inliniedreapta.net- Roger Scruton - Deconstrucia_lucrarea_diavolului_2

celor care-o pun sub semnul întrebării nu este să replice prin argumente, ci să elimine atât întrebarea, cât și pe cel ce-o pune.[53] Criticul demonstrează prin critica sa că este exclus din obște. Nu e de-al nostru. Tocmai disponibilitatea sa de a argumenta dovedește că nu reușește să înţeleagă revelaţia ce face argumentul futil. Revelaţia „ne poartă către un plan mai înalt”, unde necredinciosul este deconstruit, iar presupunerile sale amânate prin diferenţiere.

Zeul deconstrucţiei nu este „o prezenţă reală”, în sens creștin, ci o absenţă: o negativitate.

Revelarea zeului este, ca să spunem așa, o revelare a unui vid transcedental, o lipsă de sens, acolo unde ar fi trebuit să existe sens. Derrida e destul de explicit în această privinţă (atât cât este el explicit în vreo privinţă). „Gramatologia”, așa cum își descrie el de la bun început evanghelia, anunţă „«gândirea-care-nu-înseamnă-nimic», «gândirea care depășește sensul»”54, iar el își dezvoltă ideea astfel: „Gândirea” (ghilimele: cuvântul „gândire” și ceea ce este numit „gândire”) nu înseamnă nimic: este vidul substanţiat al unei idealităţi în cel mai înalt secundare, efectul unei differance de forţe.[55] Un „vid substanţiat” este Prezenţa Reală a Nimicului: iată conţinutul acestei religii stranii.

Dacă recapitulăm punctele evidenţiate mai sus, putem discerne o imagine aflată la baza lumii, promovate în forma acestei Prezenţe Reale, care este de asemenea o „absenţă”. Nu afirm că Derrida însuși ar accepta această imagine. Nici n-ar trebui să ne așteptăm la așa ceva, dacă ipoteza mea e corectă. Întemeietorul unei religii nu trebuie niciodată pe de-a întregul lucid sau neambiguu: precum Isus ori Mahomed, trebuie să spună foarte multe lucruri aparent contradictorii. Evanghelia trebuie să devină clară numai retrospectiv, atunci când e modelată, atunci când e modelatî de cerinţele une ianumite comunităţi, al cărei partizanat înflăcărat va fi dovada aprobării de către Dumnezeu. Oricum, mie mi se pare că deconstrucţia a devenit clară retrospectiv. Cei care i-au sprijinit pretenţiile par de asemenea să facă parte dintr-o congregaţie particulară, aceea a nemulţumiţilor de ultimă oră: o comunitate imaginată a celor deposedaţi.

Deconstrucţia a fost adoptată ca o armă împotriva structurilor „hegemonice” și „autoritariste” ale culturii tradiţionale; și a pătruns în cultura repudierii drept ideea ei ultimă și peremptorie. Singurul lucru pe care nu-l poate face deconstructivistul este să accepte „stăpânirile care sunt”*, să susţină civilizaţia occidentală, să afirme valorile societăţii burgheze sau să manifeste instinctele de conservare obișnuite care pun lumea în mișcare – întrucât sunt opuse acelor poziţii „destabilizatoare” și „tulburătoare” care-l fac să o ia razna. Unitatea implicită din jurul acestui program explică încurcătura ce a urmat dezvăluirii faptului că unul dintre „sacerdoţii” de frunte (Paul de Man) a nutrit cândva simpatii naziste. Fără doar și poate, e absurd să sugerezi că o confuzie similară ar fi însoţit descoperirea că el ar fi fost cândva comunist – chiar dacă a luat parte la marile crime comuniste. Dacă așa ar fi stat lucrurile, s-ar fi bucurat de același sprijin plin de compasiune acordat lui Lukacs, Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, din perspectiva crezului – perspectiva care examinează acreditările – asemănările dintre comunism și nazism sunt mult mai semnificative decât diferenţele. * Termen preluat din Biblie – Romani 13, 1 (traducere de D. Cornilescu) Dacă faptele susţin interpretarea pe care o găsesc irezistibilă, atunci ele oferă o imagine clară a teologiei deconstructiviste. Iat-o: