Revista Rădăcini nr. 14, ediția Paști-Rusalii 2021

R`d`cini Anul 10, numărul 1, ediţie de Paşte-Rusalii, 2021

În ziua de 17 mai a.c. am participat cu mare bucurie la lansarea celei de-a doua cărți a tânărului osicean Dumitrașcu Marius Sebastian, student al Facultății de Istorie din cadrul Universității de Vest, Timișoara.

Cartea „ Istoria comunei Osica de Sus. Din cele mai îndepărtate timpuri până în zilele noastre”, apărută anul acesta la editura M.J.M., Craiova reprezintă ”realizarea celui mai mare proiect al tinereții mele”, așa cum spune însuși autorul. Este rezultatul a patru ani de muncă. „ O perioadă frumoasă, dar grea, care cuprinde două etape: primii trei ani dedicați adunării tuturor informațiilor din orice sursă care mi-a stat la dispoziție și un an în care toate acestea au fost puse cap la cap” a declarat Sebastian.

Este o carte interesantă, pe care citind-o ne vom descoperi rădăcinile, tradițiile, poveștile bătrânilor și cu siguranță vom învăța să le respectăm și să le prețuim mai mult.

Este minunat să vezi cum „sufletul” se întrupează în muncă și dă viață lucrurilor făcute cu drag. După noi rămâne locul în care am trăit, ceea ce am fost și ceea ce am lăsat în urmă.

Felicitări, Sebastian!

Vă invit să lecturați cartea!

BIBIANA TORCEA

Sumar

1 ediția de Paște/Rusalii/ 2021

punct de vedere Constantin Oprițescu – Amintiri dintre cele ce au fost | 2 chestionar OsicaTa Și eu am mers pe Linia Mare. Invitat, Nicolae Drăghici | 6 file de istorie Viorel Ostropel – Un cavaler la Porțile Crimeii | 13 viața spirituală Pr. Sandu Nae – Bunavestire sau Blagoveșteniile la români | 17 arte și meserii Ion Surdu – Fântânarii din Osica | 19 oameni gospodari Adi Stanca – Trei generații, aceeași pasiune: grădinăritul | 22 Bibiana Torcea – Oameni, locuri, povești | 25 Gabriela Ionescu – Adina | 30 amintiri din copilărie și după Sorin Constantinescu – Traversând calea ferată | 32 Adrian Tîlvan – Anii și ulițele copilăriei | 36 Marius Sebastian Dumitrașcu – O istorie... altfel | 44 junii osiceni Alexandra Dănănău – Studentă la Medicină | 47 poezie Margareta Spătaru – Cel mai frumos cer | 49 meridian Rodica Deaconescu – Prin Emiratele Arabe Unite | 50 Coperta ediției: Nicolae Drăghici la mănăstirea Strehareți, cu soția, Aurelia, profesoară, și băieții Nicolae și Ionuț, alături de părintele Cristian

Colectivul de redacție:

Revista RĂDĂCINI este editată de Asociația Culturală Pro Memoria în colaborare cu Primăria și Consiliul Local Osica de Sus

Colaboratori permanenți:

Notă: Răspunderea pentru opiniile exprimate aparține autorului, nu redacției.

Mihai Duică, Marius Sebastian Dumitrașcu, Gabriela Ionescu, Virginia Lăpădatu (director), Virgil Lăpădatu, Dumitru Stanca, Ion Surdu, Lavinia Tanislav, Bibiana Torcea (redactor-șef) Paul Aretzu, Nicolae Coande, Marian Drăghici, Nicolae Drăghici, Ștefania Polizu (Montreal, Canada) Layout: Nicu Ilie

ISSN: 2285-0422

2

punct de vedere

Prof.

CONSTANTIN OPRIȚESCU

E

Amintiri dintre cele ce au fost

ste în firea lucrurilor ca de la o vreme tot omul să înceapă a trăi copleșit de amintirile din anii vieții trecute, dar mai cu seamă petrecute în copilărie.

Ai vrea să fii din nou copil, cu ochii limpezi și chip surâzător, plin de voioșie și încrezător că poți face orice este îngăduit.

Tot ce te înconjoară ți se pare frumos și totul decurge de la sine, aparent fără a cere eforturi prea mari să înțelegi și să participi la desfășurarea vieții de fiecare zi. Nu se pune problema unor planificări a desfășurării lucrurilor pe termen mediu sau lung, ci să trăiești clipa vieții în desfășurarea ei.

Abia după parcurgerea unor ani buni de școală încep să apară dorințele devenirii de mai târziu – motivate de înclinațiile manifestate, necesare împlinirii acelor dorințe în viitor.

Viața nu decurge în linie dreaptă; are și coborâri, cu meandre ce angajează momente de succes sau mai puțin reușite. Important este să nu pierdem din vedere finalul pe care-l țintim, ca împlinire a strădaniilor muncii noastre.

Mediul social în care se desfășoară viața noastră are un rol deosebit în realizarea noastră ca oameni.

Așa cum stă în firea normală a lucrurilor, ajungem la ceasul „înserării”, când începem să trăim din amintiri, adică nu mai suntem de mult copii, cu toate că am dori din toată ființa să mai fim din nou. Ne rămâne doar posibilitatea să rememorăm cele petrecute și de câte ori se ivește ocazia le împărtășim și altora.

M-am născut într-o seară târzie de toamnă, într-o duminică – când anul își dă rodul său – într-o căsuță pitită între dealuri acoperite de păduri bogate, ce străjuiesc malurile unui pârâu care abia se face observat, dar își duce cu sârguință apa, puțină la vedere, până iese în câmpie și se abandonează fratelui său mai mare, Oltețul.

Bârluiul este un pârâu care adună apele căzute din precipitații în zona dealurilor de pe partea stângă a Oltețului, al cărui ultim afluent este. El străbate de la nord la sud satul meu natal Morunești și luncile din împrejurimile sale.

Părinții mei, truditori ai pământului, au fost oameni deosebit de harnici și hotărâți să învețe copiii carte pentru a scăpa de munca grea a țăranului. Carte am învățat așa cum și-au dorit, dar de microbul muncii pământului nu m-am vindecat toată viața.

Am rămas în ființa mea un țăran care s-a instruit ulterior, dar m-am simțit în largul meu când am călcat pământul câmpului și al pădurii, în mod special.

3 Pot să spun acum, după trecerea anilor, că am iubit din toată ființa mea viața satului, cu bune și cu rele; am simțit răsuflarea pământului reavăn, foșnetul holdelor sub adierea vântului, răcoarea pădurii, clipocitul apei izvoarelor ivite la topirea zăpezii. Am simțit și simt plăcerea să-mi odihnesc privirea în verdele câmpului și nu am ocolit munca, oricât de istovitoare a fost uneori. Întreaga copilărie mi-am petrecut-o mergând cu vitele la păscut. Cum fiecare familie își îngrijea propriile animale zi de zi – era o „angajare” prea de timpuriu la un serviciu, dar aceasta era situația. Eu și sora mea mai mică ca mine eram titulari la îngrijirea animalelor: boi, oi, capre, porci și gâște.

Eram degrevați de sarcină doar dacă ploua și nu se putea ieși la câmp. Atunci unul dintre părinți mergea cu vitele la păscut.

Acest lucru a fost benefic pentru devenirea de mai târziu, pentru că aveam o responsabilitate precisă și o interacțiune cu natura în mod direct.

Copii fiind ne dădeam jocului și uneori când ne întorceam acasă ieșeau lipsă la apel unele necuvântătoare. Aveam emoții până le recuperam de prin holdele oamenilor, din vecinătatea izlazului.

Cunoșteam în amănunțime împrejurimile satului: potecile și colnicele pădurii cu vâlcele răcoroase și poieni luminoase și pline de flori.

O mare parte dintre dealuri erau acoperite cu vii altoite și pomi de toate soiurile care nu scăpau atenției noastre. Am luat parte efectiv la toate activitățile ce le organizam împreună cu ceilalți de seama mea, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, An Nou, Paște. Îmi era drag să merg la „Lăutari” cu ocazia sărbătorilor sau chiar duminica de peste an când flăcăii satului ctitoreau horă în sat cu lăutari din Morunglav sau Iancu Jianu vestiți în toată zona.

Toate bune și frumoase cât timp am fost acasă lângă părinți și bunici, până am terminat clasele primare și gimnaziale.

A venit vremea să plec la liceu la Craiova, unde am fost prima promoție a liceului „Tudor Arghezi”. Am locuit la gazdă, nefiind internat.

Am îndrăgit viața plină de evenimente a orașului Craiova și am învățat carte, cu credința că trebuie să răsplătesc munca părinților mei, care mă întrețineau în anii de liceu.

După absolvire am mers la Timișoara unde am urmat Universitatea, Facultatea de Matematică – Mecanică, cinci ani de zile, pe care am absolvit-o în 1970.

Anii de studenție au fost o binecuvântare pentru mine. Am avut tot timpul bursă și o viață studențească frumoasă din toate punctele de vedere. Am legat prietenii cu colegii de cameră,

aceiași timp de cinci ani, care dăinuie și astăzi, cât și cu ceilalți colegi. Mulți am fost, puțini am rămas, dar îmi pare nespus de rău că nu am mai reușit să ne mai întâlnim după cincizeci de ani de la absolvire din cauza situației existente. Sper ca atunci când va fi posibil să ne revedem!

La 1 septembrie 1970 m-am prezentat la post, la Liceul Teoretic Osica de Sus unde am activat ca profesor de matematică și ca director o bună parte din timp, până la pensie. Acum, la bătrâneți, nu prea adânci, privesc prin fereastra casei mele școala către care se îndreaptă pașii elevilor, atunci când se mai desfășoară sporadic cursuri autentice.

4

Ca persoană care a activat în școală atât înainte de 1989, cât și după, am să-mi exprim câteva păreri cu caracter personal. În perioada anterioară lui decembrie 1989, care a adus schimbarea societății românești, exista o conducere centralizată a tuturor domeniilor de activitate, care încorseta, oarecum, inițiativa creatoare a specialiștilor, dar exista o direcție clară privind pregătirea tineretului pentru viață.

Rezultatele obținute de fiecare elev îi stabileau într-o proporție determinantă locul în cadrul devenirii sale. Mai existau abateri de la regulă, dar nu multe.

După 1989 a urmat o perioadă de căutări pentru a implementa democrația cucerită, în toate instituțiile statului. Adierea vântului politic de la început s-a tot întețit devenind furtună, încât a spulberat în cele din urmă și bruma de

câștig ce se instalase prin muncă asiduă în școala românească.

Au apărut o mulțime de universități, care au scos așa-ziși „specialiști” cu diplome meritate sau cumpărate, dar noroc că nu toți s-au înghesuit să predea în școli și mai ales în mediul rural unde sunt destule probleme nerezolvate.

Dacă înainte ne plângeam că nu este suficientă hârtie pentru cărți și caiete, acum cu digitalizarea în curs de instalare, nu avem suficiente calculatoare, tablete etc. Și peste toate câte nu sunt, veni și pandemia care încurcă lucrurile în toate domeniile vieții. Școala prin menirea sa își pregătește cetățenii pentru viață. Comunicarea aproape instantanee între locuri diferite de pe Pământ și posibilitatea de a circula cu mare ușurință fac ca întreaga omenire să fie civilizația fiecărui membru al său.

Tehnologia viitorului rezervă surprize plăcute, dar și mai puțin plăcute în toate domeniile civilizației umane.

Nu putem să nu amintim de situația în care se află întreaga omenire din 2019, ca urmare a unor activități neglijente în procesul viețuirii.

Lupta cu invizibilul este foarte grea și se pare de durată neprecizată.

Socot că este de datoria mea să închei prin a înălța o rugăciune de iertare: Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce stăpânești întregul Univers și la care totul este cu putință, ne rugăm ție – celui ce ne-a dat viață și putere să judecăm cele ce se petrec în jurul nostru – să nu ne îndepărtezi de la fața ta și mulțimea îndurărilor tale să călăuzească viața noastră.

De la creație, omul a dorit să cunoască și ceea ce nu-i era permis.

A fost și este o luptă continuă pentru a căpăta putere tot mai multă, și cei ce o au nu fac deosebire asupra cui să o folosească. Uneori judecata omului nu este îndeajuns de „lungă” și neglijează consecințele acțiunilor sale. Este oare prea târziu?

Dă minte la tot omul și zidește ceea ce diavolul a surpat în el. Iubirea pentru viață, pentru aproapele și pentru natura care ne suportă, sădește-o în fiecare dintre noi - să fim capabili a te iubi pe tine – lumina cea dătătoare de viață.

Dacă primejdia ce amenință întregul Pământ vine de la oameni, pedepsește-i pe cei vinovați.

Dacă este un act al mâniei tale, ne rugăm să ierți nesăbuința noastră.

Ridică blestemul ce amenință Planeta!

Semnele tale arătate oamenilor sunt tot mai multe pentru îndreptarea căilor greșite pe care merg. Dă-le puterea să înțeleagă mersul timpului și să urmeze calea cea bună – voia ta!

Mai dă-ne o șansă, ca viața noastră să nu rămână doar o amintire!

5

6 6 6

osicata

Și eu am mers pe Linia Mare… (motivație, chestionar, notă)

Invitat: Nicolae Drăghici

Motivație

O

sica noastră există, spun documentele, de peste jumătate de mileniu, dar o carte-mărturie despre memoria locului nu s-a scris. Vasăzică suntem o mare comună fără istorie scrisă.

Vă propun s-o scriem acum, împreună.

La drept vorbind, o piatră de temelie s-a pus cu Monografia editată în urmă cu câțiva ani. Aceea, lucrare excepțională, în parte științifică, în parte mai puțin, este un instrument de lucru util. Ce îi lipsește fatalmente oricărei lucrări de acest gen, dincolo de rigoarea unor informații, este sufletul, omenescul, memoria afectivă, povestea celor mai cu moț, de vază și bază, dintre osiceni. Reprezentativi, în sensul că le pasă de comuna lor, că, pe unde se află, la baștină sau la zeci-sute-mii de kilometri, nu și-au făcut de râs obârșia, ci dimpotrivă. Și uite, acum, sunt chemați, în fine, săși înșire povestea „proprie și personală”, cu sau fără pic de umor, despre viața lor rostogolită din satul în care văzură lumina zilei.

Exact asta e Osica de Sus: suma identităților celor ce au văzut lumina zilei în ea; suma identităților noastre, suma faptelor și mărturiilor noastre – oriunde ne-am afla; nu doar casele, ulițele, instituțiile, cimitirul etc., ci memoria oamenilor, spiritul lor.

Toate la un loc se numesc patrimoniu.

Oriunde te-a trimis viața, la Montreal, la Reșița, la București, la Deva, la Suceava sau Craiova, la Caracal, Rm. Vâlcea sau la Paris, etc., vrei-nu vrei faci parte din memoria comunei, din patrimoniul ei. Această memorie culturală, acest patrimoniu spiritual asigură, într-un mod foarte subtil, supraviețuirea comunității din care te tragi, rădăcina ei vitală adâncită în peste cinci secole de existență. Fără această memorie activată, valorizată, comunitatea precum bolnavul de Alzeihmer diminuează, dispare. Iată de ce avem nevoie de mărturia fiecăruia, de la vlădică la opincă, de la țăran la intelectual: ca să nu dispară, să nu se șteargă de pe hartă, simbolic dar și la propriu, mai devreme sau mai târziu, locul nașterii noastre.

Trebuie să recunoștem: e o datorie, nu un moft.

Aceasta ar fi motivația prezentei invitații.

Dacă aveți și alte argumente, vă rog să le aduceți, răspunzând la următorul Chestionar

1. Când și unde ați văzut lumina zilei, acasă sau la casa de naștere? Cine v-a fost moașă, ce medic a asistat nașterea dumneavoastră? Care sunt primele amintiri legate de sat – de familie, grădiniță, școala primară? Cu cine vă jucați în curte, pe uliță? Frații,

7 surorile, dar și câinele, pisica, cum se numeau? Unde lucrau „ăi bătrâni?” Cine v-au fost bunicii? Dar vecinii? Aveți amintiri cu ei?

2. Ce vă mai amintiți despre învățătorul dumneavoastră? Cum îl descrieți?

3. Dar despre profesori, care dintre aceștia a contat mai mult în formarea dumneavoastră?

4. Axul comunei, dintotdeauna, este Linia Mare. Ce reprezintă aceasta pentru dumneavoastră, ce emoții vă trezește când reveniți acasă pe Linia Mare ? Sau, altfel spus, care vă este drumul cel mai drag din satul natal? De ce?

5. Cum era satul în copilăria și junețea dumneavoastră, ce personaje v-au rămas în memorie, cu bune și mai puțin bune, că, de!, oameni suntem? Ce întâmplări deosebite, din Osica acelor ani, păstrați în amintire pentru totdeauna?

6. Cunoașteți cazuri de rezistență la colectivizarea forțată, oameni care au dat dovadă de demnitate în fața opresiunii ideologice comunist-atee? Dar lașități care vă dezgustă și azi?

7. Ce rețineți din tradițiile locale, dacă ați participat la ele – sau nu? Cum era munca de copil/adolescent în gospodăria familei, cum se relaxau și distrau copiii și tinerii din vremea aceea? Dar adulții și bătrânii? Ați fost dus la biserică, la horă, la bâlci?

8. Care este orașul văzut pentru prima oară? Cum a fost plecarea de acasă, ruptura de sat? Ce a urmat, mai departe? Unde v-ați stabilit, ce ați lucrat, care este familia dumneavoastră?

9. Ce oameni mai deosebiți ați cunoscut în viață? Care este cea mai importantă zi din viața dumneavoastră, cea mai de seamă realizare?

10. De-a lungul anilor, cum ați păstrat legătura cu satul, cu rudele, cu prietenii din copilărie? Cât de interesat ați mai fost de comună, de întâmplările, oamenii și locurile de acasă?

11. Ce credeți despre starea comunei, despre cum arată acum localitatea, primăria, liceul, cele două biserici, dispensarul, sediul poliției, gara, BankCEC-ul, morile, târgul duminical, farmacia, străzile/ulițele satului?

12. Ce mai face casa părintească, mai există? Ce înseamnă pentru dumneavoastră, acum, cuvântul acasă?

NOTĂ Nu este obligatoriu răspunsul la toate întrebările.

Relatați cât mai amănunțit întâmplările prin care ați trecut și pe care vi le amintiți, fără grijă pentru stilistica textului. Această grijă o are redacția. Importantă este mărturia în sine, ineditul informației pe care o conține, despre viața și oamenii din sat. Căutați să nu înfloriți, să nu cosmetizați ce ați trăit și auzit. Dacă rețineți expresii, denumiri din graiul local, folosiți-le, acestea sunt o comoară pentru cercetători.

Adevărul să primeze, autenticitatea mai întâi de toate.

Răspunsurile publicate mai întâi în revista „Rădăcini” vor fi strânse într-un volum, complementar la Monografia comunei.

Vă mulțumesc.

Text și chestionar de Marian DRĂGHICI

8

și eu am mers pe linia mare

NICOLAE DRĂGHICI prof. dr.

