Page 1

CAIETE INTERNAลขIONALE DE POEZIE INTERNATIONAL NOTEBOOK OF POETRY nr. 9/2008

Poems in Translation: East and West Essays on Poets and Poetry


CUPRINS Svetlana Paleologu Matta PUÞURI DE LUMINA Din poezia rusã Sofia PARNOK Maria MORAVSKAIA GABRIELA MISTRALREGISTRELE (IN)VOCAÞIEI CRISTIANA HÂNCU Dinu Flămând.Marie-Clotilde Roose Titu Popescu Feminitatea paradisiacă Christine Guenanten Ana Trestieni DENISE LEVERTOV ADRIENNE RICH SYLVIA PLATH CONTEMPORARY POETRY IN TRANSLATIONOn being pro ‘poetry pRO’ Alice Beer Helen Burke Maggie Butt Caroline Carver Christine Carver Stella Davis Barbara Dordi Pat EarnshaW Katherine Gallagher


4

Caiete internaþionale de poezie

Gabriel Griffin Louisa Hooper Angela Kirby Maria Jastrzebska Joan Michelson, Katrina Naomi Carolyn O’Connell Victoria Pugh Maggie Sawkins

Deborah Tyler Bennett Merryn Williams Vicky Wilson ELENA NISTOR CONTEMPORARY BRITISH WOMEN’S POETRY: SECOND LIGHT NETWORK MYRA SCHNEIDER DILYS WOOD KATE FOLEY RUTH O’CALLAGHAN ELENA NISTORWALKING THE HIGH-WIRE BRÂNDUŞA RĂILEANU RUTH FAINLIGHT SAU AUTORITATEA SPA IULUI POETIC ELENA-CARMEN BOBOCESCUFLEUR ADCOCK SAU MIRACOLUL POEZIE POEZIE POLONEZĂFEMININĂ Ewa LIPSKA PAWLIKOWSKA-JASNORZEWSKA


International notebook of poetry

Anna ŒWIRSZCZYÑSKA Halina POŒWIATOWSKA WisTawa SZYMBORSKA

Andrea Chelariu I’m from Simona-Grazia Dima O expresie a luptei pentru adevăr Nelly Sachs Lucille Clifton Cathy SongSusan Stewart Mariana Zavati Gardner

Dumitru Velea MARIANA ZAVATI GARDNER — POETA CĂLĂTORIEI Mariana Zavati Gardner Magdalena Constantinescu Schlesak si Mesajul Romantic in Poezie

VICTORIA MILESCU CAVALERII ÞÃRÂNEI Carolyn Sluis

5


6

Caiete internaĂžionale de poezie


International notebook of poetry

Editorial

7


8

Caiete internaĂžionale de poezie


International notebook of poetry

9

SVETLANA PALEOLOGU MATTA PÂINE ŞI TRANDAFIRI ema poeziei feminine la nivel mondial este un parcurs imens şi fascinant. Nu pot însă evoca decât câteva figuri europene care nu sunt totul. Occidentul a fost atras de motivele orientale şi de migraţiunea lor. Mediul arab şi mitul Shahrezadei , cu arta ei narativă şi generativă, scapă canoanelor. Fundamental este raportul femeia - puterea cuvântului. În cazul specific de faţă este raportul femeia-poezia.E vorva de o altă faţă a necunoscutului, dincolo de fenomenal. Dar ce e dincolo? Gândind la Grecia antică cu extremele ei frumuseţi, poetesă Safo (sec. VII-VI a.C), emblematica şi modelul unei întregi literaturi feminine, e o minune a lirismului, cu nopţi înflorite şi magii nemuritoare. Despre viaţa ei se ştie puţin. Poate că nici nu a existat,totul fiind nişte legende. Poetul Alceu o vede cu o coroană impleticta de violete.Ea trăia intens emoţional un foc sacru pentru fetele frumoase. Într-un celebru poem fata ei devenea “mai verde că iarba” şi puţin lipsea pentru a nu se simţi “că o moartă”. Poetesă a dragostei şi a imediatităţii, numită de Platon “a Zecea Muza”, fata de poezia majestoasa cu un fond epic că la Homer, Safo este de o sensibilitate specific feminină, intuitivă,într-un raport magic cu artă pură. Forţa ei erotică este că şi cea a “vântului care se abate asupra stejarilor munţilor”. Corpul său tremura că şi stejarul în natură, dar în tensiunea sentimentului. Tensiunea este o reînnoire a sa şi o permanentă care este şi a poeziei. Pentru filozoful italian Antonio d’Augenti două perspective diverse opun poezia masculină celei feminine. Cea feminină este generativă. De aceea foarte rară şi puţină, aproape că nici nu există, dar e sublimă ! D’Augeti o compară cu florile deşertului cu culori intense. Ele nu cresc în oaze ci emerg din “pozzi di luce” (puţurile de lumină). Florile deşertului sunt partea vizibilă a acestor puţuri adânci, florile hrănindu-se cu lumina lor.

T


10

Caiete internaþionale de poezie

Femeile care conform destinului lor lor generează copii, sunt prin natura lor generative. Asta înseamnă că ele nu scriu tratate şi terorii poetice, cum o fac Poe ori Valéry. Căci ele le au deja în ele, înnăscute, aceste lucruri, şi le găsesc că pe nişte buchete de flori. Destinul feminin este întunericul, negrul minelor, care nu au nevoie de apa puţurilor ci de lumina lor. Căci femeia este atât de împiedicată în viaţa încât uneori se claustrează că Emily Dickinson, spre a citi şi a scrie toată viaţa. Biserica catolică negă pe vremuri femeilor de a avea suflet. Or ele îl au de o mie de ori mai mult că bărbaţii.Dar femeia este de obicei redusă la funcţia de reproducere, contând doar genital. * Poeta barocului francez, Louise Labé, a scris sonete pe tema amoroasă, de un intens lirism. Elanul ei idealizant este apropiat petrarchismului - fenomenul care a cuprins ţările Occidentului, Franţa, Germania, Anglia. Dar Petrarca când scrie “Chiare, fesche e dolci acque” se află în lirica masculină care “se vede”. Pe când lumina spiritului feminin este ceva că şi zidit în ea. Cu atât mai mult stările lirice feminine sunt “mici grădini de flori amoroase “ , pline de frumuseţe şi cânt. Dar acest cânt lăuntric e în puternică contradicţie, cum scrie Louise Labé în sonetele ei : “fericirea ei se duce şi totuşi durează”, ea “ se usucă şi înverzeşte”, şi în acelaşi timp, prin aceeaşi mişcare a sufletului e “arsă” de o “nebunie divină” care este desigur platoniciană. Cât timp, spune poeta în sonetul XIV, ochii ei pot răspândi lacrimi şi mâna atinge coardele lăutei graţioase, o dulce suferinţă o ţine în viaţa. Dar când ochii ei vor seca şi vocea se va rupe, atunci “Voi ruga Moartea să înnegrească ziua mea cea mai clară”. Versul final de o forţă lirica rară, îl face pe cititor să împărtăşească o stare de zguduire pe care, fără acest vers, nu ar fi cunoscut-o probabil niciodată. * Trec la o altă poeta, moderna a Statelor Unite, Emily Dickenson. E un “suflet incandescent”, cum se vede poeta pe sine. Este o incandescdenta care nu este nici de explicat nici de


International notebook of poetry

11

analizat. Ea vine după un lung cutremur în care se revărsă, în anii poetei de vârf, că nişte valuri violente de mari amplitudini, cuvinte stranii şi extraordinare: Eu îmi spun: Pământul este scurt Angoasa - absolută Numeroşi cei marcaţi mortal Şi apoi ? ( …..) Încercam a imagina Singuratatea cea mai rea Că nici una niciodată văzută O Ispăşire Polară - o Prezicere în Os De apropiată atroce Moarte Răsfoiam Ireparabilul Pentru a imprumuta - Dublul meu Un reconfort Violent surd Aceste imagini tăioase, cristaline, transgresive, cu sensurile suspendate eteric, spun misterul lui Emily în recluziunea ei voită, insulară. Totuşi în casa familiei din Amhost, poeta întreţine o vastă corespondenţă cu personalităţi masculine printre care şi criticul Thomas Higginson. Acesta rămase la început perplex de un discurs liric care îl speria. Contrar contemporanilor săi Poe, Mellwill, Whitman, Emily Dickenson este absolut necunoscută pe scena literară. A fost T.S. Eliot care a descoperit moderniatea putenica a acestei mari poete americane cu anomalii grafice. Închisă că într-o mână de zăcăminte ascunse, ea scăpa tuturor timpurilor , devenind un mit al Americii. Poetei Emily Dickenson i se aplică poate cel mai mult metafora filozofului D’Augeneti a “puţurilor de lumină” în deşert. Puritatea cristalină şi ascetică laică a frumuseţii versurilor ei este cea a luminii spiritului şi a paisiunii ei de a scrie poezie. Revista italiană de acum 30 de ani, cu frumosul ei titlu cvazi metaforic Îl pane e le rose se dedica prin dialoguri şi dezbateri poeziei feminine. Era o ilustrare majoră a realităţii şi frumuseţii sensibile ale lumii poetice feminine, în o creativitatea ei originală şi sublimă.


Caiete internaþionale de poezie

12

DIN POEZIA RUSÃ SOFIA PARNOK (1885 — 1933) riginarã din Taganrog. Dupã studiile gimnaziale, locuieºte în Elveþia, frecventând Conservatorul din Geneva. Debutul în presã — 1906. Din 1913, publicã ºi traduceri din literatura francezã, articole de criticã literarã. În anul 1914, o cunoaºte pe Marina Þvetaeva, mai apoi legate de aºa-zise relaþii netradiþionale. Þvetaeva îi dedicã grupajul de poeme „Prietena”. Prima carte de versuri îi apare la Moscova (1916). A fost unul din fondatorii editurii cooperatiste „Uzel” (Nodul). Publicã alte patru cãrþi de poezie: „Rozele Pirineilor”, „Loaza” (1923), „Muzica” (1926), „În ºoaptã” (1928). Nu a aderat la nici unul din curentele literare din epocã, având o poziþie criticã atât faþã de tradiþionalism, cât ºi faþã de grupãrile radicale, dedate beþiei experimentului. Însã nu ºi contra spiritului modern, noii sensibilitãþi artistice a cntemporaneitãþii.

O

*

*

*

ÞI-I BINE CÂND CULEGI ROZELE PIEREI. Safo Venit-a sorocul. Fioroºilor zei Ce le duci Nepãsãtorule secerãtor? Atâtea spice seci... — Ce sãrac fosta-i tu La zestre de lacrimi.


International notebook of poetry

Rozele-ar spune — pentru noi El e zgârcit, nu jertfi Barem de sânge un strop. Zeii doar vor suspina — Iatã, vor zice, întreaga ta roadã — Pulberea. (1922)

GRÃDINà Devorã totul nesãþioasa sãrãturã. Am defriºat întortocheatele rãdãcini Ale loazelor ce se-mpalidau pe-aici cândva — Pãmântul e scorojit, uscat, cu asprã crustã Ca buzele bolnavului cuprins de febrã... Sub gãuritele pingele talpa-i În bãtãturi. Proptite-n coada hârleþului De foc greu mâinile s-au inflamat-butuc — Fierul loveºte ca-ntr-o carapace. Pãmântul mi se-mpotriveºte cu anticã rãzbunare Eu însã — cu sapa, cu sapa dau în el Dorind încãpãþânarea a-i rãpune! Aici mazãrea se va-ncârlionþa din nou Înãlþa-se-vor tulpinile porumbului Bostana burduhãnoasã, monstruoasã κi va deºira, precum Gorgona, gâþele-ºerpi. Ah, primãvara nici ghioceii, nici ºofranul Nu aromesc atât de convingãtor a primãvarã-anume Cum miroase-ntâiul strat de castraveþi!... În jur, se-mprãºtia sfãrâmatul bolovãniº A brizã marinã adie, pe spinare aleargã Subþirea ºerpuire-a recilor sudori — ªi nicicând beatitudinea rãbdãrii Nu mã deprinse cu neadumbrita plinãtate A mândriei acut dogoritoare... Iar colo, în cãuºul vãii, dupã ce Migdalii deja floarea-ºi scuturarã Prinserã deja ºi piersicii a înflori. (1924?)

13


Caiete internaþionale de poezie

14

* * Posomorât prieten De mine-þi aminteºti Mãcar o datã-n an, În ajunul zilei de Sfântul Ioan Când iarba-fiarelor Iarba-fiarelor Iarba-fiarelor Dã în floare!

*

(1926)

CÂNTEC Elenei i-i lene, lene Sã frãmânte aluatul. Elenei i-i lene, lene i-i Elenei Sã coseascã rogozul, înaltul. Precum veveriþa sare Dintr-un pin pe-alt pin vecin Dincolo de râu cristeiul Cântã cât e-n floare teiul. Iar în sat apropiat Arde-n baltã, lumineazã Iar în sat apropiat Bate clopotu-n amiazã Dar sã meargã la liturghie Lene i-i Elenei, lene Lene Lene.

(1927) * * * Dupã sticla geamului — sticla Cerului. Uliþa e-nvârtejitã


International notebook of poetry

15

În zãpadã. Însã fulgii ãºtia Nu-s de iarnã. Spune-mi dar de unde-ar fi Astã zãpadã. Ar fi puf Împrãºtiat de plopi?... ªi de ce ne-ar prinde tânga Dragul meu amic? Ca ºi cum într-adevãr Vifor de varã Îmi desface cel din urmã Aºternut.

(1927)

LA FERESTRUICÃ Cu genunchii — pe pervazul dur ªi în ferestruicã — deschisã gurã de peºte! Sã respiri... sã respiri... sã respiri... Astfel oxigenul îl mai trage Din sacul gri cadavrul care Încã mai trãieºte ªi bate inima în el, bate în stern: E timpul ultim, timpul de plecare! ªi cerul apasã pãmântul cu bolta grea ªi noaptea albastrã-i cenuºie Precum e perna gri cu oxigen...

Dar încã nu mor. Eu mai insist Încãpãþânat. Mai gândesc. ªi iar Peste viaþa mea a ritual vrãjeºte Fierbintele cuvânt, ºi exigent, ºi-amar. ªi, scoþând prin fereastrã faþa,


16

Caiete internaþionale de poezie

Privesc în sus, spre stele, fãrã saþiu La roºcatul halou din jurul lunii — ªi, ca nimãnui, rostesc aºa, în spaþiu: — Precum trupuri murdare-ar aburi în baie Peste lume aburesc întunecate gânduri De ramuri putregãioase, de rãu ireparabil Atârnând cu malefice duhori Încât, chiar de-i deschisã vraiºte fereastra, Disperatul suflet n-are ce respira!.. Nu vã pare straniu? Tratãm oricare boli: Sarcom, sclerozã, ramolire... Dar Pe lume nu existã bolniþã în care Streptococii rãutãþii s-ar trata... Astfel, îngenuncheat, m-aº târî cumva Pe spartul caldarâm, pe colþuros pietriº De macadam. — Dar încotro? Unul Domnul ºtie! — Spre vreun schit uitat de lume ºi de cer Ca sã cer iertare, ocrotire, în ascunziº Plângând a rugãciune disperatã... De-ar fi sã ºtiu pe unde s-ar afla Apãrãtorii ºi schimnicul Zosima Spre-a-i întreba de nu s-ar stinge cea Luminã de nestins vreodatã... Se înzoreºte. În amurg de zori golaºe sunt ªi-ngândurate casele. Peste-acoperiºuri Zgârcit strãluce înâlþimea bolþii ªi neînvinsa cruce pe care juri... Iar undeva în vest, pe la Paris, Torino, Hamburg — nici nu mai importã unde-anume — La fel la o-nãbuºitoare ferstruicã Greu respirând aceeaºi otrãvitoare zeamã —


International notebook of poetry

17

Stã ºi gândeºte ºi plânge cineva — Nici alb fiind, nici negru, nici chiar arãbesc Nici cetãþean, ci, pur ºi simplu, om Cum sunt ºi eu, cel ce anevoios ªi destul de trist destinul mi-l trãiesc. (1928) *

*

*

Sã vieþuiesc, tãinuind chiar de mine însãmi Cã sunt istovitã, cã de tine sunt Chinuitã ca de-o muzicã! Sã vieþuiesc ca-n dezacord, parcã-aiurea Însã cu ardoare, cu deplin efort În ciuda a orice — orice s-ar întâmpla — Astfel, din mers, din goanã sau avânt Sã mã prãbuºesc direct în moarte ca În huzur, fericire ºi cânt!

(1932) * * * Ce-ar însemna sã fie — „al ªaptelea Cer”? Un cat ce se duce-adânc în înãlþime? Ceva asemeni balcoanelor în teatru În entuziasta-nghesuialã colectivã? Pânã ºi amiba cerul sãu ºi-l are Cu puzderia-i de amibe-sfinþi, Cu eroii sãi, cu Cleopatre, chiar Cu patos ºi iubire, parastas, colivã. Ah, ce trist, ce trist e sã trãieºti sub cer Chiar — mai ales — de-i cel cu-al ºaptelea mister. (1938)


Caiete internaþionale de poezie

18

MARIA MORAVSKAIA (1889—1947) umele deplin: Maria Magdalena Franciska Ludvigovna. S-a nãscut la Varºovia într-o familie de catolici care, mai târziu, se stabileºte la Odessa. Pe când avea doi ani, îi moare mama, tatãl se recãsãtoreºte cu sora acesteia, însã Maria nu se înþelege cu mama vitregã ºi, la 15 ani, pleacã la Petersburg. Trãieºte sãrac, îºi câºtigã banul dând lecþii particulare, din transcrieri de texte. Publicã, de la 15 ani, în reviste din Odessa ºi Petersburg. Este susþinutã de M. Voloºin (îl cunoºtea din 1910). Frecventeazã întrunirile literare ale lui V. Ivanov. Face parte din „Breasla poeþilor” (bresla — dupã modelul medieval; dar zis ºi „Atelierul poeþilor”) a akmeiºtilor, care îºi propusese scopul sã depãºeascã raþionamentele abstracte ºi utopismul simbolismului. În fond, breasla-atelierul era o ºcoalã a formãrii mãiestriei (formei), indiferent de particularitãþile de viziune poeticã a unui sau altui aderent la ideea ºi miºcarea în cauzã. Volumul de debut, „Pe chei”, îi apare în 1914, urmat de „Versuri despre rãzboi” (1914), „Minunata Polonie” (1915). Cartea „Cenuºãreasa îngânduratã” (1915) este dedicatã Elenei Guro, prin care luase legãturã cu avangardiºtii. Traduce din literatura polonã ºi cea finlandezã. Scrie prozã, cãrþi de succes pentru copii. În 1917, dupã o cãlãtorie în Japonia (poeta era avidã de exotism), „se abate” prin America Latinã, apoi se stabileºte în SUA (forþatã, fireºte, ºi de evenimentele ce aveau loc în Rusia). Scrie în englezã pentru mai multe reviste. Alte cãrþi — „Poteca þestoaselor”, romanul „Pasãrea-de-foc”, editat la New York ºi Londra.

N


International notebook of poetry

NOAPTE ALBà Cele mai apropiate clãdiri Au devenit ceþos-îndepãrtate, Cele mai clare turnuri Au devenit noros-fragile. ªi pietrei celei mai negre I-i datã o mare milostivenie — De-a fi sinilie-strãluminatã, Uºor spre-a se contopi cu cerul. Acolo, pe celãlalt mal, Ar fi case, catedrale, uzine Sau un lanþ de munþi violeþi? Într-adevãr? — munþi liliachii Cu nuanþe vineþii-zmeurii, Cu creste straniu ºtirbite Verdeaþa tãrâmurilor necunoscute. Neva, lãrgitã de întuneric, Deveni o uriaºã mare. Marea mare a Nevei Extra limite ºi state. Marea zmeuriu-vineþie, Fumurie, palã, somnoroasã, Ce apãru ca o fugitivã minune În noaptea albã. Aerienele turnuleþe subþiri Ale minunatului locaº oriental ªi îngustele turnuri-moscheie ªi înstelatele bolþi. Tainicul, nordicul palat ªi vechea cetate ªi vârful conic al Amiralitãþii Zburând spre roza sãgeatã.

19


Caiete internaþionale de poezie

20

Pe treptele gri ale cheiului Veºnic, veºnic umede Tandri sfincºi severi Din depãrtatul pustiu secetos. Lor, bãtrânilor, deja Nu le e trist a se afla pe pãmânt strãin, Pe ei, bãtrânii, îi leagãnã atent Vineþiu-curcubeica ceaþã.

(1916)

ADIO, PRINÞE Sã visezi la un prinþ! Doamne, Doamne, E obositor ºi chiar ruºinos! Nu, eu nu sunt Cenuºãreasa — minciunã e cã aº fi, Mã cheamã simplu — Conchistador! A te þine de braþ strãin, Viaþa-ntreagã sã-aºtepþi — ce tristeþe! Eu însumi voi ajunge la fericire, Eu însumi cuceri-voi fericirea! Îndelungã fie-mi calea dificilã, Sunt cavaler, gata la orice, ªi strãlucesc la soare paftalele Biruitorilor mei pantofi.

TRENURILE CARE PLEACÃ Neguri tulbure urbea o-nvãluie Cu nãbuºitoru-i nor, veºnic, parcã. Eu mã voi duce astãzi la garã Sã-i invidiezi pe cei care pleacã.


International notebook of poetry

Asculta-voi grãbitul rãmas bun, repetat, În ceaþã privind semnale — colorate nãri, În ºoaptã reamintindu-mi numele Celor mai depãrtate þãri. Peste ºine tremura-va semnalul verde Precum o stea cu lumina opacã... Mã voi duce astãzi la garã Sã iubesc trenurile care pleacã. * * * Nu voi pleca sã petrec pe cineva La acest rãzboi. ªi veºti îngrozitoare nu voi citi — Cã e ucis sau e prizonier Cel drag Sau oricare dintre voi. ªi nu voi umbla ca-n aiurare Sã aflu viaþa cui fu salvatã, — Demult sunt o însinguratã. Dar solemnitatea acestei zile Când s-a anunþat: „Rãzboi!” Mã emoþioneazã insuportabil, Sufletul strãbãtându-mi-l ca pe un sloi. ªi se va lãrgi mult inima din mine, Ca sã gândesc la þara toatã, Pentru cã eu nu sunt decât — însinguratã.

21


Caiete internaþionale de poezie

22

ÎN ARIPATUL SECOL Pânã la bãtrâneþe aº putea trãi, posibil, Fãrã sã ating scarã de avion, — Ca ºi cum nu e trãitã ºi de mine Ziua triumfului asupra atracþiei terestre! Pânã la bãtrâneþe aº putea tãi, probabil, Fãrã-a vedea de sus vreun turn, montane creste! ªi jos pãmântul nu-l voi pierde din vedere ªi nu va bate inima-n ritmul motorului, Dincolo de nori n-o sã vãd orizonturi ca-n palme, De þãrânã nici pe-o clipã nu m-oi desprinde... Doamne, ce tristeþe, ce tristeþe, Doamne!

FRIG Eu aºtept neaºteptate întâlniri, Cã doar nici april încã n-a plecat dintre pini, — Însã tot mai irezistibil vreau sã mã culc ªi sã adorm pentru cât mai multe sãptãmâni... Poduri, vapoare, tot ce am a-ntâlni Sunt ca vederile din moarte albume, Când de pe cheiul acestui nordic râu Mereu adie a frig, pustiu, a nelume. Eu aºtept neaºteptate întâlniri, Cã doar nici april încã n-a plecat dintre pini, — Însã tot mai irezistibil vreau sã mã culc ªi sã adorm pentru cât mai multe sãptãmâni...

Traducere ºi prezentare de Leo BUTNARU


International notebook of poetry

23

CRISTINA HÂNCU GABRIELA MISTRAL: REGISTRELE (IN)VOCAÞIEI POSTMODERNISMUL FEMININ HISPANO-AMERICAN n fel de “implozie” în mozaic alcatuieºte prezenþa pe cât de disimilã în diversitate, pe atât de intempestivã a vocilor feminine în poezie ce marcheazã în mod decisiv, lirica primului pãtrar al veacului trecut, pe întreg cuprinsul “continentului metis” al Sud-Americii. Imprevizilbilã ni se aratã a fi, în acest sens ºi natura experienþelor care o motiveazã printr-o mai mare intensitate a aspiraþiei la comuniune emotivã. Noul univers liric, desfãºurat extensiv, într-o infinitã multiplicitate tematicã, descoperã, treptat, prin epuizarea registrelor, natura primordialã, în comuniune cu un univers stihial, a tuturor elementelor naturii, în afirmarea condiþiei feminine. Cea dintâi aduce uruguaiana Delmira Agustini( 1886-1914) ,o experienþã modernismului, treptat epurat, în serviciul unui lirism al exaltãrii iubirii. Argentiniana Alfonsina Storni impune un erotism complicat, evoluând cãtre un pesimism iremediabil, încheiat cu o ceremonialã sinucidere, pe o plajã atlanticã, lasându-se treptat asimilatã de valurile în reflux, asemenea scenariului propus într-unul din poemele sale (“ Cu dinþi de flori, broboada þi-e de rouã, / cu mâini de iarbã, / doicã, tu, m-alinã, / cu fragede-aºternuturi de argilã / ºi cergi de muºchi catifelat./ Am sã mã culc, adoarme-mã tu, doicã./ La cãpatâi, lampã sã-mi pui, de veghe/ o constelaþie:/care o sã-þi placã./ Sunt toate bune, s-o cobori mai jos!/ Picior ceresc mã leagãnã de sus/ ºi-o pasãre-mi bate mãsura rar./ Era sã uit...Ah, mulþumesc!/ Incã ceva: Dacã mã cheamã el / la telefon, / sã-i spui cã am plecat, cã nu mai sunt”O sã adorm).

