Autoportret în altã cheie Este senin! Cerul împrăștie raze calde din albastru lui mângâietor. Norii albi si puri transmit liniște si calm. Lalele galbene strălucesc pe întreaga câmpie.
IOANA MĂDĂLINA CÃRÃUŞ, Clasa a VII-a A, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu
Însă, când te aștepți mai puțin, nori negri apar ca niște balauri înfiorători acoperind cerul. Începe să plouă. Adesea se deschid umbrele peste câmp. Se întâmplă uneori ca balaurii întunecați să fie mai puternici, să apară din toate părțile și să dărâme bariera strâns unită. Atunci, flăcări necruțătoare, roșii sângerii ies din gurile balaurilor si mistuie frumosul câmp de lalele. În scurt timp, totul e scrum... scrum ce este împrăștiat fără urmă în toate colțurile lumii. Un gol nesfârșit, o întindere inexistentă se arată atunci in fața mea în locul radiosului galben al florilor. Dar, când totul pare pierdut de vânturi aprige în infinita întindere a Universului, din strigătul Phoenix-ului încolțește speranța. O pană cade din misteriosul corp și atinge pământul mort.
Încet, încet primele frunze se ivesc învingătoare biruind furia si ostilitatea monștrilor. Soarele strălucește iar, dar norii sunt fumurii. Începe din nou să plouă; umbrelele nu se mai deschid, este nevoie de apă pentru ca plantele să se dezvolte. Ploaia poate fi si benefică... Firavele segmente de natură trebuie să lupte acum, să găsească ajutor. Dacă una moare, nu înseamnă că tot câmpul e pierdut. Singurul țel este refacerea, iar balaurii încă stau ascunși, așteptând cu ochi vicleni momentul de slăbiciune. Dar, odată ce și-au propus, lalele nu mai dau înapoi. Merg înfruntând durerea până reușesc să ajungă la sursa vitală a existenței: armonia. Dar cum reușesc să treacă peste toate? Au alături pământul, împingându-le spre dezvoltare; soarele, dându-le curaj si încredere; ploaia, ce alungă orice frunză sau petală uscată. După multă luptă, câmpul reușește să reînflorească, mai frumos si mai radios decât înainte. Câmpul MEU de lalele e din nou EU!
Un simplu…EU
CLĂTICI EMANUEL, Clasa a VII-a A, Prof. Coordonator Iulia Vișoiu
6
Mă numesc Emanuel. Nu sunt foarte multe lucruri de spus despre mine, dar o să încerc să mă descriu.
Cred că sunt deștept, dar nici chiar cel mai înțelept, pentru că mereu am ceva de învățat... dacă învăț.
Am treisprezece ani, părul meu este ondulat și șaten, iar ochii mei sunt de culoare verde – închis sau poate maro, niciodată nu am știut. Înălțimea este de 1, 65 m, am pielea albă, constituția atletică și că și cum asta nu ar fi suficient am degete lungi, motiv pentru care mereu mi s-a spus că aș putea fi un bun pianist.Cu toate acestea, degetele mele se mișcă cel mai bine pe tastatură calculatorului. Și pantofii trebuie să îi schimb des... deja port măsură patruzeci și doi. S-ar putea spune că trăiesc pe picior mare.
Părinții mi-au zis mereu că am simțul umorului, dar eu nu prea l-am observant. Îmi place să ajut lumea, totodată sunt foarte leneș, mereu ajung să adorm după o ora de învățat. Îmi place să mă duc la școală si să mă întâlnesc cu prietenii, doar că mie nu îmi place să depun efort mental. Sunt mereu vesel, mai ales vinerea, dar sunt foarte trist duminică. Eu cred că sunt o persoană bună, care își ajută prietenii la necaz și care adoarme buștean în zilele de sâmbătă.