Din toate acestea nu mai este nimic

I. Avatarurile copilăriei

Am văzut lumina zilei în 1954, într-un decembrie de poveste, cu nămeți cât gardul, se spune că oamenii mutaseră cărările chiar pe vârfurile gardurilor. Și tot cu moașa comunală, moșica Miti, o femeie sobră și severă. Cel mai bucuros de nașterea mea a fost tatăl meu, care „căștigase”, în sfârșit, băiat! Locuiam într-un canton, ridicat pe o linie de casă făcută nouă cadou de fratele bunicului, „majur” la București.

Cât a trăit el, tata împacheta jumătate din porcul tăiat la fiecare Crăciun și pleca la „nășicu”, la București... Revenind la canton, avea o singură odaie de dormit, în care se înghesuiau două paturi, lada de zestre a mamei, iar iarna, și războiul de țesut. Dar atunci mi se părea un spațiu suficient, așa de mare era căldura care ne înconjura, pe mine și pe sora-mea. În afară de odaie, era tinda, cu vatră și corlată, acolo mâncam de primăvara până toamna târziu, ca „moromeții”. Prispa era deschisă și mereu spoită proaspăt. Tatăl meu avea șapte pogoane de pământ, plus o livadie, sub Vlăduleni.

Avea și o pereche de boi, căruță, plug și semănătoare. În grija mea era capra cu care mergeam zilnic, pe Livezii. Îmi plăcea vara, când apa seca si prindeam cu mâinile prin noroi țipari, care ni se strecurau printre degete, ca șerpii, dându-ne fiori pe șira spinării. Capra dădea suficient lapte, așa că mama avea mai mereu la scurs o sedilă micuță, cu brânză. Am petrecut mult timp din perioada preșcolară în Linia Mare, unde locuiau bunicii din partea mamei, Gheorghe și Lisăndrina. Bunicul era un om destupat la minte și umblat prin țară, făcea negustorie cu făină, până la Brașov și București. Condusese comuna 15 ani, ca viceprimar din partea țărăniștilor. Spun „condusese”, pentru că primarul, Ioniță, era un om „moale”, care îi lăsa bunicului toată libertatea de acțiune. Văzând că am îndrăgit încă din clasa a cincea franceza, mi-a cumpărat de la București două dicționare, nu știu cine îi spusese lui că îmi vor fi utile. Trăise multe la viața lui: o dată pierduse în bâlci la Caracal banii cu care se dusese să-si cumpere boi, înșelat la „năframa albă, năframa roșie” (un fel de „alba-neagra”, azi); altă dată, la București, încercând să cumpere ciorapi de mătase cu banii de pe făină, fusese înșelat de un „negustor”, cu complicitatea unui milițian, care, ivit, chipurile, pe neașteptate, îi grăbise să facă trocul (acasă avea să găsească în baloți numai crâmpeie de ciorapi...).

La noi pe „linie” nu era decât un băiat de vârsta mea, restul erau mult mai mici. E vorba de Paul, băiatul șefului de gară din sat. El avea întotdeauna minge de cauciuc, o „băteam” mereu, chiar și când eram supărați, atunci ne întâlneam la jumătatea distanței, fără să schimbăm niciun cuvânt: el trăgea și eu prindeam, așa se explică și „cariera” mea fotbalistică de mai târziu. Tot cu el am început să joc și tenis de câmp: în podul casei bunicului de la Fălcoiu, chiabur, Paul găsise două rachete de tenis din lemn de alun, am înțeles că erau ale unui unchi al lui, student, care murise pe front. Cu Paul am traversat Linia Mare în toate vacanțele, la prânz zburând spre Olteț, mereu sub braț cu o carte de citit, seara halucinând spre casă cu burta lipită de șale. Înfulecam în grabă ceva pâine cu rosii și brânză și... direct la „teren”, seară de seară, an de an...

9 Dintre vecini, nu l-aș aminti decât pe vecinul Cenică, care nu mi-a dat, cât a trăit, o pară din părul lui care făcea pere cu miezul roșu ca sângele, o dată i-am confiscat bastonul, cu care m-a lovit peste gard, chiar în călcâi, am mai scris despre asta.

II. Direct la școală...

Grădiniță nu prea am făcut, mai mereu se întâmpla ca atunci când eram gata îmbrăcat, cu pălăria verde de pădurar pe cap și cu invariabila „gogoașe” în ghiozdănel, să se ivească Paul, cu mingea lui care mă fascina.

Dar în ale învățăturii eram inițiat cât de cât, fiindcă pe timpul meu se făcea „școală la bancă”: cei mai mari de pe „linia” noastră, la școală deja, făceau școală aproape adevărată cu noi, cu saluturi si „cataloage”. Aveam să fac și eu asta, la rândul meu, cu alții. Noi luam „scoala” aceea chiar foarte în serios.

Pentru copiii de azi, dacă s-ar mai întâmpla, cumva, ar fi, probabil, un prilej de teribil amuzament.

La școală, în primul an, n-am avut ghiozdan: la mijlocul drumului spre școală mă întâlneam cu sora mea, care învăța dimineața, și îmi dădea traista de cârpă, în care îmi puneam cărțile și caietele, și călimara, cu care mergeam în mână până la școală.

Învățător mi-a fost domnul Costică Raicea, care deși ne mai atingea, și la palmă, când nu eram cuminți, și după ceafă, când nu ieșea repede din căpsorul nostru soluția la problemele de aritmetică, l-am asimilat totdeauna domnului Trandafir, fiindcă era un învățător adevărat, dăruit cu totul grijii de a scoate ceva din noi. Chiar dacă pe mine m-a nedreptățit mereu, dându-mi premiul al doilea, preferând-o, alături de Paul și de fata inginerului de la Regie, Vișan, pe prima poziție, și pe o colegă care n-a absolvit decât opt clase, cu o reacție a mea, în scară: în clasa I nu s-au acordat premii, din lipsă de fonduri, în clasa a doua, am plâns și am luat premiul, în clasa a treia am plâns și nu l-am luat, iar în a patra, când mă credeam „bărbat”, l-am refuzat și am sărit de pe scenă, drăcuind premiul. În clasele a cincea si a șasea aveam sa traversez zilnic Linie Mare, în drum spre Școala din Vale, fiindcă în Deal se ridica liceul. Am revenit în Deal în clasa a șaptea, având-o ca dirigintă pe doamna Dina Angela, profesoara de franceză, întâlnirea cu dumneaei m-a marcat profund.

Foarte curând aveam să-mi dau seama că voiam să devin în viață ceea ce era dumneaei: profesor.

La sfârșitul clasei a opta, mă credeam prea deștept pentru liceul de la noi și am susținut examenul de admitere, alături de Paul, în Caracal, fiind amândoi admiși cu medii destul de mari.

Mai târziu, din cărți, aveam să aflu, că nu e bine

10

O cină la noi acasă, cu prietenii din Mont Saint Aignan

Finalist în campionatul județean cu „Oltețul Osica” - 1992 Prima poză: în bâlci cu soră-mea, Nina

„Dulce ca mierea e glonțul patriei” Picnic în pădurea Bercica, cu prietenii noștri francezi

Un țăran la Paris

11 niciodată să te crezi prea bun, ca, rușinându-te, să faci sforțări să devii și mai bun. N-am rămas la Asan decât un an, fiindcă tatăl meu n-a putut să mă țină nici la gazdă, nici la internat. M-am întors la Osica, unde nu era decât o clasă de a noua, de real. A fost foarte greu pentru ce voiam să fac eu. De altfel, mă gândesc acum că la liceul din Osica toți care am reușit la facultate, am fost, de fapt, niște autodidacți. În liceu am fost foarte rebel, cunoscând toate sancțiunile: note scăzute la purtare în fiecare an si eliminări, ca să nu mai zic că nu am avut păr în cap niciodată, nici măcar la panoul de onoare... După absolvirea liceului, am trăit între agonie și extaz: am „picat” primul și, în anul următor, am reușit primul, primarul comunist de atunci, Rotaru, felicitându-l pe tata...

III. La 8 ani am făcut cunoștință cu ipocrizia...

Revenind la copilărie, fiindcă ea e legată de colectivizare, n-am simțit niciodată pe-atunci că o duceam rău. Nu ne înnoiau părinții decât de Paște și de bâlci, nu ne răsfățau cu bunătățuri, nu ne puneau jucării sub pomul de Crăciun, care era de fiecare dată o creangă de brad din Regie, noi fiind vecini cu calea ferată, nu ne cumpărau nimic de ziua noastră onomastică sau aniversară.

Dar faptul că mama avea grijă ca în fiecare duminică să avem la masă ciorbă de găină și pui fript, cu ardei și roșii coapte și cu mujdei de usturoi ne făcea să trăim iluzia unei relative bunăstări. Tatăl meu a avut o iubire aproape mistică pentru pământ. Mulți ani după colectivizare, colegii lui de muncă îl întrebau mereu, spre a se distra, cât pământ ar lua el, dacă s-ar da vreodată „la liber”. Și el, de fiecare dată, cu maximă seriozitate, le dădea același răspuns: „Cât pot să fug, cât pot să fug!”...

Astfel că, pentru el, colectivizarea a căzut ca un trăznet. A luat boii și a trecut cu ei Oltul. Noi am rămas acasă cu mama, ca să primim în fiecare zi „vizitele” comisiei de întovărășire. Nu înțelegeam prea bine ce se petrece, dar plângeam, presimțind răul care îi păștea pe ai noștri și refuzăm bomboanele mincinoase cu care ne îmbiau, pe mine si pe sora-mea, „tovarășii” din comisie.

Mama n-a semnat nimic, au semnat ei în locul mamei. Apoi, a venit și tata acasă, fără boi: cu un aragaz si o butelie, atât a obținut pe ei... L-au chemat la cercetări la Balș, a stat și închis câteva zile pe-acolo, dar până la urmă i-au dat drumul.

S-a jurat că toata viața n-o să muncească în colectiv. Și toată viața a fost muncitor permanent la I.A.S. Piatra Olt, de unde s-a și pensionat. A ținut ascunsă căruța până în preajma lui 1989, când a scos-o în mijlocul curții și a făcut-o lemn de foc, ca să scape de dojana mamei care îi spunea mereu Alături de părinți

12

Alături de prof. Cecilia Păun, cântând pentru prietenii noștri francezi – Etienne Rousseau, Alain Cauchy, Yvon Vezier și Huguette Ferret

că vremurile nu se vor mai întoarce. Revoluția l-a prins, însă, prea bătrân, ca s-o mai ia de la capăt...

A fost silit să-și calce puțin jurământul, ca s-o ajute uneori pe mama, pe care și eu am ajutat-o, în adolescență și chiar și mai târziu, profesor, urcând-o de multe ori, cu motoreta, în Dealul Bobului, unde mama lua în fiecare an sfeclă sau floarea soarelui, „în parte”.

IV. Osica de azi – Osica de ieri

Voi încheia evocarea mea cu o comparație, care va cădea, din păcate, în defavoarea satului nostru de azi. Osica de-acum are aproape toate ulițele asfaltate, canalizare și apă în toate cartierele. E un confort aproape urban. Dar, parcă, nu Trei generații

mai e viață... Comuna nu mai e un furnicar, cum era în vremea adolescenței mele. Aș da doar un exemplu destul de edificator, cred: astăzi toți copiii comunei noastre, de la mic la mare, în loc să joace tenis, cum jucam noi toată vara, de dimineața până seara, improvizând terenul în curtea școlii, stau la umbră și cu fața ascunsă în ecranul telefonului mobil. Când eram licean, toată junimea Osicii venea în fiecare seară în curtea liceului, la o partidă de volei, apoi, toți „făceam gara”, petrecând trenurile de ora 9, care „făceau cruce” la Osica. N-o să uit niciodată că atunci când s-a mutat stadionul de la târg în centru, noi, tinerii satului, am încărcat în căruțe plăcile de beton, și tot noi am montat la loc tot gardul împrejurul noului stadion. Nu voi uita niciodată, de asemenea, că nenumărate erau duminica concursurile culturale sau sportive cu școlile din comunele învecinate. Cât freamăt, câtă emoție, câtă viață! Și mai ales, n-o să uit niciodată cât de unite erau altădată neamurile: toamna, când se culegeau viile, începeam cu o vie a unuia și ne mutam la celelalte, până la culegeam pe toate. Era atât de frumoasă și de veselă truda împreună și atât de gustoasă mâncarea cu toți adunați în jurul bucatelor așezate pe ștergare, în capul viei, încât, de fiecare dată, fugeam de la facultate, să nu pierd această mișcare ritualică a neamului meu.

Din toate astea nu mai este astăzi nimic...

13

istorie

Col. (r) dr.

VIOREL OSTROPEL

Un cavaler la porţile Crimeii

A

scrie despre eroi, nu este niciodată îndeajuns. Odată cu trecerea anilor faptele lor trec în uitare. Foarte puţini se „bucură” de-o recunoaştere largă în mijlocul comunităţii din care provin. Şi nu din ignoranţă sau nedreaptă cinstire, ci mai degrabă din cauza puţinătăţii datelor legate de povestea lor de viaţă. Şi de n-ar fi suficient – pe lângă locul îngropăciunii fără de cruce şi a lipsei lumânării la ceas de înălţare –, odată cu ultima suflare se şterge şi mica istorioară scrisă de ei cu arma în mână pe câmpurile de bătălie de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, de la Odessa, din Crimeea, Stepa Calmucă sau Cotul Donului etc. Numele grifate pe crucea-cenotaf din cimitirul eroilor comunali ne amintesc, când şi când, la Ziua Eroilor sau de Paşti, că ei au existat cu adevărat undeva în „marea mută” a Armatei Române. Odată cu dispariţia celor dragi, părinţi, fraţi, soţii şi copii, imaginea eroilor noştri, păstrată până atunci în indelebilitate, cade inevitabil în uitare. Opaiţul aşezat pe zidul de la răsărit se stinge şi el...

Scos la lumină, acel „puţin” ce aminteşte de numele lor mai înlătură nedreapta judecată a timpului. Despre viaţa, dramatismul şi zbuciumul ostaşilor în tranşee, în vâltoarea luptei, sub şenilele tancurilor inamice, puţini s-au încumetat a scrie. Cei ce au reuşit s-o facă, pe lângă tragismul evenimentelor, au zugrăvit cu elegantă fluenţă portretele unor eroi legendari. Un asemenea caz este cel al sublocotenentului Mihai (Mişu) Coliopol din Osica de Sus.1 În 2020, prin grija Editurii Marist din Baia Mare a fost publicată lucrarea „Cavalerii Apocalipsei”, scrisă de un participant activ la luptele din Est, locotenentul Ion V. Emilian. Autorul, coleg şi prieten cu eroul din Osica, pe lângă tema recurentă – războiul şi atrocităţile sale –, surprinde în subsidiar cele mai importante momente din viaţa trăită în infern de cel ce avea să cadă sfârtecat de gloanţe în bătălia de la porţile Crimeei. Faptele lui de vitejie par o permanentă desfăşurare de evenimente filmice, cu un puternic impact emoţional. Descoperim prin el, dacă mai era nevoie, că adevăraţii eroi nu coboară din sibarit, ei sunt oameni simpli, iubitori de ţară, născuţi uneori chiar pe pământurile din lunca Olteţului... * Mihai Coliopol a văzut lumina zilei la Vlăduleni, comuna Osica de Sus, la 8 noiembrie 1911, în familia lui Tache Coliopol, proprietar de pământuri (peste 100 de hectare), moară şi presă de ulei. Tânărul Mihai, sârguincios la învăţătură, îşi finalizează studiile de licenţă în afara ţării, la Anvers. După cum ni-l înfăţişează prietenul şi camaradul său de arme, este „un băiat înalt, brunet, ochi căprui, buclat, distins 1 Din fericire, despre el s-a mai scris în revista Rădăcini (nr.2 şi 5) şi în Memoria Oltului şi Romanaţilor (nr. 96-103).

14 în toate, (...) devorat de un foc interior, trădat de strălucirea caldă a ochilor pe o faţă totuşi tristă”.

Cu siguranţă ar fi reuşit în viaţa politică, dar dispreţuieşte cu egală măsură partidele şi mişcările politice.

La ceas de cumpănă pentru neam şi ţară se înrolează voluntar în trupele de cavalerie, ca sublocotenent în rezervă. Deşi forţele armate erau în plin proces de mecanizare, cavaleria continua să fie printre armele de elită ale armatei române. Mândria de a fi călăraş trecuse de mult examenul timpului. Cele mai mari personalităţi militare ale vremii proveneau din rândurile ei.

Pe bună dreptate, nobleţea, generozitatea, eleganţa tinerilor cavaleri purtători de tunică şi sabie erau cultivate şi ridicate la rang de virtuţi.

Voluntarii îşi ofereau serviciile organismului militar însoţiţi pe toată perioada războiului, atât cât Dumnezeu îi ţinea în viaţă, de bidiviii din curtea proprie (trecuţi la angajare, asemenea stăpânului, prin rigoarea controlului medical). „Pică calul (sic!), pică şi omul!” Se spune că nobleţea armei vine chiar din această relaţie epifită om-cal, urcătoare prin veacuri de istorie.

După un an de zile de la sfârtecarea teritoriului naţional de către sovietici, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov prin care România pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord, se ivise ocazia eliberării provinciilor ocupate. La 22 iunie 1941, Mihai Coliopol era la comanda unui pluton de mitraliere din Regimentul 2 Călăraşi (cu garnizoana în Caracal), undeva în nordul ţării, la Frătăuţii Noi de azi, pe frontiera cu Uniunea Sovietică. Într-o vreme în care limbajul vitriolant şi corecţia fizică făceau parte din metodele de „educaţie” ale ofiţerilor fără vocaţie, sublocotenentul Coliopol, conştient că „respectul se câştigă, nu se impune”, ajunge la sufletele subordonaţilor prin cea mai simplă metodă de instruire – exemplul personal. Echilibrat, liniştit şi chibzuit, îi atrage, înainte de toate, prin spiritul său de sacrificiu pus în slujba celor mulţi. „Coliopol – scrie Emilian – preţuieşte oamenii, soldaţii ce-i sunt încredinţaţi. Cunoaşte problemele şi necazurile lor, trecutul şi gândurile fiecăruia, grefându-şi propria personalitate în sufletele şi materia plutonului. (...) Fără să aştepte instrucţiunile nimănui, Mişu începu pregătirea sufletească a plutonului în vederea previzibilei încercări capitale, ce nu va întârzia. Foarte repede, plutonul lui deveni un trib aparte în cadrul escadronului, fiecare soldat având funcţiunea şi misiunea lui clară, fiecare îndrăgindu-i instinctiv şi automat pe ceilalţi, încercând să-i ajute chiar cu preţul vieţii sale. Coliopol domnea peste ei ca un patriarh sau şef de familie, ca un

frate mai mare. Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-i conteste o decizie. De altfel, Coliopol nu ordona niciodată nimic. El vorbea oamenilor şi totul se împlinea într-o secundă, la modul cel mai firesc cu putinţă.”2 După legendara poruncă „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!”, încărcată cu toată durerea neamului românesc, tânărul sublocotenent păşeşte printre primii peste linia de frontieră trasată arbitrar de sovietici, fiind deschizător de drumuri în Bucovina de Nord. Pe frontul românesc, până la 2 iulie 1941, trupele române şi germane duc lupte cu obiectiv limitat, în principal de îmbunătăţire a bazei de plecare la ofensivă prin cucerirea unor capete de pod. În prima noapte de război, escadronul3 din care face parte şi sublocotenentul Coliopol primeşte ordin să atace un post de observare sovietic localizat în pădurea Valiva (Valva în alte publicaţii). Sarcina revine plutonului comandat de locotenentul Emilian. Pentru incursiune, tânărul ofiţer recurge la voluntariat.