U


24

Caiete internaþionale de poezie

Aceastã direcþie contrasteazã cu cea adusã de Juana de Ibarbourou (1895-1979), exaltând iubirea ºi comuniunea cu natura, aducând însã tematica iniþialã spre atitudini mai controlate ºi mai adânci, accentuate intensiv prin explorarea de noi teritorii. Parcurgând o multiplicitate de registre, poezia chilienei GABRIELA MISTRAL atinge, în volumele mai târzii, ipostaza unui lirism elementar, stihial, cum, de altfel, se complace în a explica, într-un poem, transferul onomastic din numele sau contingent, Lucila Godoy Alcayaga în pseudonimul compus din numele unui arhanghel ( Gabriel ) ºi cel al unei forþe a naturii, un vânt african care suflã de pe continentul negru cãtre valea râului Rodano ((Mistralul): “ Viento y arcangel de su nombre”. Circumstanþe speciale par a fi responsabile pentru spectacularea sa metamorfozã din tinereþe. O transformare. A fragilului “eu empiric” al unei învaþatoare provinciale, cu existenþa convenþionalã, adoptatatã de un sat pierdut pe hartã, cu nume evocând stranii rezonanþe din Galicia : “La Compaòía”. O puternicã traumã afectivã o loveºte ºi o afecteazã în plinã adolescenþã. Aceea a vieþii logodnicului ei, fãcuta zob, cu propria sa mânã, în ajunul unei alte nunþi , pe care o proiectase: “Din nefericire pentru el , tânãrul avusese de-a face cu o fiinþã care reprezenta exact opusul normei ºi nu era nimic altceva decât creatura pe care o aºteptau pãmânturile americane de mai mult de patru sute de ani. O rupturã, a cãrei intensitate înspãimântã. Puþin dupa aceea, tânãrul îºi anunþã logodna cu<<altcineva>>. Povestea este, în chip moderat — trivialã , cã atâtea altele...ªi apoi , chiar în ajunul nunþii survine , violent , sinuciderea. Fãrã explicaþii. Acest scurt episod rezumã singurul rãgaz pe care l-a petrecut Gabriela Mistral în lumea posibilitãþilor noastre comune” ( Eliseo Diego) . Cartea, publicatã în 1922, Desolación, care a rezultat din aceastã circumstanþã, reproduce violenþa impactului afectiv . Nucleul ei este celebra triadã a “Sonetelor morþii” , care i-au adus cea mai înaltã distincþie a Jocurilor Florale de la Santiago de Chile, în


International notebook of poetry

25

1919. Restul creaþiei se grupeazã în alte patru volume: Defriºare (1938), Teasc (1954) , Cântec pentru Chile, (1954) ºi restul poemelor publicate, începând cu 1924 , sub titlul de Suavitãþi, toate aducându-i cel dintâi premiu Nobel hispano-american , în 1945. Eliseo Diego distinge trei atitudini fundamentale ale posibilei prezenþe feminine in literaturã: inteligenþa simulatoare, producând efecte artificale, pur caligrafice, cea care transformã arta într-un vehicol afectiv, punând-o în serviciul sentimentului ºi, în fine, urgenþa, profund autenticã de a se exprima,în incidenþa cãreia eul se lasã devastat , în profida voinþei sale. Acesteia din urmã îi aparþine Gabriela Mistral, a cãrei maternitate, frustratã, s-a exercitat nu asupra unor rumeni fii robuºti , ci asupra limbii poetice a întregii Americi, învãþând-o sã numeascã porumbul ºi Cordillera, apa ºi roadele toate, detalii telurice configurând o realitae stihialã în permanentã disponibilitate de a se substitui condiþiei adamice , numind ,pentru prima datã, lucrurile pe numele lor. Misterul Gabrielei Mistral, “voce a Americii” este acel ton de un “americanism insondabil” . Acest neînvins “ amor a todo” e proeictat, îndeosebi, asupra realitaþilor arhaice ale continentului precum ºi asupra excesivei, copleºitoarei realitãþi a peisajului sãu megaloscopic , antibucolic, stihial. Acestea sunt “ Materiile” din cartea sa , Defriºare , sau litania toponimicã din poemul “Pan” , bocetul din “ Arbore” sau psalmul închinat “Porumbului”, planta care îºi transferã faptura vie în cuvânt . O poezie esenþialã , limpede , stihial, vie.


Caiete internaþionale de poezie

26

GABRIELA MISTRAL CAZNÃ De douãzeci de ani mi-e-n carne-nfipt -incandescent pumnalun vers uriaº, rafalã înspumatã a mãrii în larg. Smeritã, în rãrunchi a-l gãzdui, rabd mãreþia sa. Sãrmanã, gura mea care minþi ºti-va cânta? ªi oare vorbele deºarte, tulburi ale bãrbaþilor m-ar putea mistui ca vãpaia, ca rugul, viul sau dor? Se-ncheagã ca un prunc, tot sângele meu, viul hranã îi e, din trup cât n-a supt, niciodatã, fiul vreunei femei. Doamne, ce har de foc! Vaier cutremurat pe buze-mi stã! Cel ce l-ai pironit in sinea mea, miluieºte-mã!


International notebook of poetry

SONETELE MORTII I Te-au tencuit în criptã.Din recea ei zidire te-oi coborî-n smerita ºi însorita humã ºi-n ea voi adormi ºi eu, dar ei n-au ºtire cã-ngemãnaþi pe perna-i, visa-vom împreunã. Catifelatã, huma, scaldatã toatã-n soare, sã mi te-aline, blândã, asemeni unei mame, ce fiului, în leagãn,-i-aºterne de culcare, pe trupul tãu cel frânt ºi-ndurerat, balsam e. Eu presãra-voi bulgãri, flori de rãsuri pe care, c-o albãstrie burã le þese-n abur luna ºi-n raza ei, captivã, relicva ta rãmase. ªi voi pleca, cântându-mi frumoasa rãzbunare... Atât de adânc lãcaº ai, încât, de acum, niciuna putea-va sã-mi dispute iar pumnul tãu de oase. II Când lunga-mi neodihnã la capãt o sã fie ºi duhul osteni-va în trup a gãzdui, prea trudnic sã strabatã calea trandafirie pe unde se perindã cei dornici de-a trãi, alãturea simþi-vei cum sapã târnãcopul, coboarã-o adormitã-n tãcuta ta cetate: voi aºtepta atunci sã m-acopere cu totul ºi-n tihnã vom vorbi pentru eternitate. ªi doar atunci afla-vei cum, nelumitã încã, prea tânara ta carne, curând, mormântu-nchis-a ºi fu ca, seceratã, sã cadã sub cosor.

27


28

Caiete internaþionale de poezie

S-o lumina ºi hruba destinului adâncã: Vei ºti în care astre ne-a fost unitã scrisa ºi, frântã alianþa, cã trebuia sã mori. III Vrãºmase mâini þi-oprirã al vieþii crug din ziua în care-un semn de aºtri o scoase din fãgaº. Câþi crini ningeau acolo ºtia doar bucuria. Vrãºmase mâini intrarã s-o stingã ucigaº... ªi glas am dat spre Domnul: “ Cãrare de pierzare îmi ia iubita-i umbrã-n rãtãcitor alai. O, zmulge-mi-l din mâna care zãlog îl are sau mi-l cufundã-n somnul pe care ºtii sã-l dai! Nu pot sã-l strig ºi nu pot în urma lui pãºi ºi barca uraganul i-o-mpinge cu de-a sila: întoarce-mi-l în braþe sau secerã-l în floare!” A vieþii sale barcã miratã se opri... Cã nu mã-nduplecarã iubirea ºi nici mila, Tu, Doamne, sã mã judeci, în marea-Þi îndurare! DEZOLARE (1922)

CU TOATE-AVEAM SÃ FIM REGINE Cu toate-aveam sã fim regine prin þãri ce patru mãri le scald: Rosalía ºi Efigenia ºi Lucila cu Soledad. Din vãi, la Elqui, strâns încinse de munþi o sutã , pe-un tãpºan, de-ofrandã sau tribut aprinse, arzând în purur ºi ºofran,


International notebook of poetry

de-aceste spuse-ncredinþate, ne îmbãtam cu-adevarat c-aveam sã fim regine toate, cu mãri la þãrmuri de regat... Aveam ani ºapte, cozi pe spate, rochiþe lucii de satin, pândind la grauri pe furate din umbra vechilor smochini: c-avea-vom toate-mpãrãþie - Coranul nu-i mai de crezare. Întru belºug ºi avuþie... vor drumeþi pânã la mare, cu noi sã se cãsãtoreasca, la vremea sfintei însoþiri, doar miri de viþã-mparateascã, ca riga David din psaltiri... Având regatele întinse, la þãrmuri, mãrile-noian, -mãri verzi de alge, necuprinseºi-o ºuie pasãre-fazan, ne-o copleºi atâta roadã -copaci de lapte ºi de pâinetopor n-om apuca de coadã, nici n-om muºca metalul mâine, cãci toate-aveam sã fim regine cu-adevarat, precum credeam, dar n-a domnit dintre noi nime peste Arauco, ori Copán...

29


Caiete internaþionale de poezie

30

Ce soþ sarutã Rosalía, el fiind cu marea logodit? Pe-acel ce-o saruta, stihia Dintru adâncuri l-a sorbit. Iar Soledad, frãþâni vreo ºapte, triºti ochi ºi-înnegurã, crescând cu propriu-i sânge, nu cu lapte, dar marea n-o vazu nicicând: la Montegrande, pe podgorii, adorm la sânul tãu bãlai fii de regine-a altor glorii ce-n veci de veci n-a fost sã-i ai. ªi Efigenia, ursitã unui strãin,-i-urmã cãrarea, fu, fãrã grai, ademenitã: bãrbatu-acel pãrându-i marea... Lucilei altfel fu sã-i fie, þinând cu râu ºi munte sfatºi-n blânde luni de nebunie primi regat cu-adevarat: prin nori înnumãrã fii zece, sãratã ocnã-mpãrãþie ºi-o cununã cu râul rece furtuna-n mantia ei vie... Prin vãi, la Elqui-ncinse-n stâncã de munþi o sutã, tot aºa, cele de-acum mai cântã încã, cele ce vin vor mai cânta:


International notebook of poetry

31

“Noi pe pãmânt vom fi regine cu-adevarat stãpânitoare a patru-mpãrãþii vecine, ce ne-or purta pânã la mare... DEFRIÞARE (1938)

STÃPÂNA FERMEI Pentru nimenea sãdeºte liliac ºi tunde-n floare azalee, pentru nimeni se-oglindeºte în cãldare, Cãrând apa. Fãrã umbrã de-i vreun pom mai nalt c-o ºchioapã ea-l cununã c-o ferigã, de jur-împrejur în joacã. Descuind: nimeni nu este, dupã nimeni porþi închide, pentru somn se oboseºte, somnu-o cumpãrã ºi-o vinde. Apei alte albii daþi-i, când orbecãie-n cãrare ºi uneltele-ngropaþi-i, sare-i puneþi pe rãzoare. Adormiþi-o , sã tot doarmã, ca o helge, ca o buhã. Când o adormi, pe braþu-i, visul puneþi-i pe fugã.


Caiete internaþionale de poezie

32

Umblã moartea înr-o doarã, cum ne rãsuceºte-n tolbã ºi norocul ºi cãrarea. Sfera lumii îi e tobã. Nume-având de vânt ºi-arhanghel, i-au adus pânã la poartã moartea alor sãi, ananghii, numai ea nu-i încã moartã. Zãngãne rãboj de ducã: soarta fitecui i-o mânã... Cum le-ar pierde, s-o ajungã biata moarte pe Stãpânã!

(s.m.)

TEASC (1964)

CÂNTEC AMAR Hai sã ne jucãm, copile de-a regi, vai, ºi de-a regine! Câmpul verde-þi aparþine (pãi el cui ar putea fi?) ºi lucerna-i, pentru tine, s-o-nfioara ºi-o undui. Merii tãi þin valea toatã (pãi ai cui ar putea fi?): þi-s prisacã-ndestulatã cu grei faguri aurii. (Tremurând, te-asemeni oare Pruncului din Betleem,


International notebook of poetry

strâns la pieptul maicii tale, aspru vitregit sub vremi?) Pe mieluþi dã lânã deasã: toata-þi-o voi împleti, toatã stâna-i mãtãsoasã, (pãi a cui ar putea fi?) ªi albeaþa înspumatã o sã-þi curgã în ºiºtar. Miriºtea înmiresmatã, nu-þi e þie datã-n dar? (Tremurând, te-asemeni oare Pruncului din Betleem, strâns la pieptul maicii tale, aspru vitreg sub vremi?) Da, sã ne jucãm, copile ºi de-a regi ºi de-a regine!

INVITAÞIE Ce þânc n-ar dori roatã vie sã-ncingã cu-alþi þânci, pe colinã? Acei care mai întârzie se vãd suind creasta ei linã. Venim, revãrsaþi, din afunde, brãdeturi, vii, stâne, câmpii: strânºi, înmãnuncheaþi, într-un cântec ºi valea de horã se-albi.

33


Caiete internaþionale de poezie

34

IA-MÃ DE MÂNÃ Ia-mã de mânã ºi-n joc sã ne prindem, ia-mã de mânã ºi mã vei iubi: florii aidoma ne vom aprinde, o singurã floare, asta vom fi. ªi versul e-acelaºi, pe-aceeaºi cântare, cu pasul aºijderea vom dãnþui: asemenea spicelor, unduitoare, asemenea spicelor, astfel vom fi. O Rozã eºti tu ºi Speranþa mã cheamã dar pânã ºi numele þi-l vei uita: vom fi doar un dans ºi nimic n-om lua-n seamã, acolo pe deal ºi nimic altceva.

BINECUVÂNTÃRI Binecuvântatã limba ºi suflarea, duhul viu, cu putere preaslavitã sã-l binecuvânt pe fiu: ...................................... Hrana ta sã-þi fie bine cuvântatã-n chip ºi semn, poamele cereºti sã-þi ardã când în mâna ta le chem. Preamãritã fii pe þãrna de sãmânþã pregãtitã, care þi se-ntoarce-n brazdã sã te-arate preaslavitã. ....................................


International notebook of poetry

Preaslavitã-þi cânte vântul care-n trestii te frãmântã vijelii înmlãdiate-n mlãdiere preaslavitã. Fiarele sã te-nconjoare c-o uimitã roatã vie, preaslavitã sã te ducã, puii lor smerindu-i þie. Preaslavitã fii în iesle ºi-ntre juncile din grajduri, nara lor topitã-n ceþuri sã te-atingã ca un abur. Fiului s-auzi securea vie-ntre pãduri strãpunse el în piept sã te audã ca dintru o scoicã-ascunsã. ...........................................

ÎN SOMN E carnea mea-n leagãn, îmi leagãnã fiu. Macinã lumea pumnul meu viu. Face-mi-se lumea, mãcinatã de e, ceaþã colilie-n braþe de femeie. Forma lumii intrã, prin geamuri pãtrunde-n iatac, necuprinsã, pe mamã ºi prunc e.

35


Caiete internaþionale de poezie

36

Dealurile toate râurile sunt, cele ce create se vor fi nãscând. Îl clatin, îl clatin, iatã-mi-l pierdut, fagure de simþuri, dãruit în trup. Leagãnul ºi pruncul nu mi le mai simt... pasã-mi-te , lumea mi s-a risipit... Strig cui îmi dete ºi lume ºi fiu ºi mã trezeºte strigãtul viu.


International notebook of poetry

37

PRUNCUL ....................................... Tãiº de zbor, minune, tãiº de fluier, tãiº de stea prelungã în somn un prunc e. ....................................... În noaptea-atât de mare un prunc fãrâmã vãdirea ºi-nsemnarea-i e-un pic de urmã... ºi prea sfiita noapte ºi rãu atât atât îþi este maicã, prunc adormit! Ar micºora pãmântul cu-a sale drumuri când sfera traversând ar atinge pruncul. Preface-þi-se noaptea divin. Eu vin cu-a visului tãu urnã, o, fiu dormind...

SUAVITĂÞI ( 1924 ...)

În româneşte de Cristina Hâncu


Caiete internaþionale de poezie

38

MARIE-CLOTILDE ROOSE arie-Clotilde Roose s-a născut la Bruxelles în 1970. A studiat filosofia, este autoarea câtorva volume de versuri (L’orange soleil, Le mur immense de la nuit, Les chemins de patience şi, recent, Tourment, ed. Le Taillis Pré – din care fac parte poemele traduse aici). Laureată a mai multor premii literare, ea se numără printre vocile cele mai distincte ale poeziei belgiene de astazi. Poezia ei prezintă o severă economie a mijloacelor, e densă şi dramatică, retractilă dar absolut limpidă. Se preferă discreţia în spunerea sentimentelor – în etalarea unei persistente dureri – , reticenţă ce redublează, însă, puterea de impact a spaţiului poemului, atât prin cea ce el, zgârcit, spune, dar îndeosebi prin ceea ce, tot el, insatisfăcut, continuă să palpeze în lăuntru.

M

* Să piguleşti precum pasărea sepia pe creasta unei stânci agitate mici înghiţituri de apă sărată blând acest corp însetat să-şi potolească zborul aproape sec până la implozia soarelui. * De ce această durere de ce să rămâi pe marginea celor ce ar voi să se apropie?


International notebook of poetry

Ce sunt ele: oglidă a apei? Ce sunt ele: reverberaţie a focului? (Fluturele nu ştie) Dar am vrea să le avem şi să pătrundem centrul acestui Ochi îndrăgostită pupilă care ştie. * Acest corp latent umbrit în umbră: gura şi visul linia unde se întâlnesc marea şi cerul un corp ce nu poate să mai aştepte aşteaptând în umbra bucuriei sursă de energie difuză, epură corp desenat chiar pe pat îndrăzneala culcată în lungul văii râul curge şi inundă marea corp ce continuă şi continuă să aştepte fericit şi pătat, picături strălucind chiar acum în penumbra incendiată. * Cum să poţi ieşi din confuzie trebuie ca ritmul să se precizeze e nevoie să devină deschidere a trupului

39


Caiete internaþionale de poezie

40

prin largi volute cu care echilibrul se caută mişcarea îţi regăseşte astfel adeverirea. * Intima noastră rătăcire de aici vine: noi alergăm în spatele mesagerului neputând să mai aceptăm absenţa iar acest zeu care fuge ne scoate sufletul imensa pierdere te lasă cu totul gol chiar şi cuvântul neputincios e prea sărac. * Pielea lipită de frunte îşi perlează sudoarea viaţa sapă-n interiorul ei şi îşi taie respiraţia se îndoieşte de proipria ei îndemânare de a trăi de legitimitatea naturii sale.


International notebook of poetry

* Fisură minusculă vîrtejurile nisipului intrat între dinţi oasele ţipă creierul coagulează furtună mută a nu mai şti să spui. * În noptea sălbatic ţinută de coamă se topeşte lumânarea mea pentru nimeni caii galopează sub piele şi biciuiesc vîntul aş vrea să dăruiesc această arsură cuiva. * Lasă-mă, Doamne să-mi rezem de pieptul tău – înalt zid al tăcerii – trupul stâns lipit, aşa cum o fac rezemându-mă de arbori, ca să repir uite, văd soarele ridicându-se, înaintea şi îndărătul meu: este

41


Caiete internaþionale de poezie

42

astrul ce te salută ecoul calmei tale puteri foc ce îmi umple venele de un vin beat. * Se produce o ruptură secretă între ceea credem că suntem şi nu suntem o fisură de sevă curgînd prin interstiţiile brusc umplute a fost suficientă trecerea să devenim un altul odată ce cu înspăimântare ne privim coaja veche sub cea nouă. * Graţie alchimiei memoriei îţi văd chipul fericit şi pot să-ţi aud vocea şi să mă minunez o iubitule care locuieşti casa gîndurilor în chiar Centrul ei în Centrul unde multiplul există.


International notebook of poetry

43

* Nu zi nimic dacă tăcerea e mai sonoră decât această burniţă a gândurilor în care devălmăşite sunt tina şi aurul privirea ta râvneşte pepitele îndoindu-se trebuie să crezi că ridici viaţa tot mai sus fără ca pentru asta să rupi umărul destinului. În româneşte de Dinu Flămând


Caiete internaþionale de poezie

44

TITU POPESCU FEMINITATEA PARADISIACĂ aiul biblic nu a stat sub incidenţa genului, dar apariţia celui feminin a impus introducerea criteriului moral. Eva a venit ca o variantă biologică utilitară şi permeabilă la sancţiunea etică. Evaluarea ei estetică este o iniţiativă postparadisiacă şi reflectă conştiinţa diferenţelor de gen. Idealul feminin s-a constituit de fapt în experienţa mundană, nefiind un dat iniţial, ca cel masculin; el poate fi încadrat, cu toate acestea, în tema recuperativă a nostalgiei paradisului. Conturarea lui prin experienţă reinvesteşte estetic starea inocenţei dintîi, încercarea de discreditare prin artă a păcatului originar şi purificarea prin catharsis a memoriei încărcate. Eva, de pildă, a lui Madách Imre (cea din Tragedia omului), beneficiară liberă a porţii cerului deschisă, prin care străbat razele divine şi se aude armonia cetelor de îngeri, trăieşte deplin beatitudinea („să simţi plutind cu tine ocrotirea”) şi se emoţionează exultînd de „armonia sfîntă”. La nivel paradisiac, esteticul este etică în sine. Pînă a se ajunge însă la suprema contopire, cerinţele morale, cînd apar explicit în reprezentări, sunt pregătitoare pentru excelenţa esteticului. Ca recuperator paradisiac, idealul artistic al feminităţii înglobează optimul expresiv care i s-a dat de-a lungul veacurilor şi mileniilor, cu apogeu referenţial în statuaria greacă veche, cea care a dat grandoare armoniei şi profunzime spiritului. În vechile credinţe iraniene, sufletul însuşi aflat în post-existenţă „se înfăţişează într-o formă feminină arhetipală, continuînd să-şi păstreze o aparenţă concretă” (Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Chişinău, Ed. Universitas, 1992, I, p.347). Nudul feminin din statuaria greacă era deja investit cu înţelesul victoriei, sanctificată pe Acropole,

R


International notebook of poetry

45

în templul Atenei şi celebrată popular pe Esplanada victoriilor din vecinătatea Partenonului. Era o victorie estetică într-o sinteză de paradis repetat. Venus realiza chiar arhetipul deplinătăţii rupt dintr-o ordine divină şi simbolizînd la scară mundană muzica sferelor. Sub aparenţa unei Afrodite frivole se ascundea o experienţă religioasă: revelaţia transcendenţei senzualităţii, în felul în care mitologia vedea în elementul feminin principiul vieţii şi simbolul teluric (demetric) chemat să „umanizeze” apolinismul olimpic. Dispoziţia specială a corpului feminin pentru elevarea prin frumuseţe a fost deci de la început remarcată. O marmoră din străvechea cultură cicladică a perimetrului egeean (cca 2600-2000 î.C.) abstractizează idealul feminin într-o „formă de violină” (cf. Herder Lexicon). J. J. Winckelmann a depistat şi o adevărată „artă a drapării” în statuaria elină, considerată ca o a treia virtute, după frumosul natural şi nobleţea cutumelor. O variantă arcadiană cu trimitere la ambientarea paradisiacă vedem într-un ansamblu sculptural care celebra pe Venus victorioasă: proporţiile trupului lasă doar coapsele a fi voalate, nişa omagială în care este plasată îi expune individualitatea, în timp ce porumbelul de la picioare o priveşte minunîndu-se (v. Susan Wolker, Griechishe und römische Porträts). Dar amintitul porumbel conţine şi un simbol în sine, nu este numai “platonician. S-ar părea că anticii descoperiseră formula ideală a reprezentării frumuseţii cînd înfăţişaseră armonia feminină în expresivitatea graţios-durabilă a marmorei. Într-adevăr, nici unde nu a fost acest ideal mai bine reprezentat, ca în via eternitate a formelor marmurei, în ardoarea ei statică. Statuaria feminităţii eleate privea ontologic, legînd maternitatea de spirit, situîndu-se plastic în maiestate. Linia statuară sugera devenirea fecundă, ca fina unduire a vieţii care curge; un lichid magic curgea între sîni, pe Acropole, ca într-o albie sacră, elogiind germinaţia. Cu o încrezătoare decenţă era privită deplinătatea formelor, rotunjimile care apar într-un orizont seducător, chemarea sărbătorească a drapărilor.


46

Caiete internaþionale de poezie

Tensiunea suplă a cariatidelor Erechteionului statuează calma robusteţe a feminităţii pe care purtătoarele de amfore ateniene o expuneau dezinvolt. Pe sublima Acropole învingătoare a stîncii ateniene, reveria se naşte în intimitatea frumuseţii şi cu devoţiune pentru „pămîntul purtător de roade” – cum scrie pe o inscripţie locală. Victoria gîndului sculptural este un corelativ plastic al stării paradisiace care împlineşte ideea creatoare. Prin frumuseţe, victoria devine dreptate.

