Issuu on Google+

inliniedreapt a.net

http://inliniedreapta.net/arabii-din-palestina-i/

Arabii din Palestina – I Ref ugiat – def iniţ ie juridică: (dr. int. privat) – este acea persoană care din cauza temerii justificate de a fi persecutată pe motiv de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie politica şi-a părăsit ţara sa de origine, nu poate sau nu mai doreşte să se întoarcă în ţară. Ref ugiat palest inian- def iniţ ie ONU: – este acea persoană care “domicilia în mod normal în Palestina între iunie 1946 şi mai 1948″ şi din diverse motive şi-a părăsit casa şi mijloacele de trai ca urmare a conflictului arabo-israelian din 1948. Definitia se extinde şi asupra urmaşilor acestei persoane. Acum 50 de ani evreii erau evrei, nu khazari şi nu evrei arabi. Palestina/Israel nu era patria istorică a arabilor, ci a evreilor. Arabii palestinieni nu erau un popor în sine, ci arabi ca toţi ceilalţi arabi; nu moştenitorii de drept ai Israelului, nu descendenţii anticelor triburi locale sau ai filistinilor, nici descendenţii evreilor din antichitate – erau pur şi simplu arabi. Israelul era o minune, nu o ţară furată de la arabi şi construită pe ruinele civilizaţiei lor; cel puţin aşa am învăţat eu la şcoala primară, cînd se vorbea de cele trei minuni postbelice: România transformată dintr-o ţară eminamente agricolă intr-o ţară îndustrializată, Japonia devenită o supraputere tehnologică, renăscută din cenuşa războiului şi a bombei atomice, şi Israelul reînviat după două milenii de exil şi Holocaust, şi care a făcut deşertul să înflorească. Mart ha Gellhorn, scriitoare, ziaristă şi fostă corespondentă de război, a călătorit în Orientul Mijlociu pentru a examina de aproape “problema refugiaţilor palestinieni” şi pentru a-şi face o idee despre viaţa de zi cu zi a refugiaţilor arabi şi a arabilor israelieni. Articolul a fost publicat în 1961 (adică înainte de războiul de şase zile din 1967 şi de “teritoriile ocupate”). Ce s-a schimbat în afară de cele amintite mai sus? Ce nu s-a schimbat în jumătatea de secol care s-a scurs de atunci? Articolul va fi publicat în şase episoade.

Arabii din Palestina Conform politicienilor şi apologiştilor arabi, acesta este firul evenimentelor, aşa s-a întîmplat, aceasta este versiunea corectă. Orice deviere este echivalentă cu trădarea. Adevărul este unul singur, numai acesta, conform politicienilor şi apologiştilor arabi.