Coliopol îl roagă insistent să-l includă în detaşamentul de voluntari, ca simplu trăgător la mitralieră, deşi nu face parte din subunitatea lui şi nu i se subordonează pe linie de comandă. „Observatorul trebuie neapărat distrus. Din turnul lor de beton, ruşii văd tot ce se petrece pe o rază de kilometri întregi. (...) Coliopol îşi instalează mitraliera în bătaie. Se comandă foc la discreţie, cu toate armele... Coliopol se răstoarnă pe spate cu mitraliera şi mătură în rafale scurte copacii unde-s cuibăriţi trăgătorii ruşi. Strigătul plângăreţ şi zgomotul corpurilor prăbuşite la pământ marchează succesul «pe spate» al lui Mişu.”4 Este doar începutul unui drum presărat cu acte voluntare transformate în timp de tânărul ofiţer într-un modus operandi... Resorturile sale motivaţionale sunt puternice şi izvorăsc din nobleţea sufletului pusă în slujba ţării.

Propensiunea educaţională îl scoate din suficienţă şi-l poziţionează în rândurile elitelor militare cu largă deschidere culturală. Un ostaş care ţine într-o mână cartea celui mai mare simbolist francez, Charles Baudelaire, şi arma în cealaltă, transcende limitele obişnuitului. Spirit disociativ, pe de o parte luptă fără frică cu aspidele muscale, uneori „dispreţuitor” cu propria viaţă, pe de altă parte, la ceas de răgaz, recită cathartic din volumul Florile răului... „Când recită – scrie Emilian –, Coliopol pare un sfânt. În mijlocul ororilor ce-i servesc de decor, prezenţa lui pare ireală.”5 Şi nimic nu-i scapă din noua realitate. Leagă 2 Ion V. Emilian, „Cavalerii Apocalipsei (I), Ordon: Treceţi Prutul!”, Editura Marist, Baia Mare, 2020, p.22, 24.

3 Escadronul era echivalentul unei companii de infanterie.

4 Ion V. Emilian, Op. cit. p.40 5 Ion V. Emilian, Op. cit. p.198.

15 secvenţele nesfârşite ale trecerii în nefiinţă cu substanţa simbolică a versului baudlerian: „Sfârşitul zilei Sub palidul amurg se zbate Viaţa fără de mustrări Cu strigăte neruşinate (...)

Tu, suflet, oase călătoare Odihna-mi cereţi arzător; Pătruns de-a morţii grea visare, Pe spate m-aş culca uşor, Cu-al vostru văl să mă-nfăşor, Întunecimi răcoritoare!”6 În condiţiile unei libertăţi claustrate el continuă să-şi păstreze spiritul descătuşat. Sub bombardament sovietic citeşte din Baudelaire, eliberat de cască, sfidând moartea... „Nu poţi citi cu capul strâns în chingile căştii. Nu intră bine la căpăţână...”, îi răspunde zâmbitor şi cu detaşare colegului Emilian, care îndrăznise să-l atenţioneze pentru nesăbuinţa sa.

Faptele de arme ale sublocotenentului ajung să fie cunoscute în mai toate unităţile de roşiori şi cavalerie. Undeva în raionul Elisabetovka, în drumul regimentului de călăraşi spre Crimeea, reuşeşte să doboare cu mitraliera un avion sovietic. Isprava este consemnată de Wehrmacht, sub „titlu de apartenenţă”, în dreptul sublocotenentului Mihai Coliopol din Regimentul 2 Călăraşi.

La Mihailovka, pe malul Niprului, într-o bătălie pentru recucerirea localităţii, se remarcă din nou: „Grindina de oţel ne fixează la sol, în spatele cadavrelor celor căzuţi, care participă şi ei la efortul nostru. (...) Dintr-o dată, în stânga mea, un om se lansează cu mâinile goale în grindina ruşilor.

Cade. Se ridică cu o mitralieră în braţe. Aleargă printre gloanţe de parcă ar fi îngerul bătăliilor iadului, pe care nimic nu-l poate ucide. (...) Este Mihai Coliopol, prietenul meu. Iată-l strigând din tot pieptul: «După mine călăraşi! După mine!»

Electrizat, brigadierul Roşioru din Castranova este alături de Coliopol. (...) Avansează împreună, coordonându-şi perfect mişcările, carne de război impresionantă, carne omenească. Avansează, avansează mereu. Coliopol trage încărcător după încărcător. Un glonţ îi saltă casca de pe cap. Fuge mai departe cu părul în vânt şi mitraliera în braţe.

Roşioru este mereu lângă el. Nu se vor opri decât morţi. Poate nici aşa...”7 Ruşii sunt scoşi din Mihailovka şi aruncaţi în Nipru. * Surprinzător, nu este singurul călăraş din Osica de Sus... În succesiunea evenimentelor intră în scenă alţi doi cavaleri din lunca Olteţului: 6 Ibidem, p. 197-198.

7 Ibidem, p.167.

Cu mama, Susana Coliopol

plutonierul Ion Raica şi gornistul Ion Vărzaru.

Cei trei sunt doar partea văzută a unui lung şir de călăraşi din comuna de pe malul Olteţului. Ei şi alţii asemenea lor au completat cei 75% dintre voluntarii regimentului de călăraşi.

Ion Raica, măcelar de profesie şi tată la doi băieţi, este încadrat comandant de grupă (brigadier şef) în plutonul locotenentului Emilian, după decesul fostului brigadier. În vâltoarea luptei, liniile se succed cu repeziciune... După fiecare confruntare, ordinea de bătaie din carnetul comandantului de pluton se modifică, până într-o zi când foaia de hârtie, măcinată de atâtea ştersături, cedează. În coburul de pe cal, Raica păstrează câteva obiecte din ţinutul natal: un fluier din crenguţă de soc, câteva felii de mere uscate, o gutuie neagră, iar sub tunică, înfăşurat dimprejur, tricolorul românesc pe care se jură să-l planteze „în înaltul Kremlinului sub nasul lui Stalin”. O va face, dar mult mai aproape de tărâmul natal, pe Cetatea Hotinului. Iubeşte cavaleria, îi înţelege sensul transistoric, iar atunci când este întrebat ce luptă preferă, nu ezită să răspundă pe un ton ritos: „...ideal e corp la corp, centaur contra centaur.

Curva asta de război n-are însă ideal!”8.

8 Ibidem, p.57.

16 La Doljoc, ca de altfel în multe alte locuri, îşi dovedeşte calităţile de luptător neînfricat. „În triplu galop, Raica şi ai lui dau buzna cu sabia peste cuibul de rezistenţă. Într-un fulger, au încălecat obstacolul. Sovieticii n-au înţeles nimic. Surpriza lui Raica a fost totală. Rusnacii n-au tras nici măcar un glonţ. Când Ivan şi-a revenit în fire, era prea târziu. Mult prea târziu. Raica le gâdilă măruntaiele cu sabia lui curbă.” 9 În malaxorul luptelor nesfârşite vine o zi când bravul cavaler cade rănit sub tăişul sabiei.

Supravieţuieşte, dar este reformat, lăsat la vatră înainte de terminarea războiului. Pe pieptul său străluceşte cea mai râvnită decoraţie germană: Crucea de Fier.

Celălalt călăraş din Osica, soldatul Ion Vărzaru, avea să supravieţuiască şi el... Într-un moment al luptei, după ce sună şarja de atac, printr-un complex de ocurenţe, rămâne faţă în faţă cu inamicul. „La înălţimea mea – consemnează Emilian –, Vărzaru dezarmat îşi bate adversarul cu trompeta, în plină figură. Cu faţa varză, rusul cade sub trompeta lui Vărzaru. Rămâne agăţat cu un picior în scară, calul îl poartă în trap mic, rusul urlă de moarte.”10 În Campania din Est, Regimentul 2 Călăraşi, plecat de la Frătăuţii Noi de pe teritoriul României, va înainta pe drumul său de glorie până în Stepa Calmucă. Corteşti, Dinăuţi, Răchitna, Doljoc, Năbădăuţi, Rucsin, Hotin, Larga, Tăbani, Dîngeni, Lipnic, Wapniarka, Sokolovka, Capustianka, Ivanovka, Mihailovka, Sarapanovka, Karassoubassor, Kuban, Elista sunt doar câteva repere de pe itinerarul de luptă, marcat episodic de faptele celor trei călăraşi din Osica de Sus. * Pe 29 decembrie 1941, ruşii debarcă la Feodosia cu intenţia de a bloca comunicaţia ce leagă Crimeea de Kerci. La -20 de grade celsius, fără căciuli şi mănuşi, cavalerii regimentului se îndreaptă contra cronometru spre satul Sekehe-Eli, nod rutier, devenit important în situaţia operativă a momentului evocat. Ruşii trebuie întârziaţi cu orice preţ. Lupta începe: „Călăraşii rezistă presiunii infernale. Cadavrele ruşilor se acumulează în faţa ţevilor încinse ale armelor. În stânga, într-o uşoară depresiune, Ivan a reuşit să se infiltreze. Dacă reuşeşte să progreseze, ar fi foarte periculos pentru ai noştri. În fruntea plutonului de mitraliori, Mihai Coliopol interzice cu fermitate trecerea inamicului. Iată-l luând comanda supravieţuitorilor din mai multe plutoane, ai căror ofiţeri au fost ucişi. Îi adună, se pune în fruntea lor, în locul cel mai periculos. Blochează ruşii ce progresau. Trage în

Ivan ca la fasole. Daţi peste cap Ivanii se retrag.

Coliopol îşi lansează oamenii în urmărirea lor, pentru a reocupa primele noastre poziţii. Alt val de ruşi pleacă la atac, ciocnindu-se cu cei ce se retrag, care se răzgândesc şi încep din nou să îşi urle furia contra unui grup minuscul de luptători, ce îndrăzneşte să le stea în faţă. Politrucii îi fanatizează, ucigând pe cei ce se retrag. Cu mitraliera în braţe, Coliopol rămâne ferm în calea ruşilor. Îşi încurajează oamenii care într-un suprem efort rămân lângă el. Ai zice că Mişu Coliopol este invulnerabil, gloanţele îl ocolesc, mitraliera şi avântul lui stopează tot elanul ruşilor. Iată însă că un glonţ îl loveşte pe sub cască, deasupra frunţii. Coliopol ezită, se învârte pe jumătate, scapă arma, cade, se ridică şi strigă din toate puterile: «Înainte, călăraşi, i-am dat gata!» Un al doilea glonţ îi smulge însă umărul drept al obrazului şi osul tâmplei. Cade în genunchi. Cu un efort incredibil se ridică încă o dată, îşi încurajează călăraşii: «I-am dat gata...Vă spun că i-am dat gata... Trage, Stancule, trage, nu te lăsa...» Ruşii se pierd în faţa acestui om desfigurat şi însângerat, pe care gloanţele nu reuşesc să îl termine nici când l-au atins la cap. Ivan se retrage în dezordine pe toată linia. Regimentul 2 Călăraşi rămâne stăpân pe câmpul de luptă de la Sekehe-Eli.”11 Acţiunea eroică a sublocotenentului Mihai Coliopol a fost decisivă, după cum avea să mărturisească locotenentul Emilian în cartea sa.

Urcat în salvarea trasă de cai, Coliopol marchează trecerea sa pe aceste pământuri cu un ultim gest de filotimie pe care doar oamenii de aleasă nobleţe îl pot face. Grav rănit, dar conştient, în drum spre Spitalul German din Cherson, după câţiva kilometri, se dă jos din salvare pentru a ceda locul unui alt rănit. După două zile, la 25 ianuarie 1942, Coliopol moare. Înainte de a intra în comă, cere să i se citească poezia La Charogne (Hoitul). Cu cartea lui Baudelaire în mână, picurată cu sângele său, cu zâmbetul împietrit în colţul gurii, se ridică la ceruri pe aripi de înger...

Cavalerii sunt în lacrimi. „Coliopol era universul lor, adevărul, justiţia şi dreptatea lumii.”12 Aşa se încheie o pagină de istorie autentică, cu un erou de poveste, care ar trebui lecturată din când în când, la Ziua Eroilor, sau la orele de istorie cu copiii din ţinuturile sale. Mihai Coliopol este încă o dovadă „vie” a eroismului românesc în Campania din Est, unde mai bine de 380 000 de ostaşi au murit sau au fost daţi dispăruţi. Oasele lor putrezesc departe de casă, în locuri neumblate şi neştiute, acoperite cu mantia uitării.

Dumnezeu să-i odihnească în pace!

9 Ibidem, p.55.

10 Ibidem, p.134.

11 Ibidem, p. 229.

12 Ibidem, p. 231.

17

viața spirituală

PREOT SANDU NAE parohia Tomeni - Ostrov

Bunavestire sau Blagoveșteniile la români

„Bucură-te ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine!

Binecuvântată ești tu între femei !”

(Luca, I, 28).

Temei teologic – scripturistic

Evanghelia, ca mesaj de mântuire pentru creștini, începe cu Bunavestire, adică cu momentul acela în care arhanghelul Gavriil vine către Fecioara Maria, logodită cu Iosif la Nazaret, și-i vestește că va zămisli pe Mesia – Fiul celui Preaînalt, „a cărui Împărăție nu va avea sfârșit” (Luca I, 33). Se spune că Fecioara Maria tocmai atunci citea din cartea prorocului Isaia acea profeție: „Iată fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel, care înseamnă „cu noi este Dumnezeu”.

(Isaia VII, 14). Cu o carte înainte apare și-n unele icoane, iar îngerul atunci îi dă vestea cea bună. Nu este surprinsă de apariția îngerului, cât o înspăimântă două mesaje ale acestuia, care sunt și adevărați piloni ai teologiei creștine: o numește „plină de har” și „binecuvântată între femei” pe de o parte, apoi, faptul că „Duhul Sfânt se va pogorî peste ea”, „puterea celui Preaînalt o va umbri” și că „Sfântul care se va naște din ea, Fiul lui Dumnezeu se va chema”(Luca I, 28, 35) pe de altă parte.

Cu alte cuvinte, asupra Mariei se pogoară lucrarea treimică a Dumnezeirii (este singura persoană în acest fel) și implicit va deveni Născătoare de Dumnezeu, așa cum avea să formuleze oros-ul Sinodului III ecumenic de la Efes din 431.

Temându-se să nu cadă în ispita amăgirii, „Eva cea nouă” ( cum a mai fost numită Maria), întreabă pe înger un fapt firesc: „Cum va fi acesta de vreme ce eu nu știu de bărbat?” Îngerul îi răspunde că „la Dumnezeu toate sunt cu putință”. Urmează răspunsul Mariei, care este „începutul mântuirii noastre”; care constituie „plinirea vremii”, cum zicea apostolul Pavel, adică împlinirea tuturor profețiilor vechi testamentare, „bucuria Evei”, „scoaterea din blestem a lui Adam”, bucuria întregii creații: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Luca I, 37-38). Nu la întâmplare se găsește pictată pe ușile împărătești ale catapetesmei altarului tocmai scena Buneivestiri în toate bisericile ortodoxe. Exact ca și cum Dumnezeu ne-ar zice: Vă deschid porțile cerului pentru că m-am împăcat cu voi prin această curată Fecioară.

Fecioara Maria este făptura cea mai frumoasă pentru că „este plină de har”, este smerită, este „binecuvântată între femei și binecuvântat este rodul pântecelui său” și de atunci „o fericesc toate neamurile”. Zămislirea și nașterea ei sunt mai presus de fire, de puterea de înțelegere omenească, căci zice apostolul Ioan, cel care i-a fost fiu duhovnicesc, încredințat pe cruce chiar de Fiul său: „care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-a născut.” (Ioan I, 13).

Percepția tradițională a sărbătorii

18

Bunavestire sau Blagoveșteniile, cum se mai numește sărbătoarea la românii conviețuitori de secole cu slavii, datează dinainte de anul 550 în Răsăritul creștin (în Apus apare prin secolul VII) și este strâns legată de praznicul Nașterii Domnului, între ele fiind exact 9 luni. Este prima sărbătoare a Maicii Domnului confirmată cu documente.

Primul acatist închinat Maicii Domnului este tocmai al Buneivestiri, cel mai vechi și cel mai autentic, prototip al tuturor acatistelor, din vremea patriarhului Serghie al Constantinopolului, compus de Roman Melodul la anul 626.

Bunavestire este prima mare sărbătoare a primăverii și cade totdeauna în Postul Mare. Cu toate acestea se face dezlegare la pește, fiind prilej de mare bucurie pentru creștini și de aici au rezultat și o serie de tradiții și credințe unele și cu tentă superstițioasă.

Se crede că în această zi natura se înveselește. Țăranii spuneau că Soarele e tot anul supărat, dar numai de Bunavestire și de Paști este vesel. În aceste zile strălucește de trei ori mai tare. E supărat că vede răutățile oamenilor și e bucuros de Întruparea Domnului. Se zice că această zi este ziua când începe să crească iarba și încep să cânte păsările. Cucul începe și el să cânte căutându-și perechea, iar sărbătoarea se mai numește și „a cucului”. În unele părți ale țării, de Bunavestire se aprind focuri, se pregătește tămâie pentru gospodărie. În Bucovina se făcea foc în fața casei și puneau lângă el pâine, sare și apă, ca să se încălzească îngerii, apoi plecau la biserică. După

slujbă împărțeau pește la cei săraci; se fereau să muncească în această zi, astfel încât dacă ai presăra făină măcinată în această zi pe un pom, acesta s-ar usca. Sau dacă ai face mămăligă în această zi și ai da-o în apă, nici peștii n-ar mânca-o. Nici pui sănătoși nu ies din ouăle ouate în această zi. Sărbătoarea continua cu cea a arhanghelului Gavriil a II-a zi. Ca să le fie mai ușor a respecta interdicția de a munci, lucru greu primăvara, sătenii afirmau că dacă vor munci, arhanghelul îi va pedepsi: grindina le va bate recoltele, șerpii vor mușca vitele, membrii familiei vor cădea bolnavi, iar cei ce se vor îmbolnăvi de friguri vor fi bolnavi toată vara. Nici copiii nu erau certați în această zi, ca să nu fie certați tot anul.

Multe și frumoase povești și obiceiuri circulau „ca o adiere de vânt subțire” în satul pitoresc românesc, unde cerul era mai aproape și veșnicia era la ea acasă. Astăzi bântuie secularismul globalizant, iar dacă Făt-Frumos se mai întoarce acasă, trecut prin valea plângerii, și printre blocuri perfecte, unde oamenii stau acasă online, mai găsește doar moartea, care și ea a îmbătrânit….Totuși, printre blocuri ale civilizației perfecte, mai găsești și biserici, căci ele punctează veșnicia… Acolo mai auzi aceste povești, căci „îți iese de fiecare dată cu plin” înainte …

BUNAVESTIRE, icoana prezenței totale, OMDUMNEZEU, Dumnezeu – om și, după gânduri serioase și frământate, o rază angelică îți vestește bucuria mântuirii venită prin curata Fecioară, adevărată primăvară și MAMĂ A VIEȚII.