*** Felurile de reprezentare a frumuseţii sunt legate de fascinaţia simbolului feminin. Cei vechi contopeau cîte ceva din bucuria seninătăţii apolinice şi neconvenţionala eliberare dionisiacă: descrierea voluptuoasă (Ovidiu despre Lesbia), acceptarea sacrificiului pentru frumuseţe (războiul pentru impunătoarea Elenă), convertirea frumuseţii în farmec (Anacreon), deliciul burlesc (Hefaistos o pedepseşte pe Afrodita adulteră înfăşurînd-o într-o pînză invizibilă, după care invită Olimpul întreg să o contemple); excesele misterelor orgiastice provin dintr-un izvor divin (Afrodita), tinereţea şi frumuseţea vor fi permanente (cultul osirian), îngemănarea cu binefacerile splendorii vegetale (promisiunea eshatologică a creştinismului), imaginile frumoase ţin de o „estetică feminină” (Democrit îndemnînd oamenii să se roage la zei pentru a le avea) etc. Grecii au fost sensibili şi la duplicitatea feminităţii, mai receptivă la complicitate după pierderea empireului sacru; probabil ei doreau să aibă o idee cît mai completă despre complexitatea sufletului omenesc. De fapt, paradisul feminin nu excludea prezumţia de duplicitate. Paradisul ei este pîndit de sentenţe de certă provenienţă „masculină”. Sentinţa din anumite tablouri inversează rolurile: degradarea biologică a lui Adam nu atingea duplicitatea tăinuită a Evei. Zeus, pedepsitor, trimite calamităţile în cutia Pandorei, deci ascunse – „capcană adîncă şi fără ieşire sortită oamenilor” (Hesiod). ªi astfel, au inaugurat unul din cele mai fecunde subiecte ale reprezentării artistice şi


International notebook of poetry

47

teme de dezbatere de-a lungul secolelor. Prin înfăţişarea subiectelor feminităţii, antichitatea a inaugurat lecţia justificării lumii ca obiect estetic, decurgînd dintr-o „magie” specifică: prezenţa femeii face ca lucrurile să treacă din virtualitate în actualitate. Paradisul creştin oferă nu numai voluptatea în sine a condiţiilor caracteristice, dar şi voluptatea accesului prin iubire. Novalis avea să o remarce, în referire la întregul spirit al religiei : ”Religia creştină este adevărata religie a voluptăţii. Păcatul este marele stimul al iubirii de dumnezeire. Cu cît te simţi mai păcătos, cu atît eşti mai creştin. Unirea absolută cu divinitatea este ţelul păcatului şi al iubirii. Ditirambii sunt un produs pur creştin” (Între vis şi veghe, Buc., Ed. Univers, 1995, p.270). Un tipar de frumuseţe feminină este dat şi de „abaterea” de la sacralitatea Madonei, în tipologia Fetei frumoase impuse ca reprezentativă (v. Pictura germană..., p.20 şi urm.): „un ideal de feminitate ce coincide cu însuşirile indicate de estetica scolastică”, adică venustas (farmec şi atracţie) şi amoenitas (bunăvoinţă şi amabilitate). Acest model reiese din contagiunea misticii Fecioarei cu cel al literaturii curtene – cultul femeii venerate, cîntat de menestreli, vădit în portrete, exemplificat de literatură; model feminin celest şi profan deopotrivă. În gravura din 1504, Adam şi Eva, Dürer o face pe Eva ca pe o Venus, înrîurit de spiritul antic iubitor de proporţie perfectă. Simbolistica era, aşadar, de la început complexă: cultul orgiastic al Cybelei era o sărbătoare dionisiacă a primăverii, o adeziune frenetică emanînd o magie de masă pentru protecţia vegetaţiei; o Afrodită planturoasă (printre statuetele de Tanagra) arată forţa telurică a germinaţiei; cu adaosul simbolic al porumbelului, priveşte contopirea fertilităţii cu concordia, a belşugului cu pacea.; aura feminităţii – Sapho – aviza poezia erotică, eternizînd pasionalitatea prin expresie, emoţia prin valoarea artistică; recurenţa vieţii în cicluri arată biruinţa naturală a feminităţii; impulsionarea filosofiei frumosului (prima definiţie, dată lui Socrate, de sofistul Hippias: „Frumosul,


48

Caiete internaþionale de poezie

Socrate, este o femeie frumoasă”); idealitatea cuplului uni-form (Banchetul lui Platon); în corolar – intuirea paradisului (prin excelenţa artistică a temei). Feminitatea preia nu o dată sarcina justiţiară. Mitologica Astree, zeiţă a dreptăţii, trăise printre oameni în vremea vîrstei de aur (caracterizată prin imanenţa existenţială a dreptăţii), dar din cauza înrădăcinării răutăţii, a părăsit pămîntul, în vîrsta de fier, transformîndu-se în stea. Dezbătînd chestiunea identificării limbajului arhaic, dialogul platonician Cratylos investeşte genul feminin cu aptitudinea înţelegerii, ca avînd o intuiţie mai vie a „legării” limbajelor. Morala dedusă acreditează faptul că „femeile par a şti – prin simpatie – ceva despre lumile intermediare, despre spaţiul incert cuprins între abisuri şi sublimităţi, despre substratul artizanal al enormei pînze universale” (A.Pleşu, Limba păsărilor, Buc., Ed. Humanitas, 1994, p.53) – limbajul fiind o „ţesătură” a continuităţii lingvistice. Aici este implicată condiţia paradisiacă a înţelesului: capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, adică de a o împărtăşi. Lîngă toate acestea, să ne amintim că „dionisiacul” nostru gînditor Nae Ionescu – un Nietzsche român – punea la baza întregii reprezentări greceşti urmărirea stăruitoare a bucuriei, de la plăcerea trupului la spiritualizarea contemplaţiei, erosul fiind înţeles ca o formă de ascensiune îmbucurătoare către lumea divină a împăcării eterne. Încărcătura simbolică a victoriilor a solicitat de la sine pasiuni configurative, elanuri sufleteşti în slujba valorilor umaniste, sanctificarea prin artă a frumosului din viaţă. Tema feminităţii elogiază fecunditatea universală, implicînd bucuria primăvăratică şi eternitatea nuntirii, ideea de biruinţă în cele din urmă. Ea umanizează cel mai sensibil transcendentul. Tema feminităţii paradisiace fiind extrem de „germinativă” artistic, nu o putem inventaria aici, ci doar puncta, abrevia, sugera. Concreteţea victorioasă a zămislirii se vădeşte şi în volumetria dilatată, precum vede copilul Leonardo da Vinci; în


International notebook of poetry

49

extraordinara diafanitate şi ireală frumuseţe a Madonelor lui Rafael („O, cum Rafael creat-a pe Madona dumnezee”), liricizînd feminătatea ca o supremă străluminare, ca şi Fra Angelico; cuplul ca rezultantă umană a peisajului, la Giorgione, sau stînd sub o diademă de fructe, la Lucas Cranach. Cele mai frumoase personaje, din care ne-ar plăcea să ne tragem, rămîn Adam şi Eva văzute de Lucas Cranach. Perfecţiunea înţeleasă drept condiţie paradisiacă divinizează chipul Madonei rafaelite, chipul îngerilor pictaţi de Fra Angelico, chipurile de femei imortalizate de Tizian, graţia nelumească de la Botticelli, delicateţea de la Ghirlandaio. Sărbătoarea lui Venus de Tizian, datorită alegorismului ce se doreşte a fi ilustrat, ocultează ierarhia naraţiunii prin desimea figuraţiei, în timp ce Banchetul aceluiaşi conţine personaje de o mai mare verosimilitate psihologică. Tintoretto omagiază puritatea în oferta hrănitoare a sînului plin – o cupă cu esenţa vieţii, protector înclinată, cu o aceeaşi unduire pe care o surprinde şi Van der Weyden. De o meditativă frumuseţe este chipul Mariei pictat de Antonius van Dyck (în Ruhe auf der Flucht), refacerea prin popas fiind de fapt o reculegere. Subiectul plastic al cuplului este întregit (nu numai ca liant compoziţional) prin termenul stabilităţii – copilul: cu tandră mîndrie părintească într-un tablou de Van Eyck, sub protecţia veghei obosite a părinţilor, la Louis Gallais, participînd la ambientul cotidian, la Paulus Potter. Mona Lisa vinciană concentrează ontic misterul feminin al retranşării în conspiraţia cu propria-i soartă. Grupul statuar Pietà de Michelangelo conţine efigia supremă a feminităţii desăvîrşite, cu atît mai mult cu cît sculptura nu are acces la finele nuanţări practicate în pictură (O, cum Angelo sculptat-a pe Madona dumnezee!). La mijlocul mileniului trecut, Albrecht Dürer plăsmuia trupuri de femei străbătute, fertil, de seva împlinirii, a cărei tăcută gîlgîire le da o spornică revărsare de viaţă în împlinirea trupului şi coloraţia sîngerie. Corpurile glosează liber ideea de fecunditate ca destin. Calmul ce se citeşte pe chipul Elisabethei


50

Caiete internaþionale de poezie

Tucker cristalizează feminitatea ca o demnitate. Statură impunătoare, graţios împlinită – corolă şi fruct totodată -, Eva düreriană este comparabilă cu Venus dormind a lui Giorgione; în Naşterea Venerei de Botticelli, spuma mării, dispusă într-un impozant gineceu, oferă lumii binecuvîntatul ei produs, de o sfioasă pregnanţă şi o delicată încordare a puterilor firii. Primăvara aceluiaşi se exprimă alegoric printr-un grup sculptural de femei pasionate de viaţă, participînd la un dans misterios, deşi sugestiv, cu graţie de modele alungite precum copacii pe care se proiectează, eternizate într-o măsură de ritm muzical. Microcosmosului domestic şi paradisiac, femeia este cea care îi animă compartimentele, ca un maestru de ceremonii. Înfăţişarea activităţilor cotidiene este o cucerire a artei medievale, dar Renaşterii flamande îi revine meritul de a fi introdus masiv senzaţionalul imediat al mişcării diurne. Se cultivă cu orgoliu natura domestică abreviată în celula existenţială. „Anonimatul” este aici nu de pierdere, ci de regăsire. În Proverbe, Pieter Breugel cel Bătrîn folclorizează în maxime plastice viaţa cotidiană, individualizînd scene pe un spaţiu compoziţional convenţional, mai mult realist decît alegoric. Scenariul pictural al spaţiilor domestice primeşte şi alte dimensiuni „feminine”: sinteza florală (în Blumenstrauss), florilegiu de „priviri” ale ochilor vegetali – la Jan Breugel der Ältere; carnaţia nervurilor vegetale, mitizarea structurilor ierbivore – la Jacob van Ruisdael; petrecerile ţărăneşti în scene vioaie – la van Ostade; banalul cotidian ridicat la rang de eveniment – în Ferma (regia cutumiară a femeii care pregăteşte masa supreveghează un dinamism sentimental şi pitoresc) de Paulus Potter. Un efect plastic de intimizare a ambientului remarcă V. I. Stoichiţă (cf. Efectul Don Quijote) la Van Eyck: reflexul într-o oglindă convexă a spaţiului la scară redusă obţine o „fugă perspectivală” care dinamizează. Femeia însărcinată din cuplul Soţilor Arnolfini al aceluiaşi beneficiază, doar ea, de un fundal sîngeriu, simbol al pulsaţiei vieţii invincibile; mîna


International notebook of poetry

51

delicat aşezată pe proeminenţa zămislitoare indică bucuria destinului care se împlineşte. Sunt la fel de admirat caligrafiile feminine, de o victorioasă plenitudine, din Concertul cîmpenesc al lui Giorgione. În Servitoarele lui Murillo, cea din fundal este agentul mişcării: deşi în umbră, determină acţiunea – cu o mînă ţine oblonul deschis, cu cealaltă îşi acoperă faţa. Romanul cavaleresc medieval, care nu era în fond decît un roman al desăvîrşirii, se coagula în jurul idealului feminin, socotit corespondentul pămîntesc al perfecţiunii divine. Idealizarea iubirii impunea cavalerului o mişcare etică ascensională. Fiind corespondent perfect al idealului transcendent, cel pămîntesc impunea dorinţa de perfecţionare interioară şi dobîndirea tuturor virtuţiilor posibile. La configurarea lui contribuie şi cultul creştin al Fecioarei, absolut firesc din moment ce idealul cavaleresc galant îndreptat spre fapte eroice este dependent de idealurile creştine. Deşi paradisul poate fi considerat „feminin” dacă îl privim ca loc al plăcerilor (cu participarea unei îndestulătoare oferte feminine, în viziunea Coranului), s-au înregistrat şi variante artistice falocratice. La Milton, în Paradisul pierdut, „el” era sortit „contemplării şi bravurii,/ Ea - graţiilor dulci şi moliciunii”, tocmai elogiul Evei fiind cel care stabileşte prioritatea: „o tu, cel fără care/ Nici n-aş avea vreun rost – stăpînul meu/ ªi călăuzitorul meu” (trad. A. Covaci). Dar Adam – „stăpînul” – îşi preface greşeala neascultării în vizionarism mesianic privind întrega devenire istorică; fiindcă păcatul cheamă o a doua venire mîntuitoare, el îşi face o felix culpa. În schimb, la Hölderlin, imaginea divină a Diotimei regenerată în vis readuce lumina paradisului dintîi: „doar tu, în vise,/ Mi-ai trezit în gînduri, vii,/ Re-ntregite, nedescrise,/ Minunate armonii”. Revenind la suprema artă vizuală – pictura -, observăm o hotărîtă intervenţie feminină la David, în Sabinele oprind lupta dintre romani şi sabini: sabina, personaj rezolut, cu braţele deschise, pare a crucifica lupta care, devenită brusc statică,


52

Caiete internaþionale de poezie

teatrală, înfruntarea cade în neverosimilitate artistică. J. Reinolds, cel mai de seamă portretist al sec. XVIII englez, făcînd portretele Contesei Spencer şi al fiicei sale, aşează cu tandreţe fiica (simbol al încrederii) în centrul de interes afectiv al „secţiunii de aur”, dîndu-i astfel o magistrală pregnanţă. În schimb, Scrînciobul lui Fragonard distrează o femeie ale cărei volute decorative consună cu statuetele îngeraşilor amorezi şi cu vlăguirea cavalerului căzut în tufişuri. Cînd e convenţional, femininul e mai acut convenţional decît masculinul; cînd e salonard, la fel. Cînd se leagă la important, e mai convingător. În Originea lumii de Courbet, pe o victorioasă luxurianţă primordială, nudul feminin simbolizează întregul destin terestru al paradisului. Modigliani obţine un foarte sugestiv efect de interiorizare într-o Cariatidă de o tandră încordare, ca o reverie pietrificată, contopind misterul feminin cu însăşi funcţia de susţinere. Psihologia lui Hippias sofistul, de rezumare a idealului feminin, s-a repetat în cazul lui Sainte-Beuve, cînd a evocat prezenţa Doamnei Récamier în Italia (1813): „marmura acestuia /Canova/ care, de data aceasta, pentru a reprezenta frumuseţea ideală, n-a trebuit decît să copieze modelul” (Galerie de femmes célébres). Aristide Maillol sugerează sculptural Muntele printr-o femeie, elogiind astfel valorile simple şi perene, viaţa triumfătoare (nu întîmplător, artistul a ilustrat şi Arta iubirii de Ovidiu). Pentru femeia emancipată din instituţiile urbane, este emblematică seria picturală a lui Degas: Sala de dans (crescendo între ajustările pregătitoare şi exerciţiile în desfăşurare), Dansatoare pregătindu-se de balet (înţelesul „pregătirii” este dat de întrezărirea agitaţiei picioarelor, pe sub cortina uşor ridicată), Dansatoare aşezată (trupul aplecat peste conduri concentrează întreaga fluiditate febrilă a pauzei), Aştepterea (lîngă dansatoarea aşezată apare un personaj feminin în negru, care introduce psihologia toleranţei burgheze neentuziaste), Trei


International notebook of poetry

53

dansatoare rusoaice (ritmicitatea mişcării sugerează explozia adunată în concentratul de ardenţă din chiar inspiraţia pictorului). Făcînd parte dintre „itineranţi” (o societate artistică rusă, activă între 1870-1923, urmărind democratizarea artei), K. Konstantinovici Kostandi pictează o tînără ţărancă meditînd la norocul vieţii, dar chiar idiomul plastic folosit – obraji plini şi roşii, mîini hotărîte, aşteptare destinsă, fără anxietăţi – dă răspunsul: descătuşarea, pentru viaţă, a peceţilor lăuntrice printrun comportament voluntar. Precaritatea vieţii (o altă temă aservită feminismului) este compensată de profesarea idealurilor umaniste, sugerate pictural de Edvard Munch prin contraste masive şi tuşe largi. Înfăţişarea cuplului adamic conţine valenţele unui metabolism universal protector, în care moartea generează viaţă. Tot astfel, Femeia de sub castan pare o adiacenţă la clorofila universală, vitală ca însăşi raţiunea de a fi. În expoziţia deschisă în vara anului 1985 la Hamburg, Dieter Hacker – unul dintre importanţii pictori germani moderni – a expus o serie de nuduri în manieră neoexpresionistă, turburate de o teribilă anxietate existenţială, întipărită pe expresia deconcertată a feţei – în timp ce alte corpuri emană o vitalitate primitivă, debordantă, care încapsulează germinaţia invincibilă: Per aspera ad astra! În Femeie cu păsări, corpul abandonat se pătrunde de voluptatea acuplării cu cosmosul, din spasmele căreia se reconstruieşte, pură, viaţa însăşi. Recuperarea vieţii prin feminitatea senzuală nu este o idee care să întîrzie să apară. De exmplu, în imaginarul cinic şi neconvenţional al lui James Joyce (v. Ulise), paradisul unor „insule ale fericiţilor” poate fi imediat recunoscut pe „emisferele adipoase posterioare feminine, înmiresmate cu lapte şi miere, şi cu căldură excretorie sanguinală şi seminală”. În viziunea lui Madách Imre (Tragedia omului, trad. Oct. Goga), cei doi oameni primi vor să-şi refacă un rai de uz personal; Eva: „Pierdutul rai l-aduc jos pe pămînt!”, cu


54

Caiete internaþionale de poezie

nostalgie: „Era altfel în vremile mai bune!”, dar şi anticipînd reinvestirea paradisiacă a omenirii: „Da, dacă Dumnezeu vrea, va veni/ Un nou născut în scutece sărace,/ Frăţietatea să aşeze-n lume”. Ca epifanie dramaturgică, în piesa lui Claudel, Îngerul a vestit pe Maria, eroina este o apariţie cristică anunţînd tema mîntuirii – ceea ce l-a făcut pe Yeats să afirme că acest gen de poveste este una dintre sublimele parabole ale omenirii. În fine, mai apropiată de cerinţele mundane ale împlinirii, certitudinea sentimental-erotică asigură femeii o supremaţie paradisiacă specifică, pe care „avea s-o înţeleagă”; iubitul pasionat este în măsură să-i ofere paradisul – adică „s-o cuprindă în braţele lui ocrotitoare, s-o strivească de trupul lui cu toată puterea firii lui profunde pasionate şi s-o mîngîie cu un sărut lung, lung. S-ar fi simţit ca în paradis” (James Joyce, Ulise). În completare, exaltarea estetică a peisajului cheamă trecutul mitologic în actualitatea sufletului care îşi află regenerarea în revelarea iubirii: „Viziune admirabilă! Iluzie sublimă! Cel mai nerealizabil vis dintre toate, dar căruia omenirea i-a dăruit toate forţele sale, căruia i-a sacrificat totul; în numele căruia s-a murit pe cruce, s-au omorît profeţi, fără de care popoarele nu ar vrea să trăiască, fără de care nici nu ar putea să moară” (Dostoievski, Demonii). Axioma este extrasă în ortodoxismul autohton: „Raiul este zona spirituală a iubirii universale” (N.Crainic, Nostalgia Paradisului, ed. a II-a, Buc., Ed. Cugetarea, 1942, p.364). Cu observaţia doar că arta – literatura cel mai adesea – sensibilizează concretul care nu întotdeauna se revendică de la ideal. Este suficient să ne amintim degradarea perechii paradisiace iniţiale, din Omul fără însuşiri de Robert Musil: Tuzzi şi soţia lui Diotima, în salonul cărora este mereu anturată, dar cu o lipsă de finalitate care frizează ridicolul, măreaţa idee de nimeni cunoscută a „Acţiunii paralele”. Trăirea proaspetei maternităţi reface plenitudinea afectivă a edenităţii iniţiale: „Era cuprinsă de o stare edenică: trupul putea


International notebook of poetry

55

fi trup în toată plenitudinea sa, şi nu trebuia să se ascundă sub o foaie de viţă; erau cufundaţi amîndoi în spaţiul nemărginit al unui timp senin, trăiau împreună ca Adam şi Eva înainte de a fi apucat să muşte din mărul cunoaşterii; trăiau în trupurile lor în afara binelui şi a răului; dar nu numai atît: în paradis urîţenia nu se deosebea de frumuseţe, astfel că toate elementele care alcătuiesc trupul nu erau pentru ei nici urîte, nici frumoase, ci, pur şi simplu, încîntătoare; încîntătoare erau gingiile, în ciuda faptului că erau ştirbe, încîntător era sînul, încîntător era buricul, încîntătoare era micuţa poponeaţă, încîntătoare erau intestinele, ale căror funcţiuni erau urmărite de mamă cu toată atenţia, încîntători erau pufuleţii de păr ce se înfiorau pe ţeasta grotească a pruncului” (Milan Kundera, Viaţa e în altă parte). Regăsirea în maternitate a stării edenice compensează prin evaziune deziluziile matrimoniale concrete. Paradisul recuperator este regăsit pe scară filogenetică, dăinuind, adormit, în eclava de speranţă a maternităţii. În toate există o artă şi o morală: situarea lumii în armonie depinde de idealitatea iubirii zămislitoare obiectivată în splendoarea naturală a cuplului, pe cînd opreliştile iubirii determină căderea în haos, ca la Shakespeare. Cînd coboară din estetica statuariei în lume, frumuseţea feminină iese din protecţia religiozităţii frumosului şi se expune păcatelor lumii eretice. Un adevărat calvar dezlănţuie frumuseţea nefastă a Callirhoei, în romanul Chereas şi Callirhoe scris de Chariton din Aphrodisia în sec. I. Sentimentul că frumuseţea înseamnă predestinare a răului, cînd iese din estetic, poate semnifica „umanizarea” unui concept abstract prin sacrificiul impurităţii şi evidenţa absurdului existenţial. Decăderea din estetic ar fi o a doua izgonire şi priveşte elementul feminin fiind cel mai vulnerabil la agresiunile existenţei şi cel mai primitor depozit de umilinţă. Speranţa revenirii întăreşte aspiraţie religioasă, practicile fervente ale devoţiunii. Frumuseţea Melaniei (v. Viaţa sfintei Melania de Gerontius, sec.V) îi îngreunează drumul spre asceză. La fel unor personaje antice sau din romanul elenistic, bizantin sau arab, Fiammetta


56

Caiete internaþionale de poezie

(Fiammetta de Boccaccio) consideră frumuseţea un dar aducător de nenorociri, inspirînd pasiuni destructive şi sfidînd zeii. Din cealaltă direcţie, şi zeii se simt ultragiaţi de frumuseţea etalată în mundan. Afrodita este geloasă pe Callirhoe, Eros este jignit de mîndria frumoasei Habrocomes din Efes (cf. Efesiacele de Xenofon din Efes, sec.II). Tema frumuseţii funeste este unul dintre elogiile pe care literatura le aduce frumuseţii feminine.

*** Cîteva repere, de la noi. Pictînd Mama şi copilul, Tonitza imprimă tandreţei o pregnanţă universală, selectînd plastic cuplul printr-o coloraţie puternică, vie, victorioasă. În Odihnă pe cîmp de Corneliu Baba, sentimentul ocrotirii materne este restituit „cuminţeniei pămîntului”, sub povara oboselii resemnate a mamei, imprimată pe blajinătatea abulică a chipului şi în impasul mîinilor subţiratic împreunate, supuse. Plinătatea rubensiană a chipului copilului sugerează reabilitarea morală într-un viitor vaticinar. Caligrafia pură, primară, sugerînd geneza vieţii şi măreţia simplităţii, funcţionalizează esenţial forma în izbînzile brâncuşiene – să revedem Primul strigăt, Nou născutul, Începutul lumii. Ion Irimescu găseşte o nouă armonie plastică pentru figurarea mamei şi copilului (sculptura Tandreţe), aşezîndu-le sub semnul durabilităţii umane sugerată prin muzicalitatea suprafeţelor şlefuite, ca o aspiraţie naturală spre lumină. În sculptura actuală, Paul Vasilescu dă Maternităţii o prisosinţă volumetrică ce imprimă ansamblului o pregnantă expresivitate în spaţiu, puternic vitală. În sculptura Mariei Cocea, Femeie cu copil, graţia uşor arhaizată trimite la sensul de stabilitate, de dăruire a fertilităţii. Plastica feminătăţii în diferitele ei ipostaze semnificative reabilitează umanul prin emoţia trăirii vieţii, feminitatea fiind esenţial vitală şi direct dependentă estetic de ideal. Cîtă profunditate a adevărului se concentrează în lapidara credinţă dostoievskiană: „Frumosul va salva lumea!”.


