Page 1

inliniedreapt a.net

http://inliniedreapta.net/dereferinta/purificarea-lumii-2/

Purificarea lumii (2) prima parte

Ideologii totalitare: Precedente Lucrarea lui Hannah Arendt, Originile Totalitarismului, este cea mai importantă operă despre natura ideologiei totalitare. Pentru ea, totalitarismul este aplicarea unei logici fixe ce permite iniţiaţilor înţelegerea felului în care prezentul se potriveşte în făgaşul istoriei. O astfel de perspectivă ideologică relevă un trecut decadent pe cale de a pieri, explică modul în care prezentul deschide o oportunitate de schimbare radicală şi prezice viitorul ideal. Ideologul devine actorul de al cărui angajament feroce va depinde cotitura istorică. Datorită îndoctrinării ideologice (tabere naziste pentru tineret sau lagăre comuniste de re-educare, de exemplu) aderentul va dezvolta un simţ rafinat de percepţie al impulsului istoric în evenimentele de zi cu zi şi va detecta secrete şi conspiraţii acolo unde ochiul neiniţiatului nu vede nimic. Va asimila aşa de bine această logică încît evenimentele devin clare şi lipsite de ambiguitate. Surprize, complexitate, incertitudini şi chiar varietatea şi bogăţia din viaţa personală dispar. Echipat mental cu noua ideologie, el poate rămâne neatins de experienţa personală contrară, acesta fiind motivul datorită căruia intelectualii marxişti şi-au putut menţine adeziunea comunistă timp de decenii, după ce epurările, foametele genocidale şi gulagurile au devenit evidente pentru toată lumea. Reţineţi că discuţia este despre ideologia totalitară, nu despre regimul totalitar. Ceea ce constituie un regim totalitar este o întrebare importantă şi mult controversată. Scriitori după al doilea război mondial au oferit diverse definiţii. Regimuri comuniste, naziste şi altele de factură fascistă elimină guvernul reprezentativ, urăsc cultura burgheză, stabilesc dictatura unui singur partid şi instaurează cultul personalităţii, construiesc proiecte masive cu armate faraonice de lucrători şi încearcă să pună în aplicare conformismul, prin îndoctrinare şi intimidare. Afişează militarism, belicozitate, xenofobie, iredentism şi dispreţ pentru cultura burgheză. Expediază în lagăre de concentrare şi exterminare în masă nu numai duşmani individuali, ci întregi categorii de persoane. Însă regimurile totalitare sunt variate şi de aceea istoricii nu sunt deloc unanimi în clasificarea lor. Ceea ce este în joc pentru noi este ideologia, logica fixă ce motivează o mişcare politică şi care într-o bună zi ar putea să legitimizeze un regim politic la putere. Putem să discutăm în mod rezonabil despre o ideologie, chiar dacă nu a reuşit încă să instaureze un regim. Similaritatea dintre totalitarisme, de nemenţionat timp de decenii în compania cercetătorilor progresişti, se bucură încă o dată de atenţie academică, în parte datorită interesului de a compara genocidurile sovietice, maoiste, Khmer Rouge şi naziste. Noul efort a reînnoit aprecierea că


fascismul şi comunismul nu au avut doar regimuri similare, ci au împărtăşit, de asemenea, şi ideologii paralele. Fascismul şi comunismul au pretins amîndouă drept exclusiv de proprietate la cea mai mare utopie a secolului trecut, anume socialismul, şi fiecare a pretins că vorbeşte – prin partidul unic – în numele întregului “popor”. Amîndouă s-au străduit să circumscrie individul proiectului colectivist, fie că a fost vorba de fraternitatea internaţională a muncitorilor (al cărei triumf era garantat de ştiinţa socialistă), sau de o comunitate etnică aparte (a cărei supremaţii era garantată de ştiinţa de rasă). Pentru cei care deţin convingeri convenţionale cu privire la diviziunea stânga-dreapta, comparaţia este uimitoare: cum a putut exista teren intelectual comun între două mişcări militarizate care, în timpul perioadelor decisive, s-au duşmănit de moarte? Emilio Gentile scrie că, în timp ce ambele tipuri de totalitarism dispreţuiesc religia tradiţională, fiecare conferă statutul de sacru unui concept pământesc, cum ar fi naţiunea, sau rasa, sau proletariatul şi “exaltă preceptul etic suprem al vieţii publice”. Acest concept “devine un obiect de venerare şi dăruire, chiar la punctul de sacrificiu de sine”. Mişcarea dezvoltă, de asemenea, un mit care prevede o “revoluţie antropologică”, în care oameni noi înfăptuiesc o schimbare cataclismică. Protagoniştii în fiecare mişcare au convingerea exaltată că ei sunt:

