34
HIC ET NUNC
ORIGINI nr. 1-2-3/2010
LlVIU IOAN STOICIU
RESEMNARE. MĂRUNTE "MAFII" LITERARE Uniunea Scriitorilor din România-USR (prin noul statut, votat în 2009, se revine la denumirea iniţială: ^Societatea Scriitorilor din România-SSR, apărută în 1908; USR a fost continuatoare a SSR sub regimul comunist, din 1949; anul trecut, SSR-USR şi-a sărbătorit Centenarul) e un sindicat, o organizaţie non-profit şi non-guVemamentală, o asociaţie profesională care stimulează şi apără teoretic interesele „omului-scriitor” şi numai indirect creaţia lui. De creaţie, în sine, se ocupă în exclusivitate scriitorul (scriitor căruia USR-SSR îi poate da drepturi de autor pe creaţia lui, creaţie ce poate fi premiată anual sau nu, depinde de jurii, mereu contestate, inclusiv la nivelul filialelor USR-SSR). USR-SSR îi pune „pe hârtie” la dispoziţie omului-scriitor o editură (la care apar însă numai cei ce trec de „grila valorică” a responsabililor ei, cu „inevitabile” restricţii umorale colegiale) şi mai multe reviste literare (în care de asemenea publică şi sunt lăudaţi cei ce sunt pe placul redactorilor-şefi de la un moment dat, hachiţele redacţionale tăind şi spânzurând), îl ajută material la nevoie (în caz de boală sau stare materială precară, sau cu burse), sau îi pune la dispoziţie contracost o garsonieră la casa de vacanţă de la Neptun. USRSSR nu răspunde de creaţia fiecărui membru al ei (creaţia în sine e numai treaba autorului, repet), dar o poate gestiona. Cine ia puterea (cine conduce operativ USR-SSR), desigur, comandă în viaţa literară. Lui i se pare că a devenit nemuritor, se umflă în pene şi e convins că va primi şi Premiul Nobel pentru Literatură (deşi, în istora literară s-a demonstrat că el, funcţionarul cu funcţii în USR- SSR, e o victimă sigură a propriei posterităţi), linguşit de membrii simpli ai USR-SSR. Scriitorii neafiliaţi la o gaşcă sau alta, se subînţelege, sunt marginalizaţi (nu are legătură cu faptul că locuiesc în provincie sau în Bucureşti). E adevărat, la masa de scris a fiecăruia nu are cum să intervină USR-SSR. Ne-am resemnat cu această situaţie, ca o gaşcă scriitoricească sau alta să controleze literatura română (găştile se schimbă eventual la patru-cinci ani, când au loc noi alegeri în USR-SSR; dar gaşca dominantă s-a tot perpetuat de dinainte de Revoluţie). Nu e nimic de făcut, majorităţii membrilor USR-SSR i s-a dat de înţeles că e de umplutură. În legătură cu difuzarea cărţilor originale (de regulă, nevandabile) ale membrilor USR-SSR, ca şi
a revistelor ei literare (la fel de nevandabile). USRSSR a încercat să ţină în viaţă o reţea de librării ale sale în marile oraşe, cu salarii asigurate pentru librari şi chirii plătite în locaţiile în care îşi desfăşurau activitatea - dar, în timp (în zece ani) au dat faliment şi USR-SSR le-a desfiinţat pe toate în 2008. Naivitatea rentabilizării cărţii originale de literatură şi a revistelor literare a fost rapid trezită la realitate de „economia de piaţă”. USR-SSR nu are posibilităţi materiale să sponsorizeze librării (la care se vindeau cărţile membrilor USR-SSR şi reviste literare) care nu au decât pierderi, din păcate. Ne convine sau nu, aceasta e situaţia. Sigur, sunt şi scriitori de succes, cu cărţi originale care se vând, dar sunt prea puţini. USR-SSR a găsit soluţia cooperării editurii ei, Cartea Românească, de câţiva ani, cu Editura Polirom (impusă pe piaţă, cu o cifră de afaceri impresionantă), căreia i s-a subordonat, fară să-şi piardă identitatea. S-a dovedit o investiţie inspirată (cele mai multe premii literare le primesc volumele apărute la Cartea Românească, în noua formulă), chiar dacă în rândul majorităţii membrilor simpli ai USR-SSR sunt nemulţumiri, selecţia publicării cărţii originale aici fiind extrem de subiectivă, aşa cum subliniam mai sus, numai cei simpatizaţi de gaşca dominantă putând să publice fară rabat de calitate. Practic, Editura SSR-USR, Cartea Românească din Bucureşti era muribundă când s-a găsit soluţia preluării ei de către Editura Polirom din Iaşi, azi ea a redevenit un „brand” pentru scriitori. Cu atât mai mult e lăudabil, cu cât cărţile originale apărute la Editura Cartea Românească intră în circuitul marilor librării din ţară, datorită reţelei remarcabile de difuzare a Editurii Polirom (numai o asemenea editură, repet, cu o cifră de afaceri impresionantă, are posibilitatea să acopere mai toate librăriile din ţară). Sigur, fiecare scriitor român poate găsi soluţii ideale să-şi publice opera şi să o difuzeze, numai de el ştiute, să aibă o strategie a lui, eventual. Eu, de exemplu fac parte dintre autorii care nu au cărţi la vânzare în librării, fiindcă am publicat la edituri care nu au nici un fel de difuzare (din nefericire, n-am publicat la Editura Cartea Românească decât înainte de Revoluţie). USR-SSR e incapabilă de mai mult, revistele ei literare nu se vând, doar săptămânalul România literară a intrat în circuitul particular de difuzare a presei în toată ţara, altul decât Rodipet, şi e