International notebook of poetry

57

Sub acolada generică a cuplului primordial se adună, lirici, noduli esenţiali în repertoriul lui Ion Barbu: spaţiul sacru, permanenta geneză, imanenţa creaţiei – pentru care „Ar trebui un cîntec încăpător, precum/ foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, cînd răsare/ din coasta bărbătească a Evei trunchi de fum” (Timbru). O formă nostalgic-incantatorie evocînd virginitatea primordială dezvoltă Cezar Ivănescu în poezia Jeu d’amour, subintitulată chiar Amintirea paradisului. O profundă dezolare din cauza pierderii edenice se zbate în memoria versului emblematic „Cînd eram mai tînăr şi la trup curat”. Inocenţa platonică ajunge a fi chiar duios retrăită: „Nu ştiam că eşti femeie – eu bărbat,/ lîngă tine cu sfială m-am culcat”, deşi conştiinţa păcatului a maculat splendoarea purităţii: „e pierdută noaptea-aceea de acum,/ carnea noastră doar mai ştie-al ei parfum”. Potenţialitatea feminină a lui Adam apropie viziunea biblică de gîndirea platoniciană: completitudinii somatice (grec. soma = trup) îi coresponde deplinătatea paradisiacă; despre grădina Somatonului citim în Poemul ontologic al lui Constantin Oprişan: „În Somatonul verde, pe cîmpuri şi-n păduri,/ Cu ape răcoroase şi arbori seculari,/ Trăiau crescuţi la sînul sălbaticei naturi,/ Prinzînd din zbor ereţii ori şoimii solitari”. Desigur că Alexandru George a auzit ce i-a răspuns Hippias lui Socrate. Iată dovada: „A înlîlni o femeie frumoasă îţi naşte numaidecît gîndul, chiar convingerea, că există frumuseţe, apoi că există mereu altceva, mai mult decît vizibilul, mai mult chiar decît gîndul, că există în fine Paradisul. Dar a te afla dintr-o dată în mijlocul a treizeci de femei frumoase e mai mult decît Paradisul” (Seara tîrziu, p.433). La fel de sigur este că scriitorul nostru ar subscrie estetismului antropologic acreditat de E. A. Poe, care plasa exemplarele umane splendide – şi ce poate fi mai frumos decît o femeie frumoasă? – într-o „rasă suprapămîntească”. Dar, în poezie, liniştea dobîndită prin iubire asigură poetului „un paradis de pace blînd”; tot el, sub presiunea


58

Caiete internaþionale de poezie

reflexivă datorată Corbului vorbitor, presimte paradisiac tărîmul plecatei Lenore („aerul mai dens parfumat de-o nevăzută / cădelniţă legănată de serafimii al căror clinchet de paşi/ pe stofa moale se bănui că trece uşor”) şi voieşte să ştie dacă-şi va mai îmbrăţişa vreodată iubita, „în Edenul îndepărtat”, la care aude singularul refren „Nevermore”. O altă recentă viziune literară obţine paradisul pe cale senzuală, urmînd o tehnică ce duce la compactarea totală, fluidă şi inseparabilă, a cuplului, numită „gluga suedeză” („...pînă cînd totul ne învăluieşte, ne cuprinde pe amîndoi în gluga suedeză, aşa a botezat-o cineva, demult, un fel de împreunare umedă şi perfectă. Abia după aceea încep mişcările, murmurele şi apropierile-depărtările, la început leneşe, aproape adormitoare, pe urmă tot mai iuţi şi violente, ca în sincopele orchestrate savant din Boleroul de Ravel... Cei care au trecut prin asta spun mereu că ar fi atins Paradisul...” – Dumitru Radu Popa, Traversînd Washington Square, Buc., Ed. Cartea rom., 1999). Principiul dostoievskian mai sus amintit este dataliat în concret şi cu patetism prevenitor, de o autoare: „Cînd lumea va fi denunţat pentru totdeauna mîrşăvia războiului, cînd mamele nu vor mai trăi ani de zile cu teama că se străduiesc cu grijă, aplicaţie, punctualitate să-şi crească şi să-şi înveţe băieţii, supraveghiindu-le sănătatea şi progresul la şcoală pentru a-i vedea plecînd spre o moarte ce nu cunoaşte mila; cînd, în sfîrşit, vor stăpîni mai puţin amarele cuvinte ale lui Rousseau – Răsuflarea omului este ucigătoare pentru om – abia atunci se va adeveri că fiul femeii este totuşi fiul pămîntului ce l-a văzut născîndu-se” (Ana Brâncoveanu de Noailles). Dar omagiul liric se păstrează în desăvîrşire: „Femeie,/ ce mare porţi în inimă şi cine eşti?/ Mai cîntă-mi înc-odată dorul tău,/ să te ascult/ şi clipele să-mi pară nişte muguri plini,/ din care înfloresc aevea – veşnicii” (Lucian Blaga, Dorul, în vol. Poemele luminii). Cum arta coboară generalul în detalii, refacerea paradisiacă trece prin ieşirea deliberată a feminităţii din convenienţe, din


International notebook of poetry

59

constrîngeri. Ca o oază de speranţă simpatetică ne apare dragostea dintre cei doi fraţi, Ulrich şi Agathe, din musilianul Om fără însuşiri, libertate slujită intenţionat de comportamentul celor două personaje, fără ostentaţie sau epatare, dar nu străini, în fond, de o încîntătoare îndurerare, venită din conştiinţa secretă a opunerii la o lume care a experimentat prea mult răul şi a căzut în capcana prejudecăţilor. Criticismul psihologic caracteristic lui Milan Kundera (v. Viaţa e în altă parte) demistifică imaginileclişeu („copilăria reală nu are în ea nimic paradisiac”), pararel cu reconsiderarea limitelor unor trăiri; de exemplu, apropierea echivocă dintre mamă şi fiu este raportată, şi escamotată ca atare, în latura ei penalizabilă, la monolitismul iniţial, în ciuda chiar a tradiţiei familiale burgheze, în care fusese crescută („amîndoi sunt fermecaţi, în aceeaşi măsură, de înrobitoarea nostalgie a unui paradis monist, de unitate şi armonie”), pînă chiar, pentru a-l proteja pe fiu, căuta să înţeleagă şi... comunismul („Pe măsură ce fiul ei se maturiza, ea voia să se înfăşoare în jurul lui ca o îmbrăţişare subtilă şi curată; îşi însuşea toate opiniile lui; admira arta modernă; adera la comunism; avea încredere în gloria fiul ei, era indignată de ipocrizia profesorilor care una spuneau azi şi alta mîine; voia să fie mereu în jurul lui şi deasupra lui, ca bolta cerească, să fie mereu din aceeaşi substanţă cu el).. ...Cercetătorii istoriei noastre vechi acceptă că geto-dacii venerau o zeitate feminină care simboliza fertilitatea pămîntului, precum Gea la greci şi Junona la romani, că tracii sudici practicau cultul zeiţei Bendis omoloagă Cybelei şi Persephonei, ca protectoare a căsătoriei şi fecundităţii, a cuplului marital şi a vieţii înseşi. Căci peste tot şi oricînd, frumosul este o femeie frumoasă ...


Caiete internaþionale de poezie

60

CHRISTINE GUENANTEN hristine Guenanten s-a nãscut la Vannes în Bretania (în a cãrei luminã a pictat Gaugin) pe întâi noiembrie 1958 din pãrinþi lucrãtori la marginea mãrii (figuri atât de reuºit surprise de Maupassant). Tatãl sãu, deportat în Germania în timpul rãzboiului se întoarce traumatizat ºi revoltat. Fiica sa Christine îºi gãseºte refugiul încã din copilãrie în poezie, nu numai în lectura ei ci ºi în scrierea de poeme. Ea locuieºte ºi astãzi tot în Bretania la Bouexiere. A publicat o duzinã de cãrþi (volume de poezie, poveºti ºi nuvele, antologii literare). Enumãr doar o parte dintre ele : Soarele de cristal, Podul cu scrieri, Un înger la fereastrã, Grãdina cu miere urmatã de Poveºti din Bouxiere, Pescãruºul gurã spartã, antologia Pãmântul, Focul, Pâinea. Ea apare în volumul Poeþi din Bretania ºi în Cele mai frumoase poezii despre mare, în acesta din urmã alãturi de nume prestigioase (Charles Baudelaire, Paul Valery, Arthur Rimbaud, Robert Sabatier, Theophile Gautier, Alphonse de Lamartine, Paul Eluard, Louis Aragon, G. Apollinaire, Saint-John-Perse iar dintre contemporani Le Men Yvon). Iatã un fragment din prezentarea pe care i-o face Charles Le Quintrec în volumul Poeþi din Bretania. ” În creaþia contemporanã, sunt rare cântecele puritãþii. Ca ºi cum s-ar juca, ca ºi cum ar recita cântecul trandafirului, Christine Guenanten salutã îngerul care o viziteazã ºi ni-l redã privirii. Ea este transpusã, cu totul surprinsã, fericitã aº putea spune de întâlnirile la care o convoacã zânele. Un singur semnal ºi reveria de pe marginea drumului ia un curs fabulos. Întregul pãmânt este brusc redat tandreþii ºi iubirii. ”

C


International notebook of poetry

VALUL - Val înalt, către ce te îndrepţi ? Obraz verde, ochi de coral Nebun orb, necuprinsul te asaltează. - Ce cari pe umărul tău ? Un vas cimitir, o tăcere Corpul arămiu al unui peşte mort. - Ce cânţi, frumoasă lumină ? Carte nouă a zeului Neptun Scriitură a vântului aşteptând o pânză. Iată bucuria, dulcele pământ Aici, viaţa este eternă. - De unde vii, val înalt ? Spirit transparent, călător Nomad ignorând locul Imobil al mormintelor. - Mă duc unde vântul îmi face semn Liber să petrec în jurul nourilor În zăpada aripilor În vârtejul alb al pescăruşilor sălbatici. Ştiu un izvor, un surâs O cărare, un secret, o împărăţie a soarelui. Un înger la fereastră

61


Caiete internaþionale de poezie

62

RÂURI DE MÂINI Mâini vâslitoare, vâslind albastrul pur Al prieteniilor ascunse Voi păstraţi tăcerea Precum apa, soarele oglindit. Voi păstraţi speranţa Pe traiectoria cerului. Mâini semănătoare, semănând albastrul pur Al prieteniilor ascunse Pe nisipul insulelor Voi deschideţi porţile singurătăţii. Inedită

VIS Voi încerca mereu să revelez Iubirea Prin spaţiile imense de apă şi zăpadă. Voi îndrăzni vreodată să pregătesc a bunătăţii iesle Printre brazii arginti din pădurile Norvegiei ? La lumina soarelui din miez de noapte tărâmul Misterului Pe oceanul unde s-alege şnurul insulelor Lofoten Aprinde un foc al bucuriei în inimi îngheţate. În clar obscurul revărsatului de zori


International notebook of poetry

DINAINTE DE RĂZBOI Pe vremea aceea Cerului îi dãdeam bineþe Se aprindea în sine O solarã privire. Aveam de traversat Poduri de nuferi Anotimpuri de liniºte Cãtune de copii. Pe vremea aceea Credeam în pãstor Þineam în podul palmei Fragilul fulg de nea ªi apãsarea dulce a pãsãrii care îºi ia zborul. Se preumbla Peisaj imaculat, poemul. Rãs cristalin În vale se aude Un zbor de pescãruº breton Deschide aripile libertãþii E un poem argintiu Un paradis, o insulã O aripã de porumbel Pentru toþi aceºti prizonieri. Ne-au stricat grâul Ne-au azvârlit pâinea

63


Caiete internaþionale de poezie

64

ªi au asasinat Îngerii Fecioarei Acuma fiind mândri ªi tari înãuntrul crimei lor. Mâine le-o fi oare foame De iubirea Mariei ? Un înger la fereastrã

LUMINĂ LĂPTOASĂ Am lumină lăptoasă, lumina florilor de-nceput de primăvară Pe care o plimb în inima unui oraş orbit. A mea e libertatea, al meu cântecul florilor fragede Nu voi a şti nimic despre omeneştile faceri. Îmi place să hrănesc între aştrii plasată Liniştea norului, divinitatea În mijlocul florilor primăvăratice, de-o lumină lăptoasă A mea este noaptea frumoasă şi alba lună. Inedită


International notebook of poetry

65

NAŞTEREA NUFĂRULUI Un nufăr s-a născut În matca râului Un nufăr s-a născut L-aţi observat oare ? Mângâierea sa catifelată Pe apă, Pare că vrea să semene în jur Serenitate. Un nufăr s-a născut În matca răului Un nufăr s-a născut L-aţi observat oare ? Liniştea petalei sale Cu un mesaj încântător Îndrăzneşte să dezvăluie libertatea Nu alungaţi îngerii Care aici l-au adus. Un nufăr s-a născut Găsiţi în El odihnă. Inedită Prezentare şi traducere de

Ana Trestieni


66

Caiete internaþionale de poezie

ANA TRESTIENI PEUT-ÊTRE Ton regard au printemps sera peut-être sourd Auprès de l’harmonie qui joue ma silhouette Le ciel refusera d’être ciel. L’oiseau oubliera son superbe vol. L été Peut-être l’or sera cueilli seulement par toi et tes pensés Le brun vert de la terre me reviendra Pour m’obscurcir pendant toutes les soirées. Dans la troisième saison Peut-être les raisins s’enfuiront de ma bouche assoiffée Et le vin des futailles va s’assoupir en toi… Alors désespérée, je resterai ensevelie par les feuilles d’automne. Pendant l’hiver, c’est sûr Tu vas venir chez moi pour partager la neige Et pour que soufflement du vent et glace transparente Soit soulevés lentement vers le sourcil violet de la mort souriante.


International notebook of poetry

VOL EN ARRIÈRE Je me promène dans la forêt et je trouve sans vouloir Le mot arbre. Je me couche sur les vagues de la mer et Le mot vie me vient à l’esprit. Je reste sur le balcon seulement pour regarder Les mouettes la nuit Et les hirondelles au matin. Je regarde le mot vol faisant des volutes. Et puis j’arrête de trouver des mots. Je peigne la girafe. Surtout celle en flammes de Salvador Dali… Je cherche dans les tiroirs fantastiques de ce peintre Des mouchoirs parfumés Et des lettres de mes amants depuis longtemps fanés. Et j’invente les miennes. Comme si je pouvais écrire dans le passé.

CES DRÔLES DE NUAGES ROSES Ces drôles de nuages roses, C’est tout ce qu’il y reste après le crépuscule. Ici une biche, là-bas une maisonnette Le nez de notre voisin de l’autre coté du ciel Grand maître-autel. Les nuages roses…Il y en a plein. Tu peux t’en servir. Tu as déjà arraché des grands lambeaux de temps Et tu as bu un verre de larmes saumâtres. Ces drôles de nuages roses Se font et se défont Selon ta tristesse ou ta bonne humeur. Et quand il pleut, de ces nuages roses Tes souvenirs s’éloignent de toi.

67


68

Caiete internaþionale de poezie

JOUR D’AUTOMNE J’ai croisé ton regard très tard, suivie d’une saison perdue Des châtaigniers frissonnants, des pharmacies partout. J’avais rêvé de toi pendant tout l’été, flamboyant sur mon tapis neutre, borné, Le téléphone avec son âme métallique en délire sonnait des longs coups de sonnettes, Puis, j’ai écouté le silence … J’ai croisé ton regard très tard, suivie d’une saison perdue. Les masques m’entouraient de nouveau J’avais peur … Quant aux marrons, ils étaient déjà sous la pluie automnale D’une façon authentique. JE M’EXCUSE Je m’excuse pour le jour précédent, Comme pour tous les autres jours. Je m’excuse parce que j’existe Pour mes cheveux qui poussent parfois très longs. Et pour ma langue qui s’est allongée comme celle du serpent, Par-dessus des mots mûrs. Quand il fait nuit Je te prie ne me donne pas le bonjour. Sans titre Ana Trestieni Je me dis, tu n’existes plus Tu arrêteras d’être réel pour moi. Ta main, tel qu’elle s’appuie sur mon épaule, devient lumineuse. Tes yeux de nulle part. Et pourtant je l’avais juré plusieurs fois : Tu arrêteras d’être réel pour moi. La main dans le feu, le feu, le feu.


International notebook of poetry

69

DENISE LEVERTOV -a născut în Essex, Anglia. A fost asistentă medicală în al II-lea război mondial. A emigrat în Statele Unite, în 1948. A predat la Vassar Drew, City College of New York, MIT şi la Tuft University. Ca om de ştiinţă, şi-a desfăşurat activitatea la The Radcliffe Institute for Independent Study. Premiile şi recunoaşterile literare ( “the Morton Dauwen Zabel” Award; “fellowship”din partea “Fundaţiei Guggenheim”; premiu oferit de “The National Institute of Arts and Letters; “a distinguished Senior Fellowship” conferit de “The National Endowment for the Arts”) fac dovada valorii sale de scriitor. Opera ei cuprinde versuri, proză şi traduceri.

S

POEMUL NESCRIS De săptămâni poemul trupului tău, al mâinilor mele pe trupul tău dezmierdând, înaintând flămânde, în ritual de-nchinăciune , drumul minunii ducând în jos de la gâtul pulsând la părul de pe piept la abdomen la bărbăţie?de săptămâni acel poem, acea rugă, nescrisă. Poemul nescris, actul nesăvârşit rămas în minte. Anii, pădure de pietre imense, de cioturi fosilizate, zădărnicesc calea spre altar.


Caiete internaþionale de poezie

70

ŞTIIND DRUMUL Hulubul din pădure rar scoate acele cuvinte ce trebuie rostite suav. Mândru îşi ia însă zborul şi se înalţă iute.

VIAŢA DIN JURUL NOSTRU Pentru David Mitchell şi David Hass Plopul şi stejarul stau treji toată noaptea. Şi pe orice vreme în zilele din timpul anului. Există o conştiinţă nedefinită. Amurgul de ieri, august cam pe sfârşite, a durat, cu uşoare schimbări, până la revărsatul zorilor. Voci ascunse îndărătul draperiilor. Nici un om nu a văzut noaptea în această grădină, cum lunecă albastră în ai zilei zori. Doar copacii nevăzători, lipsiţi de celulele creierului, au simţit-o şi au ştiut-o toată.


International notebook of poetry

71

MICUL SATORI Iubita lui Richard, robustã ºi neprihãnitã, are aerul unei eroine ruseºti din secolul al nouãsprezecelea. Sprâncenele ºi bãrbia, pãrul moale, mersul dezinvolt, poziþia echilibratã, tãcutã, vorbeºte de mistere. De cealaltã parte a camerei profilul lui?¦ e tot ce vãd dincolo de ºirul de capete ºi umeri, în fum, în lumina lumânãrilor?¦ priveºte departe, cãtre lumea nevãzutã, cu amãrãciune, un pic mai bãtrân decât anul trecut, dar încã tânãr. Cred cã ºi ea îl urmãreºte. Calm, calm, mã întâlnesc cu amândoi. Liniºtit.

POEM DE DRAGOSTE pentru Mitch Înotând prin întuneric, uşor, bras?¦ ca să nu se sperie brusc zidurile sau scaunele şi să te trezeascã?¦ aproape că am despărţit prea plinul cu oglinda luminii revărsându-se din lună


Caiete internaþionale de poezie

72

UN LOC DE TRĂIT Seminţe cu nectar: dintr-o pornire aşezate într-un ghiveci cu pământ. Acum, ( cârceii verzi de viţă) caută în jos spre marginile ghiveciului: nu-i loc aici, desigur, pentru oul de dovleac cărnos verde, mare, palid. Întrebându-se unde naiba să se ducă.

VISUL CEL BUN Bucurându-ne, fiindcă ne-am întâlnit din nou, ne-am tot rostogolit râzând pe patul cel mare. În sens limitat bucuria nu era erotică? nici limitată în vreun sens. Era aşa ca atunci când toate impedimentele, fiecare barieră, a istoriei, a anxietăţii descoperite, a locului şi a timpului nepotrivit se domolesc dispar. Era bucuria a două fluvii întâlnindu-se în adâncurile mării.


International notebook of poetry

73

M.C. 5 lui John Sinclair Ca să nu îţi umpli mintea de uimire şi să o faci să se adune din nou, reînnoieşte-i sălbatica inocenţa, imboldul nestăvilit al minunii, iubirea nerăbdătoare. Suficientă energie Să salvezi lumea; ar putea fi. ‘ Veniţi Împreună’ şerpuieşte în jos, nemilos de uşor în spirală, doar ca să se dea înapoi cu o plesnitură ! Suntem departe! Zefirul ivit din mări nestatornice se încarcă, se înalţă statornic, se înalţă mă ridică, ne ridică, vă ridică capetele O, voi, porţi. ( Inima lumii continuă să salte o bătaie, sudoarea se furişează pe faţa albă, de piatră a lunii. Viaţa o ia în jos şerpuind.) Strângeţi izvorul. Ceva inspiră adânc. Ozon, oxigen. Chiar şi aşa. Îndepărtaţi opreliştile.

Prezentare şi traduceri: Olimpia Iacob


Caiete internaþionale de poezie

74

ADRIENNE RICH -a născut în 1929, în Baltimore, Maryland. Este poetă, eseistă şi feministă. Predă la Brandeis, Swarthmore, Harvard şi Columbia. Premiile obţinute ( „The Dorothea Tanning Prize pentru „ măiestrie în arta poeziei” oferit de „The Academy of American Poets, the MacAarthur Fellowship, the Ruth Lilly Poetry Prize şi Poets’Prize, etc.) sunt dovada aprecierii operei acestei scriitoare. Ea îşi propune să sondeze „cele mai întunecate şi bogate izvoare ale poeziei: sexul, sexualitatea, rănile sexualităţii, identitatea sexuală, politica sexuală” şi „să depăşească barierele artificiale ridicate între privat şi public, Vietnam şi patul iubiţilor, imaginile cele mai profunde pe care le construim în visele noastre şi cele mai multe întâmplări din timpul zilei”…

S

BALTIMORE Manuale de medicină proptite într-o fereastră prăfuită. Afară e vară. Arşiţă Inundă marchizele tolănite, zdrobind nuanţele de verde închis. Stagnarea, Strada Monumentului, Cărucioarele cu îngheţată lasă dâre, Spitalul Cu morga izolată… Am cinci ani şi încerc să fiu perfectă Merg ţinându-l pe tata de mână. Un negru se opreşte lângă noi, Bombăne cu o voce înfricoşătoare, Mi-e foame… Sunt un copil norocos, am citit, totuşi, despre cerşetori?cei buni dau, cei răi îi expediază. Eu vreau însă să îl expediez. Tatăl meu dă. Mergem în linişte. De ce a scos el sunetele acelea ? E rău să fii înspăimântat? Vreau să întreb. Gura lui nu are acoperiş, spune în cele din urmă tata.


International notebook of poetry

75

MARGINI În somnul fără de somn al zorilor, în visul fără de vis pescăruşul îşi croieşte calea fulgerând cu spiritul aprins din aripile lui mai vineţii decât marginea toporaşului felia acelor aripi 5 a.m., prima geană de lumină, muncitori ambulanţi ai trecutului se apleacă pe fereastră, ce vagoane de mărfuri au încărcat ei aici pe care credeam că le-am lăsat în urmă? Mâinile lor se întind dar nu după pâine Ele există dincolo de caritate, ele vor ca eu să le aud numele Afară în lume unde atâtea sunt cu putinţă răsăritul ia foc, la fel pescăruşul?pescăruşul cel viu, nu acea sclipire iluzorie?zboară unde golful cel mic îşi trage umezeală peste cioturi şi pietre unde stejarul plin de otravă se înroşeşte păstăile de salcâm se adună Ondulate, secretoase pe acoperişul despărţitor cu prima geană de lumină duhurile se fac diafane iar cei fără de adăpost se aşează în rând la pâine


Caiete internaþionale de poezie

76

POEM : III Chiar dacă am afla că ţâncii adorm că sunt sănătoşi că se mişcă grinzile că apa curge limpede prin conducte şi toţi prizonierii sunt liberi Chiar dacă fiecare cuvânt scris de noi până atunci ar fi sincer adus de spate de greul traiului noastre străin acestor litanii şovăitoare, uneori, indolente Chiar dacă ni s-ar spune nu doar de prieteni că e muncă cinstită Chiar dacă nici unul dintre noi nu ar purta medalion de bronz cu poza unei femei strangulate o copilă cusută cu o crăcană Chiar dacă un tânăr ne-ar fi spus: Asta nu e cheie, Nu e nici pană de păun nici zmeu nu e, nici telefon Asta e chiuveta de bucătărie piatra de ascuţit ne-am abandona noi atunci mai dezinvolt ne-am cuprinde noi atunci mai puţin de bucuria ucigătoare când vine timpul aşa cum vine el şi desluşeşte gramatica, stelele statornice şi nestatornice?-?


International notebook of poetry

77

* ………………………………………….………………… Ce e un evreu în singurătate? Ce e o femeie în singurătate, o femeie ciudată ori un bărbat? Când mareele potopitoare din iarnă smulg turnul de pe stâncă, spulberă capul profetului şi fermele alunecă în mare când leviatanul e în pericol iar Jonah se răzbună când centrul şi marginile sunt strivite deopotrivă , marginile strivite deopotrivă, pe care lumea s-a clădit când sufletele noastre se prăbuşesc deopotrivă, arab şi evreu, strigându-ne singurătatea în inima triburilor când copilul refugiat şi copilul din exil deschid din nou oraşul cel blestemat şi interzis când noi cei care refuzăm să fim femei şi bărbaţi aşa cum sunt femeile şi bărbaţii, când refuzăm să ne depănăm poveştile despre singurătatea din mulţime în acea lume, aşa cum e ea, abia născută şi bântuită, ce va mai însemna atunci singurătatea?

Prezentare şi traduceri: Olimpia Iacob


Caiete internaþionale de poezie

78

SYLVIA PLATH -a născut la Boston, Massachusetts, în 1932. A absolvit Smith College în 1932 şi a câştigat Fulbright Scholarship la Cambridge University. Cărţile ei includ culegeri de versuri, precum The Colosus, Crossing the Water, Winter Trees, şi Collected Poems, care au fost recunoscute prin decernarea Pulitzer Prize, precum şi romanul clasic The Bell Jar. Prin „precizia observaţiei”, prin „imaginaţie” şi „limbă”, Sylvia Plath reuşeşte să scrie o poezie care produce un sentiment extrem de personal, prin sondarea „suferinţei umane”. Se căsătoreşte cu poetul britanic, Ted Hughes, cu care are doi copii. Moare la Londra în 1963.

