Page 1

inliniedreapt a.net

http://inliniedreapta.net/retragerea-centralilor-si-ascensiuneaperifericilor/

Retragerea “centralilor” și ascensiunea “perifericilor” NEAGU DJUVARA – Civilizaţii şi tipare istorice – Editura Humanitas, 2008 “La drept vorbind, când o civilizaţie intră în decadenţă, procesul este în general ireversibil. Să mi se ierte o comparaţie trivială: o civilizaţie în dezagregare aminteşte de fenomenul, binecunoscut gospodinelor, al “maionezei care se taie”. Principiul unificator, liantul, dispare subit. Pentru a o “drege”, trebuie reluat de la capăt procesul şi adăugate alte ingrediente – dar atunci vom avea altceva… Anumiţi antropologi au întrebuinţat termenul de oboseală culturală pentru a caracteriza fenomenul, aparent misterios, de scădere a puterii creatoare şi chiar a instinctului de coeziune, observat în anumite societăţi care au devenit subit incapabile să facă faţă exigenţelor mediului sau presiunii exercitate de alte grupuri. Eu prefer să vorbesc de oboseala psihologică pentru a sublinia că fenomenul nu este propriu numai colectivităţilor sau societăţilor complexe, dar că-l regăsim la nivelul celor mai mici unităţi, până la individ… sub efectul oboselii psihologice, se dovedeşte că există cu atât mai puţine şanse a te distinge tu însuţi cu cât există mai multe generaţii care s-au distins înaintea ta… Am zăbovit puţin asupra procesului de oboseală psihologică la nivelul unor spiţe sau neamuri … pentru că el lămureşte fenomenul asemănător care se produce la nivelul societăţilor mai complexe: naţiuni şi civilizaţii. La acest nivel, una dintre cele mai caracteristice manifestări ale oboselii psihologice este fenomenul de retragere progresivă a “centralilor” şi de ascensiune progresivă a “perifericilor”, atunci când societatea complexă atinge faza ei de decadenţă. Numesc centrali, în interiorul unei culturi date, elementele etnice sau sociale, adesea o minoritate, care au iniţiat această cultură şi au dat naţiunii stilul ei, coloratura ei particulară; perifericii, elementele care s-au aglomerat ulterior în această cultură, uneori împotriva voinţei lor, şi a căror participare la conducerea statului n-a fost admisă decât târziu… Nu presiunea perifericilor îi izgoneşte pe centrali, ci golul lăsat de centrali îi atrage pe periferici…Nu trebuie să ne înşelăm:fenomenul retragerii centralilor şi al ascensiunii perifericilor nu este o cauză a decadenţei


