce 41


Pr. Ion Turnea Reflecţii

locuiesc în clădirea alăturată, ci oricare credincios. Casa de Bătrâni Sfânta Treime are o capacitate de 80 până la 100 de persoane. A fost construită în formă de U, cu parter şi două etaje. Are şi anexe. Una dintre anexe este ferma. De buna funcţionare a acesteia se ocupă una dintre măicuţe. Ferma este o sursă principală de venit pentru Casa de Bătrâni Sfânta Treime care se autogospodăreşte. Mănăstirea şi Casa de Bătrâni Sfânta Treime au fost construite pe locul bisericii Satului Batrân, pe malul stâng al Bistrei, într-o zonă pitorească. Cine are ocazia să treacă prin comuna Glimboca să nu ezite nicio clipă a vizita Mănăstirea şi Casa de Bătrâni Sfânta Treime. Dealurile împădurite din împrejurimi, poieniţa plină de flori în care sunt amplasate construcţile, ospitalitatea maicilor, căldura sufletească a bătrânilor care şi-au găsit casă acolo te încarcă cu energie pozitivă. Indiferent de anotimp acel loc are un farmec aparte. Pr. Nicolae Rădulescu, administratorul Mănăstirii şi Casei de Bătrâni Sfânta Treime, a rupt bucată din sufletul său şi a dăruit-o bătrânilor care şi-au găsit datorită lui o casă caldă, luminoasă şi primitoare. Părintele Nicolae a dorit să-şi ajute apropele. A făcut din acest lucru scopul vieţii sale şi a reuşit. A trecut peste multe greutăţi şi încercări dar s-a ridicat deasupra lor biruitor. Acum este mulţumit şi continuă să ajute oamenii. Prin faptele sale părintele Nicolae Rădulescu este un model de dăruire sufletească.

42


Pr. Ion Turnea Reflecţii

20. DRUMUL SPRE STELE PENTRU ANUARUL LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI, FILIALA BANAT-TIMIŞOARA. Rădăcinile drumului meu spre stele se găsesc ancorate în copilărie. Ochiul copilului de odinioară îşi dorea să pătrundă dincolo de imaginea fiecărei frânturi de univers. Pentru început am fost mulţumit să escaladez înălţimile munţilor din vecinătatea localităţii natale, pe urmă am încercat să cuceresc infinitul explorând cele mai simple lucruri. Am privit firul de iarbă şi i-am văzut oglinda dincolo de pământul ce-i hrănea rădăcina. Am observat picătura de ploaie pătând chipul sfios al trandafirilor şi pătrunzându-le făptura. Am urmărit truda micilor vietăţi în a cuceri absolutul prin tezaurul muncii lor. M-am lăsat vrăjit de jocul norilor, al vântului, al apei şi mai presus de toate al luminii într-o lume conturată de umbre. Mai târziu am încercat să descifrez taina cuvintelor. Fiecare cuvânt îşi avea scheletul alcătuit din litere. Literele se aliniau întrun şir de sunete şi silabe dând contur formei. Dincolo de chipul formei se afla adevăratul nucleu, sufletul cuvântului. Am descoperit că urcând scările de litere voi putea pătrunde în lumea tainică a fiinţei oricărui cuvânt. Aşa am reuşit să gust adevăratul drum spre stele al fiinţei mele. În urmă cu un an am fost primit în LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI, FILIALA BANAT-TIMIŞOARA. După cum se bucură natura de razele soarelui de primăvară, aşa m-am bucurat şi eu în a mă defini alături de marii oameni ai artei cuvântului. Mi s-a deschis o uşă spre absolut. Universul în care am pătruns era presărat cu stele. Fiecare stea avea strălucirea ei unică. Deşi se individualizau ca personalitate stelele zâmbeau acelaşi soare, cuvântul. Lumina sufletească a stelelor a udat grădina eului meu fiindu-mi alături în zborul spre înălţimi. Precum natura înverzeşte şi înfloreşte primăvara aşa am descoperit şi eu alături de noua mea familie adevăratul parfum al stelei în văzduh. Activitatea mea literară din acest an s-a concentrat în jurul unei 43


Pr. Ion Turnea Reflecţii

proze structurată în trei volume: Singur, Simetrie şi Corabia. Firul narativ al acestei proze a avut ca punct central viaţa personajului Ion Bolvăşeanu, naşterea acestuia, copilăria, satul natal, anii de şcoală, iubirea, misiunea de preot, problemele ce lea întâmpinat de-a lungul vieţii, culminând cu regăsirea în propia-i fiinţă, în lumina Divinităţii. Sunt onorat să fac parte din familia iubitorilor de artă. Mă simt asemenea unei stele ce a învăţat primii paşi spre lumină alături de marii coloşi ce străjuiesc cerul infinit al fiinţei cuvântului.

44


Pr. Ion Turnea Reflecţii

21. CUVÂNT DESPRE SIMETRIE Volumul Simetrie este o continuare a romanului Singur. Dacă în romanul Singur personajul principal, pr. Ion Bolvăşeanu, este surprins în diferite momente ale vieţii sale de când s-a născut smerit în cocie, pe paie, sub privirea blândă a cailor, la primii paşi spre vârful muntelui, copilăria, anii de şcoală, adolescenţa, primii fiori ai iubirii, căsătoria, preoţia, zidirea casei pe stâncă, piedicile vieţii, până la regăsirea lui în Lumina Divină pe care a căutat-o toată viaţa, în Simetrie personajul principal, pr. Ion Bolvăşeanu, este prezentat într-un singur moment al vieţii sale, clipele dinaintea pensionării. Pensionarea produce o rană sângeroasă în sufletul personajului ce îşi găsise în finalul romanului Singur liniştea, sub mângâierea protectoare a Luminii Divine. Simetrie se deschide cu drama personajului Ion Bolvăşeanu pus în faţa unei pensionări iminente, dramă prezentată sugestiv prin titlul primului capitol La o partidă de şah cu pensionarea. Personajul Ion Bolvăşeanu s-a născut cu doriţa de a escalada înălţimile, dorinţă înfăţişată prin imaginea vizuală a muntelui. Indiferent de greutăţile vieţii personajul păşea spre vârful muntelui. Pensionarea însă a adus ceaţă pe tabla de şah şi vârful muntelui a devenit foarte greu de cucerit. În capitolul al doilea personajului Ion Bolvăşeanu, aflat în faţa pensionării, îşi face un raport de activitate a celor 35 de ani în care a slujit ca preot. Capitolul 3, Chemarea muntelui continuă ideea primului capitol, dragostea faţă de înălţimi a părintelui Ion Bolvăşeanu, faţă de drumul anevoios al muntelui căruia îi cunoştea şi înţelegea miile de feţe. Acest lucru îl ajuta să nu se rătăcea de la calea luminii. Adevăratul drum al muntelui vieţii este dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Capitolul 4 are ca titlu un proverb latin Post tenebras spero lucem (După întuneric sper lumină) şi accentuează trăirile sufleteşti ale părintelui Ion Bolvăşeanu în faţa pensionării. Personajul nădăjduieşte o lumină care să biruiască întunericul cei pătrunse viaţa odată cu vestea pensionării. Singura lumină o găseşte tot în Dumnezeu, nu în lumina lămpii, a celor trecătoare sau a soarelui, a celor ce lumineză o clipă şi apoi se sting. Ideea luminii divine se continuă şi în capitolul următor, 45