S

GULLIVER Peste trupul tău norii trec Sus, sus şi reci precum gheaţa Şi puţin turtiţi, de parcă Ar pluti pe gheaţă nevăzută. Spre deosebire de lebede, Care nu lucesc; Spre deosebire de tine, Fără sârme adăugate. Perfect reci, perfect azurii. Spre deosebire de tine?¦ Tu, acolo, pe spate, Cu ochii aţintiţi spre cer. Oamenii-păianjen te-au prins,


International notebook of poetry

Răsucind, încolăcind firele lor meschine, Şperţurile lor?Atâtea mătăsuri. Cât te mai urăsc ele. Se preschimbă într-o vale a degetelor tale, sunt viermi de un ţol. S-ar bucura să te adoarmă în lumea lor. Acest deget de picior şi acel deget de picior, o relicvă. Ocoleşte-l ! Ocoleşte-l şapte leghe, precum acele depărtări De neatins, ce nu au odihnă în Crivelli. Fie ca acest ochi să se facă vultur. Umbra buzei lui, un abis.

SOSIND ACOLO Cât e până acolo? Cât e până acolo acum? Gorila gigantică din interiorul roţilor se mişcă, ele mă înspăimântã?¦ Mintea diabolică a lui Krupp, gurile negre Care se învârtesc, sunetul găurind Absenţa! precum canonul. Trebuie să traversez Rusia, e război acolo sau altceva. Îmi trag trupul Tăcut prin paiele vagoanelor de marfă. Acum e momentul să dai mită. Ce consumă roţile, aceste roţi Fixate pe arcuri, precum zeii, Lesa de argint a dorinţei?Implacabilă. Şi mândria lor !

79


80

Caiete internaþionale de poezie

Toţi zeii îşi cunosc destinaţiile. Eu sunt o literă în acest semn?Zbor către un nume, doi ochi. Va fi foc acolo, va fi pâine acolo? Aici e mult noroi. E un semnal pentru trenuri, infirmierele îndurând apa de robinet , tăinuirile ei, tăinuirile dintr-o mănăstire de maici, atingând răniţi, Oameni al căror sângele încă pulsează , Picioare, braţe adunate grămadă În faţa cortului răsunând de strigăte neîntrerupte?¦ Un spital al păpuşilor. Iar oamenii, ce a mai rămas din oamenii extenuaţi de aceste pistoane, acest sânge pentru următoarea milă, Următoarea orã?¦ Dinastia săgeţilor rupte! Cât e până acolo? Am noroi pe picioare, Gros, roşu şi lunecos. De la Adam, Acest pământ din care mă ridic, şi eu, agonizând. Nu reuşesc să mă desfac, şi trenul pufăie, suflă şi răsuflă, cu dinţii Gata, gata să se rostogolească, precum dinţii unui diavol. O secundă până la capăt O secundă, un bob de rouă. Cât e până acolo? E aşa de mărunt Locul către care mă îndrept, de ce toate aceste oprelişti?¦ Trupul acestei femei, în haine de lucru, masca de mort Jelită de feţe religioase, de copii cu ghirlande. Iar acum detonările?¦


International notebook of poetry

81

Tunet şi arme. Focul se înghesuie între noi. Nici un loc sub nemişcare, Neatins şi de neatins. Trenul se târăşte, şuierã?¦ Un animal bolnav la destinaţie. Pata de sânge, Faţa la capătul flăcării. Îi voi îngropa pe răniţi precum nimfele, Îi voi număra şi îi voi îngropa pe morţi. Fie ca sufletele lor să se ascundă în bobul de rouă, În tămâia din drumul meu. Vagoanele saltă pe şine, leagăne sunt. Iar eu, ies păşind din această piele De bandaje ponosite, de plictiseli, de feţe bătrâne Păşesc spre tine din neagra maşină a Lethei, Pură precum un copil.

SOSIREA CUTIEI PENTRU ALBINE Eu am comandat-o, e cutia asta de lemn, e curată, Pătrată ca un scaun şi chiar prea grea să mai poată fi ridicată. Ai fi zis că e coşciug de pigmeu Ori că prunc bucălat era înăuntru, nicidecum asemenea larmă. Cutia e sub lacăt, e periculoasă. Trebuie să o ţin aici, cu mine, peste noapte Şi nu mă pot abţine să stau departe de ea. Nu are ferestre, aşa că nu pot vedea înăuntru. Are doar un mic grilaj, fără nici o ieşire.


82

Caiete internaþionale de poezie

Mă uit prin grilaj. E întuneric, întuneric. Precum un furnicar de mâini africane Meticuloase şi zbârcite. Cum aş putea să le las libere? Zgomotul mă îngrozeşte cel mai mult. Silabe de neînţeles. E ca o gloată romană, Mică, dacă o cercetezi îndeaproape, însă luată la un loc, Dumnezeule Mare! Îmi lipesc urechea de furiosul Latin. Nu sunt un Cezar. Am comandat, pur şi simplu, o cutie cu maniaci. Pot fi trimişi înapoi. Pot să moară, nu e nevoie să le dau de mâncare, eu sunt proprietarul. Mă întreb cât de înfometate sunt. Mă întreb dacă mă vor uita Dacă aş descuia lacătele şi m-aş da înapoi transformându-mă într-un copac. Salcâm galben, cu colonade aurii. Şi jupe ale cireşului. S-ar putea să mă ignore imediat În costumul meu de lună şi văl de înmormântare. Eu nu sunt izvor de miere Aşa că de ce s-ar întoarce spre mine? Mâine aş fi Domnul cel suav. Le-aş lăsa libere. Cutia este doar vremelnică.


International notebook of poetry

83

MEDUZA Departe de acea limbă de pământ de prize precum gura neîndurătoare, Cu ochi rotiţi de vergele albe, Urechi care adună incoerenţa mării Tu îţi adăposteşti capul fără de nervi ?¦minge a Domnului, Lentilă a milei, Slugile tale Îşi duc sălbaticele celule în umbra bărcii mele împingând precum inimile, stigmat roşu învolt chiar în mijloc, Călărind mareea cum o mârţoagă până la cel mai apropiat punct de plecare, Târând după ei părul lui Iisus al lor. Am scăpat, mă întreb? Mintea te caută, Ombilic ca o scoică, cablu al Atlanticului, Rămânând , parcă, într-o stare de sublimă refacere. În orice caz, mereu te afli acolo, răsuflare tremurătoare la capătul hotarului meu, Curbă a apei ce nu tresaltă La nuiaua mea coborâtă în apă, orbitoare, odihnitoare, Atingând şi sorbind. Nu te-am strigat. Nu te-am strigat deloc. Desigur, desigur Tu te-ai ridicat ca un abur deasupra mării, mare şi verde, o placentă


84

Caiete internaþionale de poezie

Paralizând iubiţii care dau din picioare. Lumina cobrei soarbe suflarea din clopotele de sânge A fucsiei. Nu am izbutit să-mi trag răsuflarea, terminat şi strâmtorat, Expus peste măsură, precum o rază X. Cine te crezi? O azimă a Împărtăşaniei? Maria chircită de plâns? N-am să iau din trupul tău, Sticla în care trăiesc, Vaticanul cel Sinistru. Scârbit de moarte sunt de sarea fierbinte. Feciorelnice precum eunucii, dorinţele tale Îmi huiduiesc păcatele. Departe, departe, antena de ţipar! Nimic nu ne leagă.

Prezentare şi traduceri Olimpia Iacob


International notebook of poetry

85

CONTEMPORARY POETRY IN TRANSLATION On being pro ‘poetry pRO’ Poetry is good for the soul. It examines not just what we are but, more significantly, when we search deep within ourselves to write or to receive poetry, we examine what we aspire to; we become fully open to the possibility of stretching towards ideals we discover and which we come to respect and admire. Clearly, I am pro poetry. I am pro any opportunity to extend the range of poetry readership. Hence, creation of the poetry p f poet showcase – to promote poets and their poetry beyond their accustomed audiences. When Prof Vianu first contacted me from the University of Bucharest, only a few months after the site’s formal launch in 2005, I was very excited by the possibilities that seemed to suggest themselves. It was clear that we were both interested in the potential for collaboration. It seemed, then, that sharing a cultural exchange with another community also devoted to extending the reach of poetry, was a logical development. Now, with Prof Vianu’s proposals for an extended translation programme realised in a tangible project, it seems that it was inevitable. Wouldn’t it be wonderful if this was the first of many such projects, each increasing the diversity and range of this growing community?

“I … strongly believe that communication is the key to a better, war-free world. Translation makes thoughts cross borders…” Translator, Florentina Yvonne Penciu


86

Caiete internaþionale de poezie

The project, named poetry pRO, involving some 60 poets writing in English and a similar number of Prof Vianu’s professors and MA and PhD students, extends beyond the act of translation. The poems and translations are to be published in the on-line Translation Café, in international journals and Romanian literary papers; a series of radio broadcasts by the National Broadcasting Corporation in Romania, each devoted to one of the participating poets, is also scheduled and a follow-up CD is planned. The poets are all members of poetry p f. Some are at the start of their poetic careers, others are already fully established; most are based in the UK, others in the Netherlands, Italy and the US. Their poetry is as diverse as their backgrounds and routes to poetry and covers a broad range of writing styles, whether traditional or innovative. The poets are delighted that their work has been included in this project and have expressed their admiration for the techniques of translation and for the energy and commitment of the translators. This isn’t all one way either. Some of the poets already have a specific interest in particular Romanian poets and others are looking forward to understanding something of the language.

“Sorescu is one of my two favourite poets…” Poet, Michael Swan

A bi-lingual anthology of the poems, including essays on translation, is to be published in 2009.


International notebook of poetry

87

Anne Stewart, founder and editor of poetry p f Anne was awarded an MA (Dist) in Creative Writing from Sheffield Hallam University in 2003 (course tutor, Sean O’Brien) and is one of the Ten Hallam Poets in the anthology of that name (ed. Steven Earnshaw, EA Markham, Sean O’Brien), published by Mews Press in 2005. Prof Dr Lidia Vianu, Director of The Centre for the Translation and Interpretation of the Contemporary Text: Lidia Vianu, , is Professor of Contemporary British Literature, Bucharest University. She is the Director of the online translation review Translation Café. She was awarded the London Poetry Society biennial Prize for Poetry Translation ‘Corneliu M. Popescu’, London 2005. Her work includes criticism on contemporary British literature, anthologies of contemporary literature, translations, poetry, fiction. poetry pRO: Translation Café: Desperado Literature: ***


Caiete internaþionale de poezie

88

ALICE BEER -am nǎscut la Viena, şi tot acolo am studiat psihologia, având engleza ca a doua specializare. Dupǎ al doilea an de facultate, am plecat în Anglia şi nu m-am mai întors niciodatǎ ca sǎ-mi iau diploma. Am lucrat ca educatoare. Am început sǎ scriu târziu în viaţǎ. Am avut revelaţia primei poezii din senin - ca urmare a unei experienţe spirituale, în timp ce eram în vacanţǎ în Roussillon si Valea Rhonului. Se cerea aşternutǎ pe hârtie. A fost urmatǎ de o a doua, când am vǎzut câmpuri de luptǎ din Primul Rǎzboi Mondial şi cimitire lângǎ Arras. N-am reuşit sǎ adorm pânǎ ce n-am relatat experienţa aceasta într-o poezie. Am început sǎ iau cursuri de scris şi acum poeziile mele au fost publicate în multe reviste de poezie (Envoi, The Rialto şi altele), precum şi în antologii, printre care şi în Images of Women publicatǎ de SLN, şi soundswrite (SoundsWrite Press). Am publicat 2 culegeri: “Facing Forward Looking Back” (Poetry Monthly Press, 1999) şi “Talking of Pots, People & Points of View” (prima publicaţie tipǎritǎ de poetry pf, 2005). Sunt Quaker, olar şi sunt activǎ în mişcǎrile pentru pace. Particip des în demonstraţii şi marşuri împotriva rǎzboiului şi a armelor. Am 95 de ani şi locuiesc în Leicester.

M

Cum am cunoscut-o pe Anne: S-a întâmplat în 1996. Ni s-a propus amândurora sǎ închiriem o casǎ cu alte 4 persoane la (minunatul) Festival Anual de Poezie de la Aldeburgh. Anne şi cu mine încǎ mai facem asta – şi am legat o prietenie stabilǎ şi apropiatǎ, întâlnindu-ne şi la alte evenimente. Mereu ne gândim cu plǎcere la timpul pe care îl vom petrece împreunǎ.


International notebook of poetry

89

VENUS DIN WILLENDORF* Bǎrbatul meu mi-a arǎtat piatra ce-o cioplise, mi-a zis cǎ eram eu. Avea buclele mele dar nu era ca femeile pe care le ştiu. Eu am sânii mari, mi-am hrǎnit cei zece copii, dar ţâţele astea erau enorme, la fel şi şoldurile şi stomacul şi labiile, curbate ca buzele mele. Dacǎ aş putea ciopli în piatrǎ aş face un bǎrbat. Ar fi înalt şi puternic precum bǎrbatul meu. I-aş face mâini şi braţe pentru arc şi sǎgeţi ca sǎ ucidǎ mistreţul negru sǎlbatic şi cerbul roşu şi i-aş plǎmǎdi un penis mare, lung cât braţele sale, sǎ mai îmi facǎ încǎ 10 copii. * Venus din Willendorf: o descoperire arheologicǎ într-o vale izolatǎ din Alpii Austrieci, mǎsurând în jur de 11 cm, datând de acum aproximativ 25000 de ani

CĂTRE ALDERMASTON Iatǎ-ne deci, mergând spre Aldermaston pe drumurile cunoscute, în timp ce primǎvara înveşmânta copacii şi gardurile vii cu primele, înşelǎtor tandrele frunze şi flori, fǎrǎ sǎ mǎrşǎluim dar pentru a-i vedea pe cei ce mǎrşǎluiau.


Caiete internaþionale de poezie

90

Ne-au lǎsat sǎ aşteptǎm. Când au sosit în sfârşit obosiţi şi cu dureri la picioare-cel puţin unii dintre eii-am întâmpinat cu atâta fast de ai fi zis cǎ fuseserǎ plecaţi luni întregi, nu zile. Şi puteam vedea spatele îndreptându-li-se şi zâmbete înflorind pe chipurile lor trase în faţa realizǎrii şi în ochii lor se adunau lacrimi în timp ce ai mei erau deja prea plini, cum stǎteam aşa lângǎ gard, fǎcând cu mâna şi bǎtând din palme…

DUPĂ CREAŢIE Dupǎ ce Dumnezeu a creat pǎmântul şi marea şi cerurile şi toate vietǎţile care înotau în ape şi zburau în aer şi locuiau pe pǎmântdupǎ ce a creat omul dupǎ chipul şi asemǎnarea lui, bǎrbat şi femeie, s-a simţit nespus de fericit. un zâmbet i-a înflorit pe buze şi a luminat pǎmântul şi firmamentul cu bucuria creaţiei. Şi pentru a-şi distinge favoritulomul fǎcut dupǎ chipul şi asemǎnarea luil-a înzestrat cu darul creativitǎţii. Reflectând la asta dupǎ s-a întrebat dacǎ-omul fiind omnu fusese un pic impetuos.


International notebook of poetry

91

AZI DIMINEAŢĂ eram acolo, în curtea noastrǎ din spate înconjuratǎ de ziduri, şi tu, iubitule, ai cules câteva mere Cox din copac ceea ce m-a mirat cǎci n-am avut niciodatǎ un mǎr şi chiar când ma gândeam la asta ai dispǎrut, aşa cǎ am intrat pe uşa din spate în bucǎtǎria cu gresia roşie şi cu perdele albastre şi albe ca un model de şah, cu chiuveta sub fereastrǎ, cu cratiţele puse invers pe rafturile din faţǎ, şi cǎni albastre şi albe agǎţate în suportul de cǎni de pe dulapul de lǎngǎ uscǎtorul de vase ca de obicei aşa cǎ m-am întrebat ce fǎcea în bucǎtǎria mea tânǎrul ce îmi amintea de tine cu braţele în jurul unei tinere râzând, când m-am trezit şi mi-am amintit cǎ de mai bine de 18 ani m-am mutat în apartamentul meu însorit ce dǎ spre piaţǎ.

DRUMUL SPRE CASĂ Îţi aminteşti oare dupǎ atâţia ani de seara când m-ai condus acasǎ pentru cǎ iubitul meu avea de terminat o lucrare pentru cursul lui? Şi cum se reflectau felinarele, strǎlucitoare şi distorsionate în bǎltoacele lǎsate de ploaie?


92

Caiete internaþionale de poezie

Îţi aminteşti cum simţeai, ca şi mine, cǎ ar trebui sǎ ne vedem mai des şi cum iubitul meu a devenit doar unul din grupcum ne-am tot întâlnit mereu şi apoi am plecat împreunǎ de ziua mea? Nu cred cǎ îţi aminteşti oriunde ai fi, dupǎ atâţia ani. Sau oare morţii, ca şi cei vii, se lasǎ purtaţi de amintiri?

CE AM ÎNVĂŢAT LA CURSUL DE OLĂRIT Cǎ aceastǎ bucatǎ de clei de pe oala ta se comportǎ precum o fiinţǎ vie. Cǎ trebuie centratǎ şi trebuie sǎ îţi impui controlul asupra ei. Cǎ rǎspunde la mici înjurǎturi tandre-mormǎite în bǎrbiedar cuvintele anglo-saxone mai explicite au efectul opus. Cǎ profesorul îţi poate da sfaturi bune şi ai face mai bine sǎ-l asculţi. Cǎ efortul nu e mereu rǎsplǎtit. Cǎ o bucǎţicǎ de clei datǎ jos de pe roatǎ dureazǎ mult.


International notebook of poetry

93

Cǎ poţi sǎ trişezi un pic dar asta nu îţi garanteazǎ succesul. Cǎ forţa purǎ conteazǎ dar nu e suficientǎ. Cǎ în Olǎrie rotund înseamnǎ frumos; totuşi, în cazuri extraordinare, precum iubirea, etc, fiecare lucru are frumuseţea lui, dar nu oricine o vede.

DIN SUITA DE 10 POEZII “THE ELSINORE DIARIES” IV Jurnalul reginei Gertrude: la o sǎptǎmânǎ dupǎ nuntǎ Deodatǎ m-am trezit, auzindu-i vocea ca şi cum el ar fi dormit lângǎ mine, nu fratele lui. „Gertrude”, a zis, strigându-mǎ : „Gertrude”. Parcǎ m-ar fi atins o mânǎ îngheţatǎ. „Unde eşti?”, am întrebat şoptit, nevrând sǎ-mi deranjez soţul, noul meu soţ. N-am primit rǎspuns, dar perdeaua se mişcǎ. Am rǎmas treazǎ mult timp, întrebându-mǎ, ascultând furtuna.

Traducere de Lavinia Zainea


Caiete internaþionale de poezie

94

HELEN BURKE elen Burke a început să scrie poezii în urmă cu douăzeci şi cinci de ani. Tocmai a terminat un spectacol la Festivalul din Edinburgh, spectacol ce a fost clasificat cu trei stele de către ziarul Scotsman. În ultimii doi ani a fost auzită mereu citind la Festivalul de Literatură şi la alte evenimente din Marea Britanie, iar lucrările ei au fost publicate în mai multe reviste de poezie şi antologii. De asemenea, a publicat nuvele, scrise pentru radio, iar acum lucrează în domeniul artelor vizuale. Printre altele, a câştigat premii precum Manchester, Devon şi Dorset, Norwich, Suffolk şi Leslie Richardson (din Yorkshire). Ian McMillan a caracterizat-o ca fiind “O poetă cu vervă, spirit şi umanitate.” Noua ei colecţie, intitulată “Petalele lui Zuzu” se găseşte acum pe piaţă. O piesă de a ei tocmai a fost pusă în scenă ca parte a Festivalului de literatură din York pentru care ea a susţinut seminarii despre Masca şi identitatea umană în scris. De asemenea, participând la festival, a câştigat premiul Waterstones pentru poezie.

H

CRINI Era vremea crinilor când am ajuns. Acum, vremea crinilor aproape a trecut. Două flori de crini, înalte, albe. (surori parcă) Rămân lângă gard. O bufniţă trimite vorbă că trebuie să vină, şi să vină acum. Privim înapoi la urmele crinilor Care trec, şi trec din nou peste umbrele câmpiei. Sunt mici, cât tălpile copiilor, şi ca de iasomie albe.


International notebook of poetry

95

E clar că vor dispărea, oricât am vrea Să le mai ţinem. - Marea va fi agitată diseară, spui tu. Sunt de acord. - Oare ce vor face crinii, mă gândesc, cu micile lor inimi În larga şi sălbatica mare. Tu şi cu mine, noi stăm unde crinii ar fi stat Ca şi cum am vrea ca vremea să stea în loc. Mâinile noastre palide, ca de iasomie parcă, se odihnesc pe pământ Şi gâturile noastre tinere expuse, ca şi cum ar dori (doar ar dori) Să ţină în frâu atotvăzătoarele bufniţe.

PURTÂND PĂLĂRIA UNCHIULUI PATRICK Mă întreb De câte ori pălăria unchiului Patrick A văzut această veche stradă? Pe drumul lui spre Mătuşa Rose, poate – casa aceea care a fost bombardată? Sau prin oraş poate Chiar dacă puţin, Apărând ca o elegantă pasăre frumos pe capul lui. Mai târziu a ajuns să fie a tatei. Ca un vultur gata să zboare apărea pe capul lui. Felul lui de a purta o pălărie Un veşnic mister. Venind din război, amândoi au fost întâmpinaţi de aceeaşi pălărie. Chiar a auzit vorbindu-se despre o barcă spre America. A avuzit vorbindu-se cum se obţine o slujbă, Despre noroc irlandez la discreţie. S-a văzut în al nouălea cer.


96

Caiete internaþionale de poezie

Şi-a imaginat cum ar fi un nou început. Acum, pe acelaşi drum, pălăria mă însoţeşte. Sunt la un pas de casa lui Rose. Ce a mai rămas din ea. Secretele pălăriei. Gândindu-mă la ce a fost, Mă regăsesc perfect.

VRĂJITOAREA TOAMNĂ Eu sunt vrăjitoarea Toamnă. Mă regăsesc într-o mie de culori. Măceşul e sângele meu. Măceşele-mi sunt ochii. Cu picioarele mici, cu pielea ca de măr, Cu pânza de păianjen în păr, cu inima-mi ca de pasăre, Dansez. Te văd din ziua de mâine, chiar dacă tu Nu mai ai nevoie de mine. Tu treci prin mine, si mă calci în picioare. Sunt iubita regelui frunzelor. El fiind roşu, eu fiind galbenă, dansăm. Suntem ochii nevăzuţi ai lumii – Suntem şoaptele fine, discuţiile vesele, cuvintele sălbatice. Prea puţin din noi se regăseşte în tine. Regele frunzelor şi cu mine – te vedem Din pădurea pe care tu zici că nu o vezi, nu o auzi, nu o simţi. Te vedem, şi vom dansa până când zile n-or mai fi În ceea ce suntem noi. Lumea nu este decât un dans. Văzută din partea cealaltă a pădurii.


International notebook of poetry

97

ÎNTÂLNIREA Era genul de tip Care părea total deschis. Doar că În mintea lui era legat de mamă. Dar ţinea totul ascuns. Avea o anume colecţie în cameră. Nimeni nu întrebă. A cunoscut-o pe fată pe plajă. Plimbând câinele mamei. Fata bea cocktail cu tequila. I-a dat un inel. Nu însemna nimic pentru ea. Când nu l-a mai purtat, el s-a enervat. Noaptea, i-a trimis scorpioni, haite întregi. A început să simtă cum curge totul din ea ca nisipul. Din tot corpul ei. A început să i se scurgă timpul. Se risipea prin ochii sălbatici Un singur fir de nisip mai rămăsese din ea. Nu putea să îşi de a seama de schimbare, doar că Acolo unde nisipul întâlnea apa, scoica ei se spărgea. Pentru el, ea era o nemernică efemeră. Acum, pe plajă, salută pe altcineva. A cumparat alt inel. Nu că mama ar fi de acord.

VREMEA LUI DUMNEZEU Să-ţi reamintesc. Astăzi este vremea lui Dumnezeu. Dar, vântul nu ştie asta. Nici eu nu ştiu. Amândoi avem obiceiul de a gândi numai pentru noi. O ceaţă incredibilă se lasă şi cineva A înfuriat cerul din nou.


98

Caiete internaþionale de poezie

Acum, toamna ne vede de peste tot. Chiar şi din grădina mea. Dumnezeu modelează lumea după cum vrea el. Până şi pietrele tremură. Iarba stă, rece, cu ochii în ploaie. Se trântesc uşi în sufletele oamenilor. Clepsidra, cioburile zilei de mâine, Pare a fi cioburi din zâmbetul iubitului. Tunetului i se spune cum, şi ce să vorbească. Fulgerul ne vede speriaţi, şi capătă curaj. Iar eu, eu exist undeva la mijloc. Cel mai bine e, cred, să rămân un clown, să râd mereu. Stai să fug acasă, să văd cine sunt. Stai să întreb vremea ce aveam de fapt de făcut. Până să se schimbe vremea. Până ce ceaţa să-mi cureţe sufletul de tot.