În 1948 avut loc un război între cinci naţiuni arabe din Orientul Mijlociu şi evreii din Palestina. Cauza războiului a fost ONU, a cărei Adunare Generală a hotărît să partajeze Palestina în două state, unul pentru arabii palestinieni şi unul pentru evrei. Naţiunile arabe şi arabii palestinieni au refuzat această decizie monstruoasă. Au fost obligaţi să se apere de această decizie, cu forţa. ONU a funcţionat ca unealtă a imperialiştilor occidentali, mai ales Marea Britanie şi SUA. ONU dorea ca evreii să-şi proclame statul lor parvenit, Israel. Arabii au pierdut războiul din cauză că imperialiştii occidentali au fost în favoarea Israelului. Prin intemediul masacrelor, ameninţărilor difuzate la posturile de radio, folosind baioneta şi asedierea criminală a oraşelor, evreii au alungat sute de mii de arabi din propria lor patrie. De 13 ani, aceşti arabi lîncezesc în mizerie pe lîngă graniţele Israelului. ONU (secţia occidentală) poartă răspunderea acestei situaţii şi este obligat să remedieze situaţia. Situaţia refugiaţilor este o rană vie pe conştiinţa oamenilor de onoare. Guvernul israelian nu permite refugiaţilor, al căror număr se ridică deja la peste un milion, să se întoarcă în propria lor patrie. Acest refuz demonstrează brutalitatea şi reaua credinţă a Israelului, a naţiune anormală de venetici, care nu numai că au alungat un popor nevinovat în exil, dar i-au furat şi proprietăţile. Pentru această nedreptate, cea mai mare comisă în întreaga lume, nu exită decît o singură soluţie: repatrierea tuturor refugiaţilor palestinieni în Palestina. Palestina este o ţară arabă, care astăzi se numeşte în mod infam Israel. Israelul nu are nici un fel de drept la existenţă, iar naţiunile arabe nu vor semna tratate de pace, ci pe cît se poate, vor menţine starea de război. Det aliile narat ivului arab dif eră, f uncţ ie de climat ul polit ic de moment şi de publicul căruia i se adresează. Doar refugiaţii palestinieni rămîn nepreţuita temă centrală. În ţările arabe cazul este prezentat în culori de sînge: răzbunare şi reîntoarcere. Pentru publicul din sălile occidentale, lacrimile iau locul sîngelui; pledoaria arabă se bazează pe soarta crudă a refugiaţilor, şi se face apel mai degrabă la conştiinţă decît la arme. Numai că nici un om de stat arab nu a promis vreodată că va fi pace îndată ce milionul de refugiaţi se va putea întoarce la vechile lor case. Ghinionul unic al refugiaţilor palestinieni este faptul că ei constituie o armă în ceea ce pare a fi un război permanent. Cea mai bună modalitate de a examina situaţia este de aproape, privind înşişi refugiaţii palestinieni


ca atare, nu ca pe o “problemă”, nu ca statistică, ci ca oameni adevăraţi. Refugiaţii palestinieni, vînturaţi de 13 ani în arena politicii internaţionale, au devenit amorfi, o masă de indivizi, despre care se discută ca despre un obiect. Numai că ei sunt oameni, ca noi toţi. În pof ida t rat ament ului unic şi a grijii cu care au f ost t rat aţ i, în pofida publicităţii unice de care se bucură, refugiaţii arabi nu sunt, din păcate, unicii. Deşi nimeni nu ştie exact cîţi refugiaţi sunt împrăştiaţi prin toate colţurile lumii, se estimează că de la finele celui de-al doilea război mondial, şi numai de atunci, cel puţin 39 de milioane de ne-arabi, bărbaţi, femei şi copii au devenit refugiaţi împotriva voinţei lor. Numărul lor creşte an de an – refugiaţii din Angola fiind cel mai recent adaos la această lungă listă. Cauzele dezrădăcinării sunt diverse, dar rezultatele sunt identice: dezrădăcinaţii au pierdut ceea ce au avut şi nu se mai pot întoarce de unde au plecat, drept care trebuie să-şi ia viaţa de la început, ca străini handicapaţi în orice loc unde li se permite să trăiască. Cea mai bună modalitate de a examina situaţia este de aproape, privind înşişi refugiaţii palestinieni ca atare, nu ca pe o “problemă”, nu ca statistică, ci ca oameni adevăraţi. Refugiaţii palestinieni, vînturaţi de 13 ani în arena politicii internaţionale, au devenit amorfi, o masă de indivizi, despre care se discută ca despre un obiect. Omenirea ar put ea f i mult mai generoasă cu aceşt i pribegi, dar cel puţin omenirea nu s-a gîndit vreodată să-i exploateze. Aceşti refugiaţi sunt priviţi ca oameni, nu pioni. Prin propriul lor efort, cu ajutorul celor ce s-au pus la dispoziţia lor, toţi aceşti 39 de milioane de refugiaţi, mai puţin aproximativ şase milioane, şi-au găsit un loc, au găsit de lucru şi şansa unui viitor mai bun. Starea de refugiat nu este o condamnare pe viaţă. Ghinionul unic al ref ugiaţ ilor palest inieni est e f apt ul că ei const it uie o armă în ceea ce pare a fi un război permanent. Semnale de alarmă provenite din Egipt avertizează că refugiaţii palestinieni pot deveni mai mult decît justificarea unui război rece împotriva Israelului. La vremea respectivă am desconsiderat Mein Kampf, ca fiind aberaţiile unui nebun, destinate unui public restrîns. Ar fi trebuit să învăţăm că nici dictatorii nici scrierilor lor nu trebuie ignoraţi. Cartea lui Gamal Abdel Nasser, Eliberarea Egiptului, merită să fie luată în seamă. Este o carte concisă, pe tonuri joase, dar ne arată încă o dată că o naţiune a fost predestinată pentru un rol conducător – de data aceasta a conduce naţiunile arabe, întreaga Africă, întregul Islam. Nu se pomeneşte în carte de refugiaţii palestinieni. Astăzi, în Orientul Mijlociu, ţi se strînge inima la gîndul că refugiaţii palestinieni sunt doar începutul, nu scopul. Rolul lor este să se menţină ca atare şi să aţîţe. Scopul final nu este cel trivial, dar uman, de a obţine repatrierea. Astăzi, în Orientul Mijlociu, ţi se strînge inima la gîndul că refugiaţii palestinieni sunt doar începutul, nu scopul. Rolul lor este să se menţină ca atare şi să aţîţe. Scopul final nu este cel trivial, dar uman, de a obţine repatrierea. Termenul “ref ugiat ” ne est e înt ipărit în memorie de mulţ i ani şi de pe multe meridiane: Spania, Cehoslovacia, China, Finlanda, Anglia, Italia, Olanda, Germania. La Madrid, în pauzele dintre