societăţilor, ci doar unul din simptomele ei. El nu este o boală; el nu reprezintă nici chiar una dintre manifestările ei esenţiale, ci pur şi simplu un semn exterior, uşor de recunoscut (la fel cum apariţia petelor roşii pe pielea abdomenului nu este cauza pojarului, ci numai una dintre manifestările lui, care facilitează dignosticul). Altfel spus, nu pentru că puterea se află în mâinile centralilor o anumită cultură este în perioada de ascensiune, şi nu pentru că ea a căzut în mâinile perifericilor cultura e pe cale de dezagregare. Puterea este încă în mâinile centralilor tocmai pentru că o anumită societate se afla în perioada de ascensiune, după cum puterea va cădea în mâinile perifericilor tocmai când societatea va intra în dezagregare. În timp ce oboseala psihologică acţionează asupra primilor în sensul unei detaşări progresive de afacerile statului, se conturează o mişcare în sens invers, care îi impinge pe periferici spre asigurarea controlului asupra acestei puteri centrale, pe care mai întâi au urat-o, apoi au invidiat-o şi în sfârşit au dorit-o făcând eforturi s-o acapareze, nu pentru a o distruge, ci dimpotrivă pentru a-i întârzîia agonia. Pe de o parte, elementele vechi ale acelei societăţi rămân ataşate, cu disperare, de “stilul lor”, de unde rezultă atât neîncrederea instinctivă faţă de străin şi refuzul de a-l admite în interiorul grupului dacă el nu este vădit capabil de o asimilare totală, cât şi reactia de ură şi de violenţă faţă de un grup alogen atunci când e considerat, pe drept sau nedrept absolut inasimilabil (mai ales din motive rasiale sau religioase). Pe de altă parte această cultură se epuizează şi sfârşeşte prin a fi sterilă dacă rămâne închisă în sine. Singura şansă de supravieţuire este absorbţia progresivă a elementelor alogene şi aceasta nu se poate face decât cu preţul unei modificări sensibile a “profilului etnic” şi deci în mod necesar a “stilului”. Plecarea Centralilor şi ascensiunea Perifericilor în Imperiul Roman Câteva cifre: din 108 consuli care se succed de la 200 la 146 î. Hr., numai patru sunt homines novi. În o sută de ani, de la 233 la 133, cele două sute de locuri de consul sunt ocupate de 58 de familii, printre care Cornelii dau 22 de consuli,… Aemilli şi Fulvii câte 11, Postumii şi Claudii Marceli câte 9, Claudii patricieni şi Sempronii câte 8 etc. Dintre 58 de familii, 13 ocupă peste jumătate din cele 200 de locuri, şi 5 dintre ele peste o treime. Nu se mai poate spune că Senatul domină Roma. În realitate chiar Senatul este dominat de un mic grup de familii nobile…Acestea sunt familiile de imperatores care l-au învins pe Hannibal şi care au condus legiunile victoriose în Africa, Macedonia şi Asia. Acum urmează să insistăm asupra unui alt fenomen: acela al progresivei dispariţii din posturile supreme mai întâi a nobililor, apoi a romanilor, în sfârşit a tuturor italicilor…În total, în trei sute de ani, de la ascensiunea la tron a lui Traianus, în 98(e.n.), până la moartea lui Theodosius în 395(e.n.) – data pe care am adoptat-o ca dată limită a “imperiului universal” al Romei – din 52 de împăraţi numai 10 sunt italici (aproape toţi fiind personaje de plan secund, interimari, care au domnit în total mai puţin de 25 de ani!). Să mai adăugam la aceasta că în secolul al IV-lea (e.n.) armata aproape că nu mai număra italici în rândurile ei şi că funcţiile cele mai înalte nu mai revin unor provinciali (mai mult sau mai puţin amestecaţi), ca în secolele al II-lea şi al III-lea, ci unor barbari. În privinţa puterii civile (puterea reală, pe urmele împăratului), ea se afla, deja în mare masură din secolul I (e.n.), în mâinile sclavilor şi ale străinilor.”


Un “pojar” mortal Acum 50 de ani, generalul Charles De Gaulle – “un Talleyrand care-şi afişează convingerile” (Cioran) – spunea: “Nu trebuie să ne ferim de cuvinte. Este foarte bine că există francezi galbeni, francezi negrii, francezi mulatrii. Ei sunt dovada că Franţa, conform vocaţiei sale universale, este deschisă tuturor raselor. Dar cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa. Noi suntem înainte de toate un popor de rasă albă, de cultură greacă şi latină şi de religie creştină. Astea nu sunt poveşti! Ia-ţi văzut pe musulmani? Le-aţi privit turbanele şi djelabalele? Vedeţi bine că nu sunt francezi! Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul, agitaţi sticla şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi! Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci? Daca îi integrăm, dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom impiedica să vină în metropolă, atât timp cât nivelul de viaţa de aici este atât de ridicat? Satul meu natal nu se va mai numi Colombey – Două Biserici, ci Colombey – Două Moschei!”. Observăm că De Gaulle era unul din puţinii “centrali” care încă nu obosise psihologic. El n-a mai apucat să vadă cum “organismul francez” a absorbit, până azi, zece milioane de musulmani şi peste două mii de moschei – zece milioane care “mâine vor fi douăzeci şi poimâine patruzeci de milioane”.N-a mai apucat să vadă cum o mare de steaguri tunisiene, algeriene şi marocane – şi niciun steag francez – îşi tălăzuia bucuria, acoperind Place de la Concorde şi Champs Elysee, în cinstea victoriei în alegeri a unui “central” ce intră în Palatul Elisee “purtat pe umeri” de “perifericii” care l-au votat în proporţie de 93%(!) – clasa politică franceză “călărind” valul uriaş al imigraţiei musulmane asemeni unui surfer iresponsabil ce speră să ajungă pe o plajă luxuriantă, dar care, probabil, îşi va sfârşi cursa dementă, prăbuşit de val, în “raiul” lui Mahomed. N-a mai apucat să vadă cum, “mâine”, perifericii îl vor alege pe unul de-al lor. N-a mai apucat să vadă cum uleiul se transformă, treptat-treptat, în oţet! Acum aproape 50 de ani, Enoch Powell – văzând cum naţiunea britanică privea liniştită de pe metereze apropierea uriaşului val de “periferici” – a spus : “Este ca şi cum ai privi o întreagă naţiune lucrând de zor la înălţarea propriului rug funerar”. Enoch Powell, unul dintre puţinii “centrali” care nu a vrut să facă “pasul înapoi”, n-a mai apucat să vadă cum lorzii Mohamed Şheikh şi Nazir Ahmed s-