19

arte și meserii

ION SURDU

Fântânarii din Osica

comandor, av. rtr.

C

a multe alte ocupații pe care omul și le-a asumat în devenirea sa odată ce și-a abandonat statutul de vânător-culegător, a fost și aceasta de asigurare a unor surse de apă, în vatra pe care s-a stabilizat. Probabil că pentru început s-a folosit de izvoarele din imediata apropiere. Ulterior, comunitatea dezvoltându-se pe o întindere tot mai mare, concomitent crescând și nevoile de consum și capacitatea de cunoaștere a mediului înconjurător și de confecționare a uneltelor necesare nevoilor sale s-a ajuns la căutarea acestor surse, în subsolul vetrei sale.

Pentru început crearea acestor surse presupun că a fost mai ușoară, întrucât ele erau produse făcute în luncile apelor de care, treptat, primele comunități stabile se depărtau din cauza deselor inundații. Ajungând pe terasele superioare ale apelor realizarea acestor surse a devenit mai complicată, crescând considerabil adâncimea la care se găsea pânza freatică.

Comuna noastră situându-se la confluența celor două râuri, Oltul și Oltețul, are pânza freatică la o adâncime accesibilă, 10 metri, variind cu câțiva metri plus sau minus de la o zonă la alta. Primele modele de fântâni au fost de utilitate publică fiind construite prin contribuția locuitorilor din apropierea acestora. Inițial pereții fântânilor erau din bârne de esență moale, (era lemn din abundență în lunca Oltețului), apoi din zidărie, din pietre mari de râu, înlocuite mai târziu cu cărămizi curbate din beton. Acestea asigurau o formă circulară construcției care se ridica cu aproximativ un metru deasupra solului, terminându-se cu un brâu din tablă groasă. De reținut că pereții din zidărie, atât cei din piatră de râu, cât și cei din cărămizi de beton, în partea de jos, în apă se sprijneau pentru stabilitate pe bârne de lemn de esență tare.

Ele au rămas în mentalul colectiv sub denumirea de fântâni cu cumpănă. Despre fântâni ca importanță și multiplele lor semnificații am scris mai mulți osiceni în nr.

2 al revistei Rădăcini din decembrie 2012. Astăzi încercăm să scriem câteva rânduri despre meșterii care le-au construit, prin ele susținând tot ce a însemnat viață: oameni, animale, plante, în acest colț de lume.

20 Această breaslă ca multe altele devenite de-a lungul timpului clasice, azi sunt pe cale de dispariție. Tăvălugul modernismului le îngroapă brutal în adâncul istoriei, înlocuindu-le cu instalații lipsite de identitate și spiritualitate.

Miresele noastre nu vor mai schimba apa la robinetul din centrul comunei, gospodinele nu vor mai arunca prima pâinicică, făcută din făina spicelor de grâu proaspăt treierate, în bazinul de apă din Dealul Viilor, iar alaiul copiilor plecați cu Muma Ploii nu se va mai strânge în jurul fântânii lui Ghermele, în serile de vară, cu dovleacul lor scobit de miez, decupat pe margini, din interiorul căruia pâlpâia flacăra lumânărilor.

După ultimul război, părinții noștri, care cunoscuseră stepa rusească, au venit cu mesajul cutremurător că vom mânca de la cazanul colhozului-colectiv – în variantă românească.

Spre norocul nostru n-am mâncat din cazanul colectivului, dar azi ne adăpăm cu apa noastră, dintr-o țeavă pe care, în multe cazuri, o închid și o deschid străinii.

Fântânile cu cumpănă și jgheab au primit prima lovitură năucitoare în urma procesului de colectivizare care a golit gospodăriile țărănești de cai și boi, le-a luat țăranilor pământul de la câmp, unde aceștia își produceau legumele necesare și l-a înghesuit cu acestea în grădina din spatele casei, care până atunci folosea doar pentru păsări, animale, glugi de coceni și nelipsita șiră de paie.

Legumele cultivate în grădină nu puteau fi întreținute cu apa adusă de la sute de metri, țăranul nu mai era plugarul de altădată ca să vadă banii în mâna lui o dată pe an, când își vindea recolta.

Acum era muncitor salariat la întreprinderi din Balș, Slatina, Caracal și i-a dat mâna să-și facă propria fântână în curte, fără să-l mai intereseze fântâna din stradă din a cărei apă crescuse.

Acesta este momentul cănd în Osica iese la rampă o generație densă și entuziastă de fântânari, grupați preponderent înVlăduleni, în

primele case, la intrarea dinspre Brâncoveni. De precizat că în Osica se mai foraseră astfel de fântâni chiar în perioada interbelică, dar sporadic.

Unde se calificase această generație? La locul de muncă, așa cum se calificaseră zecile de zidari, tâmplari, fierari și alți meseriași care au prosperat într-o lume în care a fost nevoie de ei.

Dascăl le-a fost Florea Bobiceanu, căzut pe front în cel de al Doilea Război Mondial, înlocuit la conducere de fiul său Gorică, urmat și acesta de fiul său Marian. În clanul acesta al Bobicenilor, fântânari de cel puțin trei generații, este cunoscut ca lider autoritar al noii generații Gheorghe Bobiceanu, poreclitȚiganu. Acesta s-a impus, printr-o înaltă competență, disciplină severă și seriozitate în respectarea înțelegerilor angajate cu beneficiarii. În această echipă trebuie să îi amintim pe Bebe Țârcu, Câțu, fratele său Gheorghe, Puf, Ilie Cojocaru și Marian Toma care a avut parte de un sfârșit tragic. Pe lângă aceștia au mai lucrat cu aceeași pasiune și alți tineri curajoși care, ulterior și-au format propriile echipe, împrumutând utilajele de la cei pe care vârsta le ceruse să se dea deoparte. O astfel de echipă era alcătuită din Surdanu,frații Bărăscu și Socarel.

La fel de cunoscut ca și Bobicenii a fost și Cimpoi, pe numele său Ristea Andrei, care și-a petrecut bătrânețele în pușcărie pentru uciderea fiului său Gicu, în urma unei altercații pe fondul consumului exagerat de alcool. Fiul său era unul dintre cei mai promițători fântânari, la cei 27 de ani avea o experiență impresionantă acumulată prin participarea la forajul a zeci de fântâni.

Spre finele anilor 1990 a mai apărut în Osica o nouă echipă de fântânari, a lui Ion Țiganu (Ciocan) și a fiilor săi, Costică, decedat prematur, și mezinul Victorel, care produceau în regie proprie și tuburile necesare, într-o gamă completă de lărgimi. Specific acestei echipe este faptul că toate utilajele necesare forării unei fântâni,

21 fiind fierari, și le-au construit în propriul atelier.

Acest aspect le oferea un avantaj major în fața altor echipe locale sau din împrejurimi prin faptul că reușeau să înlăture orice defecțiune tehnică apărută la vreun utilaj în timp foarte scurt.

Forarea unei fântâni presupune un efort fizic și psihic împins la limita maximă, dar și un moment de inspirație care poate să fie reușit sau nu, acesta referindu-se la locul ales pentru executarea lucrării.

Alegerea aparținea de cele mai multe ori beneficiarului și era hotărâtă în mod empiric, ținându-se cont,în principal,de apropierea de casă sau de grădina de legume.

Personal, cred că am fost norocos atunci când am hotărât locul fântânii pe care mi-au forat-o Ion Țiganu și feciorii săi. Întâmplător, pe la mine era o rudă apropiată,din județul Vâlcea care, auzind de lucrarea ce urma să aibă loc mi-a cerut voie să stabilească dumnealui locul forajului. Din politețe am acceptat. Mi-a cerut doi electrozi de sudură, pe care i-a îndoit la 90 de grade, la capetele unde se prind în clește, i-a curățat de pastă la celelalte capete și început să se plimbe cu ei în mâini, ținuți paralel, la o distanță de 5-7 cm, prin zona extinsă unde urma să lucrăm.

După câteva minute, s-a oprit, a înfipt un țăruș în pămînt și mi-a spus că din acel loc voi avea apă să irig și grădinile vecinilor. A avut dreptate !

Mi-a arătat apoi cum a găsit locul. Venind din cele patru puncte cardinale spre locul ales, cu cât se apropia mai mult de acesta, vârfurile electrozilor se aproiau până la atingere. După plecarea sa, am exersat și noi, cei care fusesem de față la demonstrație, procedeul prezentat, și uluiți ne-am convis că nu a fost scamatorie.

Forarea unei fântâni, așa cum am menționat, reprezintă un efort fizic epuizant pentru cei care lucrează, dar și unul logistic, pe măsură, pentru proprietar.Ca timp, o fântână de adâncime medie se realizează de regulă în 3-5zile, dar sunt și situații când durează o săptămână. Echipa de lucru este formată din 4-5 fântânari, plus alți 4-5 care, cu forța pieptului și a brațelor, împing câte doi la cele patru brațe ale crucii care transmite forța de rotație către cuțit.

Inițial lucrarea începe cu cazmaua până la adâncimea unde se dă de apă, de regulă 7-8 metri, apoi se recurge la cuțite sau clapetă. Dacă straturile au fost din piatră sau nisip lucrarea s-a executat numai la cazma. Ulterior se continuă prin clapetare. Astfel de cazuri au fost destul de rare.

Săpatul la cazma se execută de o singură persoană, echipată cu o cazma de mici dimensiuni, o lopată identică ca mărime și la brâu atârnă găleata în care se încarcă materialul ce urmează să

fie scos la suprafață. La puțin timp, cel epuizat este înlocuit de un alt coleg din echipă. Când nu se mai poate săpa la cazma se montează cuțitele tubulare, din tablă oțelită. Acestea sunt diferite ca diametru, în funcție de lărgimea tuburilor achiziționate, având în partea de jos fundul plat cu o mică secțiune radială, în două planuri cu diferență de câțiva centimetri între acestea.

Diferența între cele două planuri, în urma rotirii cuțitului, încarcă tubul cu pământul desprins, înaintând în sol asemenea unui tirbușon. Tubul prevăzut cu cuțit are o înălțime de aproximativ 60 cm și când s-a încărcat suficient cu pământ este scos la suprafață și descărcat.

Viteza de înaintare a cuțitului este determinată de natura stratului întâlnit și de forța celor opt persoane care rotesc cuțitul. Referitor la straturile întâlnite acestea sunt accesibile până la adâncimea de zece metri, greutatea începând de aici în jos unde se întâlnește stratul de marnă gălbuie, gros de trei-patru metri, dincolo de care se dă de primul strat acvifer, cu apă acceptată pentru consum. Apa care apare pe la șapte-opt metri aparține de pânza freatică și nu este bună de consum, fiind de regulă contaminată.

Prezența acestor fântâni în curțile oamenilor a fost și încă mai este de utilitate. Cu timpul și ele ca și meșterii fântânari vor ieși din peisaj, urmare a unui alt standart de viață, când imensa noastră majoritate va folosi apa doar pentru hidratare și igiena personală, nu și în scopuri economice.

Prin aceste modeste rânduri am dorit să transmit un sincer omagiu acelor oameni puternici și neînfricați, care prin munca lor ne-au potolit dogoarea cu simbolicul pahar de apă rece, nelipsit vieții noastre și o mângâiere pentru cei patru copii ai lui MARIAN TOMA, rămași orfani de mici, atunci când tatăl lor și-a pierdut viața sub povara malurilor de pământ care s-au surpat asupra sa.

22

oameni gospodari

DUMITRU (ADI) STANCA, Colonel rez.

Trei generații, aceeaşi pasiune – grădinăritul

Roată de apă pentru irigarea grădinilor de zarzavat, Dobrogea

Î

ndeletnicirea cultivării legumelor are semnificaţii profunde în istoria omenirii.

Trecerea omului de la statutul de vânător şi culegător la cel de crescător şi cultivator, a însemnat o adevărată revoluție în viața acestuia. Asigurarea ordonată a hranei a devenit o preocupare a individului şi a comunităţii din care acesta făcea parte, permiţând îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi diversificarea dietei zilnice. În general, în zona Olteniei, etnicii bulgari din proximitatea Dunării sunt creditaţi ca fiind grădinari iscusiți, însă se cuvine ca istoria locului să fie completată cu exemple de legumicultori pasionați. Înainte de colectivizare, se pare că în Osica erau puțini săteni care se ocupau cu grădinăritul, iar rodul muncii lor asigura în principal rezervele de hrană ale familiilor acestora. Cele mai cunoscute locuri pentru cultivarea legumelor erau cele care beneficiau de aportul de apă din surse naturale: Balta Mare, grădinile de la Cheleştină şi loturile „de sub Vlăduleni” (începând de la Vistirie până în zona heleşteelor de sub coastă). Ulterior colectivizării au apărut familii care au făcut din grădinărit o adevărată pasiune, care şi-a arătat beneficiile în timp. Putem să-i menționăm, fără pretenția de a-i fi cuprins pe toţi, pe Ion al lui Filip, Fană al lui Voinea, Ristache al lui Dilică sau Ion Preda. În anii 1960 – 1961, familia Băluţă (Ion al lui Zbancă şi Niculiţa – soţia lui) au pus bazele unei asemenea exploataţii de tip familial la care, în mod inerent, au fost cooptați şi cei doi fii ai lor: Nicu şi Gică. Terenul cultivat era grădina din spatele

23 casei din Medinţi, iar apa folosită pentru irigații era scoasă cu roata de udat. „Aveam 6-7 ani când tăticu ne punea să învârtim calul la roată.

Prima dată a fost o țeavă cu un singur lanț, apoi am îmbunătățit sistemul şi am trecut la două țevi.

Scotea apă mai multă, dar calul trăgea mai greu” îşi amintește Gică. Pânza freatică era undeva pe la 3 metri, însă cu timpul nivelul a scăzut iar apa se scoate acum cam de la adâncimea de 7 metri cu motopompa. Roți de udat în câmp mai aveau Ioniţă al lui Beu şi Vanta lui Stupăriţă.

Mânatul calului la roată nu era tocmai o îndeletnicire pe placul lui Nicu sau al lui Gică, deși toată activitatea consta în îndemnarea de la spate a căluțului ca să se deplaseze constant în cerc pentru acționarea roţii. Marea problemă era că în acest mod copiii parcurgeau, fără să-şi dea seama câţiva kilometri pe zi şi oboseau. „Când ne dureau picioarele, ne aşezam pe oiştea roţii să ne odihnim. Ferească Dumnezeu dacă ne vedea tăticu. Ne alerga şi ne mustra fiindcă adăugam şi greutatea noastră la sarcina şi așa mare a bietului căluț”. Pentru activitatea pe care o prestau, Nea Ion trebuia să-i motiveze cumva: o minge de fotbal din bâlci, mai târziu o bicicletă ....

Deoarece prin sat nu am găsit fotografii ale roţilor de udat folosite în trecut, am apelat la Muzeul Național al Țăranului Român din Bucureşti, iar prin amabilitatea personalului de la Arhiva Etnologică ne-au fost puse la dispoziţie cu titlu gratuit fotografiile pentru „Roată de apă pentru irigarea grădinilor de zarzavat, jud. Constanța.

Emil Schwarze, cca. 1910-1911” (Cotă: FMAP0424), respectiv „Roată de apă pentru irigarea Roată de apă pentru irigarea grădinilor de zarzavat, jud. Constanța

grădinilor de zarzavat, Dobrogea. Fotograf neidentificat / Dr. Franz Stoedtner (Berlin), 1908” (Cotă: FMAP-0752).

Culturile se axau în principal pe cartofi, varză, castraveți, praz şi ardei (ardei iute - țâr, ardei kapia, gogoșari, ardei pentru găluște, ardei gras sau de murături). Nea Ion era cel mai pasionat grădinar.

A plecat urechea la toată lumea, a vorbit cu toţi cei de la care a avut câte ceva de învățat şi a luat ce a fost mai bun de la fiecare. A fost un perfecționist. Îşi producea singur răsadurile din semințe alese cu grijă de la cele mai frumoase şi mai sănătoase roade ale grădinii. Simțea pulsul plantei, știa exact când trebuie să-i dea apă, când şi ce să culeagă sau când să meargă la piață. Credința lui a fost aceea că dacă te gândești din start la câștig, lucrurile nu-ţi ies. „Pui cât mai mult, muncești cât poți, iar Dumnezeu nu te lasă”. Legumele obţinute erau vândute în principal în piață la Craiova. „Făceam 8 ore cu căruța” - îşi amintesc cei doi fii. Drumul era pietruit, căruța avea roți cu spițe de lemn şi șină metalică, iar pe la miezul nopții când îi lua somnul, copiii erau trimiși la culcare în fundul căruței pe așternuturile așezate peste sacii cu cartofi sau cu ardei. Legănați de mersul lin şi sacadat al calului, odihna le era întreruptă din când în când de hârtoapele prin care treceau roțile căruței şi le zgâlțâiau „patul” improvizat. Mersul la piață la Craiova era motiv de ceartă între Nicu şi Gică, însă Nea Ion a tranșat părintește disputa: o dată unul, o dată celălalt. Motivația dorinței copiilor de a merge la Craiova era una simplă şi provenea dintr-o poftă specifică: se vindeau cireșe la legătură. În perioada aceea, prin curțile oamenilor din Osica nu

24 prea erau cireși în care să se urce şi să șterpelească fructele mult dorite, așa cum făcea Ion Creangă în bine-cunoscuta-i poveste. Posibilitatea de a cumpăra câteva chite de cireșe pe care să le mănânce pe săturate îi făcea să suporte destul de ușor supliciul deplasării cu căruța.

Nevoile de transport pentru legumele şi zarzavaturile din grădină au crescut, iar accesul la piețele din localități mai îndepărtate a devenit o necesitate. În mod firesc, familia a făcut trecerea de la căruță la mașină de teren. Prima mașină, un M-461 (cunoscut ca IMS), a fost cumpărată „la mâna a doua” prin 1972-1973 de la Cooperativa de Consum din Dobrun. O conducea Nicu, fiindcă luase permisul de conducere cu toate categoriile pe timpul stagiului militar. În anii 1981 – 1982, din agoniseala familiei, a fost cumpărată şi prima mașină Dacia 1300 de culoare neagră. Vechiul IMS a fost înlocuit prin 1980 cu un ARO-244 de culoare albă pe motorină, la care se putea atașa remorcă. „A fost nevoie de intervenții la nivel înalt ca să obținem aprobare, fiindcă ciobanii de la Vaideeni sau cei din zona Sibiului aveau întâietate. Am făcut 1 milion de kilometri cu mașina aceea” – zice Gică.

Cu o mai bună posibilitate de deplasare şi o capacitate sporită de transport, a apărut şi oportunitatea de a-şi vinde marfa şi prin alte piețe cum ar fi Iancu Jianu sau Grădiștea. În perioada aceea erau putini producători (4-5 în piață la Iancu Jianu, de exemplu), ardeiul kapia se vindea „la sută”, iar dacă mergeau cu 20 de saci cu ardei, când se lumina de ziuă nu mai aveau ce vinde. O altă destinație preferată pentru vânzarea legumelor era orașul Mediaș. ”Spălam cartofii noi până la 11 noaptea, mă urcam în ARO şi făceam până la Mediaș 5 ore cu 2 tone de marfă. Vindeam jumătate, tăticu rămânea în piață, eu veneam acasă şi încărcam din nou, vindeam iar jumătate din marfă, mă întorceam la Osica şi mai luam alţi saci cu cartofi, iar după al treilea drum ne întorceam amândoi cu banii câștigați. La noi era 10 lei kilogramul, acolo vindeam cu 20 de lei”.