Pr. Ion Turnea Reflecţii

Revelaţie, când viaţa omului am prezentat-o ca pe o Sfântă Liturghie. Dacă omul va şti să trăiască viaţa ca pe o Sfântă Liturghie va şti să fie simetric cu lumina adevăratei vieţi. Capitolul După 35 de ani se detaşeză puţin de imaginea unei viitoare pensionări prin întâlnirea de 35 de ani a unor absolvenţi a Seminarului Teologic, printre care şi Ion Bolvăşeanu. Acesta alături de colegii şi profesorii lui retrăieşte din nou emoţia anilor de seminar. În capitolul Fuga printre morminte am înfăţişat cât de trecătoare este viaţa omului. În acest capitol pr. Ion Bolvăşeanu se întâlneşte cu un consătean, Tilică-groparul care îi povesteşte dramele unor oameni. Capitolul 8 are ca titlu câteva cuvinte ale lui Constantin Noica „Oamenii sunt trecători, dar valorile, creaţiile lor vor rămâne.“ În acest capitol părintele Ion Bolvăşeanu înţelege că fiecare are o misiune pe acest pământ. Capitolul Frământări se deschide cu o predică a părintelui Ion Bolvăşeanu scrisă de Florii şi continuă cu piesa de teatru Umbre ce surprinde prin cele două personaje ale ei X şi Gânditorul frământările sufleteşti ale părintelui Ion Bolvăşeanu aflat în pragul pensionării. (O viaţă ne zbatem între umbre şi uităm să ne altoim rădăcinile. Creştem buruieni fără rod, spune Gânditorul) Capitolul Omul care prinde fluturi surprinde drama personajului Gheorghe a lui Comot ce a învăţat prea mult şi a ajuns să prindă fluturi. Acesta se spovedeşte părintelui Ion Bolvăşeanu şi în timpul spovedaniei fiecare flutur devine prototipul unui scriitor sau filosof. În capitolul Confesiuni am arătat prin personajul Ion Bolvăşeanu că cea mai grea misiune a unui preot este duhovnicia. Ultimul capitol „precum în cer aşa şi pe pământ.“ un verset din rugăciunea Tatăl nostru am arătat că totul este simetric în acestă lume, atât naşterea, cât şi moartea, fiecare are un început. Părintele Ion Bolvăşeanu aflat în pragul pensionării găseşte acea simerie a vieţii cu divinul. Am mai scris un volum, Corabia. Acesta continuă firul epic al volumelor Singur şi Simetrie. În acest volum personajul, părintele Ion Bolvăşeanu, condamnă ipocrizia, minciuna şi slava deşartă, pledând pentru adevăr. 46


Pr. Ion Turnea Reflecţii

22. ROMANUL „SIMETRIE” UN MOD DE VIAŢĂ ION TURNEA, EDITURA SF. IERARH NICOLAE, BRĂILA 2013 Personalitate marcantă a vieţii ortodoxe române şi în acelaşi timp un scriitor original, Ion Turnea demonstrează prin această lucrare un suflet plin de nobleţe, de autentică frumuseţe, şi cred că nu exagerez dacă aş spune că este un om printre oameni. Romanul „Simetrie” continuă acţiunea din romanul deja lansat, intitulat „Singur”. Se pare că dorinţa cititorilor s-a mulat perfect pe intenţia autorului de a reda destinele unor personaje, precum Ion Bolvăşeanu şi Ela Marian, prietena din copilărie a preotului Ion Bolvăşeanu. În centrul romanului stă drama preotului Ion Bolvăşeanu (poate fi alterego-ul scriitorului), prin constrângerea acestuia de a se pensiona anticipat, cu scopul vădit de a fi înlocuit de altcineva. Romanul este scris într-o manieră modernă, în sensul că autorul foloseşte documente facsimile, fotografii, articole şi microeseuri, fragmente de studii scrise de autor pentru diferite personalităţi. Ca şi Camil Petrescu în romanul „Patul lui Procust”, această documentaţie diversă şi complexă sugerează viaţa. Autorul foloseşte tehnica contrariilor: munte-câmpie; lumină-întuneric; viaţă-moarte; iniţiere-revelaţie; etern-trecător; valoare-nonvaloare; calm-frământare; tăcere-cofuziune; imaculat-maculat; om de rând-om ales, şi altele. Cele 12 capitole La o partidă de şah, Raport de activitate, Chemarea muntelui, După întuneric sper în lumină, Revelaţie, După 35 de ani, Fuga prin morminte, Oamenii sunt trecători, „dar valorile, creaţiile lor vor rămâne” (Noica), Frământări, Omul care prinde fluturi, Confesiuni, „Precum în cer aşa şi pe pământ” (Tatăl nostru) pot fi considerate piese de sine stătătoare (povestiri, proze scurte, schiţe), dar ceea ce leagă părţile, constituind totuşi un tot, este sintagma „Simetrie”. Ne-am întrebat, de ce simetrie? Să fie vorba de simetria cerpământ, om-divinitate, om-societate? Dacă în romanul „Singur” 47


Pr. Ion Turnea Reflecţii

autorul prezintă naşterea, copilăria, adolescenţa, tinereţea, plăcerile şi căsătoria lui Ion Bolvăşeanu, în romanul „Simetrie” ne reîntâlnim cu personajul Ion Bolvăşeanu, de data aceasta ca un om luptând pentru adevăr, dreptate, umanitate, pentru el şi semenii lui. Romancierul tratează şi tehnica focurilor concentrice. Personajul este urmărit în relaţiile cu ceilalţi oameni, colegii de serviciu, rolul lui în societate fiind foarte bine conturat. Pentru autor, Muntele semnifică nu numai viaţa, ci şi idealul, aspiraţia spre desăvârşire şi absolut. Citat: „Unii se nasc cu dorinţa de a urca Muntele, alţii se mulţumesc cu un deal, majoritatea uită să mai părăsească câmpia spre a cerceta înălţimile”. Deci, o viaţă fără ideal este pustie. Rolul preotului este reliefat în mai multe pagini: un preot nu poate iubi pensionarea/-drumul spre pensionare doare/-o durere asemănătoare celei pe care o simte sufletul când se desparte de trup./-Nu poţi arunca din Munte pe cel care şi-a zidit rădăcinile/Drumul spre pensionare e de fapt poarta închisă a luminii. Dorinţa preotului de a rămâne în mijlocul enoriaşilor se spulberă. Cu acest prilej, autorul prezintă câteva personaje, precum Vasile Ştirbu (Mămăligă), secretar eparhial, Spulber Cenuşă, părintele Pătru Simionescu şi alte înalte feţe bisericeşti. Capitolul II prezintă raportul de activitate al preotului de la parohia „Sf. Mucenic Dimitrie” izvorâtorul de minuni din Caransebeş activităţi liturgice, catehetice, filantropice, administrative. Capitolul III este deosebit de interesant, reliefând o nouă faţetă a preotului, şi anume dragostea de aproape, care „Îl duce spre vârful cel mai înalt, cât mai aproape de Soare.” Autorul prezintă viaţa Deliei Nicolescu şi a fiicei sale Florentina, care are un handicap major. Cu această ocazie, autorul menţionează menirea preotului de a sprijini pe cei săraci şi neajutoraţi, dar şi reliefează cauza bolilor. Iisus Hristos a luat asupra Sa toate neputinţele lumii, dar lumea se complace în păcat şi atrage asupra sa boli, suferinţe şi foame. Un portret reuşit este acela al preotului Fiţiarcapu, pe care-l prezintă în culori sumbre: făţarnic, orgolios, arogant, slugarnic cu 48