au aşezat pe locurile unde altădata au stat lordul George Nathaniel Curzon şi alţii asemenea lui; na mai apucat să audă cuvintele ministrului englez Şhahid Malik: “…în 2009 vom avea 8 deputaţi musulmani, iar în 2014 vom avea 16 deputaţi musulmani. În acest ritm întreg parlamentul va fi musulman. Sunt încrezător că Primul Ministru, cu voia lui Allah, va fi de acum în 30 de ani un prim ministru ce va avea aceeaşi credinţă cu mine.” Neagu Djuvara vorbea despre “progresiva dispariţie din posturile supreme mai întâi a nobililor, apoi a romanilor, în sfârşit a tuturor italicilor”. Tipare istorice! Johan François graaf van Hogendorp van Heeswijk 1813-1824, Marinus Cornelis Bichon van IJsselmonde 1824-1845, Johan Frederik Hoffman 1845 -, Joost van Vollenhoven 1866 -, Sjoerd Anne Vening Meinesz 1881-, Pieter Lycklama à Nijeholt 1891-, Frederik Bernard s’Jacob 1893-, Alfred Rudolf Zimmerman 1906-, Johannes Wytema 1923 -, Pieter Droogleever Fortuyn 1928-, Pieter Oud 1938-, Frederik Muller 1941-, Pieter Oud 1945-, Gerard van Walsum 1952-, Wim Thomassen 1965-, André van der Louw 1974-, Bram Peper 1982-, Ivo Opstelten 1999-2009. Cu Ivo Opstelten se încheie lista “centralilor” care au fost primarii Rotterdamului în ultimii 200 de ani; cu marocanul Ahmed Aboutaleb începe lista “perifericilor” ce vor conduce orasul înfiinţat la 1270 şi în care olandezii de baştină mai reprezintă încă 55% din populaţie. De la Guvernatorul General al Indoneziei Jan Pieterszoon Coen – care îi înfrângea pe musulmani la 1629 – la musulmanul Ahmed Aboutaleb – care îi conduce, din 2009, pe cetăţenii Rotterdamului! Că “oboseala psihologică a unei societăti se manifestă mai întai în domeniul politic” (Neagu Djuvara) ne-o demonstrează şi faptul că, dacă în 1989 în parlamentul bruxellez nu era niciun “periferic”, azi, 21,3% din locuri sunt ocupate de musulmani, deputata Mahinur Ozedemir fiind şi prima politiciană din Europa purtătoare a vălului islamic. Şi guvernul bruxellez se poate mândri că şia deschis porţile în faţa “perifericilor” – Fadila Laanan şi Emir Kir fiind deja membri ai executivului. Rusia nu se mândreşte – ca Norvegia – că o musulmană a ocupat funcţia de ministru al culturii şi nici că Duma este împănată de “periferici”, asemeni Bundestagului sau parlamentului suedez. Deocamdată, nici nu are de ce s-o facă! Dimpotrivă, vice-premierul rus Dmitri Rogozin îşi atenţionează critic vecinii: “Spaţiul cultural european este pe cale să fie redus de culturile venite din sud. Berlinul nu a ajuns oare al treilea oraş turc din lume? Dacă vrem să integrăm alte culturi nu trebuie să ne pierdem propriile valori culturale”. S-ar părea, ascultându-l pe Dmitri Rogozin, că “centralii” ruşi nu au de gând să se predea; să nu uităm însă că ruşii au inventat potemkiniadele, în spatele cărora îşi ascund, de sute de ani, mizeria, neîmplinirile şi înfrângerile. Dacă Berlinul este al treilea oraş turc din lume, atunci Moscova – dar Rogozin n-o mai spune -, cu ai săi cca. 5 milioane de “periferici” (legali sau clandestini), este cel mai mare oraş musulman din Europa! Mărturie stau uluitoarele demonstraţii de forţă – din 2010 şi 2011- când, cu ocazia Ramadanului, întâi 55.000 şi apoi 170.000 de musulmani – reprezentanţii unei culturi venite din sud – şi-au întins covoraşele de rugăciune pe străzile capitalei ruse! Spuneam atunci că prosternarea lor nu e semnul rugăciunii, ci al