CULMEA BĂRBAŢILOR Ca munţii, aşteaptă mereu Să ajungi acolo. Atrăgându-ne Cu neaşteptate ţineri de mână. Cu ale lor galciare “Soţia mea nu mă înţelege”. Calcă cu atenţie pe aici. Gheaţa aici, e mai subţire decât crezi. Expresia cea mai dificilă E cea pe care vrei să o cucereşti. Cea care nu are precedent. Ce câştigăm? Ei stau superiori, şi se uită de sus. Cu cât ne apropiem, prin vânt şi prin ploaie Prin zăpadă – cu atât ei sunt mai îndepărtaţi


International notebook of poetry

99

Vederii. Dar continuăm, ne luăm provizii. Ne extaziem la ideea de a atinge soarele şi cerul.

FORMA MÂINILOR Mamă Umbra ta mă învăluie toată ziua. Ca un fluture zburând. Toată ziua. Ascunsă după soare. Pentru că nu-ţi pot vedea zborul, Mă uit la golul pe care l-ai lăsat în urmă. Mă mişc prea încet, mă concentrez, Mă uit şi mă uit, Nu văd unde zbori, aripile nu-ţi sunt atinse De greutatea zilei. Deasupra mea, în jurul meu, umbra ta ia o formă nouă. Noaptea, pe perete Văd umbra mâinii mele. Mă uit, şi văd Are exact aceeaşi formă ca mâna ta. Chiar şi felul în care prinde lumina În contrast cu întunericul. E incredibil Cum are aceeaşi formă. Se face întuneric, şi deşi nu văd linia care formează Umbra asta, împrumutată de la tine ªŞtiu că lumina ta mă urmareşte. Împreună vom sfârşi călătoria Vom găsi urmele pe alte ceruri, dar acum Am petrecut ziua împreună, pînă la urmă.

Traducere de Corina Onofrei


Caiete internaþionale de poezie

100

MAGGIE BUTT aggie Butt şi-a început cariera ca ziarist şi producător de documentare la prestigiosul canal de televiziune BBC. În prezent conduce Catedra de Jurnalistică a Universităţii Middlesex (Londra), unde a predat cursuri de scriere creativă (Creative Writing) din 1990. De asemenea, este preşedinta Asociaţiei Naţionale a Scriitorilor din Educaţie în Marea Britanie. Primul său volum important de poezie, ”Lipstick” („Ruj de buze”), a văzut lumina tiparului în 2007. Anterior, autoarea a mai publicat o singură colecţie de poeme, în 2003, dar creaţiile sale au apărut în numeroase reviste de specialitate, antologii, în emisiuni radio şi pe internet şi au participat la o serie de concursuri literare. Poemul ’Royal Vintage’ este folosit de siteul de specialitate poetry pf ca text pentru felicitările de Crăciun. În anul 2007 scriitoarea a fost desemnată să selecteze câştigătorii concursului de poezie „Ver Poets”. Mai multe informaţii despre autoare pot fi găsite pe urmatoarele site-uri: - Wikipedia - Poetrypf - site-ul personal

M

RUJ DE BUZE În vreme de război femeile se dau cu roşu îşi vopsesc buzele în stacojiu şi carmin nu ca să ia culoarea sângelui vărsat ci-n semn că inimile încă le mai bat.


International notebook of poetry

101

Acest purpuriu e umbra poeţilor ucişi pentru că s-au opus torturii, acest sângeriu este arta născută în carceră, roşul ăsta cireaşă sfidează bombele care seamănă moarte, lunetiştii care ţintesc în coada de la pâine, acest rubiniu e îndârjirea fetelor care salută – în paşi de tango – moartea cu buze de ceară.

DIMINUTIVE Aş vrea să fiu un ţânţar singuratic la vânătoare în întuneric, să plonjez dintr-o ureche în alta, să fur somnul tuturor, cu arma mea fatală. Aş vrea să fiu o fractură minusculă în osul subţirel al unui deget de la picior, să reduc pasul ţanţoş la un târâit umil, să prăbuşesc în praf un corp întreg. As vrea să fiu o florăreasă în Lisabona, să strecor o fragedă garoafă pe ţeava unei puşti, şi să sădesc o revoluţie.

TUMBE Săptămânile se rostogolesc una peste alta iar şi iar, ca acrobaţii de la circul chinezesc: salturi imposibile, executate fără efort, în hainele lor ţipătoare, pline de paiete şi zorzoane şi machiaj şi sudoare, fac tumbele atât de repede încât se contopesc şi nu mai ştii unde începe una şi se sfârşeşte alta, se rostogolesc din cortul circului mai departe şi mai departe, sus pe drumeagul prăfuit spre colinele din zare.


Caiete internaþionale de poezie

102

LISTA Numai puţin, ştiu că sunt pe undeva pe-aici, dacă nu m-ai mai zori sigur le-aş găsi. Poate le-am pus într-o valiză sau le-am împachetat în hârtie şi le-am legat cu sfoară. Ar putea fi în pod sau în magazie, sau... A! Uite-o aici lista mea mototolită cu Lucrurile Minunate pe care merită să le faci în viaţă. Aşa că trebuie să fie pe aproape... Sub pat? Sau rătăcite prin paginile unei cărţi, printre minutele unei zile? Să verific iar lista. Vai de mine, n-am bifat nimic. Am pierdut lista şi am fost foarte ocupată cu te miri ce. Dar încă mai e timp. Dă-mi lista, o să-ncep azi. Ce vrei să zici? Chiar acum? N-am timp nici să-mi iau haina? ……

GHEAŢĂ TOPITĂ Vine vremea mea, adulmec-o în vânt priveşte picăturile de ploaie prelingându-se pe geam atinge un cub de gheaţă cu buzele şi limba simte răceala gheţei topite; priveşte-mă cum inund câmpuri şi înghit recolte cum mă revărs din fântâni şi pătrund în morminte tulburând morţii. Uscatul va fi cucerit de mlaştini şi băltoace şi simfonii de noroi alunecos; noaptea în somn ascultă clipoceli, picături, şuvoaie atinge cu mâna epava în derivă pe care o visezi;


International notebook of poetry

103

mătură-ţi de pe covor aluviuni şi ape menajere sporeşte-mi forţa cu sarea lacrimilor tale; înalţă-se mările, cu suspine uriaşe măturând dealurile valurile vin să-şi revendice moştenirea pierdută ascultă-ţi viitorul: lac legănat de ploaie, nimic nu-mparte apele de ape.

SUB LUMINA STELELOR Râzând în hohote ne-ntoarcem de la discotecă desculţi sub lumina stelelor, în gaşcă n-avem nicio teamă, în mâini ca pe brăţări ne legănăm pantofii cu toc cui, dalele reci ne mângâie tălpile înroşite de-atâta dans, pulsul vieţii ne cântă în vene. Ne reflectăm în vitrinele întunecate de pe promenadă: în noaptea asta suntem numai noi şi tinereţea noastră. Doar câteva maşini, şi glasurile noastre stăpânesc văzduhul, iar voi cei trei băieţi măriţi pasul, aveţi picioare lungi, lumea întreagă e a voastră, e de-ajuns să întindeţi mâna, vă aruncaţi capul pe spate şi strigaţi spre lună, Suntem zei! Şi vă privesc Şi vă dau dreptate.


Caiete internaþionale de poezie

104

PATERNITATE Pentru că nu m-am îndurat să te las să pleci propriul meu trup mi te-a adus înapoi. Genele latente au făcut rădăcini şi o parte din mine a înflorit. E de ajuns să las bărbia în jos imperceptibil ca gura ta să-mi zâmbească din oglindă. Înot cu mişcările pe care le-ai fi făcut tu şi respiraţia mea adâncă se contopeşte în a ta. Cu ochii mei priveşti lumea şi lucrurile din ea şi calmul tău îmi picură în cale miere. Pentru că nu m-am îndurat să te las să pleci propriul meu trup mi te-a adus înapoi.

INUNDATĂ DE DRAGOSTE Dragostea se strecoară şi mă inundă ca apa pe puntea unui vas ce se scufundă, furişându-se pe culoare, îmbrăcându-le în argint, bolborosind prin crăpături şi fisuri, vuind de-a lungul scărilor, luând totul în stăpânire.

Traducere de Arina Lungu


International notebook of poetry

105

CAROLINE CARVER Caroline Carver a copilărit în Bermuda, Jamaica şi Anglia, apoi s-a mutat în Canada. În 1989 s-a stabilit împreună cu familia în Cornwall, Marea Britanie şi a început să scrie poezie pe la mijlocul anilor ‘90. Caroline organizează câteva workshop-uri prin ţară în fiecare an şi este mentorul unui număr însemnat de poeţi. A câştigat Premiul National de Poezie (National Poetry Prize) în 1998 şi a câştigat sau participat la multe competiţii de atunci. A publicat două volume de poezie, JIGHARZI AN ME, editura Semicolon, 2000 (în dialectul Indiilor de Vest) şi BONEFISHING, editura Peterloo Poets 2006, iar acum lucrează la cea de a treia colecţie de poeme. A publicat într-o serie de reviste literare, în ţară cât şi în străinătate, iar în prezent este poet rezident la Trebah Gardens în Cornwall. Declaraţie recentă pentru site-ul Poetry Society: „Câştigarea premiului a fost asemenea trecerii unui prag însemnat, o trecere de la neîncredere şi anonimat la surpriza atingerii succesului, notorietăţii, spre un viitor ca poet. Notorietatea, apropo, a aparut încă de când scrisul mi-a purtat subconştientul către dialectul uitat al copilăriei, iar eu am folosit vocea unui tânăr de culoare cu părul sârmos. Dacă n-aş fi câştigat acest premiu, nu cred c-aş mai fi avut două colecţii de poeme finalizate şi aş fi lucrat la cea de-a treia, nici un turneu de poezie în America de Nord sau privilegiul de a face parte din Parteneriatul Hawthornden cu câteva luni în urmă. În ceea ce priveşte proiectul Poetry pf şi Anne Stewart – sunt unul din poeţii de pe site-ul pf şi am o profundă admiraţie pentru contribuţia deosebită pe care o aduce Anne Stewart, răspândind vestea poeziei în limba engleză. Am fost „prieteni virtuali” pentru un timp, dar am întâlnit-o pentru prima oară pe feribotul către Isola san Guilio, Italia. Anne m-a recunoscut după fotografia de pe pagina mea de internet. Nu pot să-i mulţumesc îndeajuns.”


Caiete internaþionale de poezie

106

PEŞTE-SPADĂ Creează pasaje subacvatice, cu suliţa-i în flăcări A aprins torţele pasiunii şi dorinţei Se mişcă cu viteza unor torpile abia lansate Uitându-se după duşmani, uitându-se după neveste Numele lui e Pericol Este omul-fierăstrău, omul-corb Nerod, atacator Un bombardier sinucigaş veritabil, de neoprit Fosa nazală turtită pe-o parte Dinţi la îndemână Numele lui e Fără Milă Carena navei e tentantă, asemenea unui magazin de cumpărături Construit ca un duşman Construit ca un luptător Sabia lui pătrunde printre scânduri Precum lumina unui felinar Numele lui e Dreptul Confruntării Nu poate merge înainte, nu se poate retrage Trebuie să-şi facă probleme pentru arma sa Până când nasu-i fierăstrău despică furios în aşchii duşmanul, Scăldându-l în sânge... Numele lui e Amărăciune şi Ruină şi Necaz.


International notebook of poetry

107

EVITÂND GÂNDURILE NECURATE Oamenii n-ar trebui să te vadă când mintea-ţi lipseşte, Aşa, adormit, cu gura deschisă, fără apărare, În timp ce alter ego-ul tău se îngrozeşte La gândul de a da pe gât prea multe pahare de whisky în cârciuma Ultima ªansă, Are legături amoroase cu nişte cowboy sau face pe grozavul de-a lungul canalului Red Light mai bine ţi-amorteşti mintea întru uitare cufundat în universul cărţilor: în vagoanele de călători ar trebui să duci cu tine cărţi despre vieţile sfinţilor, să recuperezi alfabetul fenician al avioanelor, veştile Congresului pentru călătoriile neaşteptate. Există o renaştere a preocupării faţă de Horaţiu printre băutorii de ceai de la Ritz. Poemele scrise femeilor tinere şi sofisticate, dar periculoase Sunt bune pentru plimbările prin Hindu Kush* Încearcă puţină Kama Sutra Dacă trebuie, Doar în timp ce mergi cu bicicleta la birou, în ceaţa densă, Dar întotdeauna, atunci când te chinui să rămâi treaz, de pe cursul superior al Nilului, Ia ceva ce se vinde mai scump şi decât Biblia, Noul brand complet ilustrat cu mai multe cuvinte ca niciodată, Catalogul Ikea.

* aluzie la romanul lui Eric Newby, A Short Walk in the Hindu Kush


International notebook of poetry

DIMINEAŢĂ PE COASTA SĂLBATICĂ Azi am pătruns într-un colţ neatins al grădinii, Am privit păianjenii deschizând geamurile prăvăliei ªi aşteptând, precum bunicile, Tricotând, în timp ce basculantele îşi încarcă marfa sinistră, Un scarabeu în frac lucitor Înaintează greu, târându-se, Cum făcea cineva de la petrecerea de noaptea trecută Încercând să cheme un taxi. Furnicile duc la bun sfârşit Ceea ce pare a fi Calea spre împlinire, Purtând calabalâcul în ambele direcţii, Câteva viespi încearcă să se omoare între ele, Fapt ce nu e cu mult diferit de orice colţ de stradă.

CINCISPREZECE PICIOARE A căzut din cer, Încet, precum o furnică pe un ochi de geam. Turnul ruginit ce păstra apa din fântână La doar 15 picioare înălţime. Însă jumătate din suporţi erau slăbiţi, Iar cinsprezece picioare erau de ajuns. Am stăruit pe lângă ciudatul mecanism, Nimic nu s-a întâmplat pentru câtva timp, Apoi cineva a ieşit din casă Şi ne-a izgonit. Peste câţiva ani am revenit, Nimeni nu-şi amintea nimic.


International notebook of poetry

109

Îmi stăruiau în minte Soarele amiezii peste turn, Stâlpi depărtându-se precum un eşafodaj nedorit, Mâncaţi de rugină. Georgie, sunt convinsă că nu poţi urca până acolo.

SPAŢIUL ALINĂRII Genunchii tatălui meu sunt o grădină împrejmuită Haina lui – o întindere largă de iarbă netăiată, Unde fumul persistă Precum ruguri de toamnă. Uneori vorbim de ce e mare şi mic: De unde am apărut eu, Unde ajung furnicile după ce mor, Mărimea oceanului pe care-l va străbate mâine. Îmi spune că uriaşii apar în prag de seară, când nu-i vede nimeni. Lor le plac mai ales păstăile, Le cresc atat de înalte, Încât pot construi castele deasupra lor. Eu spun că sunetele gâlgâitoare din stomacul lui Sunt produse de zâne Care aleargă în jurul camerei motoarelor Şi decid ce trebuie păstrat şi ce trebuie eliminat. Există o ordine veselă a lucrurilor în aceste după-amieze. În curând el se va opri şi mă va arunca spre cerul uriaşilor, Ne prefacem ca eu nu mai cobor Şi nu va trebui să ne spunem vreodată adio.


Caiete internaþionale de poezie

110

NOI DOI Rex imi spunea că dacă m-aş tăia în două (exact pe la mijloc: inima într-o parte, Coastele sfărâmate în cealaltă) Nu voi arăta defel ca în poze, Pentru că ele nu dezvăluie sentimente; El îmi spunea că inima-mi era mai mult asemenea porţiunii rotunjite Din capătul pendulei de ceasornic, Din muzeul de ştiinţă, Cel care se mişcă pe măsură ce pământul se roteşte. Îmi spunea că am coastele ca două colivii-perechi, Una plină de macalendrii* şi mierle cu viers dulce, Cealaltă doar cu papagalul meu în ea, Cu capul într-o parte, Reproşându-mi că am lipsit atâta timp. Rex, am spus eu, Nu sunt pasăre, nu pot sălta într-un picior, Nici trăi cu un singur braţ, darămite cu numai o jumătate de creier. Va trebui atunci să rezolvi problema cu ajutorul papagalului, mi-a spus.

* Păsări migratoare, cântătoare, de talie mică, cu penaj cafeniu pe spate şi roşiatic pe piept


International notebook of poetry

111

GHETOUL DIN VARŞOVIA Când avea şase ani, Destul de mic pentru a se furişa printre conducte, Înainte ca acele numere de pe braţu-i să devină parte din el, Un stigmat de care nu se mai putea elibera vreodată. Matt îşi căuta hrană nopţile, păcălind soldaţi, Ascunzându-se după umbre, învăţând să numere: Un arbore cojit şi gol în Varşovia, unde suferinţa era marcată de pedeapsă şi moarte, Un grajd al lui Augias – „curăţătoria” Ghetoului, Doisprezece membri ai familiei sale dispăruţi, Doi ani in vagoanele spre Treblinka şi Auschwitz (mama lui l-a ţinut strâns la piept cât a putut de mult, chiar şi atunci abia mai putea respira) Astăzi, un singur copac uscat şi înnegrit a mai rămas, Fotografii şi mesaje neînsemnate Atârnă-n crengile-i nenumărate: Ereţi ageri ochind turişti, aşteptând firimituri, La fel ca Matt. Asemeni celor ce-şi câştigă pâinea pentru familiile lor.

Traducere de Cristina Florea ***


Caiete internaþionale de poezie

112

CHRISTINE CARVER hristine Coleman lucrează în domeniul educaţiei adulţilor în Birmingham. A început să scrie poezii încă din copilărie, dar şi-a supus pentru prima oară lucrările aprecierii critice a poeţilor “adevăraţi” la cursul de poezie organizat de Fundaţia Arvon în 1996. Încurajată de mentorii săi, s-a înscris într-un concurs naţional, iar poezia sa Something Like A Stone (Ceva asemeni unei pietre) a câştigat premiul întâi. În anul următor Coleman s-a înscris într-un program de Master în Creaţie Literară din cadrul Universitaţii Nottingham Trent. De atunci, numeroase poezii ale sale au câştigat premii în cadrul competiţiilor naţionale şi/sau au fost publicate în diverse reviste printre care se numără Mslexia, Acumen, Poetry Life, Envoi, The Frogmore Papers şi The New Writer. Volumul său de pamflete, Single Travellers, a fost publicat de Flarestack în iunie 2004, iar creaţiile sale figurează şi în antologia Four Caves of the Heart, ce include lucrările a 14 poete (Second Light Publications 2004). Alături de alţi trei poeţi reuniţi sub titulatura Late Shift, Christine a oferit spectacole la festivaluri de poezie şi centre de artă din toată ţara, printre care se numară şi Festivalul de la Edinburgh. Christine Coleman scrie şi proză, romanul său The Dangerous Sports Euthanasia Society fiind publicat în 2005 (Transita ISBN 1905175183 disponibil pe Amazon.co.uk).

C

CEVA ASEMENI UNEI PIETRE De m-ai fi întrebat o clipă mai devreme ce e tristeţea, şi unde-şi face cuib poate c-aş fi răspuns: tristeţea înfloreşte în umbra tiselor ursuze, ori îndelung oftează prin trestiile şovăitoare


International notebook of poetry

113

urmând pârâiele de smoală ce împânzesc vreun smârc însingurat. Ori se revarsă din prea plinuri de mâhnire. N-aş fi răspuns: tristeţea se desface precum perechi de aripi ce-i musai să nu zboare în preajma soarelui dogoritor. N-aş fi răspuns: tristeţea poate ţese un năvod care să prindă-n mreje multe, alese şi de preţ descoperiri. N-aş fi răspuns: tristeţea se tranformă-ntr-o lentilă ce cercetează scrutător muchia fericirii. Si n-aş răspunde nici acum, căci nici acum nu ştiu dacă tristeţea este miezul ori învelişul fiecărui grăunte de-adevăr în parte. Ştiu doar că-n pieptul meu se află ceva asemeni unei pietre ce nu era acolo o clipă mai devreme.

COSÂNZEANA După trezirea aceea-nfiorată şi fuga prin pădure urşii i-au cotropit visele aproape-n fiecare noapte. Însă până s-a măritat, uitase cu desavârşire de ce şi numai mirosul de terci îi opărea limba. Are un copilaş acum, iar somnul ei întrerupt e invadat din nou de urşi - blana lor aspră şi întunecată mirosind a răşină şi ciupercă. Uneori se trezeşte cu miere în gât cu mâinile la fel de stânjenitoare ca nişte mănuşi de box cu unghiile turtite şi albe îngroşate pân’ ce devin de abanos.


114

Caiete internaþionale de poezie

Când se dă jos din pat i se pare firesc asemeni răsuflării să traverseze covorul de-a buşilea. Lumina cenuşie se prelinge prin cântece de leagăn larg urzite. Şi desluşeşte nuanţe de pudră de talc, păr umed şi izul propriului ei lapte în respiraţia lui somnoroasă. Copilaşul ei. E oare-al ei? Pare atât de distinct înfăşat în propriul sine fără cusur ca şi cum s-ar fi rostogolit printr-o fisură a timpului iar ea nu-l poate atinge.

RECOLTĂ DE LUMINĂ Octombrie e vremea pentru recolta de lumină în zile când întârziatele fărâme ale verii plutesc într-un văzduh ce clincăne ca sticla, dând muchiilor tocite ale vederii tale agerimea ca să culegi rodul întreg al licăririi şi schimbării soarelui ce se prelinge pe copaci şi iarba pârjolită, învăluind cele ştiute cu straiele uimirii. De dimineaţă am evadat pe-ascuns într-o grădină unde lumina zăcea coaptă aşteptându-mi ochii, captivă-n smoala glodului jilav – crăpând fărâma vârfurile crude de stejar în aşchii-atât de sclipitoare că-ntreaga iarnă am să mă ospătez din bogăţia asta lucitoare.


International notebook of poetry

CAND VOI PUTEA ALEGE Locuiesc într-o casă cu tavane înalte şi exersez sculptura în verdeaţă. Hotarele de tisă vor prinde rădăcini de-a lungul ulucilor din scânduri. Le voi tunde şi le voi preschimba în creneluri sub bolta de trandafiri, voi scobi ferestre mici, pătrate ca să las lumina verzuie să se reverse. Frunze noi, strălucitoare ca limetele îmi vor alinta obrazul, palmele iar bobiţele iernii îmi vor însufleţi vârfurile străvezii ale degetelor. Mă voi ghemui pe covorul afânat de muşeţel şi cimbru. Voi schiţa contururi ştiute în întuneric. Vântul va curge dinspre rău, şi va foşni prin plopii tremurători. Îl va înăbuşi pe cel ce n-a fost ales.

115


Caiete internaþionale de poezie

116

MOŞTENIRE Prin camuflajul ei de mohair degetele mele dau brusc peste un omoplat şi o coastă ieşită în afară. Os din osul ei, nimic nou. Carne din carnea ei. Dar asta-i nou: celulele stem ale vreunui făt care-şi fac loc în chiar măduva gazdei lorse reînnoiesc, an după an. Aşa că îmi transmit gândurile, impulsuri electrice de-a lungul axonilor şi dendritelor către palme şi vârfurile degetelor în pielea ei şi-apoi din ce în ce mai adânc în miezul întunecat al osului unde propriile mele celule şi celulele fraţilor mei şi celulele fratelui nostru mort demult, primul ei copil, se-nghesuie unele-ntr-altele iar eu le spun daţi-i din puterea voastră.

PÂNĂ LA LEMN Masa s-a prostit. Rânjeşte la ea, clipeşte în lumina lămpii în timp ce ea-şi duce furculiţa la gură. Au moştenit-o odată cu casa: lemn neînsufleţit statornicindu-se între ei, spinarea ei mai aproape de zid cu fiecare an pe măsură ce el îi mai adaugă mesei încă o scândură. Mahon. Îl aude cuminţindu-se visând la pădure. Uneori îl face să tacă cu damasc aşa cum o pânză învăluie în tăcere colivia unui papagal.


International notebook of poetry

117

Ţesătura alunecă pe podea, lăsând masa să-i cuprindă mâinile şi faţa în luciul ei adânc. I-a pierit pofta pentru mesele chibzuit alcătuite pe suprafaţa bine lustruită. Va paşte în pădure, cu buzele şi degetele îmbibate de mure şi ienupăr, în chip de masă doar cu stratul arămiu de frunze.

ŞI IARĂŞI De-abia aşteaptă ca ciorchinii de vârfuri crude să despice bulgăraşii de pământ să-şi măsoare drumul înspre cer, să se umfle şi să pocnească, să-şi slobozească prea plinul de lumină. Se va întinde cât e de lungă pe pământul îngheţat, şi-şi va închipui că e o ramă, îşi va încorda auzul să prindă şi cea mai neînsemnată urmă de mişcare în bobocii albi şi graşi. Mugurii de fag sunt încă ascuţiţi asemeni cuielor. Îşi întinde gâtul către cerul înnorat, cu picioarele frământând rădăcinile până când tălpile ei goale sapă tranşee. Nu mai e timp pentru odihnă. Chiar şi ciotul diform de porumbar trebuie să-şi lase crenguţele răzleţe să-nflorească.

Traducere de Ileana Botescu-Sireteanu


Caiete internaþionale de poezie

118

STELLA DAVIS -am născut şi am crescut în sudul Angliei, şi am studiat la Christ’s Hospital şi la Universitatea din Southampton. Scriu poezie din 1980, iar lucrările mele apar regulat în numeroase reviste, şi au fost citite la Radio BBC. Am publicat două cărţi, Jetul (Wanda 2001) şi Ziua Sfântului Swithhun (Friends of Winchester Cathedral 2004), iar prima mea culegere completă cu Peterloo Poets, Ultima barcă spre Avalon, va apărea în septembrie 2008. Până în 2001 m-am implicat în politică, apoi mi-am dedicat tot timpul activităţilor literare. Coordonez cercuri literare, ateliere de poezie şi cercuri de creaţie pentru adulţi şi copii; scriu poezii cu plată în funcţie de realizări (pe teme variate, de la felicitări private până la un poem pentru comemorarea celei dea 800-a aniversări a lui Beaulieu Abbey din 2004). Am lucrat ca profesor atât la Port of Southampton (2000), cât şi la Catedrala Winchester (2003). Printre premiile pentru poezie pe care le-am câştigat se numără Open University Open Poetry Competition 2001, Kickstart Poets 2003, Spire Trust 2004, Torbay Festival Open Competition 2005. M-am mutat în 2007 în West Coker, un orăşel din Somerset. M-am căsătorit cu un profesor universitar de drept, am o fată şi un băiat. Lucrez ca redactor liber profesionist, scriitor şi poet ocazional. Colaborarea mea cu poetry pf a început atunci când poetul Ian Caws, a cărui muncă o admir foarte mult, m-a recomandat lui Anne: mi s-a părut un post foarte util, şi m-am bucurat să mă alătur lor.

M


International notebook of poetry

119

RELICVE Scormonind printre oasele strămoşilor mei dau peste un vârf de săgeată, din cremene, ascuţit. Il ridic dintre două coaste: moştenirea mea ascunsă. Apăsat cu buricul degetului deschide o linie modernă de roşeaţă. Dintr-un întuneric nebănuit mânia tremura în mine. Fără suflare, mă pregătesc să ucid de parcă aş fi aşteptat asta demult, de parcă m-ar salva. Oasele se neliniştesc şi murmură. Mai târziu, când rana s-a închis, cremenea pare mică şi veche. O bag înapoi în pământ şi o las să zacă.

VÂRCOLACUL Luna e sus pe cer şi un iepure cu picioarele lungi se opreşte la marginea oraşului, foarte tăcut. Printre clădiri, se strecoară, alungă hoţii de maşini, cunoscători ai scurtăturilor şi aleilor. Picioarele noastre ating aleile licărind asemeni cremenei şi totul e acoperit de îngheţ şi praf cosmic, lumina îngheţată.


Caiete internaþionale de poezie

120

La fel de noi, cum poate e anul, sunt poveşti repetate deja despre hoţie şi dezertare, istorisiri scurte şi subtile, lungi amurguri pierdute. Răsărind cu un ţipăt de singurătate rece vârcolacul strigă durerea noastră. Plimbarea noastră nu lasă urme: ţipătul subţire al iepurelui ajunge până la noi trecând de şirul de arbori bătrâni şi de încăpăţânatul bloc turn. Cu gluga pe cap, o siluetă aleargă gâfâind pe pod, ceva e aruncat în unduioasa apă mătăsoasă; luna, oglindită, tremură şi se roteşte. Mai mult decât înspăimântaţi, ne îndreptăm atenţia asupra unui loc unde lămpile sunt aprinse şi un foc arde mereu: grăbim pasul peste pământul muşcător.

RĂTĂCIRE Timp batjocoritor. El trece printre noi deghizat în ceva obişnuit, trăsăturile lui sunt neschimbate, faptele lui nu sunt chiar ceea ce par. Iubitul tău, fratele, fiul? poate tatăl tău împodobit cu disimularea anilor, dar numărând degetele unui băieţel, verzi ca merele. Cel prea mult iubit, cel distrus, cel ce distruge speranţele şi feţele şi recoltele, a cărui nebunie cât de mică îşi are consecinţele ei, care găseşte luna înecată într-o baltă, ciopleşte iniţiale adânci în stejarul năpăstuit, aleargă în sensul invers al acelor de ceasornic în jurul a ceea ce rămâne din biserica impunătoare: el trebuie găsit înainte să putem merge mai departe.


International notebook of poetry

Străzile sunt impracticabile, crengile copacilor căzuţi au blocat benzile largi şi fără cunoştinţele lui cele mai detaliate, s-ar putea să ajungem până la râu, dar nu mai departe.

CIRCE ÎL PLÂNGE PE ODISEU Ar fi fost un mistreţ frumos, numai fildeş şi păr, împingând şi grohăind şi trecând printre rozaliii lui tovarăşi docili, mai întâi la troacă, mai întâi la scroafe, stejari dezrădăcinaţi şi porcari înspăimântători, fornăind şi călcând în picioare şi înhăţându-şi puiul. O rasă neobişnuită, un atavism, primitivi zei, licărind prin ochii lui mici şi roşii, pare aproape la fel de pierdut ca un bărbat.

PESCUIT SĂLBATIC În după-amiaza vânătorii de broaşte râioase, când frunze murmurânde din platani cădeau neajutorate în fântâna frigului, iubitul meu şi cu mine am fugit în josul bulevardului şi ne-am dus în goană spre sunetul clopotului Lutine. La prima defilare a Generalului, când lumina clară contura frumos umbra clopotniţei şi a eşafodului, camaradul meu şi cu mine ne-am predat şi am fost ţinuţi până dimineaţa separaţi şi neştiutori.

121


Caiete internaþionale de poezie

122

Când bijuteria a fost smulsă de pe capul broaştei şi pusă în coroană, când trecătorii au plâns la auzul sângeroasei poveşti spuse umbra mea şi cu mine ne-am depus mărturiile şi ne-am obişnuit cu o iarnă nehotărâtă. Jurămintele sunt din belşug trădarea trece adevărul gol ca un pahar

Traducere de Irina-Nicoleta Stama


International notebook of poetry

123

BARBARA DORDI arbara Dordi s-a născut şi a crescut în nordul Angliei. E căsătorită şi are trei copii şi cinci nepoţi. E licenţiată în studiul limbii engleze, obţinând ulterior o diplomă de masterat în compunere literară de la Universitatea din Lancaster. A predat limba engleza şi dramaturgia în şcoli şi în universităţi, înainte de a se retrage de timpuriu din domeniu, pentru a se concentra pe propriile compoziţii. Din anul 2000, este editoarea revistei de poezie Equinox, ale cărei ilustraţii color sunt realizate de către soţul ei, Russi (). A publicat două volume de poezie - “Saxoni în grădină” şi “Entre-deux”, cât şi patru pamflete, “Aerisirea dulapului”, “Mărul şi Eva”, “Eve et la pomme” şi “Prezenţe” (cu Michael Curtis). Următoarea ei colecţie “Mişcare pe loc” va fi publicată de Editura Cinammon în 2009. Din octombrie 2007, editează French Poetry Review, o revistă bianuală ce publică poezie, poveşti şi articole legate de cultura franceză. A câştigat, de asemenea, mai multe concursuri de poezie. Aparţine unui cerc literar din Kent, iar în Franţa este membră a Lumineuse - un cerc de compunere literară alcătuit din femei expatriate, dar şi a unui grup de compunere în limba franceză ce se întruneşte în apropierea Carcasson. Petrece şase luni din an în sudul Franţei, scriind şi creând sculpturi ceramice.

B

ULTIMUL RÂND Vesta pe care a croşetat-o pentru el: coatele subţiate, aproape găurite, mânecile roase, ca nişte steaguri învechite, lâna uzată cu nepăsare.


Caiete internaþionale de poezie

124

Ani de familiaritate: cusăturile întinse, ochiurile agăţate, conspirând laolaltă cu tiparul deformat să desfacă împletitura de Aran. Totuşi, haina nu se destramă, doar din cauza nasturilor: strălucitori, în ciuda anilor, uzării, nepăsării. Îi taie cu foarfeca. Unul câte unul. Capătă toţi o a doua şansă pe o nouă haină, după un nou tipar, pentru un nou el. Trecutul? La gunoi.

OARE face baie de trei ori pe zi? Oare iese cum vrea ea, orice-ar fi? Oare se dă cu fixativ? Oare e mereu elegantă fără motiv? Oare nu-i poţi ajunge la nas niciodată? Oare are sânii mici, ca de fată? Oare-şi crede cămările pline? Oare ştie mai multe ca tine? Oare-şi toacă bărbatul mărunt? Oare chiar nu-l vede plecând? Oare-şi dă seama când e sentimentală? Oare se-nroşeşte, sau e mai mereu pală? Oare ştie să înoate sau doar pluteşte pe apă? Oare şi-a lăudat fiica vreodată? Oare îngenunchează mereu pentru a se ruga? Oare chiar trăieşte aşa? Oare crede c-am putea-o iubi? Oare până la final, aşa va trăi?


International notebook of poetry

BURKA Ascunsă de ochii lumii ea e o femeie captivă privirea ei e scutită de toate lucrurile ascunse de voal. * Cel ce mă închipuie e în afară, privind înăuntru aici muştele acelea nu mă ating în interior ştiu că sunt femeie arunc praf în ochii lumii.

DE FRUPT Înfruptă-te, ia prânzul cu mine Înfruptă-te, bea ceva cu mine Înfruptă-te, uită-te la mine Înfruptă-te, vorbeşte cu mine. Mestecă vorbele Aruncă-ţi privirea Degustă vinul Ia pâinea

înfruptă-te înfruptă-te înfruptă-te înfruptă-te

Nu mă frânge, înfruptă-te.

125


Caiete internaþionale de poezie

126

DINCOLO DE RAMĂ Ceasul lui ascunde ora, lânţişorul atârnând din buzunarul de la vesta sa, în care se odihneşte degetul mare; dacă îl fixez suficient cu privirea, îşi ridică ceasul, dispare din vedere veşnicul manechin de ceară. Timpul nu i-a deteriorat părul netezit, mustaţa răsucită; Acest guler îi ţine bărbia sus de zeci de ani; sepia îl ţine în stare bună în ciuda acestor obraji palizi, ale căror oase dau o notă ascuţită chipului său suplu şi solemn. Dincolo de ramă vreme de şapte zeci şi cinci de ani, a pierdut leacul pentru boala ce l-a răpus, a pierdut războiul ce i-a ucis primul născut, a pierdut vârsta a treia. Îl vedem în unchii noştri, în fraţi, în copii. Şi în singura noastră poză, dincolo de ramă.

ÎNCREDERE ÎN BRAŢE ce leagănă nou-născutul ce-i sprijină primii paşi ce-l prind când face un salt ce-l îndrumă către şcoală ce-l duc spre servici ce-i dau libertatea de a explora ce-l ţin strâns şi-i dau drumul. Zbori în braţele


International notebook of poetry

127

ce-ţi dau puterea lor ce te împart cu ceilalţi ce te ajută să iubeşti ce te dăruiesc altora ce se bucură că ai făcut saltul că porţi o viaţă nouă în braţe.

DAME CU CARENE MARI Bessie, Beryl şi Beatrice Maud, Edith, Esther, Emily Lloyd: dame cu carene mari, înalte, cu smoală înnegrite, dame masive, greoaie, 40 de tone împlinite; astfel de barje erau văzute odat’ pe ţărmurile coastei de est, de la zori la-nserat. Ascunse sub pânze - cafenii sau albe, navigau pe canale - sărate şi dalbe; le auzeai chicotind pe când valuri treceau pe sub frumoasele pupe - viteză-şi doreau. Spre Tamisa, Medway sau Swale, cu baloturi de fân în spinare, Cu cărămizi, ciment, nisip pal încărcate din canale de aproape de mal. Pentru ape mici au fost ele create dar căpitanii şi mateloţii tindeau a le abate din golfurile înguste spre marea cea mare damele noi şi fine le sunt net inferioare.

Traducere de Eliza Ghiţulescu


Caiete internaþionale de poezie

128

PAT EARNSHAW at Earnshaw, biolog şi specialistă în dantelărie veche, a revenit la „scrisul creativ” în 1995. Antologiile ei de poezie includ: Pigeaon Grounded (Porumbelul ţintuit), 1996, Cychosis (1997), Out on a Limb (Izolare totală),1999 şi o carte de versuri albe, My Cat Vince, 2000, toate la editura Gorse. Un pamflet, The Golden Hinde (Hinde cea de aur), a fost publicat de Redbeck Press, în 2002. Un manuscris bazat pe „amintirile fetusului” şi din prima copilărie a primit premiul fundaţiei Arts Council of England şi a ajuns în semi-finala concursului Robert E.Lee and Ruth L.Wilson Poetry Book Award, 2004 (SUA). Pamfletul Povestiri gotice (Gothic Tales), a primit distincţia de recomandare a Poetry Book Society, 2005. Numeroase poezii iau fost publicate în diverse reviste. Poezia Rewound (Derulată) a fost propusă pentru premiul Forward, de Asociaţia Scriitorilor, în urma concursului de sfârşit de an al celor mai buni scriitori. O poezie, Puppet Without Strings (Marionetă fără sfori), a fost aleasă Poezia Săptămânii de The Independent on Sunday. Relaţia cu poetry pf: Am întâlnit-o pe Anne Stewart la un Festival de poezie din Deal, comitatul Kent, acum mai mulţi ani. Poetrypf era atunci în stadiul de proiect. După un an sau mai mult, Anne m-a contactat cu detalii despre site-ul pe care-l crease şi mă invita să intru şi eu. E un grup deosebit, excelent, devotat diseminării poeziei, afişând pe site aproximativ cinci versiuni pentru fiecare poezie, biografia poetului respectiv, plus diferite link-uri spre alte siteuri. Include un magazin în care sunt listate publicaţii pentru vânzare şi unde poeţii pot fi contactaţi, la nevoie. Ceea ce o face o sursă valoroasă de nume şi contacte, mai ales pentru novicii în lumea misterioasă a poeziei. Excelentă! Unică!

P


International notebook of poetry

129

UNU PLUS UNU EGAL UNU Despărţirea e o durere atât de dulce, a spus Shakespeare. Albuşul curge plângând din coaja spartă deplângând plecarea din ou. Dangătul jeleşte desprinderea de clopot, smântâna luată de pe lapte, iaurtul apos nu poate să se-nchege Norii de zăpadă sfâşiaţi îşi aruncă fulgii de gheaţă Doar moartea desparte ariciul de păduchii săi. Pisica înghite placentele negre ale pisoiaşilor, şerpoaica îşi devorează puii mai molateci copilul cu cordonul tăiat se agaţă de ţâţă iar iepurii se-ndoapă cu bălegarul nopţii. Există vreun impuls de reîntoarcere? Vaca se aşează şi rumegă a doua oară. Noi ne-agăţăm de viaţă şi nu putem zice adio.

ÇA IRA, ÇA IRA După ce ploaia s-a oprit vom lua o barcă căci eu aş putea vâsli peste lac sau am putea sta în barcă fără cârmă sau ne-ar legăna în ea pân-adormim cântecul unduit al monologului nopţii. Dar să se-nteţească vântul, stelele să fie acoperite de nori fugari, atunci ne vor ameninţa vieţile rechinii sau stâncile, aşa cum azi peştii flămânzi scot bulbuci la suprafaţa oceanului presimţind apropierea noastră.


130

Caiete internaþionale de poezie

CHIRIE PE TERMEN LIMITAT Sufletul omului e ca şi crabul-ermit Ce caută cochilii goale-n care devine stăpân, Plimbându-le ca pe nişte taxiuri Adaptându-le până la ştergerea personalităţii. Ascultă la gaura cheii, care e urechea, Străpunge craniul cu lasere-spioane, În gât caută mirosuri, gusturi, spaime, Nervii îi testează la luptă, la cedare. Noul corp al sufletului nu înţelege, Vede în contractul vremelnic chiar veşnicia, Scandalizat când vede chiriaşul mărginit În timp şi atât de grăbit să plece. Sufletul scăpat găseşte altă gazdă. Cochilia se reciclează-n univers.

DORINŢĂ DE MOARTE Te văd strivit la trecere de un accelerat, sau făcut acordeon între două maşini pe autostradă. Nava ta se pierde-n ocean, lovind un iceberg, dusă de uragan. Avionul tău eşuează pe-un vârf de munte dormitoru-ţi ia foc, acoperişul se prăbuşeşte, liftul cade patrusprezece etaje şi se face praf la subsol.


International notebook of poetry

Freud zicea că necazul excesiv, pentru posibilul deces al cuiva drag scoate la iveală dorinţa (reprimată) să murim. Şi atunci e posibil ca fructele dragostei noastre să nu fie chiar fără speranţă când e vorba de ură. Totuşi, fantezia le permite să se deschidă şi să germineze, oprind astfel dorinţa să ucidem.

VRĂJIRE Ţeasta lucie a lunii asudată oranj se iţeşte să privească printre copaci, raze cu argint viu lucesc ca o statuetă care stă-ntre ceţuri deasupra munţilor unde prin site fine din negura cerului ţâşnesc spirale, razele stelelor spre a străpunge furnirul vieţilor noastre, un roi agitat de albine fără matcă, înţepându-ne creierul, pentru vecie transmutate prin ochii copilăriei mici – stop-cadre dintr-un film văzut he-heei, ascuns în cămările secrete ale fiinţei – în timp ce în minte te duci ca neaua, în urma gândurilor, ca un vehicul în spaţiu, şi când lovesc un vertij gol îmi coboară suflarea, inima-mi bătând moale.

131


Caiete internaþionale de poezie

132

COMPLET IZOLAŢI Gâştele-s zburătăcite de vânt pe gheaţă, alunecă furioase, protestând asurzitor. Alunu-şi revarsă mătăsarii, izolaţi, Vălurind aerul cu sacii plesnind de polen. Porumbei albi gem ca ipohondrii, focile şi-au ales podarii, pisica i-a tras şarpelui una peste bot, mierlele privesc prefăcându-se îngheţate. Echipajul de râme şi-a pierdut cârmaciul, fluviul plescăie de carcasa rapidă, marinarii se răscoală şi-l îneacă pe căpitan, viermii nu au scăpare din craniul ofilit. Soarta vede tot şi zâmbind deletează Foşnetul fin al paşilor lor şovăitori.

Traducere de Mihaela Guzu


International notebook of poetry

133

KATHERINE GALLAGHER atherine Gallagher este o poetă australiană ale cărei opere sunt publicate peste tot în lume; locuieşte în Londra, din 1979. Câştigătoare în 1981 a premiului Warana, printre cărţile ei se numără: Circus Apprentice (Arc Publications, 2006), The Eye’s Circle (Rigmarole, 1974), Passengers to the City (Hale & Iremonger, 1985), Fish-rings on Water (Forest Books, 1989), Finding the Prince (Hearing Eye Pamphlet Series, 1993), o traducere după poeziile lui Jean-Jacques Celly, The Sleepwalker with Eyes of Clay (Forest Books, 1994) şi Tigers on the Silk Road (Arc Publications, 2000). În 1986, Passengers to the City a intrat pe lista scurtă a Adelaide Festival National Poetry Awards. Tigers on the Silk Road e distribuită în Australia prin Fremante Arts Centre Press/Penguin. Less Murray a scris despre Tigers on the Silk Road: “Cartea aceasta este o sămânţă maronie frumos şlefuită, iar înăuntrul ei e un arbore mare şi puternic”. Jo Shapcott: “În Tigers on the Silk Road, Katherine Gallagher scrie la cel mai înalt nivel. Poeziile sunt când duioase, când triste, întotdeauna deschise către multele peisaje emoţionale şi geografice pe care le parcurg. Multe ţări sunt vizitate şi multe sentimente încercate. Iubire pierdută, iubire câştigată, bunăstare şi instinct matern, identitate fărâmată. E o carte foarte modernă, scrierile unui călător care cercetează dislocări geografice, politice şi morale ale eului şi ale inimii.” În 2005 Vagabond Press a publicat After Kandinsky, ediţie limitată a unei serii de poezii despre tablourile lui Kandinsky, în a lor Rare Objects Series.

K


Caiete internaþionale de poezie

134

UCENICUL DE LA CIRC Le învăţ pe toate – acrobaţii, giumbuşlucuri, călăritul fără şa şi trapezul, foc dintr-o mânecă: mâna-mi e o baghetă. Îmi ţes viaţa în jurul elefanţilor ce dansează şi stropesc aerul în timp ce se întorc cu spatele la public; în jurul leilor ce nu greşesc nici un pas. Le urmez semnele, am văzut ce vor oamenii. Poneii jucăuşi îmi îndrumă paşii: eleganţă, pricepere, ca prietenii mei dansatori sfinţind locul. Merg pe sârmă, sunt sigură pe mine, mă balansez, nu mă uit în altă parte – eşti cealaltă margine a gravităţii mele. Zambile de iarnă Acoliţi roz vin să fugărească luna ianuarie – clopoţei ridaţi la gură îmi invadeaza fereastra, defilând elegant şi drept scăldaţi în parfum: ce promiteţi, sfârşitul cenuşiului? Lovită de emoţie, mă lăsaţi pregătită – prevestitori adunaţi ce purtaţi vara pe tulpinile voastre.


International notebook of poetry

135

FATA PE UN CAL GALOPÂND Capul calului înainte, nu se predă, fata stând la verticală în scări cerul negru adunând oţel. Vântul îndepărtându-i părul de pe faţă, arcuirea întunecată a goanei ei tot mai repezi – imaginea neclară a fraţilor, stând împietriţi; ea, ţinându-şi răsuflarea, moartă de frică şi zburând...

OCHIUL-NOR (i.m. C.G. d. 19.9.87) Înţepătura dintr-o zi de primavara mlădioasă prevesteşte vara. Prin fereastra ei trandafirii se împletesc lângă eucalipţi cu frunza tânără, pe când ea, prea bolnavă ca să vorbească, devine încet-încet ochiul meu dintre nori, spărtura prin care o să văd. Nimeni nu mă cunoaşte mai bine decât ea, care mi-a încercuit primul zbor. Am încercat să mă pregătesc, amintindu-mi gândirea ei enciclopedică, harul ei pentru soluţii. A mea pasăre-mamă. Am întins braţul, o ţin de mână. Ea alunecă în somn şi se trezeşte din nou pe această insulă din urmă, unde atingerea e mai importantă decât cuvintele. Face grimase, cere morfină implorând... Lumea noastră se împarte. De acum vom zbura altfel.


Caiete internaþionale de poezie

136

CATEDRALA CHARTRES Turnurile se apleacă în aer ating înăuntrul albastru al cerului cu uşurinţă o filosofie o catedrală pe cale să ridice lumea din genunchi.

ÎNDELUNGA REFACERE DUPĂ RĂZBOI Vor continua să refacă sticla în catedrale dărâmate ca să ducă mai departe ochiul şi culorile care au fost spulberate. Vor continua să refacă piatra în catedrale bombardate ca să ducă mai departe chipul şi ideea care au fost strivite. Vor continua să ducă povara catedralelor distruse chiar pe când cenuşa e suflată înapoi Umanitatea pastrându-şi credinţa în ea însăşi chiar pe când cenuşa e suflată înapoi Traducere de Alexandra Sârbu


International notebook of poetry

137

DE PAZĂ Vrei să rămân de pază la far? Bine. am să mă instalez într-un turn doar cărţile şi pisica or să-mi ţină de urât. Am să aflu cum arată marea răscolită din adâncuri, cum poartă vântul ţipetele păsărilor ca pe subţiri eşarfe unduinde. Va trebui să mă privesc drept in ochi în timp ce ma uit prin telescop, am să întâmpin tăcerea parcă ruptă în fâşii de nori. N-are să ştie nimeni cât imi e de dragă lumina ce-o aruncă vapoarele, cât tânjesc să vină încoace. Am să rămân locului, să-i învăţ pe alţii să păstreze distanţa, poate la urmă o să iubesc viaţa la malul mării. Am să ancorez aici, uitând de oraş, uitând că-i neclintit, acum c-am văzut coama valului şi l-am auzit spărgându-se.

Traducere de Petruţa-Oana Năiduţ


Caiete internaþionale de poezie

138

GABRIEL GRIFFIN upă o copilărie petrecută în Wales, Gabriel Griffin a trăit pe rând în Malta, Barcelona şi Roma, iar acum trăieşte pe o mică insulă veche, în regiunea Lacului Orta din nordul Italiei, unde mai locuieşte doar un număr restrâns de călugăriţe ce aparţin ordinului Benedictin. Aici, Gabriel a creat şi a organizat evenimente literare în regiunea Lacului Orta şi în Varallo Sesia. Printre acestea se numără concursul internaţional de poezie numit “Poezie pe lac” care are loc în fiecare primăvară şi festivalul anual de toamnă, ambele aflându-se în al optulea an de existenţă (). În fiecare an se publică o antologie de poeme alese. Ştiri despre aceste evenimente apar în publicaţia “Ghidul purpuriu al oraşului Torino şi al Piemontului”. Activitatea sa trecută cuprinde evenimente şi seminarii pe tema comunicării în cadrul comunităţii pentru Bienala de la Veneţia, prezentări şi evenimente culturale în Milano şi Umbria. Este autoarea unor tratate despre utilizarea casetelor video în comunităţi şi a unor articole despre folclor şi istorie locală. De asemenea, a fost premiată la concursurile de poezie şi publicată în reviste şi antologii în perioada 1996-2007. Anne Stewart, directorul paginilor web poetrypf, a fost de două ori prezentă la festivalul “Poezie pe lac”. În urma acestor participări, câteva dintre poemele lui Gabriel au fost publicate pe site-ul lui Anne la adresa: www.poetrypf.co.uk/gabrielgriffinpage.html.