Pr. Ion Turnea Reflecţii

cei mari şi răutăcios cu cei care-i stau în cale. Capitolul „După întuneric sper în lumină” evocă şi imaginea lui Spulber Cenuşă, care clădeşte totul în jurul său (pomul plin de eu), dar care este un lup în piele de miel, care în faţă zâmbeşte şi-n spate te vinde. Victoria lui se întemeiază pe înfrângerea altora. Desigur că personajul în discuţie are acoliţii săi, ca de pildă Balbălău, care a devenit informatorul lui Spulber Cenuşă. Un personaj luminos este Ela Marian, prietena sa din copilărie, care, deşi au drumuri diferite în viaţă, ele sunt totuşi simetrice. Cei doi au în comun DORUL DUPĂ DUMNEZEU, CALEA LUMINII şi CALEA ADEVĂRULUI ŞI A VIEŢII. Indubitabil că preotul Ion Bolvăşeanu este un iniţiat. El a găsit Lumina Divină, aceasta revelându-i-se. Alt aspect surprins este întâlnirea de 35 de ani a absolvenţilor „Seminarului Teologic” ai anilor 1978, pe data de 6 iunie 2013, prilej care oferă autorului decantarea amintirilor, dar şi anii de formare, cu profesori de elită, fiecare din aceştia contribuind la formarea spirituală a elevilor. Întâlnirea cu groparul şi paznicul cimitirului, Tilică a lui Dovlete, îi oferă posibilitatea de a remarca faptul că „sub fiecare palmă de pământ străjuită de către o cruce… şi-a îngropat legenda un om (vis, ideal)”. Un veritabil remember îl oferă articolul inclus în roman colectivităţii, poliţist în slujba ţării. Un alt capitol îi oferă autorului posibilitatea de a pune în discuţie problema artei şi creaţiei şi a rolului lor în viaţă. Sunt prezentate fragmente din alte articole, precum cel dedicat preotului Radu Botiş, Alin Şandor sau Cornel Mezinca. Un rol important îl alocă vieţuitoarelor albine şi stuparilor: „Albina este prototipul luminii, ce botează plantele în fiecare primăvară, ajutându-le să dea rod”. Romanul ne mai prezintă şi un fragment din predica de Florii, „Duminica Floriilor, ochiul deschis spre lumina adevăratei vieţi”. Autorul face o simetrie între pietrele de mină şi cuvintele cărora artistul trebuie să le găsească esenţa, mesajul şi forma. Cu alte cuvinte, de la lumea magică a cuvintelor, la metaforele vieţii, „cuvintele cresc pe foaie, rodesc şi luminează foaia”. În roman mai este cuprinsă şi piesa de teatru „Umbre”, cu 49


Pr. Ion Turnea Reflecţii

personaje puţine: Gânditorul şi personajul X, căutând imaginea feţei fără chip prin grădina răbdării sau prin labirint. Pentru preotul Ion Bolvăşeanu, cuvântul îl ajută pe om să dea glas sufletului, iar la rândul său sufletul are multe de spus într-o viaţă de om. Puterea sufletului şi frumuseţea lui îl determină pe autor să constate că „Diamantele (creaţiile) nu-şi pierd strălucirea nici sub pământ”. Pentru preot, eul adevărat trebuie să dea dovadă de smerenie, tăcere, blândeţe, de adevăr şi de dragoste. Un capitol de excepţie este cel intitulat „Omul care prinde fluturi”, veritabil text postmodernist, un conglomerat filosoficoetico-moral, unde predomină o tensiune lirică în miezul epicului. Autorul operează cu două simboluri: Trandafirul şi Fluturele (trandafirul opera; fluturele artistul). Problematica pusă este densă, autorul insistă asupra necesităţii cunoaşterii şi autocunoaşterii. Şi aici întâlnim sintagma de simetrie cu diferite nuanţe: „Totul este o simetrie, şi viaţa şi moartea. Forţa lor este simetrică”./„Prin muzica ta interioară te înalţi. Dumnezeu a avut muzica energiei Divine”./„Omul ce nu încearcă să facă un pas în atingerea absolutului, duce o viaţă inexistentă”./„Omul când reuşeşte să fie liber, când îşi lasă fiinţa să se înalţe în propria-i libertate, se detaşează de tot ceea ce este comun şi urcă spre Dumnezeu”./„Omul are nevoie de lumină şi de Dumnezeu; Dumnezeu şi lumina sunt într-o perfectă simetrie, asemenea umbrei cu moartea”. Dacă viaţa înseamnă un labirint al încercărilor, libertatea este cheia vieţii şi a morţii, cheia ce ridică sufletul spre lumină, spre absolut. Omul şi elementele naturii sunt într-o permanentă comunicare; omul trebuie să facă efortul să înţeleagă elementele naturii şi să devină simetric cu ele, dar nu depăşind măsura, limitele permise, aceasta îl încarcă energetic şi-l metamorfozează. Dacă depăşeşte limita chiar atingând idealul, omul este sortit pieirii. Capitolul „Confesiuni” pune în discuţie misiunea preotului şi a duhovniciei. Părintele duhovnic trebuie să înţeleagă felul de-a fi al omului, să-l călăuzească pe drumul luminii adevărului, să fie un bun psiholog, dar mai ales să păstreze taina spovedaniei. 50


Pr. Ion Turnea Reflecţii

Ultimul capitol al romanului, „Precum în cer aşa şi pe pământ”, surprinde chipul omului zugrăvit în conul umbrei, în apă sau în oglindă, realizându-se o simetrie perfectă. Fiecare om are în viaţă anumite pasiuni, în timp devine simetric cu pasiunile sale, mai târziu un singur tot. Simetria suflet-corp este de fapt simetrie cer-pământ, căci, spun legile înaltei spiritualităţi, „Cum e sus aşa e şi jos.” În concluzie, pesonajul cărţii, alias autorul, a ajuns la împăcarea cu sine însuşi: a găsit simetria între el şi Divinitate, şi între el şi lume. Cele două volume, „Singur” şi „Simetrie”, se cer a fi tipărite împreună, alcătuind un tot unic şi indivizibil. Este romanul omului şi al umanităţii, este al lui Dumnezeu şi al dreptăţii. Este romanul escaladării Muntelui, până sus, la Divinitate, dar şi al rugăciunii omului ca Divinitatea să-şi reverse harul pe Pământ. Este romanul unui om, preot şi scriitor, trei oglinzi ale unei înalte personalităţi. Mariana Sperlea