Al doilea ARO-244 de culoare gri-petrol, tot pe motorină, dintr-un lot de 7 bucăți, a intrat pe poarta casei în 1984-1985. Avea dotări şi ornamente de excepție la acea vreme şi a fost mândria familiei. În semn de recunoștință faţă de Dumnezeu, care le-a fost alături şi le-a vegheat munca, familia a făcut o donație consistentă la Biserica din Vale. Comparativ, valoarea donației depășea semnificativ valoarea din acea vreme a unei mașini aduse din străinătate.

Ca orice gospodar care se respectă, Nea Ion şi Tanti Niculiţa şi-au căsătorit fiii, le-au făcut nunți mari şi i-au aranjat la casele lor.

La nunta lui Nicu cu Elvira a cântat Mariana Baciu, iar la nunta lui Gică cu Viorica a cântat Tudorița Goranu. Ambele, artiste de renume, au adunat în Medinţi ca la spectacol lume din toată Osica.

Viața şi-a urmat cursul, iar Nea Ion a trecut la cele veșnice pe 8 Martie 2003. Ocupat fiind toată viața cu munca, nu prea a avut timp de distracții, așa că le-a cerut băieților ca la înmormântare să-i aducă lăutari. „Să nu mă plângeți – le-a zis. N-am avut timp să mă duc la nunți să dansez, să joc. M-am dedicat muncii mele. Poate că fiind mort oi avea timp să ascult şi eu lăutarii care vor cânta pentru mine”.

Băieții lui au tocmit fanfara de la Cioroiu care a cântat la înmormântare. La plecarea spre biserică, cortegiul se întindea de la poartă şi până la Ion al lui Trache. A fost atât de multă lume, încât s-a pus mâncare la masă de 3 ori deși era în postul Paștelui. Tanti Niculiţa a murit 14 ani mai târziu, pe 23 decembrie 2017. A fost înmormântată, tot cu fanfara, în ziua de Crăciun.

De la cultivatul legumelor strict în grădină, Nicu şi Gică au început să experimenteze cultura în solarii. Primul a fost Nicu, care a făcut un solar cu structură din lemn. În 2008, după ce a ieșit la pensie de la Regie, Gică şi-a făcut şi el un solar pe structură metalică. Cu investiții proprii substanțiale şi cu ceva fonduri europene, Gică s-a extins acum la 4 solarii: 3 la suprafață şi unul semi-îngropat. În cele 3 solarii ridicate la suprafața solului îți iau ochii ridichile de lună, usturoiul, salata verde, ceapa timpurie, spanacul şi verdețurile, sau cele 2000 de fire de roșii plantate şi îngrijite cu tehnologie modernă (folie neagră, bandă de picurare şi protecţie anti-îngheț cu două straturi izolante). În solarul semi-îngropat stau aliniate pe soiuri răsadurile de roșii (peste 10.000 de fire), ardei, vinete şi castraveți. Au trecut de la semințele produse în sistem propriu la semințe achiziționate din magazine specializate, care sunt selecţionate şi asigură producții mai mari.

Din primăvară şi până toamna târziu, terenul din solarii nu stă niciodată necultivat.

Pasiunea s-a transmis şi la cea de-a treia generație. Nicu îl are alături pe fiul său Florin, iar Gică pe fiica sa Ramona (Lili) şi pe ginerele Costel. Maria, fiica Ramonei şi a lui Costel este prea mică pentru a putea să-şi exprime la rândul ei pasiunea familiei. Timpul va confirma sau va infirma acest aspect.

Cea mai mare satisfacție a lor este să-şi vadă copiii realizați şi să fie sănătoși şi să aibă la rândul lor nepoți. Dacă există armonie, din pasiunea pentru muncă apare şi răsplata materială împlinind astfel mulțumirea lor sufletească.

25

BIBIANA TORCEA Bibliotecar

S

Oameni, locuri și povești

cotocind din nou printre amintirile din lada de zestre a comunei noastre, am descoperit alte minunate creații făurite pe diverse planuri de oamenii acestei așezări, care prin talentul și îndemânarea lor au realizat obiecte ce i-au însoțit atât la muncă, dar și în clipele de răgaz : cojocarii și boiangiii.

Nicolae Cojocaru’ Creșterea animalelor, fiind o ocupație de bază cu soția a locuitorilor Osicii, a satisfăcut pe lângă nevoia de hrană, nevoia oamenilor de a se îmbrăca. În aceste condiții s-au dezvoltat mai multe meșteșuguri creatoare de îmbrăcăminte cum ar fi cojocăria, meserie frumoasă, veche de sute de ani, și ea pe cale de dispariție azi.

Cojocul era folosit ca mijloc de protecție împotriva frigului, dar și ca piesă de sărbătoare.

Unul dintre cojocarii de seamă ai comunei noastre a fost și bunicul meu din partea mamei, Nicolae Bărbulescu, cunoscut ca Nicolae Cojocarul. Îmi aduc aminte cu nostalgie de bunicul, ființă dragă sufletului meu, din poveștile mamei mele, fiica bunicului, deoarece eu nu l-am cunoscut personal.

Nicolae Bărbulescu s-a născut în anul 1891 la Șopârlița. La vârsta de 10 ani, tatăl său l-a dus la Caracal la un renumit cojocar să învețe o meserie.

Era atât de mic încât dormea în coșul cu „petice” din bucătărie. Într-o iarnă, stăpânul său l-a trimis să aducă apă de la cișmea, cu urciorul. Era o iarnă grea cu zăpadă și frig, iar el a alunecat pe gheața formată, a căzut și a spart urciorul. Ce era de făcut? Nu se putea întoarce la atelier fără el și nici bani nu avea ca să cumpere altul. A început să plângă. O doamnă care tocmai trecea pe acolo, l-a auzit plângând și i s-a făcut milă de el. După ce l-a liniștit a mers cu el la târg și i-a cumpărat alt urcior pe care el l-a ales, mult mai mare și mai frumos decât cel spart. I-a mulțumit doamnei „cu suflet mare” pentru ajutorul nesperat. A umplut urciorul cu apă și s-a întors la meșterul său cu „frica-n sân”. Acesta văzând un alt urcior l-a întrebat de unde-l are. De frică să nu fie aspru certat și pedepsit,

26

Cojoace, veste, căciuli

bunicul a răspuns că celălalt fiind vechi și urât, a cumpărat altul. Impresionat de gestul său, meșterul cojocar l-a felicitat și i-a dat și banii pe urcior.

După ani de ucenicie, fiind sârguincios și ascultător a deprins această meserie și a îndrăgit-o.

Când a crescut mai mare și a căpătat experiență, învățând și din greșeli și perfecționându-se continuu ca ucenic, s-a întors în sat și s-a apucat de făcut cojoace și căciuli dându-și silința să se ridice la nivelul așteptărilor clienților. În scurt timp s-a remarcat prin cojoacele și căciulile lucrate cu măiestrie, fiind cunoscut atât în satele cât și orașele învecinate.

După ce s-a căsătorit cu bunica mea, Gheorghița, (Ghina) s-au mutat în Osica în casa pe care o construiseră și a continuat să lucreze. O cameră a casei a fost dotată cu o mașină de cusut „Singer” și transformată în atelier.

Confecționarea unui cojoc implica foarte multă muncă și migală, iar fiecare cojocar avea propriile sale rețete de prelucrare a pieilor.

Bunicul meu era și un bun gospodar. El avea stupi cu albine și creștea vaci, dar și oi. De la oi și mieii lor folosea pieile pentru cojoace, mai și cumpăra sau venea clientul cu ele. De preferat erau pieile de miel deoarece erau mai netede și uniforme ca grosime.

Mai întâi pieile proaspete erau sărate pe partea jupuită și rulate cu blana în afară, după care le punea câteva zile în camera de deasupra beciului, fiind mai răcoroasă, ca să-și „ia sarea”, după care le întindea pe sârmă la uscat. După ce se uscau bine le argăsea. Argăsitul consta într-un amestec de sare, tărâțe de grâu și apă cât să acopere pieile care erau puse în putini (butoaie) de lemn unde stăteau vreo zece zile. Se întorceau de pe o parte pe alta, din când în când. Putinile erau așezate în grădina din spatele casei, la umbră, printre pomi. Într-o putină intrau cam 30 de piei. Putinile erau acoperite cu capace de lemn.

După trecerea celor zece zile, bunicul scotea pieile, le curăța de tărâțe, le spăla și le așeza la uscat.

Apoi urma „trasul” sau „raderea”, adică curățatul pieilor de resturile de carne și grăsime rămase de la tăiere. Operația aceasta era făcută cu ajutorul unui capăt de coasă fixată într-un trunchi de copac. Plimbând pielea prin fața lamei coasei prin mișcări de tragere de la stânga la dreapta se eliminau impuritățile. Urma croitul după tipare și cusutul. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial când pe teritoriul comunei noastre s-au aflat trupe nemțești, bunicul meu a lucrat cojoace pentru soțiile gradaților care erau încazarmați în casa vecinului său, Truță Ștefan. Multe dintre cojoacele lucrate de bunicul erau decorate pe piept și în dreptul buzunarelor cu „meșină ”(bucăți de piele subțire). Cojocul se închidea cu nasturi făcuți tot din piele. Deoarece avea multe comenzi la nasturi și „chiotori” era ajutat de cele două fiice ale sale Florica și Eugenia, mama mea.

Bunica se ocupa cu „trasul” pieilor. Îmi pare nespus de rău că n-am putut păstra cojocul făcut de bunicul pentru mama mea.

Trecerea timpului și-a pus amprenta asupra lui.

Era deosebit! Ca și bunicul meu! Într-o noapte de tristă amintire, atelierul bunicului a fost „spart” și toate cojoacele și căciulile lucrate, chiar și cele aflate în lucru precum și pieile puse la tăbăcit, i-au fost furate. Spargerea a fost „aranjată” de un bărbat din comună, care în ajunul furtului îl vizitase pe bunicul și îi ceruse o cutie cu chibrituri ca să-și aprindă o țigară. În momentul când bunicul a mers la bucătărie, rămas singur, bărbatul a deschis „foraiberele” de la ferestre ușurând astfel intrarea răufăcătorilor.

Noaptea, aceștia cu o rangă au îndoit gratiile și au intrat în atelier deschizând ușa și furând nestingheriți. Un vecin care dormea pe prispă a

27

auzit mișcările și crezând că se pregătea bunicul să meargă la târg l-a întrebat: „- Te duci la târg, Nicolae?” Iar unul dintre hoți i-a răspuns :„ – Ce mă, nu ți-e bine ?„ Nerealizând de ce îi răspunsese așa s-a culcat la loc. Dimineața văzând nenorocirea ce i se întâmplase bunului său vecin, s-a căit amarnic că n-a reacționat. Hoții au fost descoperiți după un an de zile, dar bunicul

a rămas cu paguba și cu durerea imensă care l-a măcinat, că toată munca lui fusese distrusă. S-a îmbolnăvit, și în anul 1961, luna februarie, ne-a părăsit plecând în călătoria veșnică, fără întoarcere și fără de dor. În nopțile lungi și liniștite de iarnă ale frumoasei mele copilării, ascultam cu atenție și nerăbdare amintirile mamei mele despre tatăl

28 său și bunicul meu. Pe lângă faptul că era un om bun era și foarte priceput la toate. Chiar și gătea sarmale pe care le lega cu ață să nu se desfacă și ciorbe gustoase, în oale de pământ, în vatră.

Bunica îl aprecia foarte mult, dar nu înțelegea de ce le lega deoarece niciodată nu se desfăceau.

Bănică Gh. Dan

Învățase probabil în ucenicie. Oameni ca bunicul meu, Nicolae „Cojocarul”, au trecut prin această lume înfrumusețând-o.

Aceste dragi amintiri scriu o poveste de viață, povestea cojocarului Nicolae.

O altă poveste frumoasă, de viață, cea a lui Bănică Ion, alt cojocar vestit din Osica de Sus, cunoscut ca Ion Cojocarul, născut în anul 1929 mi-a fost relatată cu nostalgie de fiul său. De la numai șapte ani a intrat ucenic în Caracal la unchiul său din partea tatălui, Tomiță de la Cezieni, care avea un atelier de cojocărie în acest oraș. Ucenicia a făcut-o atât la Caracal cât și la Cezieni, în casa unchiului.

Înainte de efectuarea stagiului militar nea Ion s-a apucat de cojocărie. I-a plăcut foarte mult această meserie și a dorit s-o practice singur, acasă, pe strada „Biserica veche”. Astfel pentru început și-a cumpărat o mașină de cusut „Singer” și mai târziu, după ce numărul clienților a crescut, a mai cumpărat încă cinci. Nea Ion era ajutat și de soția sa, tanti Marioara, dar și de fiul lor, Gheorghe Dan. La acea vreme mașina avea o sută de ani vechime, ea existând și astăzi. Învățând cu sârguință și lucrând cu multă pasiune s-a remarcat foarte repede atât în comunitate cât și în împrejurimi. A lucrat cojoace cu mânecă, pieptare, dar și căciuli. Pieile le cumpăra de la ciobani, mai ales în perioada Paștelui când erau multe tăieri de miei, și le argăsea singur. Mai întâi le dădea sare pieilor apoi le rula și le ținea trei zile „la sare” într-o cameră după care le scotea la aer să se usuce . După ce se uscau le ținea două zile în apă ca să se înmoaie bine, le spăla până ce ieșea „usucul” din ele, le „cârnosea”(se curățeau de resturile de la tăiere) ca apoi să le argăsească. În funcție de pieile ce trebuiau argăsite se făcea amestecul de sare, tărâțe de grâu și apă. Se așezau în putini și erau ținute șapte zile întorcându-se din două în două zile. După trecerea celor șapte zile pieile erau scoase din putini, se uscau apoi se trecea la „trasul” lor. Nea Ion Cojocarul făcea această operație cu un „război” confecționat din lemn care avea „gripci”(cuțitoaie țigănești).

Pieile rămâneau albe, iar pentru cei care doreau le și vopsea. Vopsitul se făcea acasă și consta dintr-un amestec de cinci litri de apă cu două linguri de vopsea maro pentru douăzeci de piei.

Amestecul se fierbea și după ce era oprită fierberea se adăuga un pahar cu spirt. Spirtul ajuta ca să nu iasă vopseaua la ploaie. Nea Ion Cojocarul a lucrat până în anul 2012 când boala i-a curmat viața.

Atât de mult și-a iubit meseria încât i-a cerut fiului ca mașina de cusut „Singer”, cea de o sută și mai bine de ani „să nu iese afară din curtea mea”. Dorința i-a fost respectată, iar mașina se găsește acum la loc de cinste.

Pentru fiul său, Bănică Gheorghe Dan, născut în anul 1957 dragostea pentru această meserie a început pe la 4 ani când făcea nasturi și „chiotori”, pe care mult mai târziu le aplica la cojoacele făcute de părintele său și chiar la cele făcute de el. Dragostea pentru această meserie insuflată și de tatăl său a prins rădăcini adânci.

A mers la școală, dar ceva îl chema spre această frumoasă meserie. După ce a studiat 10 clase, în anul 1974 a ajuns la Caracal și s-a angajat la „CENTROCOOP” la secția cojocărie unde a lucrat până în 1982. La Caracal totul se lucra chimic. După ce se scoteau pieile de la „argăsit” se puneau la „cromat” (pregătit pentru vopsit).

29 După cromare, se spălau, se polizau și se puneau la mașina de tras. Apoi se vopseau în diverse culori, la preferința clientului. După vopsit pieile erau duse în sala de croit. Aici se confecționau numai „alendeloane”, vești, geci și căciuli.

Alendeloanele, cojoacele din piele de oaie cu gulere, după modelul cunoscutului actor francez Alain Delon, erau în trend prin anii 1980. S-a întors acasă și a continuat să lucreze cu aceeași pasiune și dragoste față de meseria de cojocar.

Lucrează și în prezent căciuli, șepci, veste din piele chiar și tăbăcește. Vremurile s-au schimbat și odată cu ele și tendințele în modă. „Astăzi mai putem zări poate vreun bătrânel iarna îmbrăcat în alendelon, îmi relatează cu amărăciune în glas fiul lui nea Ion. Apoi pașii mi-au fost îndreptați spre alte povești, despre alți oameni, despre altă casă rămasă pustie….unde nu ne mai așteaptă nimeni în prag…. doar amintirile celor apropiați.

Prepararea vopselelor necesare pentru colorarea lânii și a bumbacului a fost făcută cu măiestrie și în comuna noastră de boiangii iscusiți ca : Gheorghe, Mihai și Marin Dan cunoscuți ca „ai lui Fiertură”.

După efectuarea stagiului militar, doar trei dintre băieții lui nea Dumitrache au continuat să facă ceea ce învățaseră cel mai bine de la tatăl lor: vopsirea lânii și a bumbacului atât de necesară femeilor care țeseau zestrea fetelor pentru măritat.

Băiatul cel mare, Gheorghe (Gege) născut în anul 1924 și-a construit o casă în apropierea celei bătrânești și a continuat să facă această meserie, iar cel mijlociu născut în 1926 și cu cel mic născut în anul 1930 și-au făcut un atelier în Vlăduleni. Dețineau două cazane, unul de 1718 „vedre” iar celălalt de 15 „vedre” și o căldare mare de aproximativ 7 „vedre”, toate confecționate din cupru în care puneau lâna pentru vopsit. De obicei, duminica primeau lâna destinată vopsirii. Un frate o primea, iar celălalt se ocupa de restituirea celei vopsite. Lâna trebuia să fie curățată după ce fusese toarsă și făcută „scule”.

Așa era adusă de clienți. După ce o cântăreau, era trecută într-un registru și fiecare client primea câte un „răboj” (o bucățică de lemn crestată în mai multe feluri) și un bon care trebuia să corespundă cu cel care identifica lâna la vopsit.

Mai târziu „răbojul” a fost înlocuit cu o chitanță ștampilată. În registru pe lângă numele persoanei care vopsea lâna se trecea și cantitatea de lână primită, dar și culorile dorite. Pe scule se agăța un fir de lână cu culoarea aleasă.

Exista un sac în care se găsea o mare varietate de mostre.

Nea Mihai și nea Marin cumpărau vopselele numai de la Codlea. Erau cele mai bune.

Se umpleau cazanele cu apă în funcție de cantitatea de lână ce urma a fi vopsită și se puneau la fiert. La început pentru fierbere foloseau lemne, apoi au început să folosească motorina. Asta s-a întâmplat în ultimii zece ani ai vieții lor, prin 1989. Aveau în curte un rezervor pentru motorină de la care trăseseră conducte din cupru până sub cazane unde era fixat un arzător. Pe urmă turnau cantitatea de vopsea (știută numai de ei) și o anumită cantitate de acid sulfuric (vitriol).