strămoşii unei umanităţi noi, constructorii unei civilizaţii noi, interpreţii unui adevăr nou, arhivarii diferenţierii între bine şi rău şi comandanţii destinelor celor prinşi în epopeea lor.

Convinşi că au această misiune unică, ei trebuie să motiveze ura faţă de adversari. Efectuează sau cel puţin legitimizează violenţă crudă şi îşi rezervă privilegiul de a modela scopul şi semnificaţia a milioane de vieţi. Scopul lor final, scrie Gentile, “este de a crea o civilizaţie nouă de-a lungul unor linii expansioniste dincolo de statul-naţiune.” Şi Roger Griffin descoperă un nucleu mitic în ideologia fascistă. El ajunge la concluzia că există într-adevăr o ideologie fascistă generică (nu numai manifestările istoric distincte ale fascismului italian, spaniol, german, etc.) şi că nucleul ei constă în mitul “palingenetic” – cuvântul se referă la reînnoirea sau naşterea repetată. Mitul afirmă că ridicarea din temelii a unei noi Rome glorioase este posibilă acum, pe fondul corupţiei şi degradării din prezent. Pentru Griffin, ideologia fascistă imprimă adepţilor ei sentimentul de a trăi un punct de cotitură iminent în istoria contemporană, când poziţia dominantă şi pretins falimentară sau degenerată a forţelor conservatoare, individualismului liberal şi


socialismului materialist vor ceda în cele din urmă, pentru a face loc unei noi ere în care naţionalismul vitalist va triumfa. Violenţa este necesară, pentru a depăşi degenerarea şi a elimina elitele parazitare ce au ţinut naţiunea în loc. Deşi concesii tactice pot fi făcute faţă de procesul parlamentar, scopul este de regenerare organică naţională – este anatema de a contesta partidul conducător sau de-a admite pluralitatea de crezuri. Pentru a accelera procesul, masele trebuie forjate într-o comunitate organică, epurate de contaminări şi învăţate eroismul şi autosacrificiul necesare pentru a realiza renaşterea colectivă. Cartea lui Griffin, publicată în 1991, atribuie mitul palingenetic şi speranţei marxist-leniniste de a crea omul nou comunist, dar numai în trecere şi, de altfel, nu are prea multe de spus despre comunism. Însă deja din 2002 Griffin devine explicit în menţionarea faptului că palingeneza formează nucleul mitic al unor regimuri variate precum România lui Ceauşescu, Libia lui Gaddafi şi Cambodia lui Pol Pot. Palingeneza cuprinde acum mitul creării unei noi societăţi, nu doar refacerea ei dintr-un trecut mitic (iar astfel adaugă acestui cuvânt o aură etimologică nejustificată). Comunitatea politică palingenetică nu mai are nevoie să fie naţionalistă. Această poziţie este consecventă cu ideile mai recente ale lui Griffin în care concepe o palingeneză transnaţională. În timp ce Griffin ajunge la concluziile sale în principal din studiul fascismului, Luciano Pellicani ajunge în esenţă la acelaşi rezultat în urma studiului comunismului. Pentru Pellicani, evenimentul zguduitor din perioada modernă a fost mişcarea mondială din secolul douăzeci în căutarea unui paradis apatrid şi fără clase. Forţa ei motrice a fost o pasiune sihastrică copleşitoare: de a răsturna ordinea existentă în scopul stabilirii unei lumi pure absolute şi abstracte. Instigatorii acestei pasiuni au fost intelectualii alienaţi care s-au bucurat de un privilegiu special oferit de modernitate, anume acela de a urmări o carieră profesională fără restricţii în domeniul ideilor. Pellicani afirmă că alienarea lor a provenit de la respectul scăzut al lumii capitaliste moderne faţă de utopiile lor, cu toate că, pentru intelectuali, aceste lumi imaginare erau în mod evident superioare ordinii existente. Dotaţi cu un aparat teoretic şi un jargon inaccesibil majorităţii, aceştia au revendicat ceea ce Pellicani numeşte o gnoză – o cunoaştere secretă şi speculativă a dinamicii istoriei – care să lumineze drumul către o societate transfigurată. Într-o lume coruptă şi abuzivă, gnosticii revoluţionari prezic o ruptură istorică, o desprindere cataclismică de trecutul degenerat, o revoluţie ce va remedia injustiţiile, “restaurând marea armonie universală distrusă de dorinţa de profit”. În plus, “gnoza ştie cum şi când lumea a