victoriei! În Rusia, perifericii îşi urmează drumul încercând să umple golul lăsat, la propriu, de centrali – “Rusia Albă” se află într-o prăbuşire demografică de nestăvilit, studiile ONU arătând că în 2050 va avea cca. 108 milioane de locuitori (140 milioane azi), dintre care mai mult de 40% vor fi musulmani – iar centralii sunt mult mai puţin vocali în interiorul, decât sunt în exteriorul ei. “Noi credem că aici suntem la noi acasă. Poate voi sunteţi străinii. Suntem la noi acasă şi vom instaura regulile (Şharia) care ne convin, fie că vă place sau nu. Toate încercările de a ne impiedica vor atrage după ele o ripostă sângeroasă… Vom îneca Moscova în sânge”. Astfel şi-a încheiat avocatul musulman Daguir Khassavov interviul acordat, la oră de maximă audienţă, televiziunii moscovite REN TV. Nu, n-a fost împuşcat în scara blocului, a doua zi sau în zilele următoare, aşa cum probabil v-aţi aştepta. Pavel Odintsov, purtătorul de cuvânt al Curţii Supreme a Rusiei, l-a sfătuit pe avocat “să-şi cântărească mai bine declaraţiile publice”, în timp ce Vsevolod Tchaplin – preşedintele Departamentului Sinodal pentru Relaţiile Bisericii cu Societatea – n-a exclus ipoteza unei legalizări a tribunalelor islamice. “Nu trebuie să împiedicăm comunitatea musulmană să trăiască după propriile sale reguli”, a mai spus el! Ascultându-i, înţelegem poate mai bine de ce Istoria urmează supusă Demografia! Neagu Djuvara scria în urmă cu patruzeci de ani: “O singură ipot eză, încă o dat ă, mi se pare t ot al improbabilă: ca civilizaţ ia occident ală să se redreseze şi ca popoarele care au creat -o să redea lumii o nouă eră de juvenilă creaţ ie. Niciodată nu am văzut apărând atâtea lucrări şi articole despre soarta civilizaţiei noastre, ceea ce constituie dovada neîndoielnică a unei interogaţii neliniştite şi generalizate. În pofida simptomelor grave de tulburări, cele mai multe dintre răspunsuri rămân uimitor de optimiste, pentru că cei mai mulţi autori… pleacă de la postulatul, dezminţit de întreaga istorie, şi anume că o civilizaţie este indefinit perfectibilă. Tocmai contrariul este adevărat: o civilizaţ ie, adică o mare unit at e polit ico-cult urală “invent at ă” şi const ruit ă de un grup de popoare mai mult sau mai puţ in înrudit e, nu poat e să nu at ingă un grad de oboseală de la care plecând ea piere în mod necesar”. Nu ştiu dacă ‘Legea retragerii progresive a “centralilor” şi a înlocuirii lor concomitente de către “periferici”, formulată de către Neagu Djuvara în cartea “Civilisations et Lois Historiques” ‘ – carte apărută în 1975 -, a stârnit în rândul cititorilor ei de atunci comentarii polemice, neîncredere sau, dimpotrivă, a găsit înţelegere şi aprobare. Ce stiu este că “Legea” şi “Tiparele Istorice” ale lui


Djuvara, citite azi, îl fac pe cel înzestrat măcar cu un dram de raţiune să privească, cel puţin cu un fior de nelinişte, în ochii unui Trecut care poate să devină, în realitate, Viitorul. Putem observa deja, cât de mult s-au extins “petele unui pojar” ce se va dovedi mortal!

inliniedreapta.net-Retragerea_centralilor_i_ascensiunea_perifericilor  
Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you