Acesta avea rolul de a ajuta lâna să primească cât mai mult pigment ca să fie cât mai trainică culoarea și să se obțină nuanțele dorite.

Era toxic, dar menținea culoarea care nu ieșea la spălat. De aceea consumau mult lapte și de multe ori purtau măști la gură și la nas. Dar dragostea pentru meseria practicată, făcută cu dăruire și responsabilitate, trecea orice bariere și de aceea atrăgea foarte mulți clienți sporindu-le popularitatea nu numai în Osica de Sus, dar și în satele învecinate. În general oamenilor le face plăcere să se înconjoare de culori frumoase.

După ce se fierbea apa cu vopseaua și acidul sulfuric sculele de lână erau scufundate de mai multe ori până se obținea culoarea cerută. Apoi lâna era scoasă, aerisită, scuturată și pusă într-o magazie special amenajată pe cârlige fixate de tavan astfel încât să se usuce bine.

De obicei în zilele de luni, soțiile celor doi, tanti Ioana și tanti Jana, se ocupau de sortarea lânii primite la vopsit.

Ca să fie identificată ușor lâna fiecărui client era legată pe un fir de ață specială, rezistentă, la care se făceau noduri din loc în loc, în funcție de numărul de scule aduse de client. „Ai lui Fiertură” erau însă și oameni gospodari. Pe lângă vopsit se ocupau și cu creșterea animalelor: vacă, junci, porci, dar și a păsărilor, în special curci. Erau și oameni credincioși, cu frica lui Dumnezeu.

Numărul oilor a scăzut, a scăzut și cantitatea de lână, dar și numărul femeilor ce se ocupau cu țesutul, acum ocupându-se cu lucrul de altă natură.

Această veche meserie s-a pierdut și ea în negura vremii, rămânând doar amintirile frumoase despre oameni la fel de frumoși, depănate de domnul Surdu Nicolae – Antonel, nepotul lor.

Orice casă veche de la țară vorbește despre vremurile apuse și păstrează cu sfințenie lucruri vechi valoroase. Este păcat ca acestea să nu fie descoperite și lăsate pentru eternitate generațiilor viitoare redându-le parfumul lor de odinioară.

Martie 2021

30

GABRIELA IONESCU

P

Adina

e Adina o cunoaște toată lumea din Osica. Adina Stan. Domnul Stan, tatăl ei, a fost șef de gară mulți ani. Nu se poate ca cineva să fi plecat cu trenul undeva și să nu fi fost măcar odată întâmpinat de dânsul ori la casa de bilete ori atunci când ridica paleta și-i spunea mecanicului că poate să pornească trenul.

Doamna Stan, mama Adinei, a fost asistentă medicală. Nu puțini oameni i-au trecut pragul casei cu dureri de tot felul.

Adina, deși a terminat Fa­ cultatea de Drept, a lucrat la Regia de tutun de la Osica, la secretariat, până s-a desființat, după care a trebuit să se reprofileze. Și pentru că marea ei pasiune a fost bucătăria, s-a apucat să facă torturi și prăjituri pentru nunți. În felul acesta nu numai că se putea întreține, dar emoția evenimentului pentru care le pregătea și persoanele legate de el îi aduceau mari satisfacții. Îmi spune că motivul pentru care pregătește dulciuri este și acela de a aduce bucurii oamenilor. E convinsă că orice dulce preparat de ea, face un om fericit. Micile plăceri aduc bucurii oamenilor.

Mai spune că nu optează pentru cantitate, ci pentru calitatea produselor folosite. Ea mixează, ea frământă, ea răzuiește lămâile, dă nucile prin mașină și coace cât e ziua de lungă. Pentru oricine și fără preget. Dar când oamenilor le plac prăjiturile și îi spun, îi crește inima de bucurie.

Cu soțul ei s-a cunoscut la liceu. După terminarea liceului se vedeau rar, dar își vorbeau măcar o dată pe lună. Leau trebuit aproape 20 de ani ca să se hotărască să facă pasul cel mare. Dar l-au făcut, apoi în anul 2009 au plecat în Italia. Nu mai erau prea tineri, dar au vrut să încerce să facă și altceva. Cum toate femeile din România fac menaj și curățenie, așa a început

31

și Adina. Dar asta pentru o perioadă scurtă, până când italienii au prins gustul prăjiturilor ei, la care n-au mai putut renunța. Și nu numai italienii, ci și românii stabiliți acolo, doritori de gustul dulce de acasă, preferau dulciurile Adinei. Pentru că ele le alinau dorul de acasă, de România lor dragă.

La 42 de ani, viața le-a oferit cea mai frumoasă surpriză: au fost binecuvântați cu un băiețel, Rareș Alessandro. Din momentul acela Adina s-a ocupat numai de copilaș și de prăjiturile ei. Se simțea femeie împlinită. În Italia, soțul ei lucrează la o firmă care se ocupă de infrastructura rutieră și câștigă bani frumoși. Munca ei, dar și a lui, le-a permis să-și cumpere acolo o căsuță cu un petec de pământ în jur. Și sunt foarte mândri de asta.

Dar a venit pandemia și cum ea a schimbat viața tuturor, a schimbat-o și pe-a Adinei.

A luat hotărârea să se întorcă acasă, la Osica ei, împreună cu Alessandro, care are acum 10 ani, și să facă ceea ce știe ea mai bine: prăjituri și torturi.

Acum Osica ei a devenit și Osica lui.

Numai că acasă a căzut gardul, grădina trebuie muncită în fiecare zi, apoi via, în solar trebuie plantate răsadurile. Multă muncă și nopți nedormite. Sărbătorile de Paște și de Crăciun îi aduc comenzi de ordinul zecilor la cozonaci, și de o mare varietate la prăjituri. Îmi spune că ar avea nevoie de un cuptor mare care i-ar ușura munca, dar costă mult și deocamdată nu și-l permite.

E fericită că băiatul s-a adaptat aici, îi place școala românească de la Osica mai mult decât în Italia, unde începuse înainte de pandemie.

Am întrebat-o pe Adina cum se relaxează și dacă mai are timp și pentru ea. Mi-a mărturisit că își face timp să meargă la pescuit împreună cu băiatul ei, și acolo, pe malul apei se deconectează de la tot și uită pentru câteva ore de munca lăsată acasă.

Când am întrebat-o la ce visează mi-a spus că vrea să-și vadă băiatul mare, să-și aleagă singur unde dorește să se stabilească, iar ei să-l urmeze, pentru că oriunde pe acest pământ oamenii vor căuta și savura bijuteriile gastronomice.

32

amintiri din copilărie și după

Ing.dr.

Traversând calea ferată

SORIN CONSTANTINESCU

A

mintirile mele până la 8 ani sunt secvențiale. Am petrecut mare parte a copilăriei în satul natal, alături de bunici și de străbunici. Timpuri mirifice, care nu se vor mai întoarce niciodată. Îmi amintesc că în casa bunicii (vis-a-vis de liceu) a funcționat pentru o perioadă de timp grădinița din comună. Autoritățile de atunci, din anii 50, au considerat că bunicii au spațiu excedentar pe care îl pot aloca grădiniței .

Intrarea în cele două camere destinate acestei unități de învățământ se făcea prin ușa din față. Bunica era supărată pentru că cei mici îi rupeau florile și, pentru că WC-ul era în fundul curții, foloseau boscheții din fața casei.

Eu eram însă bucuros. Când se închidea grădinița, deschideam ușa ce separa camerele din față de restul casei și mă jucam acolo până târziu.

33 Aveau un coș mare în care erau jucării din lemn, ceva de tip lego, cu care făceam trenuri, gări și mă imaginam mecanic de tren. În copilărie când bunicii sau străbunicii mă întrebau ce vreau să mă fac, răspundeam fără ezitare – fochist.

Străbunica insista să mă fac „doftor” sau măcar „amfocat”. Trebuie să vă spun că eram fascinat de locomotive și de aceea ori de câte ori trecea un tren fugeam repede la poartă să-l văd în barieră.

Din când în când bunica din deal (Ivănoaica Maria) îmi dădea un leu sau doi să-mi iau bomboane. În locul unde astăzi este un shop cu haine (lângă barul „La geamuri roșii”) era un magazin alimentar și un nene care cu o lopățică de tablă dezlipea cu greu, dintr-o cutie metalică rotundă, bomboane de un leu pe care mi le dădea într-un cornet făcut din ziar. Mi se păreau cele mai bune dulciuri, deși, sincer vorbind, erau numai bune de stricat dantura, dar atunci asta nu conta. Un magazin asemănător era și în vale, lângă fosta primărie și lângă casa mumei Marița (bunica dinspre tata) zisă și a Pinții. Îmi aduc aminte de miuțele la care participam pe terenul de fotbal aflat unde astăzi se află liceul. Veneau de obicei Luș, băiatul doctorului Voicu, Marin, unul din frații lui Romică Coțofană, dar și jucători consacrați din echipa de fotbal a Osicii, Tiglici sau Cae. La meciurile oficiale veneau notabilitățile satului, cum se spune: primarul, notarul, doctorul etc. Printre ei se afla și unul al lui Boierașu.

Purta pălărie și baston și era leat cu bunicul meu. Se așezau cu toții pe marginea terenului, sub castanii umbroși (asemănători cu cei care se mai află astăzi în curtea bisericii) și comentau fazele. Strigau „obți” când era ofsaid, îi încurajau pe jucători sau pur și simplu huiduiau când arbitrul nu era fair play. În timpul jocului fetele se plimbau de-a lungul popicăriei care se afla într-o margine de teren. Noi, picii, culegeam ciulini și le necăjeam aruncându-i în părul lor. În mod tradițional oltenesc ne drăcuiau în timp ce își scoteau cu greutate ciulinii din păr.

Uneori, la meciuri veneau și doctorul veterinar Preoteasa, foarte bun în meseria sa. Om citit, știa două limbi străine. Cunoștea limba latină, probabil și datorită meseriei. Avea un singur cusur. Îi plăcea băutura, și nu puțină. L-am văzut castrând un porc când era cu chef. Eu cred că opera mai bine când era abțiguit decât atunci când era treaz. Era starea lui naturală pentru că nu l-am văzut să-și piardă luciditatea. Din cauza băuturii era în veșnică dispută cu Popescu, șeful de post. Își cumpărase o motoretă „Simson”. Vă

dați seama ce însemna asta în acei ani pentru oamenii din Osica? Se strângeau în jurul lui ca la urs. Ulterior și-a cumpărat motocicletă Simson 350 cmc și mai apoi un autoturism Volga. Când era cu motoreta și trecea prin fața casei lui Popescu, de cele mai multe ori cu chef, mergea cu motoreta sau motocicleta până în apropiere.

Se dădea jos din șa, și cu casca pe o ureche trecea prin fața șefului de post spunându-i : Vezi că nu m-ai prins dom’șef? Ce mai, era vedeta satului!

Oamenii aveau nevoie de el și nu îi dezamăgea.

Le vaccina găinile de cele mai multe ori pe gratis, castra porcii și le asigura asistență veterinară pentru orătănii și animale fără să-i jecmănească.

De dragul lui oamenii îi dădeau ouă, carne, produse agricole și uneori bani.

Gara noastră, care la început mă uimea că nu se numește Osica de Sus, ci Vlăduleni, era cochetă, îngrijită, cu un gard viu tăiat la linie, cu părculețul umbrit de câțiva frasini falnici.

Când luam bilete de tren de la Gara de Nord, deși mergeam la Osica, trebuia să cerem tichete de călătorie pentru Vlăduleni. Pe atunci nu prea înțelegeam de ce .

Vara, în gară mirosea a traverse încinse și se auzea manivela de la telefonul șefului de gară, țârâitul telefoanelor și vocea șefului de gară care se adresa cantonierului :„Ferește linia a I-a că trece acceleratul de Vâlcea!”. Seara cantonierii aprindeau lămpile cu gaz de la bariere și de la macaze. Pe atunci singurul loc unde era tras curentul de la rețeaua națională era la gară și în bariere. În părculeț erau două bănci și prietenul meu Luș se oprea să joace table și să glumească cu ceilalți amici. Fântâna era funcțională, cu apă rece și bună. Am remarcat că atunci când vreun marfar se oprea în gară, mecanicul și fochistul coborau și își umpleau sticlele cu apă. Priveam cu mult respect cum fochistul arunca cărbunii în focar ca să aibă locomotiva suficient abur cu presiune, să poată urca dealul, în timp ce mecanicul, cu un gresor cu ulei ungea mecanismele locomotivei.

Eram nelipsit la întâlnirile tineretului din gară, la ora 20,00 când trenurile de călători „făceau cruce”. Uneori veneam aici mai devreme și găseam câte un marfar care făcea manevră să ia vagoanele cu grâu de la baza de colectare a cerealelor sau să lase vagoane încărcate cu lemne de foc pentru osiceni.

Trenurile de mărfuri, „mărfarele” erau neobișnuit de dese și variate, încărcate cu cereale, ”găzare„ cu petrol, marfare cu lemne și cherestea.

Pe atunci gara era animată cu căruțe, tractoare cu remorcă, rar camioane, care veneau la platforma înaltă să descarce sau să încarce te

34 miri ce, și cu locomotivele care făceau manevră lăsând sau luând vagoane de la CAM sau de la Baza de colectare a cerealelor, cu macagiii care își fluturau fanioanele strigând „Ferește linia!” atunci când mutau vagoanele de pe o linie pe alta. În august marfarele aveau atașate și vagoane descoperite pline cu lubenițe. Trebuie să vă spun că orice tren avea un „cheferist” care era șef de tren. El stătea la coada trenului în ghereta ultimului vagon. Gurile rele spuneau că stătea acolo pentru ca să nu-i fure oltenii vagonul și nu erau departe de adevăr. Când treceau vagoanele cu lubenițe, călare pe mormanul de pepeni stătea un cheferist care păzea marfa. Noi copiii mergeam în coastă unde trenul încetinea și-l rugam pe nenea ceferistu să ne dea și nouă o lubeniță. Mulți erau de treabă și ne dădeau.

Alteori când era unul mai câinos sau correct, dădeam cu pietre de terasament în el până ce arunca cu lubenițe după noi. (Nebunie curată și corupție cu caru sau cu vagonu!).

Trenurile de călători pe linia „Caracal-Piatra Olt” erau numeroase. În afară de motoarele pe care le știți, erau trenuri cu locomotivă și, de obicei, patru vagoane cu osii simple. Când mergeai cu astea aveai senzația că mergi cu căruța, așa cum se merge și astăzi cu motoarele.

Vagoanele din cel de-al Doilea Război Mondial aveau și clasa I și clasa a II-a. Vagonul de clasa I era de fapt jumătate dintr-un vagon de clasa a II-a. Avea compartimente cu câte șase locuri îmbrăcate în pluș albastru și, în mod obișnuit, erau sediul nașului și al supracontrolului. Mulți locuitori din Osica lucrau la CFR la întreținerea trenurilor la Depoul din Piatra-Olt. Erau

mecanici, fochiști sau conductori de tren. De acolo, de la CAM sau de la serviciile pe care le aveau la oraș venea o parte din banii osicenilor.

O altă parte venea din agricultură prin vânzarea tutunului la CAM sau a cerealelor la baza de colectare.

La un moment dat lângă fântâna din gară se deschisese un bar fără terasă, unde oameni din sat veneau cam pe la ora trei după-amiază și beau câte un rom sau o țuică. Înăuntru era miros specific de umezeală și băuturi amestecate : bere, țuică, rom. Aveam privilegiul de a merge cu doctorul Preoteasa la bar. El bea o țuică sau un rom, iar eu mă delectam cu un sirop cu sifon sau pur și simplu cu apă. Dincolo de glumele nelipsite, aici se discuta despre fotbal și politică sau despre întâmplări zilnice din viața satului.

Atmosfera era totdeauna relaxată și simțeai o anume căldură umană. În aer plutea empatia și nu existau conflicte, cel mult întâmplări.

Doctorul mă punea să povestesc comesenilor despre București (De, eram un privilegiat care venea din capitală), iar ei mă ascultau cu atenție și mă lăudau. Câteodată încântați de dialogul pe care îl aveau cu un puști îmi cumpărau al doilea suc. Eu nu mai puteam de bucurie, că oamenii maturi mă băgau în seamă. Școala generală, liceul și facultatea le-am făcut la București, iar vacanțele petrecute la Osica s-au rărit. Într-o vacanță de iarnă, în preajma Crăciunului, am venit la Osica cu un coleg de liceu. Am luat trenul ce pleca din București la ora 19,00 și care ajungea la Caracal la ora 21,00. Când să ne suim în cursa de Piatra Olt,

35 Gara Vlăduleni

după liniștea din trenul accelerat, vorba lui Nea Mărin, „noaptea s-a făcut țăndări de strigătele oltenilor: Bă, Ioane, feri al dracu’ unde fusăși că te căutai de mi s-a făcut sete!

Unde să fiu, mă, nărodule. Aici fusei și discutai cu nea Mărin, moș-tu!”

După ce ne-am urcat în vagonul fără compartimente (li se spunea bou-vagon) unde niște vajnici olteni sfărâmau cu dexteritate semințe, fumau de tăiai fumul cu cuțitul și jucau șeptică, i-am spus colegului: Prietene, acum ești în Oltenia!

Bunicii, bucuroși de oaspeți și fericiți că le-a venit nepotul, ne-au răsfățat. Ziua plecam prin sat pe la rude și fiecare se grăbea să ne dea din vinul lor, fripturi din carne proaspătă de porc și cârnați. Colegul meu, băutor înrăit, a fost încântat. S-a aclimatizat repede și a plecat cu rudele mele cu Moș Ajunul prin sat. Atunci când se mergea cu colindul cei mici primeau nuci, mere sau cozonac și prăjituri. Tineretul mai înaintat în vărstă primea ceva de băut și cozonac. Bani nu prea erau. Normal că tinerilor nu le-a dat lumea mere, nuci, prăjituri sau cozonac. Băieții au băut vârtos și amestecat că de, era pe gratis și nelimitat. Ne întorceam de obicei seara târziu, după ora 12,00. Singura neplăcere era că nefiind străzi asfaltate ne „nămoleam” pe drum. În fiecare dimineață ne curățam pantofii și îi dădeam cu creamă de ghete, chiar dacă erau umezi. Până am plecat pantofii noștri nu s-au uscat.

Diminețile ne sculam și mai târziu, de fapt pe la prânz, în mirosul de carne prăjită și țuică fiartă, asezonate cu murături (ardei capia, varză, conopidă, felii de morcov, gogonele) reci de la putină. De sărbătorile Crăciunului, toată Osica era plină de guițatul porcilor care se tăiau și mirosea a carne prăjită, țuică fiartă, vin fiert și cozonac.

Ne-a fost tare greu!

36

Ing.

Anii şi ulițele copilăriei

ADRIAN TÎLVAN

M

-am născut într-o seară pe la mijlocul lui noiembrie a anului 1966, la maternitatea din sat. Pe atunci copiii se nășteau în sat, moșiți de Moșica Florica și sub supravegherea domnului doctor Voicu. Și frații mei Costică și Laurențiu s-au născut tot la maternitatea din sat. Doar soră-mea, Carmen, s-a născut la Caracal.

Părinții mei, Ioan (Onel) și Maria Tîlvan au fost oameni buni, muncitori și ne-au crescut pe noi în același fel. Să fim cuminți, respectuoși și corecți.