SIMETRIE Editura Sfântul Ierarh Nicolae

51


Pr. Ion Turnea Reflecţii

23. ION CIUTANU Ion Ciutanu, originar din localitatea Ilova, judeţul Caraş Severin, încă din copilărie şi-a dorit să devină medic veterinar. Când mama lui tăia o găină şi scotea măruntaiele el studia cu atenţie întreaga operaţiune. Acelaşi lucru îl făcea şi când moşul Sandu tăia porcul sau sacrifica câte o oaie. Anii au trecut şi Ion a mers să studieze pe la şcolile de la oraş pentru a-şi împlini visul. Doar în vacanţe se putea întoarce acasă. Vacanţele de vară aveau un farmec aparte. Nu exista vacanţă de vară în care să nu facă câte o drumeţie pe munte. Drumeţia pe munte din vara în care el s-a întors în sat cu diploma de medic veterinar în geantă a fost ultima. Pe urmă a fost numit medic veterinar în localitatea Ciuta. Acolo şi-a cumpărat o căsuţă, s-a însurat, şi-a făcut gospodărie. Ultima drumeţie a lui Ion pe munte a fost la un pas de a-i scrie sfârşitul. Ion Ciutanu împreună cu Pătru Goga au urcat până la stâna Şcheiu de pe muntele Ţarcu. Pe atunci stâna era înfloritoare. Stâna Şcheiu există şi astăzi dar nu mai are lumina de altă dată. Este dărmată pe alocuri de vânturi şi ierni aspre. Păstrează parcă urmele unei civilizaţii dispărute. Veselia serilor în care ciobanii se adunau lângă foc, imaginea oilor adunate în staul s-au pierdut undeva departe. Ajunşi la stână, Ion şi Pătru, l-au căutat pe baciul Vasile. Acesta se afla cu oile chiar lângă locul de unde izvora Bistra Mărului, sub Şeaua Iepii. Iarba era mult mai mătăsoasă în acea zonă ce se afla chiar în vecinătatea stânii Şcheiu. Bistra Mărului ce izvorăşte de sub Şeaua Iepii curge spre Nord-Vest, primeşte ca afluent Sucul şi se varsă în râul Bistra, în apropiere de localitatea Oţelu Roşu. Negăsindu-l pe baciul Vasile la stână, Ion şi Pătru, sau gândit că nu le-ar strica o plimbare cu barca pe Iezerul Ţarcului. Oamenii când nu au de lucru îşi găsesc. Atunci când sunt puşi pe distracţie oamenii pot urni bolovani din vârful muntelui, asemenea lui Nică din opera Amintiri din copilărie a scriitorului Ion Creangă şi dărma casa cuiva, ca cea a Irinucăi de la Broşteni. Ion Ciutanul şi Pătru Goga au luat uşa de la stâna Şcheiu şi au 52


Pr. Ion Turnea Reflecţii

pornit spre Iezerul Ţarcului. Iezerul este un lac adânc de munte care mai poartă denumirea populară şi de ochi de mare. Cum au ajuns la Iezerul Ţarcului din vârful muntelui s-au urcat pe uşa de la stână ca într-o barcă şi s-au lăsat în voia apei. Lacul este atât de tăcut şi de liniştit când îi priveşti chipul, încât poţi avea îndrăzneala să te laşi cuprins de apa lui fermecătoare ca într-o capcană a morţii. Câinele care nu latră, muşcă. Atunci când pământul pare cuprins de o linişte fără margini, furtuna se abate ca un fulger din văzduh. Omul tăcut mocneşte în fiinţa lui furtuni. Nu poţi să intuieşti ce se ascunde în tăcerea cuiva. Ion şi Pătru nu au desluşit ce se ascunde dincolo de tăcerea lacului. Iezerul a aşteptat ca cei doi să se lase cuprinşi de farmecul apei pentru a-şi dezlănţui faţa ascunsă. Vârteje la fiecare unduire a uşii de lemn încercau să-i soarbă pe cei doi. Ghiţă Ciobanu i-a văzut pe cei doi prinşi în vârtejurile apei şi a alergat după baciul Vasile. Împreună cu baciul Vasile au mai venit şi alţi doi ciobani. Când a văzut baciul Vasile despre ce este vorba l-a trimis pe Ghiţă după un topor şi el s-a dus să aducă unul din cei mai buni cai ce-i avea la stână. Au tăiat câţiva brazi mai supţiri şi iau legat unul de altul în aşa fel, încât să ajungă la bucata de lemn pe care Ion cu Pătru pluteu printre vârteje. Aceeaşi brazi i-au legat şi de cal. Pe urmă, pe rând, întâi pe Ion, mai apoi pe Pătru, i-au salvat din palmele înfricoşătoare ale lacului. Nici nu s-a uscat bine isprava de la munte, că Ion Ciutanul şi Ghiţă Goga, împreună cu un călugăr bătrân de la Piatra Scrisă, sau dus la pescuit în localitatea Jupa. În acestă localitate râul Bistra îşi varsă apele în Timiş. Au auzit ei că e plin de scobari. S-au chinuit toată noaptea să prindă scobari dar zadarnic. Spre dimineaţă au auzit scobarii zbătându-se în plasa aruncată în apă pentru ei. La întoarcerea spre casă cei trei au trecut pe lângă o stână de oi de unde au primit un bruş de urdă de la nişte ciobani din Cornereva. Urda este un produs lactat ce se obţine prin fierberea zărului rămas după prepararea caşului. Părintele-călugăr a luat bucata de urdă şi a dorit să o mănânce pe toată. A deschis gura mare şi câteva bucăţele de urdă i-au pătat 53