fost invadată de rău, ştie cum şi când va fi purificata” şi astfel, cei în posesia acestor cunoştinţe elevate pot funcţiona în rol de ghizi ai transfigurării sociale. Ei pot strânge masa de furioşi, dezavantajaţi, oprimaţi, deprimaţi, deconectaţi şi ofensaţi într-un marş menit să elibereze umanitatea, iar această eliberare să pună capăt sistemului diabolic din prezent. Marşul revoluţionar nu se îndreaptă numai spre o destinaţie ideal, ci proiectează şi inamicul pe care îl înfruntă. Pe lângă propagandă şi îndoctrinare, scrie Pellicani, “ura este un alt factor puternic de realizare a unităţii şi mobilizare”. Pellicani îl citează pe Maxim Gorky, marele autor simpatizant al bolşevicilor, pentru a explica faptul că motivele revoluţiei au fost pur umanitare. Însă deoarece umanitatea nu se ridică de obicei la înălţimea idealurilor celor care o iubesc, contraponderea necesară la dragoste e ura faţă de duşmanii umanităţii. Această ură are probabil mai multe consecinţe directe decât dragostea, deoarece umanitatea este abstractă, în timp ce duşmanii umanităţii sunt fiinţe vii reale care, cu o analiză corectă, pot fi uşor identificaţi şi luaţi în vizor. Pentru nazişti, duşmanii erau paraziţii rasiali. Sub marxişti-leninişti, aceştia au fost ţăranii necolectivizati, comercianţii şi antreprenorii sau alţi subiecţi ai paranoiei conducătorului. Iar sub comuniştii asiatici, duşmanii au fost orăşenii şi ţărănimea de mijloc. Lagăre, gulaguri şi omoruri în masă au fost necesare pentru înfăptuirea transfigurării sociale. Pentru Arendt, ideologia totalitară stabileşte o logică fixă prin care se poate interpreta prezentul. Pentru Gentile, impune o religie politică apocaliptică. Pentru Pellicani, este o gnoză revoluţionară. Se pune întrebarea dacă purificaţionismul mondial este o altă astfel de mişcare, predicând transformarea totală.

Numeroşii Marx În căutarea unui răspuns, o sursă potrivită este teoreticianul mişcării. În cazul socialismului militant, curiosul poate să meargă la Marx şi linia sa de discipoli pentru a încerca să înţeleagă purificaţionismul global. Însă acesta e doar un ajutor parţial, deoarece nu există niciun limbaj teoretic care să dea singur coerenţă mişcării. Autorii Hardt şi Negri merită o menţiune specială pentru amalgamarea teoretică. Ei susţin că mişcările sociale din prezent funcţionează pentru capitalismul global aşa cum proletariatul ar fi trebuit să funcţioneze pentru capitalismul industrial. Însă ei nu sunt Marx şi Engles, cel puţin nu încă. Principalii concurenţi teoretici sunt anarhişti, feminişti radicali, teorii ecologice şi analize ale sistemelor globale, fiecare chemând la schimbare globală. De asemenea, de luat