Tatăl meu lucra ca mecanic-ajutor la Depoul din Piatra Olt. A avut o copilărie grea, rămânând orfan de tată la vârsta de 9 ani. A terminat 4 clase, după care fiind cel mai mare dintre băieți, a trebuit să învețe o meserie ca să poată să întrețină familia.

Mai târziu, şi-a completat studiile până la 8 clase la seral, iar liceul l-a absolvit cam în același timp cu mine, la aproape 50 de ani.

Mama mea era de loc din Islaz, pe atunci regiunea Romanați. A venit în Osica împreună cu sora ei Gheorghița (Tanti Chichi cum era cunoscută în sat) și au locuit o vreme în Modorani la Costică Chiștoc.

La început a lucrat ca vânzătoare la brutăria din spatele bufetului, apoi la magazinul din vale și de când s-a deschis magazinul mare era vânzătoare la raionul de confecții și încălțăminte. Când eram la școala generală ea s-a ocupat de noi, tatăl meu fiind mai mult plecat la drum. Avea grijă să ne facem lecțiile sau ne explica acolo unde nu înțelegeam ceva.

Pe atunci stăteam în Modorani, în casa părintească a tatălui meu, împreună cu Muma și unchii mei Gheorghe și Nicu Tîlvan. Bunicul meu, Nicolae, a murit la vârsta de 45 de ani din cauza unei peritonite.

Muma (Marița Tîlvan) - o femeie scundă și slabă, dar foarte iute și hotărâtă – a trebuit să crească singură cei 5 copii, cel mai mic în vârstă de doar 9 luni. De multe ori îi mai „altoia” cu vătraiul, când făceau câte o nefăcută. Era pricepută la tras. Mulți din sat veneau să-i „dreagă” de ceva. Ba o mână sau un picior scrântit, un umăr dislocat sau „cădere de mușchi”.

Până la vârsta de 3 ani am locuit acolo, fiind vecini cu fratele bunicului meu Costică Tîlvan, căruia noi îi ziceam Tica Van. Partenerul meu de joacă era Gigi al lui Bușcu, nepotul lui Tica Van, noi fiind cam de aceeași vârstă. Când îl lua Muma Leanca de la noi să-l culce eu mă duceam la gard (aveam o portiță între noi) și strigam: Mă, Leanco, ia și băiatul, băiatul fiind eu. Eram mic și grăsuț, iar mătușa mea (Constanța Tîlvan) îmi zicea: Măi, pui de om!

Gigi a fost cel mai bun prieten al meu din copilărie: am fost și colegi până în clasa a III-a. A murit electrocutat la pompa de apă într-o duminică. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

37

Când ai mei erau plecați la muncă mai venea verișoara mea Onica (a lui Oace) sau Sanda lui Țan să stea cu mine dar, când erau la școală, rămâneam doar cu Muma acasă.

Muma nu putea să se țină toată ziua după mine pentru că făcuse pareză și toată partea stângă era înțepenită. De multe ori plecam de acasă să o caut pe Mămica, dar nu știam să merg decât până în capul uliței la ai lui Țan și până în vale la țigani, așa că că mă rătăceam prin sat. Când venea mama de la magazin și nu mă găsea acasă, începea să mă caute prin tot satul, prin toate fântânile din cale și de obicei mă găsea stând de vorbă cu cineva 3-4 ulițe mai departe.

Odată, când a venit mama de la magazin nu m-a găsit în casă. A strigat după mine, m-a căutat prin vecini, după care a plecat prin sat cu unchiul meu Gheorghe. După mai multe ore de căutări nu m-au găsit și s-au întors acasă descumpăniți pentru că se întunecase. M-au văzut în momentul în care ieșeam de sub lemne, unde era câinele legat. Probabil adormisem lângă el. Așa că pentru sperietura pe care le-am tras-o am luat o porție de „papară”.

Fiind primul băiat din familie, eram alintat de unchii mei, care aproape totdeauna îmi aduceau câte ceva când se întorceau de la muncă.

La masă, dacă îmi era mie sete, toată lumea trebuia să bea pentru că le duceam la fiecare cana cu apă.

După ce a venit pe lume și fratele meu Constantin, ne-am mutat pe actuala stradă Avram Iancu, cunoscută de cei în vârstă ca fiind „pe la Stoian”. Era undeva prin toamnă, parcă ieri s-ar fi întâmplat, când ne-a dus tatăl meu și ne-a arătat casa în care urma să stăm. Casa este pe colț și aveam ca vecini pe Oane al lui Pantică în stânga (copilărise cu tatăl meu în Modorani), pe Nicu Bobiceanu în fundul grădinii, iar peste drum era Nelu al lui Zânică și țaica Iliuța . În spatele casei erau țaica Păuna și Stela lui Mizilic.

Era o casă construită pe la 1900. Avea o prispă cât era casa de lungă și 3 camere: odaia de la drum care era cameră de oaspeți, odaia în care locuiam noi și camera de la mijloc, prin care se intra şi care avea rol de cameră de zi și bucătărie.

Pe prispă, vara era pus un pat cu saltea de paie, unde dormeam ziua sau în nopțile călduroase.

Aici s-au născut mai târziu fratele meu mai mic Laurențiu și sora mea Carmen. Casa nu avea curent electric așa că, până am conectat-o, am stat la lampă. Pentru că părinții mei erau plecați la serviciu, ziua venea vară-mea Cica (Onica lui Oace ) să stea cu noi, iar după ce a plecat la liceu a venit muma Mița, o mătușă din Cioroiu, a tatălui meu.

Ne plăcea de dânsa, pentru că știa multe povești și tot timpul o băteam la cap să ni le spună.

Tot ea ne-a învățat să jucăm țintar cu boabe de fasole și de porumb.

38

Cu Muma, Carmen, Lari și Costică

Ne-am făcut repede prieteni printre copiii de pe uliță și țin minte că era foarte greu să ne bage în casă mai ales vara, când încingeam câte o partidă de fotbal, de castel sau de-a pitulata. Seara ieșeam să căutăm nasicorni sau rădaște.

Duminica, fiind toți copiii acasă, trăgeam câte o partidă de fotbal, la care, din când în când, se mai băgau și „ăi bătrâni”: nea Oane al lui Pantică, nea Titi al lui Ulei, nea Nelu al lui Zânică, nea Nicu Bobiceanu, nea Gheorghe al lui Oanță sau nea Socarel. Totdeauna aveam spectatori. Parcă le Cu nașii Cristina și Ștefan

și văd pe bancă pe Puicăneața a bătrână, pufăind din ditamai țigara răsucită din foaie de ziar și pe Tudora lui Elarie uitându-se la noi cum jucăm. În fața curții noastre era o mare groapă ce se umplea cu apă când ploua. Iarna îngheța și se transforma în patinoar unde jucam hochei.

Ne făceam patine din coceanul de porumb și le legam cu sârmă de încălțări. Iarna era o hărmălaie pe uliță... Toți copiii ieșeau la săniuș. Ne tot lăudam cu ele – care alunecă mai bine, care e mai frumoasă, care e mai nu-știu-cum, dar cert este că cea mai mare sanie era „trancarul” băieților lui nea Nelu al lui Pantică.

Vara când ploua, ne strângeam toți copiii cu bărci făcute ori din hârtie ori din lemn să ne jucăm pe balta ce se făcea după ploaie.

Alte jocuri ale copilăriei erau rațele și vânătorii, țară - țară vrem ostași; flori – filme - fete sau băieți, pitulata (mai ales în serile de vară, când înmurgea și se mai răcorea afară); zdrenci, clasa sau tenis de câmp (ne ciopleam palete din scânduri mai late și le ziceam cârpătoare), lapte gros, bâza.

Parcă totul s-ar fi întâmplat ieri. Îi și văd pe Iuli și Marana lui Portofel sau pe Nicu și Tudorel ai lui Zânică, pe Matrânele sau pe Gagarin, Costică și Andrei Bobiceanu, Mitică al Tudorii, Costică Puican, George al lui Ulei cum băteau mingea pe uliță.

Ne și jucam, dar trebuia să-i ajutăm și pe părinți la treburi prin curte sau grădină, mai ales când era de udat. Nu aveam pompă la fântână,

39

Cica și Cristi la Mosicu

Cu Domnișoara dirigintă și Victorel Chirea

trebuia să scoatem apa cu ciutura și să o cărăm cu gălețile în grădină. Trebuia să dăm apă la animalele din curte, iar vara mergeam să adunăm foi de floarea soarelui pentru rațe.

Fiind cel mai mare dintre copii, mama mă trimitea să aduc lapte pentru frații mei. La început, după ce ne-am mutat, luam de la nea Paul al lui Șică. Până mulgea vaca puneau o oală de pământ cu boabe de porumb la fiert. Erau o bunătate.

Apoi luam lapte de la nea Paul al lui Saca. După ce mulgea vaca, strecura laptele și îmi dădea să beau o cană de lapte cald. Și acum îi simt mirosul și gustul.

Ne trimitea mămica să luăm pâine de la brutăria din sat (cea din spatele bufetului). Făceau pâine albă de 500 de grame, intermediară și neagră de 2 Kg. Până acasă mâncam aproape o pâine.

Cea intermediară îmi plăcea cel mai mult pentru că era cu cartofi și avea un gust mai dulceag.

Ne ajutam și între vecini când era nevoie. De obicei, copiii ajutam la înșirat de tutun, la cules de vie (și la băut must după), la cules sau depănușat de porumb și la ce mai puteam în funcție de puterile noastre.

Mă duceam și la Muma, în Modorani, să o ajut cu coliva. Pentru că se deplasa greu și nu putea duce greutăți mă duceam cu ea să decojim grâul

pentru colivă și a doua zi de dimineață eram cu panerul cu colivă la biserică. Îmi aduc aminte cu plăcere și nostalgie de Popa Târcă – Tata Popa cum îi ziceam noi copiii.

Totdeauna când ne întâlneam cu el avea câte ceva prin buzunare să ne dea. Ne chema zicând : „Ia veniți, măi tâlharilor, la Tata Popa să vă dau câte ceva!” și ne dădea ba un biscuit, ba o bomboană sau chiar un bănuț. Parcă îl văd și acum în fața

În Modorani

40

Serbare Clasa I

Serbare Clasa a III-a

Serbare Clasa a VIII-a

Serbare Clasa a VIII-a, cu dna înv. Lucica

ochilor cum trecea pe Linia Mare în drum spre casă, îmbrăcat în reverendă și cu geanta din piele de porc pusă pe baston și bastonul pe umăr.

Un om de o cultură extraordinară. De multe ori ne întâlneam cu dânsul la mătușa mea, Tanti Chichi, când juca table cu unchiul meu Gigi al lui Brutaru. Într-un an, când a venit cu Botezul, i-a vărsat toată apa sfințită în cap lui Tata Unchi (așa îi ziceam noi copiii) și i-a zis: Ia măi, tâlhare, că m-ai bătut tot anul la table!

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească !

A venit și vremea să mă duc la școală. Clasele I-VIII le-am făcut la școala din vale - Școala Generală nr 2. Și acum îmi aduc aminte de prima zi de școală. Mămica mă ținea de mână, iar în spate aveam un ghiozdan de carton în pătrățele, care în loc de curele avea șnururi de bumbac alb. Eram îmbrăcat cu costum de elev și cămașă pepită.

Am deprins tainele abecedarului și matematicii cu ajutorul doamnei învățătoare Lucica Grosu. Era un dascăl extraordinar, avea o voce caldă și blândă, dar era și severă atunci când nu învățam sau făceam prostii. Pentru noi era ca o a doua mamă și ne adunam în jurul dânsei ca puii pe lângă cloţă. Toți copiii o iubeam și o respectam pentru modul de predare, dar și pentru grija pe care ne-o purta . În clasa I, până să învățăm să scriem, ne lua mâna fiecăruia și ne-o ghida, pentru a învăța să facem bastonașele, cârligele, codițele apoi literele și cifrele frumos și corect.

Doamna Învățătoare a fost persoana din școală care și-a pus cel mai mult amprenta asupra formării mele ca om.

Din clasa a V-a am avut-o ca dirigintă pe domnișoara Cecilia Păun cu care făceam Limba română și Limba franceză. Și dânsa era un dascăl extraordinar și știa când să fie blândă sau aspră, când să ne fie prieten și când dascăl. Fiindu-ne dirigintă, era mai severă cu noi la materiile pe care ni le preda pentru că avea mai multe pretenții de la noi decât de la celelalte clase. Așa că mai luam și câte o nuia la palmă dacă nu știam lecția sau dacă nu ne făceam temele.

Pot spune că, în gimnaziu, am avut privilegiul să învăț de la o generație foarte bună de profesori.

Dragostea pentru matematică mi-a fost întărită de domnul profesor Lixandru Gheorghe. Era un tip foarte calm. Eu nu l-am văzut niciodată nervos. Dânsul avea un stil practic de a preda, în sensul că teoria era predată prin exemple practice de exerciții și probleme, lucru ce pe mine m-a ajutat foarte mult. Din exercițiile și problemele pe care le făceam la clasă, reușeam să învăț și teoria. Acasă doar repetam un pic și rezolvam mai multe exerciții și probleme din carte sau din culegeri. Tot de la dânsul mi-au rămas întipărite

41

La moț la Larica

Pomana de Paște

42 Pentru numărul lui Euler – un scoțian a inventat, un elvețian a aplicat acest număr minunat = 2,7182816567

Sacrificarea porcului

modurile rapide de calcul pentru înmulțiri și împărțiri cu 4, cu 5, cu 15 și 1,5 sau cu 25.

Pentru a memora mai ușor valorile lui π și a numărului lui Euler, ne-a spus 2 poezioare: Pentru π – așa e ușor a scrie renumitul și utilul număr pi =3,14159262

De Crăciun, cu famila

Dacă luăm numărul de litere din fiecare cuvânt și punem virgula după prima cifră, avem o valoare destul de bine aproximată a acestor 2 numere.

Dânsul era și un tip mai sportiv, așa că de multe ori se băga la un fotbal cu noi sau ne plimba prin curtea școlii cu cartul.

De multe ori mă chema în cancelarie să jucăm o partidă sau două de șah. Tot de la dânsul am învățat că nu trebuie să stai niciodată în fața sau în spatele celui care sparge lemne.

Domnul profesor Modorcea, a venit la noi în școală de prin zona Sibiului și ne plăcea stilul ardelenesc de a vorbi. Înainte de fiecare lecție ne spunea o mică poveste legată de ceea ce urma să ne predea, astfel încât procesul de învățare era mult mai ușor și lecția de istorie se transforma într-o poveste. În schimb era foarte sever dacă făceam o prostie, iar pedeapsa era aplicată cu rigla pe dosul palmei.

Doamna profesoară Scarlat era un dascăl minunat. Cu dânsa făceam geografie, biologie, botanică, iar în clasa VIII-a ecologie. Țin minte că ne ducea pe malul Oltețului sau prin marginile satului pe câmp și ne arăta plante și animale, lecția ținută în natură având caracter practic. Întrun caiet-vocabular notam în fiecare zi la ce oră a răsărit și a apus soarele, ce temperatură a fost în acea zi, cum a fost vremea, când înfloreau primii pomi sau când venea prima ninsoare, în general cam toate datele meteorologice din fiecare zi.

43 Cu domnul Chivu Sterie făceam muzica.

Dânsul mi-a pus vioara în mână. Primul cântecel pe care l-am învățat a fost „Melc, melc, codobelc”. Tot timpul era vesel și zâmbitor, dar și ferm când trebuia, mai ales atunci când repetam cu orchestra de muzică populară. Cu dânsul dirijor, am luat locul II la Cântarea României, faza pe județ. În acele timpuri se făceau lecții de agricultură la școală. Orele de agricultură le-am făcut cu domnul Pițigoi. Și dânsul ne ducea pe la SMT sau pe câmp să ne arate diferitele aspecte ale agriculturii.

Cu doamna Sulger făceam fizica și chimia. Îmi aduc și acum aminte cu plăcere de experimentele pe care le făceam la clasă cu bobine Tesla sau cu generator Van der Graaf. Tot de la dânsa am învățat că nu trebuie să torni apă peste acid sulfuric.

Cu domnul Sulger am făcut Limba latină. Și dânsul era un dascăl foarte bun. De multe ori jucam și cu dânsul șah.

Toți au fost oameni minunați și m-au ajutat să devin un om mai bun și ca atare le voi fi veșnic recunoscător.

După absolvirea școlii generale, am intrat la Liceul Ion Minulescu în Slatina, apoi am absolvit Facultatea de Electronică în București. Ca atare, contactul meu cu lumea copilăriei s-a diminuat și de aceea îmi amintesc cu plăcere de momentele când ne întâlneam cu toții la câte o nuntă, un botez, moț sau sărbătoare. De obicei întâlnirea de sărbători era la Muma, în Modorani. Acest tablou al familiei mari, reunite în jurul Mumei mi-a rămas întipărit adânc în minte.

De multe ori, îmi doresc să mai fiu iar copil și voi încheia nostalgic, citându-l pe Mihai Eminescu: „Unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot ?”

44

MARIUS SEBASTIAN DUMITRAȘCU

O istorie ... altfel

student

F

motto:„Fiecare dintre noi este o poveste sculptată în piatra timpului!”

- M. Torok

iecare om, de-a lungul vieții lui scrie istorie. Unii scriem mai mult, alții mai puțin. Cele mai mici lucruri care s-au întâmplat în istorie ne-au adus unde suntem noi astăzi.

Istoria nu se rezumă doar la bătălii, personalități militare sau politice, tratate...

Istoria mai înseamnă sentimente și trăiri așezate cu cerneală pe hrisoave, sculptate în piatră sau în lemn ori povestite prin viu grai din generație în generație.

Am ales să scriu „O istorie ... altfel” în primul rând din dragostea pentru această știință pe care am ales să o slujesc, dar mai ales din respect pentru cei care vor deveni persoajele principale ale poveștii mele.

Am crescut de mic în strana bisericii. Sunt convins în sinea mea că biserica și-a pus amprenta în evoluția mea din toate punctele de vedere. Aici mi-am cunoscut apropiații până la unul, am reușit să leg relații strânse cu ei, respectul și dragostea fiind reciproce.

Primul om care m-a chemat lângă el, m-a pus să rostesc Rugăciunea Domnească și mai apoi să cânt pentru prima dată în fața lumii a fost cântărețul bisericii noastre, Nea Gelu Țârcovnicul (Gheorghe Maxut), Max cum îi spunem noi, cei mai apropiați de el.

Cunoscut de toată lumea, iubit și respectat în toată Episcopia Slatinei și Romanaților și chiar în Arhiepiscopia Râmnicului de care aparținea județul nostru până de curând, Nea Gelu mi-a marcat copilăria pentru totdeauna. A fost al doilea tată al meu, am râs și am plâns amândoi, ne cunoșteam trăirile, frământările și ne tachinam cum doar noi știam mai bine și mai frumos. Acum eu sunt student la sute de kilometri distanță de sătucul meu din inima câmpiei, iar el își continuă meseria pe care a slujit-o peste treizeci de ani cu strălucire.