Pr. Ion Turnea Reflecţii

barba. - Să mănânci cu grijă părinte, i-a spus Ion, pentru că urda lasă pete pe barbă şi petele de urdă nu pot să mai fie scoase. Auzind că urda poate să-i păteze barba şi-a lins buzele renunţând să mai guste din ea. Spre sfârşitul lui august Ion Ciutanul a fost numit medic veterinar la Ciuta. A stat el pe lângă directorul de la Dispensarul Veterinar din Caransebeş cam o lună, iar când acesta a considerat că este pregătit să muncească l-a trimis la Ciuta. Acolo şi-a cumpărat o casă mai micuţă, s-a însurat cu fata lui Remus Grozăvescu şi a început să-şi vadă de gospodărie. Îi plăcea lui Ion să stea de vorbă cu oamenii din sat. Le asculta necazurile şi bucuriile. La el veneau toţi atunci când păsările sau animalele ajungeau la necaz. Şi-a făcut mulţi prieteni în sat. Cel mai bun prieten al lui era părintele Ion. De la el a deprins pasiunea pentru albinărit. Nici nu au trecut doi ani de când Ion Ciuteanu s-a stabilit în localitatea Ciuta, că a şi fost acceptat de toţi sătenii de parcă ar fi fost unul de-al lor. Într-o vară, în al treilea an de când s-a stabilit la Ciuta, Ion a putut să fie zărit stând de vorbă în faţa porţii cu doi bătrâni, cu Pătru Băran şi cu Isac. Dragoş, un bun prieten al lui Ion, ce se întorcea de la muncă, a trecut pe lângă ei. Omul de la sat nu poate să treacă pe lângă cineva fără să salute şi să schimbe o vorbă. - Ce mai faci doctore? S-au mai îmbolnăvit găinile lui Adam? a întrebat Dragoş. - Nu s-a mai îmbolnăvit nicio găină. Am stors miere toată ziua, i-a răspuns Ion Ciutanu. - Ai făcut treabă bună? a continuat Dragoş dialogul. - Bună, bună. Încă mai am de stors mierea de la douăzeci de stupi, a precizat Ion. - Atunci este bine, a spus Dragoş. - Nu mai am chef de stors. O să mă las de albinărit şi o să mă ocup de altceva. O să mă ocup de furnici roşii. Din furnici roşii se câştigă mulţi bani. Spunând acest lucru Ion Ciuteanu i-a făcut un semn lui Dragoş. Bătrânii au făcut nişte ochi mari şi au rămas cu gura 54


Pr. Ion Turnea Reflecţii

întredeschisă ascuţindu-şi urechile. - O să-mi cumpăr un aparat de extras veninul de furnică. O să fiu nevoit să fac şi şcoală pentru asta însă nu am bani şi este necesar să mă asociez şi cu alte persoane. - Poţi să te asociezi cu noi, a glăsuit Isac cu mare grabă. - Şi ce faci cu veninul de la furnicile roşii, a întrebat uica Pătru Băran? - Fac medicamente. Este foarte căutat veninul de furnică roşie pentru fabricarea medicamentelor. - Dacă este aşa mă asociez cu tine şi îţi plătesc şcoala, a spus Băran. - Eu trebuie să mă duc acasă, a continuat Dragoş dialogul, dar vă puteţi baza şi pe mine. - Ăsta-i mare hoţ, a precizat Isac, te fentează, Ioane, doar cu noi doi să te asociezi! ... Mă duc şi eu acasă. Rămâne să ne mai auzim. După ce Isac a plecat, Băran l-a sfătuit pe Ion Ciutanul să nu se mai asocieze decât cu el. - Şi Isac este un hoţ, a rupt tăcerea Băran ce a rămas singur cu Ion, e mai bine să r��mânem în afacerea cu furnici roşii numai noi doi. - Bine Bărane, a spus Ion, o să mai vorbim. Isac era foarte bolnav. De mai bine de un an de zile mergea foarte greu. Mersul greoi s-a datorat unui atac vascular pe care l-a suferit. După ce a aflat de afacerea cu furnici roşii s-a dus într-un suflet la nevastă acasă. - Florico, o să devinem bogaţi! - Dacă te-ai fi trezit din somn ţi-aş fi spus că ai visat, i-a spus Florica. - O să devenim bogaţi. Mă asociez cu doctorul. - Ce faci tu cu doctorul? - O să extragem veninul de la furnicile roşii. - Ai nărozit la cap. - Cele mai bune medicamente au la bază venin de furnică roşie. O să mă duc pe câmp să caut furnici roşii. - Abia poţi să mergi prin sat şi tu te duci pe câmp. - Merge şi Băran cu mine. 55


Pr. Ion Turnea Reflecţii

- Cu hoţul acela ţi-ai găsit să mergi după furnici? - O să câştig bani frumoşi. Băran când a ajuns acasă i-a şi raportat Valeriei despre noua lui afacere. - Valerio, doctorul e omul dracului, vrea să extragă venin de furnică roşie pentru medicamente. O să mă asociez şi eu cu el. - Îl ducem prin grădină, în grajdi, găseşte furnici şi la noi acasă, a spus Valeria. - Eu zic să faci o coleşă ca să punem nişte ouă în ciganie cu cârnaţ şi să-l invităm pe doctor pe la noi. - Bine spui, bărbate. Aşa îl atragem de partea noastră. Îl chemăm la noi de câteva ori să mănânce şi-l avem la mână. Seara Ion Ciutanul s-a dus la prietenul său Dragoş acasă. - Salut Dragoşe! - Salut. Ce mai zici de noua ta afacere? - E o farsă pentru Băran şi Isac. - Era timpul să mai şi râdem de zgârciţii aceia. Dragoş s-a dus a doua zi la Caransebeş şi a început să povestească unor prieteni, la cofetărie la Turcu, de afacerea cu furnici roşii a doctorului Ion Ciutanu. În cofetărie se afla şi Cristescu, asistentul directorului de la Dispensarul Veterinar din Caransebeş. Acesta nu a stat prea mult pe gânduri şi a alergat să-şi anunţe şeful despre cele ce a descoperit. - E bai domnule director. - Ce s-a întâmplat Cristescule? - Ciuteanu a luat-o razna. - De ce spui asta? - Vrea să extragă venin de furnică roşie şi să facă medicamente. Povestea unul, Dragoş de la Ciuta, că Ciutanu a cumpărat un aparat de extras veninul şi a făcut multe bungalóuri (lăzi de lemn) pentru furnici. - Săracul de el, a confirmat şi directorul. Să-l chemi mâine până la mine. Ion Ciutaenul s-a prezentat a doua zi în biroul directorului. - Să trăiţi, domnule director. - Ia loc, Ioane. - Mulţumesc. 56