bombardamentele de artilerie, copiii erau înghesuiţi în camioane pentru a fi evacuaţi din acea ruletă a morţii, în timp ce mamele lor se agăţau plîngînd de camioane şi alergau după copiii lor care si ei plîngeau dezorientaţi. La sfîrsitul războiului (cel de-al doilea război mondial, n.m.), întreaga Germanie era un balamuc de oameni pe drumuri – foşti robi ai naziştilor, supravieţuitori ai lagărelor, care vorbeau toate limbile turnului din Babel, îmbrăcaţi cu orice zdreanţă care le căzuse în mînă şi care căutau de mîncare în vagoane de marfă chiar dacă pe lîngă ei curgea o ploaie de bombe. Din China pînă în Finlanda, aceşti oameni au definit termenul de “refugiat”. Nimeni nu doreşte sincer să vadă nici măcar o copie palidă a acestei suferinţe. Orientul Mijlociu nu a cunoscut bombardamente asemănătoare, nici lagăre de concentrare, dar scenele pe care mi le imaginam, pe care mă aşteptam să le văd nu erau uşoare: păduchi, rahitism, tuberculoză, cadavre putrezind în soare, disperare. De ce îmi imginam în 1961 că aşa trebuie să arate refugiaţii palestinieni? Bineînţeles, din ceea ce citisem, doar eram o cititoare avidă. Ideile plutesc în aer precum praful. Numai că nimic din ce citisem şi auzisem nu m-a pregătit pentru realitate. Cum arat ă aceast ă masă amorf ă numit ă “ref ugiaţ ii palest inieni”? Ce gîndesc, ce simt şi ce spun aceşti oameni? Ce vor? Unde şi cum trăiesc? Cu ce se ocupă? Cine are grijă de ei? Ce viitor îi aşteaptă? dar în termeni reali, nu în lozinci, care după cum ştim sunt cel puţin neclare, dacă nu dea dreptul fatale. UNRWA (Agenţia Naţiunilor Unite pentru Asistenţa si Servicii pentru refugiaţii palestinieni din Orientul Mijlociu) şi-a moştenit rolul de la predecesori şi de 11 ani este mama şi tata, splendizi părinţi ai acestor oameni. În această perioadă, UNRWA a cheltuit 360 de milioane de dolari pentru refugiaţii arabi, fonduri puse la dispoziţie de ţările membre ale ONU. SUA a contribuit peste 238 de milioane, Marea Britanie peste 65 de milioane, precum şi alte 61 de state printre care Israelul si Sfintul Scaun. Uniunea Sovietică nu a oferit nici măcar un cent. Şi dacă ţinem să fim răutăcioşi – refugiaţii arabi nutresc sentimente tandre faţă de URSS, în timp ce învinuiesc SUA şi Anglia, ba chiar închipuitul imperialism occidental, pentru exilul în care se află. Copiii sunt iuţ i ca păsările, obraznici ca maimuţele, cu ochii mari, gata să izbucnească în rîs. Adolescentele, obişnuite să care apă sau pachete grele pe cap, sunt graţioase ca balerinele, învaluite în modestie şi tăcere precum coconii de fluture. Tinerii, cu trăsături mai mult sau mai puţin fine, se mîndresc cu speranţa bărbăţiei lor. Vîrsta medie nu se poate descrie nici la femei nici la bărbaţi. După care, femeile, care îmbatrînesc repede, dar nu atît de repede ca bărbaţii, îşi poartă experienţa pe obrazul nevopsit şi arată răbdătoare, puternice şi pline de umor. La bătrîneţe, bărbaţii se tranformă într-o rasă de oameni cu vază. Gama de culoare, de la prunc la patriarh, se întinde de la blond auriu pînă la mahon întunecat, toate tonurile fiind încălzite de razele soarelui. Ospitalitatea şi manierele elegante pentru care sunt vestiţi nu au fost de loc exagerate. UNRWA (Agenţia Naţiunilor Unite pentru Asistenţa si Servicii pentru refugiaţii palestinieni din Orientul Mijlociu) şi-a moştenit rolul de la predecesori şi de 11 ani este mama şi tata, splendizi părinţi ai acestor oameni. În această perioadă, UNRWA a cheltuit 360 de milioane de dolari pentru


refugiaţii arabi, fonduri puse la dispoziţie de ţările membre ale ONU, alături de donaţii mai modeste, dar pline de dragoste, oferite de organizaţii de caritate. SUA a contribuit peste 238 de milioane, Marea Britanie peste 65 de milioane, precum şi alte 61 de state printre care Israelul si Sfintul Scaun. Uniunea Sovietică nu a oferit nici măcar un cent. Şi dacă ţinem să fim răutăcioşi – refugiaţii arabi nutresc sentimente tandre faţă de URSS, în timp ce învinuiesc SUA şi Anglia, ba chiar închipuitul imperialism occidental, pentru exilul în care se află. În aşa-zisele ţ ări “gazdă”, Liban, Iordania, Siria şi Egipt , UNRWA administrează 58 de tabere de refugiaţi. Taberele din Egipt nu se află în Egipt, ci în Fîşia Gaza, care este de fapt Palestina; Egiptul este un fel de putere mandatorie de facto, pentru că teritoriul si guvernămîntul în Gaza sunt palestiniene. Majortiatea taberelor din Iordania sunt tot pe teritoriul Palestinei, care a fost anexat de Iordania (în ambele cazuri este vorba de Palestina mandatorie, n.m.). UNRWA încă nu a primit permisiunea să ef ect ueze un recensămînt , motiv pentru care statisticile despre numărul foştilor palestinieni rămîn simple estimări, fapt recunoscut de înşişi reprezentanţii organizaţiei. Mai bine de jumătate din refugiaţi nu locuiesc în tabere, reuşind să se aranjeze pe cont propriu, de la case de cea mai bună calitate, pînă la cocioabe de tot felul. UNRWA estimează că la sfirşitul lui iunie 1960, populaţia taberelor număra 421.500 de refugiaţi, adică dublu faţă de un deceniu în urmă. Viaţa în tabăra de refugiaţi are un avantaj: nu se plăteşte chirie. Cît despre săraci, standardele locuinţelor şi salubrităţii în taberele UNRWA depăşesc pe cele în care locuieşte populaţia locală. În Gaza, am fost însoţită de un tînăr palestinian îmbrăcat în costum în dungi; el sau cineva ca el este crucea pe care trebuie s-o ducă orice străin care vizitează Gaza: reprezentantul local al serviciilor secrete, lucru binecunoscut de refugiaţi. Este şi nasserit înfocat, după cum par a fi toţi reprezentanţii guvernului palestinian local. Pe deasupra mai e şi propagandist şi demagog. Personalul int ernaţ ional al agenţ iei, americani si vest -europeni, est e redus – 128 de persoane care lucrează în patru ţări. Majoritatea celor care prestează servicii pentru refugiaţi sunt ei înşişi refugiaţi, peste 10.000 de angajaţi. UNRWA conduce un mic stat de asistenţă socială. UNRWA înfiinţează sate, care se numessc tabere, le menţine curate şi lipsite de boli, hrăneşte, educă, pregăteşte profesori, tehnicieni, meşteşugari, conduce clinici medicale şi maternităţi, asigură vizite de asistente medicale, oferă mici împrumuturi pentru a încuraja afaceri locale, distribuie haine, săpun, gaz lampant, pături, asigură spitalizări, mingi de fotbal, cluburi pentru tineret, moschei. UNRWA est e un părint e cumsecade şi imparţ ial: nu favorizează pe nimeni. Din fericire, însă, oamenii nu sunt identici. Un refugiat sărac lipit poate cu timpul să-şi cumpere un Chevrolet uriaş şi să fie şofer de taxi particular, cu o casă frumuşică şi o nevastă zîmbăreaţă, imbrăcată într-o rochie înflorată, în timp ce altul va rămîne în adăpostul oferit de UNRWA, indiferent de calitatea acestuia, aşezat toată ziulica ori pe propria duşumea ori la o masă de cafenea, fără să aştepte nimic, sau