în seamă este şi o facţiune a teoriei critice germane (aceea a lui Herbert Marcuse), care acuză capitalismul occidental de a fi adevăratul totalitarianism, cu toate că alte facţiuni sunt în favoarea democraţiilor liberale. La această combinaţie de ideologie anti-occidentală se adaugă şi teoria anticolonială (a emancipării prin vărsare de sânge), teoria postcolonială (acuzând Vestul de răspândirea unor forme de cunoaştere ce umilesc popoarele afectate şi duc la pierderea de identitate), anarho-marxismul şi teoria autonomistă (opoziţie militantă prin grupuri dispersate la baza societăţii în locul acţiunii prin partide politice organizate), anumite variante ale teoriei critice rasiale (care văd subordonarea drept un element cheie al relaţiilor publice) şi teoria anti-iluministă (asociată cu Michel Foucault, care consideră raţionalismul modern drept o formă de opresiune). Faptul că aceste teorii se contrazic nu împiedică mişcarea. După cum ne spune Pellicani, teoria obscură este utilă deoarece imprimă un caracter gnostic unor credinţe simple. Detaliile labirintului teoretic au importanţă doar pentru periferia intelectuală. Masa de adepţi are nevoie să ştie doar cum să pună evenimentele în cadrul corespunzător, iar conducerea trebuie să fie stăpână doar pe argumentaţia polemică corespunzătoare normelor. După cum spune Hannah Arendt, o importanţă critică revine cadrului practic mental: logica ce iluminează istoria, cu cât mai bătător la ochi cu atât mai bine şi care pune la îndemână agende practice de acţiune. Pentru a înţelege purificationismul, trebuie să ocolim teoreticienii şi să ne uităm la literatura activiştilor. Următorul portret ideologic a fost asamblat în urma lecturii extensive a materialelor de factură practică.

Principiile purificaţionismului 1: T oxicul


Asemeni ideologiilor din trecut, purificaţionismul pune în contrast prezentul degenerat cu viitorul ideal. Deşi scrierile sale nu pun problema chiar în acest fel, ele împart istoria între toxic şi pur. Coform acestei doctrine, lumea este împărţită între sistemul global împuternicit care este un furnizor de toxicitate şi comunităţile vlăguite care suferă consecinţele. Sistemul mondial care perpetuează oprimarea este cunoscut drept Imperiu şi exercită dominarea prin tentaculele corporatiste, manipulare mass-media, puterea de stat şi pricepere militară. Este egoist, lacom, nemilos, rasist, exploatator şi poluează planeta în neştire. Impune o cultură saturată de media, tehnologii dezumanizante şi sisteme de producţie exploatatoare asupra popoarelor. Cadrul care susţine Imperiul este “liberalismul” (cunoscut în SUA drept conservatorism). Cineva cu simpatii liberale l-ar putea asocia, printre altele, cu dreptul persoanelor fizice de a-şi exprima liber convingerile politice în temeiul legilor care protejează o astfel de expresie şi cu libertatea de a stabili contracte cu alţii, în scop personal sau de afaceri, în cadrul instituţiilor juridice care protejează contractul şi proprietatea. Însă pentru noii ideologi, acest lucru este greşit. Liberalismul pretinde că satisface dorinţa pentru libertate, în timp ce de fapt contaminează motivaţiile umane şi îi face pe oameni lacomi şi egoişti. Aşa cum se presupune că europenii educaţi ştiu, Marea Depresiune a discreditat politicile economice liberale, dar liberalismul făcut o neaşteptată şi pe deplin nedorită revenire în anii 1980, o perioadă menţionată de noii radicali drept “Neoliberalism”. Neoliberalismul elogiază din nou pieţele libere, evită bunăstarea socială şi denigrează sectoarele publice mari. Fragmenteaza comunităţile şi cauzează nedreptăţi sociale pe scară globală. De asemenea, evocă memoria lui Margaret Thatcher şi Ronald Reagan şi este, de aceea, cu atât mai odios. Oamenii trăiesc în sărăcie sub jugul Imperiului Neoliberal, hrana este contaminată, produsele sunt artificiale, consumul risipitor este obligatoriu, grupurile indigene sunt deposedate şi natura în sine este subminată. Specii invazive au luat amploare, gheţarii se topesc, iar dezechilibrul anotimpurilor ameninţă o catastrofă globală. În prim plan al Imperiului se află Statele Unite, care consumă cea mai mare parte a resurselor planetei, foloseşte tehnologii militare avansate pentru a face poliţie în lume, îşi încordează degetele globale pentru a smulge profituri de la săraci şi se foloseşte de tehnologii de supraveghere şi legi anti-teroare pentru a menţine proprii cetăţeni sub control. Întrucât supraveghetorii Imperiului sunt albi (sau simbolic astfel, dacă, de exemplu, se întâmplă să