Pr. Ion Turnea Reflecţii

- Ce ce te mai ocupi? - Fac nişte bungalóuri pentru furnici roşii. - Şi ce faci tu cu furnicile roşii? - Le extrag veninul şi îl fac medicament. - Da? - Am cumpărat un aparat de extras veninul. Ion Ciuteanul a cumpărat un aparat de extras veninul, dar nu cel de furnici roşi, ci de albine. Şi lăzi făcea dar nu pentru furnici roşii, ci tot pentru albine. - Sunt de vânzare astfel de aparate? - L-am cumpărat de la ACA. Vă dau numărul să sunaţi şi să întrebaţi numele ultimului cumpărător, căci doar ce l-am achiziţionat. - Bine Ioane. Directorul a sunat la ACA şi s-a confirmat că medicul veterinar Ion Ciuteanu a cumpărat un aparat de extras veninul. Care venin? Doar Ion Ciutanul şi cei de la ACA ştiau. Ziua următoare directorul şi asistentul l-au căutat pe doctorul Ion la Ciuta. Acesta nu se afla acasă. I-a întâmpinat soţia lui. - Bună ziua. - Bună ziua. - Ce mai face Ion, bungalóuri, a întrebat directorul? Nevasta lui Ion s-a gândit că e bine să confirme spusele directorului. - Da, bungalóuri. Fiind seară directorul şi asistentul au observat nişte furnici roşii urcându-se pe zidul casei doctorului Ion Ciuteanul. - Acesta chiar extrage venin de furnică roşie, a concluzionat doirectorul. A doua zi Ion Ciuteanul i-a făcut să creadă că adună şi ouă de cioară. În timp au priceput cu toţii că a fost o farsă. Altă dată Ion Ciuteanu şi-a pus în gând să-l însoare pe moşul Toma. Acesta avea în jur de 66 de ani. Era bun prieten cu Ion, atât de bun că a învăţat moşul să şi fumeze la acea vârstă înaintată. - Moşule Toma de ce nu te însori, l-a întrebat într-o zi Ion? - Am 66 de ani, Ioane. - Şi nu ţi-ar prinde bine o femeie la casă? 57


Pr. Ion Turnea Reflecţii

- Mi-ar prinde bine Ioane, dar nu există o astfel de femeie. - De ce nu te uiţi tu la Măriuţa? - Nu se uită ea la mine. - Eu aranjez totul dar trebuie să-mi promiţi că nu dai înapoi. - Bine Ioane. Ion Ciutanu cum a zărit-o pe Măriuţa a şi oprit-o la vorbă. - Ce mai faci mătuşă Măriuţo? - Cu bătrâneţele mele domnule doctor. - Măriuţo, nu vrei tu pe moşul Toma? - Pe Toma? Nu se uită el la mine. - Eu o să vin în seara aceasta la tine în peţit cu moşul Toma. Să pregăteşti ceva de mâncare. A făcut Măriuţa supă, sarmale, friptură, prăjitură. Cei doi bătrâni au rămas împreună. Moşul Toma nici nu s-a obişnuit bine cu noua lui viaţă că s-a îmbolnăvit grav. Singura soluţie era o intervenţie chirurgicală. Ion Citeanu l-a convins cu mare greutate pe moşul Toma să se opereze. - Doar aşa o să mă operez Ioane, dacă stai şi tu cu mine în sala de operaţie. Ion Ciuteanu nu a asistat niciodată la operaţia unui om. A fost prima operaţie de acest gen la care a asistat şi ultima. Nu şi-ar fi dorit să opereze niciodată vreun om. Moşul Toma şi-a revenit după operaţie, deşi Ion Ciuteanu nu a crezut că o să se mai ridice viu de pe masă la câte tăieturi şi cusături a suportat. A fost şi Ion Ciutanu un om, un om adevărat care a trăit cu pasiune fiecare clipă a vieţii sale.

58


Pr. Ion Turnea Reflecţii

24. ŞI-AU SCRIS ETERNITATEA ÎN FAPTE Un loc ce a adunat în sânul său pentru eternitate mari personalităţi este cimitirul Sfântul Ioan Botezătorul din Caransebeş. Episcopul Ioan Popasu (1808 Braşov - 1889) este una din marile personalităţile înmormântate în cimitirul Sfântul Ioan Botezătorul din Caransebeş. Începând cu anul 1864 a fost reînfiinţată Episcopia Caransebeşului. Ioan Popasu, protopop de Braşov, a fost ales Episcop al Caransebeşului. Ajuns episcop de Caransebeş a reuşit să mute Institutul Teologic de la Vîrşeţ, a pus bazele Institutului Pedagogic, a înfiinţat o tipografie. Pentru prima dată ziarul Episcopiei Caransebeşului, Foaia Diecezană, a văzut lumina tiparului. Seminarul Teologic din localitatea Caransebeş îi poartă cu mare cinste numele astăzi. După moartea sa, în 1889 a fost hirotonit ca Episcop al Caransebeşului Nicolae Popeea (1826 Satulung, Braşov - 1908. Episcopul Nicolae Popeea a ajutat biserica ortotoxă română din Transilvania să se ridice. A fost fondatorul Asociaţiunii transilvănene (ASTRA). În 1894 a fost ales membru ordinar al Academiei Române. La 26 iunie 1908 a trecut în veşnicie şi a fost înmormântat în cimitirul Sfântul Ioan Botezătorul. Filaret Musta (1839 Văliug, Caraş Severin - 1930) a fost profesor şi director al Institutului Teologic din Caransebeş (18701888). În anul 1871 a fost hirotonit diacon, după un an presbiter, începând cu anul 1875 a intrat în monahism primind numele de Filaret, prenumele său fiind Filip. După intrarea în monahism a devenit protosincel, iar în 1902 arhimandrit. A fost un mare om de ştiinţă. Facultatea de Teologie din Cernăuţi i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Printre marile personalităţi înmormântate în cimitirul Sfântul 59


Pr. Ion Turnea Reflecţii

Ioan Botezătorul din Caransebeş se află şi Traian Doda (18221895). Originar din comuna Pîrlipeţ, judeţul Caraş Severin a urmat cursurile elementare la Bozovici şi Mehadia, fiind repartizat la Şcoala Regimentară din Caransebeş ca mai apoi să urmeze cursurile Academiei Militare Wienerneustadt pînă în anul 1842 când a fost repartizat la regimentul de graniţă Caransebeş cu gradul de sublocotenent. A fost numit pe urmă căpitan în 1848, maior în 1857, locotenent-colonel în 1860, general de brigadă în 1870. Traian Doda a respectat drepturile naţionale, politice şi economice ale românilor toată viaţa. Generalul Teodor Seracin (1836-1901) s-a născut la Caransebeş, fiul sublocotenentului Ion Seracin şi a Mariei. A ocupat diverse funcţii militare atât în regimente cât şi la Viena în Ministerul de război. A iubit învăţământul românesc şi a donat din colecţia sa cinegetică multe exemplare Institutului Pedagogic din Caransebeş. Generalul Mihail Trapşa (1838 Lăpuşnicel, Caraş Severin 1896) odihneşte şi el în cimitirul Sfântul Ioan Botezătorul din Caransebeş. Eugenia Ştefănigă (1948 Caransebeş, Caraş Severin - 1986), doctor în chimie, se odihneşte alături de alte mari personalităţi în cimitirul Sfântul Ioan Botezătorul din Caransebeş. A participatz la nenumărate simpozioane atât în ţară cât şi în strănătate, fiind foarte apreciată în Anglia, Israel, Ungaria, America etc. Constantin Diaconovici Loga (1770 Caransebeş, Caraş Severin - 1850), absolvent al Facultăţii de Drept la Budapesta, profesor de gramatică şi stilistică la Preparandia din Arad, director al Şcolilor Naţionale din Regimentul de graniţă românobănăţean nr. 13 din Caransebeş a fost preocupat de însuşirea corectă a scrierii şi vorbirii în limba română. Învăţătorul Iuliu Vuia (1865 Felnac, Timiş - 1933) şi-a dedicat viaţa activităţii de cercetare, publicistică şi semnatar de manuale şcolare. A colaborat cu numeroase ziare, reviste. A publicat 60


