Toti oamenii sunt muritori simone de beauvoir

Se înserase, un vînt rece se ridica dinspre rîu. Din sala de mese alăturată venea un zgomot de farfurii şi de glasuri, şi Regine îşi aminti că puţin mai înainte auzise şapte bătăi desprinzîndu-se din ceasul turnului. Îl privi pe Fosca.

— Şi ai mai avut tăria s-o iei de la capăt?

— Putem împiedica viaţa s-o ia de la capăt în fiecare dimineaţă? spuse Fosca. Îţi aminteşti ce spuneam într-o seară: degeaba ştii, inima bate, întinzi mîna...

— Şi te pomeneşti pieptănîndu-ţi părul, spuse Regine. Privi în jurul ei.

— Crezi, că mîine îmi voi mai pieptăna părul?

— Bănuiesc, răspunse el.

Ea se ridică şi spuse: — Să plecăm.

Ieşiră din han şi Fosca întrebă: — Unde mergem?

— Oriunde. Şi arătă drumul: — Putem merge pe drumul ăsta, nu-i aşa?

Rîse: — Inima bate, şi pui un picior înaintea celuilalt. Drumurile n-au nici un capăt.

Merseră, aşezînd un picior dinaintea celuilalt. Ea întrebă: — Aş vrea să ştiu ce s-a întîmplat cu Beatrice.

— Ce vrei să se fi întîmplat? într-o bună zi a murit, asta-i tot.

— Asta-i tot?

— N-am aflat nimic mai mult. Plecase din Carmona cînd m-am întors eu acolo şi n-am încercat să aflu mai mult.

Dealtfel, nu era nimic de aflat. Murise.

— La drept vorbind, toate poveştile sfîrşesc cu bine, spuse Regine.