45 Și el a intrat în sânul bisericii tot copil, alături de Nea Lisandru Țârcovnicul (Alexandru Gogoșanu) la Biserica Sfântul Gheorghe din Deal, apoi, după câțiva ani de studiu teologic a preluat strana Bisericii din Vale după pensionarea lui Nea Nicu Țârcovnicul, zis Nicu lui Banță (Vasile Sulger). Numele acestora au devenit legende chiar din timpul vieții lor, primii doi fiind de mulți ani alături de Dumnezeu. Emoția amintirii se resimte în cuvintele și privirile celor care i-au cunoscut, iar curiozitatea îi cuprinde pe ascultătorii poveștilor despre ei.

Pe Nea Nicu mi-l amintesc destul de puțin.

Veteran de război, era un om aplecat de vreme și greutăți, dar în sufletul lui iubirea și bunătatea încă dăinuiau în primii ani ai mei și ultimii ai domniei sale. Bărbia alungită de sfânt pictat pe cupolele bisericii o voi ține minte pentru totdeauna.

Nea Lisandru, trecut și el în viața cea fără de moarte, a fost un alt personaj legendar al comunei noastre. Stăpânind cu măiestrie taina muzicii bisericești și a rânduielii, era un om care se impunea prin seriozitate în mare parte, dar și prin glume și bună dispoziție uneori.

Cel mai mare erou al poveștii mele însă, legenda despre care voi vorbi mulți ani de acum

înainte și voi scrie de fiecare dată când voi avea ocazia este Nea Gelu. Mi-l amintesc mai demult, cu părul bine aranjat, cu bărbița lui haioasă, un munte de om, cum mă urca pe scaun ca să ajung să citesc Psalmii Utreniei. Îl văd acum, când trecerea anilor începe să își spună cuvântul, cu fire albe, cu un mers puțin mai lin, dar cu veselia și dragostea caracteristică.

Atunci când ne întâlnim să povestim în tindă alături de alți copii care mai veneau la biserică în trecut, de părintele George sau de alți oameni dragi nouă, se zdruncină biserica din temelii de bucurie și deși mai scapă câte o prostioară de la vreunul din noi, suntem convinși că Dumnezeu ne iartă, pentru că dragostea pe care ne-o purtăm unul altuia este sinceră. Și noi am scris istorie, fiecare în felul său! Nea Nicu, Nea Lisandru și Nea Gelu au însemnat pe marginile cărților de cult, cele mai importante evenimente ale vieții lor, cum era vremea în anumite zile în care cântau în strană și multe altele. Părintele George, la fel ca toți preoții care au slujit de-a lungul timpului în altarul bisericii noastre se îngrijește cu dăruire de arhiva bisericii. Eu, copilul lor, am folosit însemnările și documentele din arhivă, poveștile pe care le-am ținut minte de la fiecare dintre ei, pentru a scrie istoria localității.

46 Nu știu cum va evolua viața noastră, în ce fel vom face istorie de acum înainte, dar sunt convins că biserica copilăriei mele va continua să adăpostească între zidurile ei toată bucuria și frumusețea copilăriei mele, pe care o voi regăsi cu dor de fiecare dată când îi voi călca pragul.

Aceasta este istoria copilăriei mele, cu momente unice și persoane pe care le voi iubi până în ultima secundă din viața mea.

O ISTORIE ALTFEL! Cu dragoste, Marius Sebastian Dumitrașcu!

47

junii osiceni

ALEXANDRA DĂNĂNĂU

C

Studentă la medicină

a să vă formați cât de cât o impresie despre cum am primit eu vestea că în fiecare zi va trebui să merg la grădiniță, a fost nevoie ca mama mea să aducă timp de câteva săptămâni cornuri cu ciocolată și caramel, ca doamna Olga să mă poată ține acolo câteva ore pe zi. Și a reușit.

Deja cu fiecare zi care trecea, fiind implicată în activități de tot felul, am început să îndrăgesc locul, colegii și pe doamna educatoare, care întotdeauna știa cum să lucreze cu fiecare dintre noi.

Ei bine, cam atât de devreme începe povestea carierei mele. Da, poate fi greu de crezut, dar la una dintre serbările grupei mele, am avut de jucat într-o scenetă care țin minte că se numea: „La doctor”.

Numai când auzeam de doctor, îmi dădeau lacrimile și îmi venea în minte imaginea domnului doctor Sabău Constantin despre care știam eu bine că prescria injecții copiilor și bineînțeles că se afla în complot cu doamna Vica Cernătoiu, care le administra. Așa se face că am fost aleasă împreună cu alți doi colegi (Calotă Oana și Stroescu Claudiu) să jucăm rolul doctorilor. În ziua serbării, am apărut toți trei îmbrăcați în costume albe, cu bonete pe cap de parcă urma să intrăm în sala de operație. Rezultatul: Operație reușită! Atât eu cât și ceilalți colegi ne-am descurcat de minune.

Când am început clasa I la Școala din Vale, eram extrem de entuziasmată, aveam o curiozitate fără limite și îmi surâdea ideea că voi avea teme pentru acasă (Știu! Destul de ciudat). Și acum îmi vine în minte momentul în care am pășit pentru prima dată în clasa mea, care era și laborator de biologie. Pe lângă faptul că și acum simt mirosul acela de motorină din podea (care nu îmi displace deloc), primul lucru care m-a frapat a fost decorul pereților și ce se afla în vitrine. Peste tot erau numai planșe cu diferite organe și sisteme din corpul omenesc. În dulapurile mari din spatele clasei erau tot felul de animale care prin ochii mei de copil nu aveau ce să caute acolo.

Să vă spun că mi-a plăcut, nu aș putea. Dar pot să spun că în timp cred că am învățat să le ignor.

Pe tot parcursul învățământului primar și mai târziu în cel gimnazial, se vedea clar că eram preocupată mai mult de științele exacte, îmi plăcea matematica; întotdeauna știu că abordam fiecare exercițiu ca pe o provocare și voiam să văd cum îl pot rezolva prin cea mai simplă metodă. Îmi

aduc aminte că dacă nu înțelegeam ceva, exersam acasă cu tatăl meu și mai apoi mergeam la școală cu toată încrederea și convingerea că pot să rezolv orice.

Mai târziu, trecerea de la învățământul gimnazial la cel liceal a fost una destul de ușoară și datorită faptului că am urmat cursurile gimnaziale

48 tot în cadrul Liceului Teoretic Osica de Sus. Aici aveam să-mi schimb prioritățile.

Având în vedere faptul că l-am avut ca diriginte pe domnul Militaru Marin (care din păcate pe când eram în clasa a XI-a a fost răpus de o boală nemiloasă) cred că m-a ajutat foarte mult să înțeleg ce înseamnă disciplina și faptul că toate deciziile mele vor avea și consecințe. Tot dumnealui a avut grijă să ne explice lucruri care se abăteau oarecum de la programa școlară, dar care aveau să facă parte din programa vieții. Am învățat că indiferent de felul în care mă percep oamenii, trebuie să-mi văd de drumul meu, să muncesc din greu pentru fiecare lucru pe care mi-l doresc, și în cele din urmă să fiu mulțumită cu ceea ce aleg să fac în viață.

Două vorbe ale domnului diriginte îmi vin mereu în gând: „Sub pașii tăi care urcă, treptele vor continua la nesfârșit” și „Cu cât urci mai sus, cu atât vezi mai departe.”

Astfel, odată ajunsă în clasa a XI-a, am început anatomia și eram fascinată de tot ce învățam, de toate mecanismele, așa încât într-o zi m-am gândit eu cum ar fi să valorific cumva ceea ce tocmai descoperisem că îmi plăcea și așa am hotărât să mă pregătesc temeinic pentru unul dintre cele mai importante examene din viața mea: examenul de admitere la medicină.

Am început cu un vis care după un an și câteva luni de pregătire intensă, s-a concretizat deoarece în vara anului 2015 aveam să devin studentă a Facultății de Medicină și Farmacie din Craiova. În ciuda faptului că fusesem destul de bine pregătită și obținusem o notă mare, am fost admisă, dar pe locurile cu taxă care fuseseră scoase la concurs. M-am bucurat totuși de reușită, deoarece erau foarte mulți copii bine pregătiți și ei, care au obținut note de 9,20 și totuși nu au avut șansa să fie admiși din primul an. În primele zile de facultate eram un amestec de curiozitate, nerăbdare și entuziasm. Primul laborator de anatomie avea să ne trezească pe mine și pe colegii mei la realitate. Am fost înștiințați că admiterea avusese să fie partea ușoară din această facultate și că abia acum vor începe lucrurile cu adevărat grele. Am început deci studiul practic la cadavru (activitate care stârnește orice boboc medicinist). Definitorii pentru noi au fost laboratoarele de biochimie în care am devenit niște soldăței naziști, dar totodată au contribuit destul de mult la formarea gândirii noastre medicale.

Primii doi ani au constat în muncă susținută, fapt care la sfârșitul anului doi de facultate avea să mă aducă printre ceilalți studenți aflați la buget. Bineînteles, bucuria a fost mare, iar în momentul acela am realizat cu adevărat faptul

că întotdeauna munca asiduă este răsplătită, că lucrurile în viață vin în etape și nu atunci când credem noi că ar trebui, și cel mai important lucru este că niciodată Dumnezeu nu ne pierde din vedere.

Cu trecerea fiecărui an am devenit tot mai conștientă de ce implică medicina cu adevărat.

Am învățat că pe lângă studiul constant individual și perseverență, medicina implică emoție și empatie fără de care nu există reușită. Am înțeles că eu ca viitor medic pot să fac multe, dar nu pot să fac tot pentru pacient, că indiferent de eforturile mele, multe lucruri nu-mi vor sta în putință.

Sunt lucruri cu care încă încerc să mă obișnuiesc, să mă adaptez la oameni, situații.

Una dintre situațiile dificile este de actualitate – pandemia cauzată de SARS-COV2.

Pot să spun că mi-aș fi dorit ca ultimele mele stagii să se fi desfășurat în cadrul spitalului.

Acum, mai mult ca niciodată, aveam nevoie de practică, multă practică, însă chiar și în condiții de maximă siguranță, cu echipamente complete tot ar fi existat un risc de îmbolnăvire atât pentru mine și colegii mei, cât și pentru pacienții cu care am fi intrat în contact. Prin urmare nu ne-a rămas altă variantă decât să ne desfășurăm activitatea în format online, situație care cu siguranță nu se poate compara cu stagiile în format fizic în care pe lângă cunoștințele teoretice, deprindeam și multe lucruri practice.

Acum sunt aproape la finalul unei etape frumoase: sfârșitul celor 6 ani de facultate; 6 ani în care pot să spun că am fost fascinată, am învățat să am răbdare cu mine și credință în propriile forțe. Nu îmi rămâne decât să-mi concentrez atenția pe examenul de rezidențiat în urma căruia într-o frumoasă zi de noiembrie îmi voi alege specialitatea dorită.

49

poezie MARGARETA SPĂTARU

Cel mai frumos cer

Cel mai albastru cer cu stele Și cel mai frumos pământ, Cu roșii maci și plăpânde albăstrele Se află acolo la olteni, La OSICA și VLĂDULENI. Atâta grâu și porumb cât casa, Fânețe să le iei cu coasa, Pășuni și vii în tot locul – Frumoase, bate-le norocul!

Miros de pământ reavăn, (Îl știu și-l simt încă din leagăn) De vișini și salcâmi în floare Și plopi ce dădeau seara răcoare, De lapte cald și pâine de la țară, Mă fac să plâng și să mă simt copilă iară.

Sunt legată de ele cu mii de fire În suflet și veșnică amintire.

De sus, din DEALUL VIILOR, Văd câmpul OSICENILOR Și satul VLĂDULENILOR, De Osica lipit cu drumul, Pe unde crește tutunul, Cumpăna fântânii dreaptă răsare Și biserica cu clopotnița mare.

Ascuns printre pomi, satul meu Frumos și avut – Ploaie să dea DUMNEZEU! În mijloc de bătătură, Casa lui BIBIȚĂ cu a ei șură, Cu prispa străjuită de plopi și duzi, În care ne suiam noi zăluzi, Cu poarta mare pe unde intrau carele, În care veneau bucatele. În spate alți salcâmi și duzi, Unde gângureau porumbei blânzi Și peste tot iarba verde unde când eram mici Stăteam și jucam Păcălici.

Când venea vreo zi mare,

SÂNT ILIE, SÂNT PETRU și SÂNTA MARIE, Se scula MUMA în fapt de noapte, Cocea pâinea-n țăst și fierbea lapte.

Pe hambar și masă străjuia flacăra de lumânare.

Străchini cu brânză, cireșe, porumb și pătlăgele, Le tămâia, le închina și împărțea Pentru cei duși de-a pururea.

Toate le făcea cu luare-aminte, Machea, doar erau rânduieli sfinte Din mamă-n fată ținute Și colaci copți în opturi, Cu ale lor știute rosturi. Și TICA la vatră îmi spunea De „buricul pământului” De stele și lucrul câmpului, Când se ară, când se pune bobul, Ce trebuie să le știe tot omul, Și de primii oameni ce erau uriași, Iar noi peste veacuri le suntem urmași. Și muntele ce apare-n zare în BRUMAR De-l vestea pe amarnicul GERAR. De unde știa TICA plugar cu patru clase, Ce eu citesc acum din carte?

Lucruri vechi de mulți neștiute, Taine ce izvorăsc din legea strămoșească, Scrise printre rânduri în CARTEA CREȘTINEASCĂ Ca al nostru IISUS și MAICA DOMNULUI, SuntdacinăscuțiînPĂMÂNTULROMÂNULUI. Noi avem dreptatea, credința, Ce trăiește în a noastră ființă.

Noi vom fi FRUNTEA LUMII Așa cum au fost străbunii, Iar OSICA părticică din a noastră ROMÂNIE, Ce va duce a lui IISUS făclie.

2002

50

meridian

Prof.

RODICA DEACONESCU

E

Prin Emiratele Arabe Unite (EAU)

miratele Arabe Unite formează un stat, monarhie federală, situat în sud-estul Peninsulei Arabe. Are ieșire la Golful Persic și Golful Oman din Oceanul Indian. Statul s-a format la inițiativa emirului din Abu-Dhabi, la 2 Decembrie 1971, din rațiuni de Securitate și independență. Sistemul juridic se bazează pe Constituția din 1971 fără alegeri și partide politice. Inițial s-au unit șase emirate.

Ulterior a aderat și Emiratul Ras-al-Khaimah. Fiecare emirat are autonomie politică, juridică și economică. Emirul din Abu-Dhabi este Președintele EAU, Comandant suprem al forțelor armate, Președinte al Consiliului suprem al petrolului. Emirul Dubaiului este Prim Ministru.

EAU are o suprafata de 86 600 km2, inclusiv cele 200 de insule. 65% din teritoriu este deșert și de dune și pietros. Restul sunt câmpii și munți (Vârful Jabal Bil Ays1900 m). Precipitațiile rare (70 mm/an), râurile efemere au necesitat desalinizarea apei de mare. În 2019 se aprecia că populația EAU era de 9, 7 milioane locuitori. Din aceștia doar 13% sunt emirieni. Ei au retribuții lunare de câteva zeci de mii de dolari.

Imigranții sunt mai ales asiatici și africani. În majoritate sunt forță de munca necalificată sau mediu calificată și au venituri mici. Investitorii străini dețin doar 49% din acțiuni, restul revin emiratului. Cei care cumpără case în emirate sunt proprietari pe o perioadă de 99 de ani. Casele trec apoi în proprietatea emiratului.

Principala resursă, petrolul, se estimează că se va epuiza în următorii 50 de ani. Ca urmare EAU și-a diversificat economia: finanțe, bănci, turism, construcții de mașini, agricultură. În primăvara acestui an am fost 2 săptămani în EAU. Am vizitat 6 emirate. AbuDhabi, cel mai mare dintre emirate, era în carantină. Impresiile mele s-au concretizat în 3 cuvinte: surprinzător, spectaculos, scump. În fiecare din cele 6 emirate am remarcat drumurile moderne, multă verdeață, curățenie și bineînțeles arhitectura la care și-au pus talentul și știința arhitecți și constructori renumiți.

Emirul Dubaiului, la sugestia Prințului Charles, a păstrat și renovat centrul istoric Bastakiya. Străzile inguste, casele cu turnuri de aerisire, canalul Creek cu “abrele” lui (bărci), souk-urile (bazare) atrag și încântă turiștii. În informațiile ghidei apărea ca un leitmotiv “cel mai”, “cea mai” din lume aproape la fiecare obiectiv turistic. Mult aur, multe mirodenii, multe dulciuri. Ghida strecura în informații, că la căsătorie, bărbatul oferea femeii aur echivalent cu greutatea ei (oare?). Divorțul îl obliga pe soț să asigure soției susținere materială până la moartea acesteia. La căsătorie, tinerii primesc din partea statului loturi pentru casă și banii necesari construcției. Beneficiază doar emirienii.

Pentru că alcoolul este interzis, imigranții nemusulmani și nebăutori primesc în unele emirate un fel de cupoane cu care își procură ce doresc de la anumite magazine.

Tot ceea ce am văzut a fost deosebit. Am avut șansa să prind o furtună de nisip care ne-a surprins în drum spre Sharjah.

Din sutele de fotografii am selectat câteva considerate reprezentative.

51

Deșertul Arabiei

Dubai văzut din avion

52

Oază în deșert

Abra – veche barcă pentru Golful Persic

Stradă în cartierul Bastakiya

Casă cu turn de aerisire în cartierul vechi

Burj-Al Khalifa (163 etaje, 828 m)

53

Bazarul Albastru

Țesătura cu scriere arabă cu fir de aur din Muzeul Civilizației Musulmane

„Souk” de aur – accesorii de aur

Imagine din Muzeul Civilizației Musulmane din Sharjah

Cartierul Marina noaptea

54

Clădire de birouri, la care geamurile sunt sub formă de scriere arabă

Ie din Osica de Sus, cusută de Smaranda Dragan, în iarna anului 1917, la cel mai înalt etaj al Burj-Al-Khalifa

Monumentul Culegătorilor de Perle

10 iunie. Ziua Eroilor sărbătorită la Monumentul din comună. Pioasă recunoștință si Veșnică pomenire celor ce si-au jertfit viața în bătălii pentru libertatea noastră !

DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ ÎN PACE !

Pe 10 iunie 2021, cu prilejul Zilei Eroilor, Asociația culturală „Pro Memoria” a inaugurat proiectul „Un erou, o flacără aprinsă în conștiința comunității”.

Pentru fiecare nume gravat pe cele două monumente, pentru osicenii care au luptat în Războiul de Independență și pentru cei uitați de la pomenire, am aprins peste 350 de candele.

Dorim ca acest proiect să fie continuat în fiecare an. În cadrul ceremonialului au rostit alocuțiuni și evocări dl. Cezar Filip - primarul comunei, dl.

Marius-Sebastian Dumitrașcu și Dumitru (Adi) Stanca - președintele Asociației culturale „Pro Memoria” Au fost depuse coroane de flori din partea Primăriei și a Consiliului local, din partea d-nei Constanina Secășan - președinte de onoare al „Pro Memoria” și din partea Asociatiei culturale „Pro Memoria”.

Fotografii de Virgil Lăpădatu, Irina Vasilescu, Bibiana Torcea.