Pr. Ion Turnea Reflecţii

lucrări precum Contribuţii la istoria culturii naţionale, Districtus Walachorum. Nicolae Cornean s-a născut la Zăgujeni, judeţul Caraş Severin. Între anii 1923 1926 a urmat cursurile Institutului Teologic Diecezan din Caransebeş apoi Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost Consilier Cultural al Episcopiei Caransebeşului, Redactor şef al Foii Diecezane. A publicat cartea Monografia Eparhiei Caransebeşului. S-a stins din viaţă în iulie 1984. Alte mari personalităţi ce se odihnesc în cimitirul Sfântul Ioan Botezătorul din Caransebeş sunt profesorul de limba română Matei Armaş (1897 Petnic, Caraş Severin - 1972), poetul Ioan Constantinescu cu pseudonimul Lucian Costin (1897 Lisaura, în apropiere de Suceava - 1951), profesorul şi publicistul Patriciu Drăgălina (1849 Borlova, Caraş Severin - 1917), profesorul Ioan Ionaşiu (1836 Sinteşti - 1899), profesorul, scriitorul şi culegătorul de folclor Mihuţa Nichifor (1927 Zerveşti, Caraş Severin - 1982), medicul şi scriitorul Leo Mureşan (1846 Sângeorz, lângă Năsăud - 1894), profesorul şi avocatul Ioan Nemoianu (1847 Agadici - 1906), prof. dr. şi scriitor Iosif Olariu (1859 Măidan, Caraş Severin - 1920), profesorul Gheorghe Petrescu (1852 Scăiuş, Caraş Severin - 1923), profesorul, scriitorul şi protopresbiterul Ştefan Pop (1866 Dălineşti, Timiş 1947), medicul Constantin Popasu (1855 Braşov - 1933), profesorul de muzică şi compozitorul Antoniu Sequens (1865 Chotebor în Boemia - 1938), profesorul, directorul şi scriitorul Ştefan Velovan (1852 Rusca Montană, Caraş Severin - 1932), învăţătoarea Elena Biju (1868 Caransebeş Caraş Severin - 1943), învăţătorul şi scriitorul Pavel Jumanca (1886 Caransebeş, Caraş Severin - 1975), învăţătorul Gheorghe Neamţu (1882 Porumbacu, Sibiu - 1962), directorul şi protopopul Nicolae Andreevici (1827 Caransebeş, Caraş Severin - 1886), preotul Liviu Corneanu (1892 Apadia - 1932), profesorul şi protopopul Andrei Ghidiu (1849 Deta - 1937), colonelul şi directorul 61


Pr. Ion Turnea Reflecţii

Tipografiei şi librăriei diecezane Petru Babeu (1870 Caransebeş, Caraş Severin - 1927), căpitanul şi profesorul Şcolii Militare din Caransebeş Gheorghe Băcilă (1848 Dalboşeţ, Caraş Severin 1901), profesorul şi inginerul Demetru Miculescu (1802 Armeniş, Caraş Severin - 1886), căpitanul Ilie Pepa (1925 Domaşnea, Caraş Severin - 1886), profesorul şi căpitanul Iosif Seracin (1824 Caransebeş, Caraş Severin - 1887), căpitanul Iancu Temeş (1830 Bolvaşniţa, Caraş Severin - 1897), maiorul Gheorghe Trica (1848 Cârpa, astăzi Valea Timişului, Caraş Severin - 1921), muzicianul Achim Alionte (1874 Caransebeş, Caraş Severin - 1912), redactorul şi scriitorul Ioan Bartolomeu (1835 Sinion-Făgăraş - 1906), muzicianul Gheorghe Bona (1878 Caransebeş, Caraş Severin - 1941), absolvent al Facultăţii de drept şi mare politician Constantin Burdea (1861 Caransebeş, Caraş Severin - 1924), cântăreaţa Sidonia Burdea (1884 Caransebeş, Caraş Severin - 1955), scriitorul Cornel Corneanu (1884 Apadia, Caraş Severin 1960), Ilie Curescu (1838 Domaşnea, Caraş Severin - 1904), militar, ofiţer, fondator al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Caransebeş, Elena de Iacobici numită în Caransebeş „singurul bărbat din oraş la acea vreme“, luptătoare împotriva nedreptăţilor petrecute în Comunitatea de Avere din Caransebeş, teologul Ştefan Jianu (1887 Alibunar, Iugoslavia 1918), avocatul George Labonţiu (1878 Caransebeş, Caraş Severin 1960), doctor în drept, Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, Antoniu Marchescu (1899 Feneş, Caraş Severin - 1978), publicistul Aurel Moacă (1874 Caransebeş, Caraş Severin 1957), Cumbria Murgu (Pungilă), soţie de militar (1789 Bănia, Caraş Severin 1870), avocatul Ştefan Petroviciu (1859 Jabăr, Timiş - 1922), avocatul Isac Rădulescu (1896 Cruşovăţ, Caraş Severin - 1978), avocatul Dimitrie Sgaverdia (1887 Caransebeş, Caraş Severin - 1958), pictorul Trifon Achimescu, pictorul Gheorghe Baba (1863 Caransebeş, Caraş Severin - 1960), pictorul Ioan Băleanu (1886 62


Pr. Ion Turnea Reflecţii

Văliug, Caraş Severin - 1948), pictorul (Bartolomeu Delliomini 1864 Luncani 1930), primarul George Băiaşu (1814 Caransebeş, Caraş Severin - 1904), contabilul Constantin Călţun (1885 Caransebeş, Caraş Severin 1961), prof. Romulus Ciric (1910 Var, Caraş Severin - 1994), avocatul Nicolae Ştefănigă (1910 Glimboca, Caraş Severin - 1994) prof. dr. Dimitrie Cicolea (1874 Şipet, Timiş - 1963). Dimitrie Cicoloea s-a remarcat şi ca sriitor. Aceşti mari oameni şi-au scris eternitatea prin faptele lor găsindu-şi odihna în cimitirul Sfântul Ioan Botezătorul din Caransebeş. Bibliografie: Liviu Groza, Oameni care au fost, Ediţia a II-a, Tipografia S.C. Drago Print, Lugoj, 1955.

63


Pr. Ion Turnea Reflecţii

25. PIETRE SFĂRÂMATE Era o zi înnorată de toamnă. Norii se sfărâmau în bucăţi şi se pierdeau în văzduh. O ploaie măruntă şi rece frământa pământul. Bucăţile de nori nu-şi mai puteau opri lacrimile. Atâtea lacrimi au vărsat norii, încât imaginea lor a început să se proiecteze la mine în suflet. Sunt mulţi nori acolo iar acum umezeala pare să caute fisuri prin colţul ochilor. Bucăţile de nori mi-au amintit de imaginea unor pietre. Demult un zidar a adunat pietre din râu. Le-a ales pe cele mai şlefuite. La un moment dat a zărit o piatră imensă ce trona în partea dreaptă a albiei râului. S-a uitat spre ea ironic. Nu-i prea vedea rostul. Piatra aceasta părea ninsă de amarul timpului. Zidarul s-a gândit că este timpul să-i curme existenţa. Pietricelele tinere aveau un luciu atât de nevinovat. Nu aveau ele prea multă experienţă de viaţă dar promiteau mult. Zidarul avea în plan să le utilizeze pentru cele mai trainice fundaţii. Plictisit de imaginea pietrei imense zidarul şi-a luat uneltele şi s-a apropiat de ea. S-a gândit că dacă ar sfrâma-o în mai multe bucăţi ar putea să o urnească din albia râului. Bucăţelele de piatră sfărâmată le-ar putea rupe în altele mai mici pe care să le utilizeze în construcţii. Imensa piatră păstra multe taine. Ea s-a împărtăşit zeci de ani din apele reci ale râului. Avea rostul ei în acel colţ de natură, rost pe care zidarul nu-l observa. Zidarul a considerat că a sosit timpul să-i ia acest drept. Apa i-a bucurat suficient sufletul pietrei. Cu fiecare împărtăşanie a pietrei cu apa râului credinţa i se întărea, devenea mai puternică. Prima încercare a zidarului de a sfărâma piatra pe mijloc a dat greş. Piatra avea rădăcini puternice în albia râului. Văzând cât este de îndărătnică piatra, zidarul s-a gândit că atât de mult o s-o necăjească până va reuşi s-o frângă bucăţi. Bucăţile la rândul lor o să le fărmiţeze în altele sute fără a le mai utiliza nici în construcţii. Astfel va reuşi să se răzbune pe piatra ce nu l-a ascultat, pe piatra 64


Pr. Ion Turnea Reflecţii

ce nu s-a supus uneltelor lui, pe piatra ce nu şi-a plecat învinsă capul, pe piatra ce a rămas statornică locului în care râul şi-a înălţat stropi uriaşi de lacrimi în văzduh. Zidarul a fost udat de seva vieţii dar nu a înţeles că trebuie să se oprească. Vrednică, nevrednică, zidarul nu avea dreptul să-i fure pietrei împărtăşania cu râul. A continuat să lovească piatra în toate încheieturile până ce făptura acesteia a fost crăpată în zeci de bucăţi. O lovitură mai trebuia să-i dea zidarul pietrei şi o biruia. Lovitura îi putea lua dreptul pietrei de a se mai împărtăşi din apele râului şi pe viitor din arta vreunei construcţii. Nu s-a oprit zidarul nici în ultimul ceas. I-a dat lovitura finală. Apa râului şi-a dat drumul la vale cu toată furia. Se pare că piatra ţinea piept apei şi aceasta nu inunda câmpia. Zidarul a fost luat de apă şi a murit. Pe malul râului zăceau zeci de pietre sfărâmate.

65


DESPRE MINE Nume: Turnea Prenume: Ion Date biografice: M-am născut în localitatea Bolvaşniţa în ziua de 6 august 1956, jud. Caraş-Severin. Sunt absolvent al Institutului Teologic din Sibiu şi licenţiat în drept bisericesc.

Date personale: Domiciliul: localitatea Caransebeş, judeţul Caraş Severin. Adresă mail: pr.ion_turnea@yahoo.com Activitate socio-profesională: preot, scriitor. Activitate cultural-literară: I. Am publicat până în prezent cărţile: 1. Albinăritul între pasiune şi afacere, Editura Dalami, Caransebeş, 2011. 2. Cuvinte pentru suflet, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012. 3. Dor de rădăcini Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012 4. Monografia localităţii Peştere, judeţul Caraş Severin, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012. 5. Singur, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2013. 6. Simetrie, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2013. 7. Corabia, Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2013. Publicaţii mai am şi în revistele: 66


-

Vatra Veche Brăila. Slova creştină Maramureş. Slova copiilor Maramureş. Glas comun Maramureş. Constelaţii diamantine Craiova. Ecou de timp Oţelu Roşu. ziarul Caraş Severin în şapte zile.

Recenzii am în: revista ART-EMIS. Observatorul fondat în 1990 publicaţie on-line. revista Glas comun. NORD-LITERAR, anul XI - nr. 2 (117), FEBRUARIE2013. - Anuarul Ligii Scriitorilor, 2013. - Ziarul Caraş Severin în şapte zile.

-

Site-uri culturale: - www.apiculturaionturnea.elzumina.ro - www.religieionturnea.elzumina.ro Fac parte din organizaţii culturale: Sunt membru în Liga Scriitorilor, Filiala Banat-Timişoara.

67


CUPRINS: 1. CHEIA ............................................................................ p. 3 2. LACĂTUL...................................................................... p. 5 3. LIBERTATEA, DREPTUL FIECĂRUI OM ................... p. 7 4. DINCOLO DE OGLINDĂ ............................................. p. 9 5. DRAGOSTEA, ADEVĂRATA ENERGIE A VIEŢII..... p. 11 6. MULTELE FEŢE ALE NEDREPTĂŢII ......................... p. 12 7. FRUNZE MOARTE ...................................................... p. 15 8. OPRIREA PLĂŢII LUCRĂTORILOR ........................... p. 17 9. BĂNUŢUL VĂDUVEI .................................................. p. 19 10. SĂ NU MAI DEZGROPĂM MORŢII ............................. p. 21 11. DRUMUL OMULUI ÎN VIAŢĂ .................................. p. 22 12. LA GALOP PRIN VIAŢĂ ............................................ p. 25 13. GLASUL CLOPOTELOR ............................................ p. 26 14. SÂMBURELE .............................................................. p. 27 15. PASIONAT DE APICULTURĂ .................................... p. 30 16. SĂNĂTATEA ALBINELOR, UN PAS IMPORTANT ÎN OBŢINEREA PRODUSELOR APICOLE ........................................................................... p. 34 17. VIAŢA FAMILIEI DE ALBINE ÎN SEZONUL RECE p. 35 18. SCRIITORUL PETRU ANDRAŞ UN MODEL REPREZENTATIV PENTRU FIECARE ........................... p. 38 19. PR. NICOLAE RĂDULESCU, UN MODEL DE DĂRUIRE SUFLETEASCĂ ................................................................ p. 41 20. DRUMUL SPRE STELE .............................................. p. 43 21. CUVÂNT DESPRE SIMETRIE ................................. .. p. 45 22. ROMANUL „SIMETRIE” UN MOD DE VIAŢĂ ....... p. 47 23. ION CIUTANU ............................................................ p. 52 24. ŞI-AU SCRIS ETERNITATEA ÎN FAPTE .................. p. 59 25. PIETRE SFĂRÂMATE ................................................ p. 64 DESPRE MINE ................................................................. p. 66

68



Reflectii