poate aşteptînd o intervenţie divină, sau poate chiar pumnul eliberator îmbrăcat în mănuşă de zale, promis de Nasser. UNRWA nu a inventat condiţia umană. Din cele 58 de t abere de ref ugiaţ i administ rat e de UNRWA am vizit at opt – în Liban, Gaza şi Iordania. Planul şi amenajările sunt identice în toate taberele. Diferenţa constă doar în mărimea lor şi în calitatea lor, funcţie de vîrsta lor si de caracterul celor care le populează. Fiecare tabără este dotată cu un cabinet medical şi şcoală (sau şcoli), un depozit unde se distribuie raţiile, cantine unde se servesc mese calde celor ce au nevoie, o stradă bazar cu mici magazine, tarabe de piaţă, cafenele. Cu cît e tabăra mai mare, cu atît este mai mare bazarul. De asemenea am vizitat două spitale, două şcoli profesionale, precum şi două case particulare unde am fost invitată de refugiaţii care locuiau acolo. Ghidul şi însoţ it orul meu era salariat UNRWA, arab palestinian, care servea şi de translator cînd era nevoie. Am rugat sa mi se arate cea mai bună şi cea mai deficitară tabără, şi dacă rămîne timp, ceva între ele. Înăuntrul taberelor am bătut la ce uşa am vrut, şi nu au fost puţine. Nimic nu a fost planificat dinainte. Am vorbit cu oameni la întîmplare şi am mers unde am vrut. În Gaza, am fost însoţită de un tînăr palestinian îmbrăcat în costum în dungi; el sau cineva ca el este crucea pe care trebuie s-o ducă orice străin care vizitează Gaza: reprezentantul local al serviciilor secrete, lucru binecunoscut de refugiaţi. Este şi nasserit înfocat, după cum par a fi toţi reprezentanţii guvernului palestinian local. Pe deasupra mai e şi propagandist şi demagog. Într-una din taberele din Gaza, în afară de acest tînăr agent, am fost escortată de trei poliţişti palestinieni, care au conferit un aer şi mai apăsător întregii proceduri. În rest, vizitele nu au fost cenzurate. Poate că am văzut o secţiune reprezentativă a populaţiei de refugiaţi palestinieni, sau poate că nu. Ştiu doar că am văzut un mare număr de oameni în carne şi oase, şi ştiu ce mi-au spus. Cînd spun “ei” în acest articol, mă refer la acei arabi pe care i-am văzut, atît şi nimic mai mult. sursa partea II (Tabere din Liban) partea III (În Gaza) partea IV partea V partea VI


inliniedreapta.net-Arabii_din_Palestina__I