fie negri sau asiatici), cei slabi sunt oameni de culoare, dovedind astfel că sistemul este rasist. Pentru a se întări în lume, Imperiul foloseşte mijloace de comunicaţie şi transport în scopul coordonării bunurilor pe care le stăpâneşte. Cu toate acestea, este de asemenea dependent de popoarele şi geografiile pe care le exploatează, astfel încât devine sensibil la mişcările de rezistenţă ale oprimaţilor. Când sistemul se fisurează, seminţe de rezistenţă pot să prindă rădăcini, iar agitatorii pentru o viaţă mai pură vor prolifera. Fie prin ralierea la o identitate, problemă, prin asociere locală sau ca răspuns la un anume afront, ei vor forma grupuri pline de pasiune cunoscute sub numele de “mişcări sociale”. Vor câştiga influenţă prin găsirea de afinităţi cu alte grupuri şi crearea de reţele care traversează comunităţi, frontiere şi culturi.

Principiile purificaţionismului 2: Puritatea “O nouă lume este posibilă” prin lupta acestor grupuri (sloganul Forumului Social Mondial). Acea lume va fi curată ecologic, cultural armonioasă şi justă politic. Apariţia vieţii noi va fi posibilă când grupurile în reţea vor triumfa asupra Imperiului şi vor curăţa societăţile de toxicitate. În timp ce capitalismul crează, distruge şi este în continuă schimbare, noua ordine va fi durabilă. Va fi alimentată de energie alternativă, agricultură organică şi industrie în buclă închisă reciclabilă, dar doar dacă industria va mai fi necesară. Oamenii vor călători cu transportul în comun, sau se vor plimba în maşini cu amprentă uşoară asupra ecosistemului, sau şi mai bine, vor merge pe bicicletă. Vor locui în clădiri verzi construite din materiale locale şi în oraşe care se vor dezvolta organic în bioregiuni. Viaţa va fi eliberată de emanaţiile de carbon. Va fi un mod de viaţă permanent, placid, în care economiile sunt integrate cu ecosistemul planetei. Lumea nouă va atinge şi puritate culturală. Prin purificaţionism “cultural” nu ne referim la particularităţi folclorice interesante, nici pur şi simplu la patrimoniu şi în niciun caz la canonul literar sau muzical. Mai degrabă, cultura este un succesor al spiritului folcloric: acea sursă vitală misterioasă din care emană identitatea, sensul vieţii şi mândria. Se găseşte în stilul de viaţă indigen, în habitatul local, sentimentul de comunitate şi experienţa impetuoasă a artei periferice. Chiar şi comunităţile care au rămas cu tradiţii sărace pot privi în interior, poate chiar contempla experienţa lor de opresiune împărtăşită şi de alţii, pentru a descoperi spiritul folcloric din care să extragă identitatea şi mândria. În timp ce corporaţiile globale produc pseudo-cultură artificială care serveşte interesele Imperiului, comunităţile posedă sau


pot redescoperi cultura adevărată. Aceste comunităţi culturale sunt organice în două privinţe. În primul rând, asemeni alimentelor organice, ele sunt pure şi nu alterate. În al doilea rând, ele sunt totalităţi integrale şi nu asociaţii de persoane libere. În această lume nouă, credinţele indivizilor vor creşte natural din culturile lor. Modurile indigene de viaţă vor deveni mai protejate în faţa americanizării galopante. Mai mult, comunităţile vor fi apărate de criticile aduse prin mijloace de raţionament abstract raţionalist. Dacă nu ar fi această apărare culturală, Imperiul ar defini comunităţile prin intermediul stereotipurilor lumii occidentale, impunând asupra diverse popoare prejudecăţile occidentale formate faţă de orientalii subjugaţi. Le-ar expune la aşteptări raţionaliste, ar impune asupra lor produsele mass-mediei corporatiste şi le-ar face să adere la concepţia occidentală despre libertate, care este un cal troian al hegemoniei culturale. Prin sistemul său mascat sub forma unei culturi universale, Imperiul îşi dezvăluie rasismul şi şovinismul. Astfel, Imperiul subminează demnitatea unei culturi indigene, spurcă ceea ce altfel ar fi rămas pur. Iar culturile sunt asemeni ecosistemelor sensibile, expuse la distrugere datorită contaminării neoliberale. În perioada premergătoare la noua lume, victimele în special se bucură de un statut de puritate eterică. Ele realizează aceasta prin calitatea lor de victimă, semn că sunt antagoniste Imperiului. Aliaţii Imperiului care pretind că au fost victime (sioniştii, de exemplu), folosesc doar presupusa lor calitate de victimă pentru a justifica opresiunea, deoarece sunt componente (sau stăpîni) ale Imperiului, iar Imperiul se împuterniceşte numai pe sine, nu poate fi propria sa victimă. Ar trebui să fie clar, totuşi, că atunci când au loc acte de rezistenţă împotriva Imperiului ce provoacă victime civile în masă, mutilaţii şi victimele nu sunt victime ale purităţii, ceva care este, prin definiţie, imposibil. Mai degrabă, astfel de accidente sunt repercursiuni uşor de înţeles ale agresiunii Imperiului. Culturi multiple vor înflori în noua lume care veni, salvate de omogenizarea globală. Persoane din diverse comunităţi etnice, de diferite vârste sau divers incapacitate, de gen diferit şi transsexuali vor trăi împreună în armonie şi respect mutual. Toate religiile vor fi binevenite atâta timp cât vor sărbători alte religii. O religie care luptă împotriva Imperiului este însă scutită de obligaţia de a sărbători altă cultură; în schimb, ea va exprima furia de înţeles împotriva subjugării sale la Imperiu. Lumea nouă va avea structuri politice foarte diferite de regimurile republicane care conduc Imperiul. Republicile au controale instituţionale îndepărtate de popor, ajung la decizii prin ajustări şi contestare politică, se luptă pentru politici, rezolvă problemele cu soluţii tehnologice şi avansează


sinuos, iar pieţele pe care le susţin sunt într-un flux-reflux constant şi au rezultate inechitabile pentru diverse grupuri. În contrast, lumea nouă va fi pur democratică. Va fi o democraţie la baza societăţii în care participanţii vor avea o voce directă prin grupul cu care se identifică, iar niciun grup nu va domina alte grupuri. Procesul democratic se va înfăptui prin întâlniri eliberate de frâiele manipulative ale justiţiei, procedurii, precedentului şi ierarhiei. Acestea vor fi forumuri în care va înflori discursul ne-hegemonic, iar forumurile vor fi cu siguranţă democratice, deoarece progresişti autentici le vor facilita. Pe scară globală, grupurile popoarelor asuprite vor descoperi ce au în comun, nestânjenite de frontiere. Normele transnaţionale vor înlocui treptat legile şoviniste delimitate de naţionalitate. Fluxurile climatice şi de energie vor intra sub administraţie transnaţională, normele de reglementare a muncii vor depăşi frontierele, iar statele-naţiune vor slăbi. Cadre organizate de redresare, cunoscute drept ONG-uri, vor servi ca autorităţi mondiale de egalizare şi aplicare a umanităţii. Fără îndoială că revanşarzii imperialişti vor contraataca. Vor exercita puterea militară, financiară şi controlul media pentru a discredita pe susţinătorii purităţii. Vor ridica spectrul ruinei economice, vor face aluzie la ameninţări teroriste din partea deposedaţilor, vor incita temeri de pericole fictive, cum ar fi arme de distrugere în masă. De aceea, calea spre puritate va necesita luptă. Noii purificatori susţin că lupta se răspândeşte rapid, chiar şi în interstiţiile capitalismului mondial. Se răspândeşte deoarece rasismul, colonialismul, patriarhia, oprimarea, militarismul şi distrugerea naturii stârnesc mişcări de rezistenţă. Faptul că agenţi de mutare socială şi-au anunţat existenţa demonstrează apariţia unei mişcări sociale (a unui nou grup). Noii purificatori pot începe, agitând în rândul comunităţilor. Apoi, pentru a spori presiunea, încep organizarea în reţea. Pot forma coaliţii între mişcări şi în afara graniţelor, arăta solidaritate pentru participanţi la intifade distante, care riscă violenţă pentru a construi o lume mai bună. Aceste echipe transnaţionale în reţea sunt avangarda lumii în transformare. partea a treia

Purificarea lumii 2 - Ernest Sternberg (inliniedreapta.net)  

IDEOLOGII TOTALITARE: PRECEDENTE Lucrarea lui Hannah Arendt, Originile Totalitarismului, este cea mai importantă operă despre natura ideolog...