D

DORMIND, NU JELIND Ziua morţii tale a trecut neobservată de mine. N-am aprins nici o lumânare, n-am vărsat nici o lacrimă; nici sângele nu mi-a-ngheţat în vene, nici o tresărire de departe


International notebook of poetry

139

a sufletului, nici haina pe mine nu s-a clintit, n-a tremurat, nu s-a sfâşiat. N-ai trimis nici un mesager, n-ai lăsat nici o umbră, n-ai suspinat cu răsuflarea parfumată peste părul meu încâlcit. În tăcere m-ai părăsit văduvit de amintiri, de toţi anii de care n-am avut parte, de minciunile amuzante, de lacrimi sincere; mâna ta retrasă, pe nevăzute, din a mea. Iar eu – în ciuda cărţilor mele de joc, globului de cristal, ESP-ului, pendulii (ceasul pe care mi l-ai dat cu ani în urmă) n-am simţit niciodată – nimic.

STRĂINII Adesea trec neobservaţi. Mărăcinele şi harababura anilor le-au mânjit formele bizare, dar sub boabe şi măceşe, tremuratul fierbinte al şopârlelor, un şarpe încolăcit în scobiturile lor reci, unde îşi impun indiferenţa de granit, dreptul de a fi acolo unde sunt. Să nu ne-ntoarcem acum la pantele aride, la goliciunea munţilor, la asprimea vântului. Prea greoi pentru a merge mai departe, forţa care-i călăuzise s-a disipat, s-a pierdut pe pământ străin, mata printre umbrele copacilor tremurători, totuşi fiecare particulă păstrează o amintire a feldspatului, a micăi, a cuarţului şi străluceşte când e atinsă de soare.


Caiete internaþionale de poezie

140

MADONA ÎNTUNECATă lui Pepe S-a întâmplat pe când îmi prindeam luna pe fustă, presăram stele peste voalurile întunecate, scotoceam magazinele după un prunc negru pe care să-l înfăş în mătăsuri indiene, să-l încununez cu aur. Cardinalii făceau plecăciuni pe când treceam, îngeri se adunau în potopuri de confetti, diavolul se împiedica de coada sa. Am dansat toată noaptea aia super tare. Anii au zburat precum confettiul înainte să te naşti tu. Te-am auzit ţipând de la două continente depărtare. Uite, prima noastra fotografie! Tu, în braţele mele, întunecat ca zeul soare, eu, albă ca lumina stelelor, cu luna licărindu-mi în ochi. Încă nu ştiu ce magie s-a petrecut în noaptea aia. Încă nu sunt sigur dacă a fost negru – sau alb?

VANITAS Oglinda atârnată pe un perete de oase reflectă doar un trup stins. Mă frec la ochi sperând să înviorez aceste tonuri palide şi, ajutată de farduri, înveşmântată în minciuni, aranjată şi îmbrăcată pentru a mă supune pe cât posibil palmei capricioase sau sărutului sorţii, cu toate măştile schimbătoare pe care această zi le cere. Mă acopăr cu mătase, crisalida alteia


International notebook of poetry

141

smulsă de pe spatele ei adormit, şi adaug caşmir tras de pe vreo trecătoare montană cu riscul vieţii - nu-i a mea, dar e exact ca a mea, foarte dragă, deşi nu ultra plus pentru soţia bine îmbrăcată. Totuşi pe dedesubt sunt goală precum osul pe care l-a ronţăit câinele – pe urmă, obosind, l-a abandonat. CADUCEUL Mai târziu. Răstălmăcind ce-ai spus. Banal şi totuşi – o expresie neclară, un cuvânt folosit greşit, un înţeles încă nedesluşit – desigur, bineînţeles! Nu era unul, ci două – înţelesuri, vreau să spun – un şir de cuvinte identice, ca perlele, ca ADN-ul, o dublă spirală şerpuind prin creierul meu, doi şerpi încolăciţi în jurul coloanei mele vertebrale, un caduceu cu scopuri diferite, o promisiune să fiu ales dacă… Ai plecat. Am rămas. Încercând să-mi reamintesc – cum s-a dezlegat acel mister? – pe care din ei doi să întreb, dacă unul spune adevărul, celălalt minte şi nu ştii care pe care?

NEPĂSĂTOR Ceva la care nu mă gândisem niciodată, ieşise mereu la iveală, prudent la stânci şi la buruieni şi la lucruri care mă pişcau, mă muşcau sau mi se prindeau de degetele picioarelor sau se strecurau lipicioase. Ai spus să mă rog –


Caiete internaþionale de poezie

142

să mă rog? Roagă-te. Arată respect. Lasă-ţi mâinile, nu picioarele, să salute valurile; adu mulţumiri, intră în mare ca-ntr-un templu. Hindus. Îmi pun mereu în gând să-mi amintesc, să fac cum spui tu, să mă rog – Uit! Iată-mă aici, cu picioare pentru prima dată printre picături, ud până la piele, scuturându-mă de apă, strâns în braţe de zei invizibili, jucând un joc chiar mai vechi decât ei.

HAMAMELIS VIRGINIANA Leacul şopteşte zdrenţuit, încâlcit pe spini petale de femei necununate cozi nepieptănate rochii spulberate galbene flori zboară piele vineţie ochi umflaţi vânătaie făcută de bărbat Balsamul femeii. Traducere de Elena-Florentina Enache


International notebook of poetry

143

LOUISA HOOPER ouisa Hooper s-a născut şi a crescut în Londra. A facut facultatea la Cambridge, specializându-se în literatura engleză şi şi-a dat masteratul în Creative Writing la Bath Spa. A predat engleza în Japonia şi Marea Britanie, iar acum lucrează ca editor la Londra. Scrie poezie de mai mulţi ani şi versurile ei (printre care ‘Mozaicurile de la Montreal’, ‘Legături’ şi ‘Macul galez’) figurează în a treia antologie a Şcolii de Poezie intitulată Sunt douăzeci de oameni! (Enitharmon 2007). A mai publicat şi în Tabla, Magma şi Citizen 32 (poemul ‘Cerşetorul de la metrou’ a aparut in Citizen 32, nr. 2/octombrie 2004) şi a fost unul dintre câştigătorii Concursului de poezie Barnet Open în 2001. În prezent este editor al revistei Brittle Star şi a participat în juriul pentru poezie din cadrul concursului Koestler în 2007.

L

MOZAICURILE DE LA MONTREAL Un euro introdus luminează Testamentele. În mare ştim poveştile. Uitaţi-l pe Noe ieşind din Arcă Să-i arate leului drumul. Soţia şi fiii Şi soţiile lor se îngrămădesc la geamuri, plini de îndoială. Deasupra lor, Dumnezeu stă pe globul său şi lasă apele să se separe făcând loc cerului şi pământului. În mâinile lui, creaţia pare uşoară un gest către ceea ce iubeşte. Un alt gest şi pământul este plin de păsări, iar apa de peşti. Suntem uimiţi


Caiete internaþionale de poezie

144

de detalii, penele lungi din coada păunului, barza cu picioarele şovăielnice, porumbelul, peştele, ador peştii, capetele lor întinse spre ţărm, unde stă creatorul. Deasupra uşii Eva se îndepărtează de Adam cel adormit.

CARIERA linişte, mai puţin păsările şi vorbele noastre o coloană pe jumătate dezvelită din piatră aşteaptă să fie terminată o alta stă culcată unde au lăsat-o pietrarii ce nu se vor mai întoarce

LEGĂTURI Mobilul meu mi-aminteşte de examenele la istorie, dinastia Tudorilor, mai ales de moda miniaturilor delicate, tablourile îndrăgostiţilor. Îl ţin în mână o bijuterie dreptunghiulară, argintiu cu negru (şi luciu de lac), butoanele aprinzându-se într-o lucire violetă când le apăs să te sun. Face şi poze. Încet, adun câte o poză cu fiecare dintre prietenii mei. Deşi poate cea cu tine, mâncând sushi, nu e cea mai bună, deşi mie mi se pare că semeni cu acel curtean


International notebook of poetry

languros, sprijinit de un copac, încolăcit de trandafiraşii albi căţărători. Cu măiestria lui Hilliard aş surprinde arcuirea nesigură a buzelor tale, aplecarea capului şi a ochilor.

TITLURILE DE DUMINICĂ Lasă-mă să stau aici, pe treapta din grădină, răsfoind paginile de modă, cu rochii ce anul îsta sunt galbene ca ciuboţica-cucului ce creşte printre buruieni şi iarbă. Poţi să iei celelalte pagini, cu rezultatele la fotbal şi victimele războaielor. Nu prea ştiu ce rost are să aflu toate astea. Mai târziu, îmi spui cum ciuboţica-cucului dezvăluie în grădina ta londoneză, pajiştea ce a fost odată.

CASA LUI KEATS Ploaia măruntă umple după-amiaza cu firişoare care se abat uşor pe străzile pe care poate le ştiai şi tu, pline de copaci, magnolii în floare. După-amiezele de duminică închise în ele însele, precum picăturile de apă ce se odihnesc pe frunze. Dacă poezia nu ar apărea la fel de uşor ca frunzele... Un perete, dincolo de el casa şi tăcerea; nu e nimeni aici. Înăuntru camerele sunt mici şi răzleţe; amintiri prăfuite dintr-o viaţă sfârşită – cărţile, stilourile, şuviţa de păr păstrată de sora ta – nu spun prea mult despre omul care nu a fost sigur de nici un adevăr decât cel revelat prin perceperea clară a Frumuseţii sale. Casa, dacă ar fi locuită,

145


Caiete internaþionale de poezie

146

ar avea farmecul ei, dacă ar fi jucării împrăştiate prin sufragerie, covoare pe scări, cuverturi pe pat şi dacă ferestrele s-ar deschide către gradina unde firişoarele palide de ploaie adună în ele florile, iarba şi copacii.

MACUL GALEZ Îmi arăţi doar petalele galbene, uriaşe ca nişte aripi ce se deschid la fiecare gest al vântului.

CERŞETORUL DE LA METROU Dacă ai fi pe moarte, să ne imaginăm – căci nu mă costă mai nimic – în tehnicolor, să zicem că tocmai ai fost înjunghiat, plin de sânge, roşul răzbătând prin camaşă, faţa crispată de durere şi de efortul de a rămâne întrucâtva politicos, ca să nu pari neîngrijit în chinurile morţii, să nu mă jigneşti, să nu îmi pierzi simpatia, tot mi-aş ascunde ochii în carte şi n-aş vedea decât o balanţă străveche, dezechilibrată de o mână nevăzută ce mai adaugă încă o piatră în partea stângă; apoi şocată pentru o clipă, poate mai mult că nu te ajut, repede mă pierd în încercarea de a scrie acest prim rând. Traducere de Ruxandra Buluc


International notebook of poetry

147

ANGELA KIRBY ngela Kirby s-a născut în zona rurală din Lancashire în 1932, iar acum locuieşte la Londra. A scris poezie încă din copilărie, având-o ca model pe sora ei mai mare, poeta Iris (I.M.) Birtwistle. Pe lângă faptul că a adus pe lume cinci copii, Angela Kirby a lucrat ca bucătar şef, designer de grădini interioare, şi ca scriitoare. Este autoarea a cinci cărţi despre gastronomie, grădinărit şi alte subiecte asemănătoare. Are un masterat în Limbaj, Artă şi Educaţie (Language, Art and Education) de la Universitatea din Sussex, şi un doctorat în Scriere creativă la aceeaşi universitate. Poeziile ei au apărut în multe reviste şi în câteva antologii, au fost citite la Radio BBC şi la Televiziune, iar în 1996 şi în 2001 Angela Kirby a fost numită de către BBC Wildlife Poet of the Year. A susţinut lecturi publice ale poemelor sale la Londra şi în diferite părţi ale Marii Britanii, dar şi în Spania şi Statele Unite. Shoestring Press i-a publicat prima colecţie de versuri, Mr. Irresistible (Dl. Irezistibil) în 2005, şi a scos o a doua ediţie în 2007. Următorul ei volum urmează să apară în noiembrie 2008. Datorită prieteniei cu Anne Stewart, pe care a întâlnit-o în cadrul lecturilor de poezie din Londra, Angela Kirby a intrat în legătură cu şi a beneficiat de suportul poertypf încă de la început.

A

GRAFITTI Trezită în noapte, urmăresc săgeţi ca un joc copilăresc în care cauţi victima şi te găsesc aici, în cabina asta de baie sordidă. Şaisprezece ani, încă purtând hainele de petrecere, toate negre–fusta, ciorapii, cămaşa, eşarfa, mărgelele negre ale bunicii tale, o umbră zdrenţuită, răsfrântă pe faianţa crăpată şi albă unde cineva a scris


Caiete internaþionale de poezie

148

În mă-sa de ticăloşi – întind mâna să te ating, să-ţi dau la o parte părul de pe obrajii murdari, de pe gura întredeschisă într-un O încrustat de vomă, dar mă respingi, iar aceste lacrimi negre mâzgălite pe zidul alb al feţei tale sunt tot ce ai să-mi spui.

PRE-RAFAELIT Dormise prost, visând fecioare cu păr roşcat şi piele albă, a ars apoi în focul ce fremăta în pântecele lor, a îngheţat în sloiul verde al ochilor lor arctici, s-a sculat devreme, le-a ştrangulat cu nuferi şi le-a pictat, eliberându-se.

FATA BRONZATĂ DIN TREN Fata de-alături are pielea atât de aurie încât cred c-o să se topească, o să se topească peste dorinţele fierbinţi ale tinerilor ce o înconjoară. Stau pregătiţi în costumele lor gri cu umbrelele la îndemână şi nu lasă să se observe nimic doar se foiesc puţin, şi prind priviri lascive de-a lungul mătăsoaselor ei promisiuni.


International notebook of poetry

149

DULCELE PARFUM AL PĂDUCELULUI Spui că şi luna are coarne, dar din unghiul din care privesc eu, e o sprânceană ridicată, un semn că poate am surprins-o pentru că până şi vacile par uşor mirate, ochii lor larg deschişi la încleştarea noastră, rumegând-o, zăpăcite de asemenea inepţii, se rotesc mai aproape, pe coastele lor late atârnă castaniete de balegi ce se lovesc într-un click repetat ce ne măsoară ritmul accelerant peste tot bălăbăniri de capete şi respirări greoaie, ceva dulce şi seducător în aer, transpiraţia noastră amestecându-se cu parfumul păducelului.

ZIUA DE SALARIU Ultima zi a lui mai – peste noapte grădina s-a deschis din cătină picură sevă de-a lungul gardului despărţitor macii ţâşnesc din frunzele ce-i înfăşoară îşi deschid crăpăturile roşii ale veşmântului pentru a lăsa vederii miezul lor întunecat spaţiile lor secrete, filamente de mătase verdele încreţit al sexului lor –


Caiete internaþionale de poezie

150

pretutindeni atâta generozitate – iar tu iubeşti închis în tine ca pumnul închis al unui sărac în ziua de salariu deschide-mi-te şi tu acum.

PRINTRE NEVERTEBRATE Acolo jos, cu feţele lipite de podea ne-am îmbrăţişat şi ne-am stabilit căminul familiarizându-ne cu geografia betonului, crăpăturile şi micile fisuri, ţărmul erodat al cimentului, arhipelagul urmelor lăsate de lacrimi, călătoriile nocturne ale melcilor, limacşilor şi cariilor – ne ştiam locul, şi că meritam să zacem, noapte de noapte, printre nevertebrate, că eram făcuţi unul pentru celălalt, Durerea şi cu mine.

ŞARPE ÎN IARBĂ Acum că te-ai dezbrăcat de mine atât de firesc, pulsând către o altă existenţă în pielea ta cea nouă şi mătăsoasă ochi strălucitori şi limba despicată umed de aşteptare, nu te uiţi înapoi. Sunt tot aici în întuneric, ascunsă printre frunzele de anul trecut, fragilă, subţire şi goală – câţiva solzi lipsesc dar forma ta va trăi în mine etern.


International notebook of poetry

151

TURNIR Dragă adversar, observă cu câtă grijă ţi-a fost pregătit acest drap d’or, acest veşmânt de aur, acest millesfleures din flori mărunte de câmp – picioruşul cucului, cinci degete, trifoi, dents-de-lion – şi iată-ţi adăpostul, cupola din mătase albastră, tapiserie de nori şi de frunze – dar, încă nesatisfăcut de toate acestea, întrebi unde sunt fântânile aurite prin care curge roşu vinul? Priveşte, Iubire pentru tine îmi sfâşii încheieturile arse de soare, încă o dată, pentru a nu ştiu câta oară. Traducere de Ioana Tudor

***


Caiete internaþionale de poezie

152

MARIA JASTRZEBSKA aria Jastrzebska s-a născut la Varşovia, Polonia, şi a copilărit la Londra. În prezent, locuieşte la Brighton. Scriitoare de limba engleză, este autoarea volumelor Postcards from Poland/Cărţi poştale din Polonia (Working Press), Home from home/Acasă de acasă (Flarestack) şi Syrena (Redbeck Press). A editat, în colaborare, Forum Polek, antologie bilingvă de poezie feminină poloneză, şi Poetry South Anthology (2007). Poemele şi traducerile ei au apărut în numeroase antologii şi reviste, cele mai recente fiind Images of Women/Chipuri de femei (Arrowhead), Apokalipsa 2007 (Slovenia), Brand, Chroma, Dans La Lune (Franţa), The Interpreter’s House, Frogmore Papers, Kirjailija (Finlanda), Smiths Knoll, Staple iar in curand va fi publicata de revista Atlas. În anul 2006, a fost invitată la Atelierul Internaţional de Traduceri “Barca de Aur” din Slovenia, dobândind reputaţie internaţională atât ca poetă, cât şi traducătoare. Maria Jastrzebska face parte din comitetul director al cenaclului literar The South (). Este fondatoare a cercului de artişti polonezi South Pole () şi co-directoare a cercului literar Queer Writing South. În prezent, lucrează la editarea unei antologii a noilor scriitori locali, antologie care urmează a fi publicată în august 2008. A devenit membră a poetry pf la recomandarea participanţilor la unul dintre cursurile poetei Mimi Khalvati şi a cunoscut-o pe Anne Stewart la un recital de poezie al cercului de poezie feminină Second Light, unde a citit una dintre creaţiile sale nominalizate în cadrul competiţiei organizate de acest cerc literar în anul 2007.

M


International notebook of poetry

CUŢITELE TOCITE Cuţitele tocite stau cuminţi în sertarele de lemn, înfăşurate în hârtie lucioasă. Miros a rugină, aparţin unei familii de foarfece stricate, cleşti de alamă, farfurii nelustruite şi şuruburi adunate în cutii de tablă. Ai putea să faci ordine în ele. Nu sunt deloc convingătoare. Cuţitele tocite nu mai taie linii drepte nu mai pot, însă mânerele se potrivesc perfect în mâna ta.

CINE POARTĂ PANTALONI În spatele bunei-cuviinţe liberale Arzi de dorinţa de-a afla În loc de flecăreala despre cum să ne purtăm în lume Ce vrei să-ntrebi de fapt e Cine poartă pantaloni În relaţia noastră. Am să îţi spun De vreme ce-ţi doreşti atât de mult să ştii Şi din moment ce totul este foarte simplu: Eu Şi apoi Şi ea Şi apoi din când în când Nici una Nu-i mai purtăm deloc.

153


Caiete internaþionale de poezie

154

ŞAPTEZECI ŞI CINCI LA SUTĂ* Până la taraba cu peşte proaspăt dar nu până la pizzerie şi asta într-o zi bună. Majoritatea vaselor, dar nu şi oala de supă sau ceştile de ceai. Actul 1, Actul 2, dar înapoi în pat înainte de Actul 3. Trei sferturi din calea spre orgasm şi după-aceea, ce? Şaizeci şi sapte virgulă cinci minute dintr-un meci de fotbal dar absolut nici o şansă de penalty-uri. Spărturi în cerul ca un puzzle, în care piesele albastre sunt lipsă. Pereţii văruiţi, dar nu şi pe la colţuri. Tunzi iarba de pe aproape toată peluza dar nu şi acea ultimă brazdă.

UN KILOGRAM Destui cartofi cât să faci o tocăniţă, destul puf cât să faci o pilotă. În palmă îţi sclipesc doi bani de aur. Doar un bebeluş - prematur; chiar sub greutatea singurului ei sân. Numai atât rămâne din fiinţa ta, zise ea un kilogram de cenuşă. Traducere de Elena Nistor * Medicii îşi sfătuiesc pacienţii cu sindrom de oboseală post-virală să desfăşoare numai 75% din activităţile obişnuite, după care să se odihnească.


International notebook of poetry

155

JOAN MICHELSON Prima culegere de poeme completă a lui Joan Michelson, intitulată “Towards the Heliopause” (“Spre Heliopauză”), a fost publicată de Mad Jock Publishers, Liverpool, în 2007. Volumul de poezie “Letting in the Light” (“Lasă lumina să intre”), în ediţie populară, a primit Editor’s Prize, Poetic Matrix Press, California în 2002. Poeziile lui Joan au fost publicate în peste cincizeci de reviste şi antologii din Marea Britanie şi Statele Unite. Poemul “Amen” a fost ales de către Poetul Laureate Andrew Motion pentru a primi premiul întâi în cadrul competiţiei Londonarts.co International, 2004. Poeziile sale au fost premiate sau alese pentru finalele concursurilor de poezie Strokestown International Poetry Competition din Irlanda, the Scottish International Open Poetry Competition şi Yorkshire Open Poetry Competition. Lucrările lui Joan sunt publicate în antologiile de literaură contemporană ale Consiliului Britanic, cum ar fi volumul 14 din 2006, The Best of the Bellevue Literary Review, NY, 2008 şi o Antologie de Lucrări Noi a Patru Scriitori, Loffing Matters, Tindal Street Press, Birmingham, 2007. Joan a primit numeroase burse printre care o sesiune de lectură a Societăţii de Poezie la Spitalul Whittington din Londra, o bursă a Fundaţiei Paul Hamlyn care a constat în ateliere bazate pe comunicare între membrii aceleaşi comunităţi şi bursă pentru scriitori rezidenţi la Centrul Artelor din Virginia, MacDowell Colony, Centrul Atlantic al Artelor, Fundaţia Djerassi, SUA şi Fundaţia Valparaiso, Spania. A fost Lector Cercetător până în anul 2003 şi director al departamentului de Compoziţie şi Literatură a Holocaustului la Universitatea din Wolverhampton. Lucrează ca scriitor-în-şcoli şi predă Compoziţie/Literatură la Colegiul Birkbeck, Universitatea


Caiete internaþionale de poezie

156

din Londra. Născută în Boston, Massachusetts, poeta locuieşte în prezent în Marea Britanie. Volumul Spre Heliopauză (Tindall Street Press 2007) a fost ales Cartea Anului în 2007 de către Anthony Rudolf, www.readysteadybook.com şi Cartea Lunii ca Set de Poezii în martie 2008. Există şi un CD cu lectura poeziilor în direct şi acompaniament muzical. Poemele ‘Soţia’, ‘Somnul’ şi ‘Cântec pentru somn’ au fost selectate din acest volum. Poemul ‘Soldatul’ a fost publicat în ANON trei (ed. Mike Stocks), Anon Publishing Edinburgh, 2005, iar ‘Lecciones’ în Poezia ca Limbă Străină (ed. Martin Bates),White Adder Press, Edinburgh, Scotland 1999.

SOLDATUL Aici a locuit Hartley un bătrân surd. Laş! Nu. Factor poştal britanic. A iubit şi îngropat douăzeci de câini. Avea un jurnal legat în piele. Zece a.m. Toţi sunt aici Şi totul e-n regulă. Şase p.m. Camuflaj. Fără lapte. Lanterna s-a stins. Cănd lucrurile s-au înrăutăţit, după război, soţia a murit, a zăvorât uşile şi a racordat casa.


International notebook of poetry

Ani de zile, camera de zi – dormitorul lui. Umezeală şi mucegai un val deasupra capului său.

SOŢIA Mi s-a părut că ai murit. Murisei. Şi am pornit în căutarea unei case doar pentru noi amândoi, soţia şi copilul tău. Am ajuns într-un sat construit pe stâncă înspre marea frământată şi bătută de vânturi şi-am urcat peste pietre spre vârf, şi te-am găsit acolo în viaţă, îmbujorat deschizându-mi uşa. ‘Intră.’ mi-ai spus, ‘Vino şi primeşte-mi dragostea.’ M-ai condus pe o scară în spirală într-un turn din piatră cu ochiuri de lumină. Şi s-a întunecat, prea mult ca să-ţi mai pot vedea cealaltă soţie. O auzeam însă şi îi simţeam respiraţia. ‘Deci,’ îţi spun, ‘ai o viaţă nouă.’ Apoi m-a copleşit gândul că ai găsit locul pe care-l căutam când şi eu şi tu ne împărtăşeam visele şi vorbeam. Dar tu – şi eu trebuia să fi ştiut că sufletul rătăcitor găseşte un cămin– tăcut, m-ai readus pe pământ.

157


Caiete internaþionale de poezie

158

LECCIONES Predau engleză, dar mai ales ascult; ceva învăţat în anul pierderii lui Allende. Clasa era plină de refugiaţi din Chile. Elevii aveau atâtea să-mi spună despre lumea pe care o creaseră – noua lor democraţie. Predându-le am învăţat mai ales să ascult. Pinochet şi-a trimis lacheii după Allende, ‘tovarăşul Preşedinte’ care nu a vrut să fugă. Clasa mea era arhiplină de refugiaţi din Chile. Nu spuneau ce era mai rău. I-am ajutat la parafrazare mai ales, deşi faptele urâte ale Huntei mai ieşeau la iveală. Predând în Londra, am învăţat mai ales să ascult. Am aflat că Victor Jara a căzut cântând un ultim cântec – şi asta cu ambele mâini rupte. Mi-am petrecut anul ca şi când casa mea era Chile Şi sper că Marea Britanie mă va proteja până când patria noastră va scăpa de A. Pinochet. Clasa mea era plină de refugiaţi din Chile. Predau engleză, dar mai ales ascult.

În 1973, Salvador Allende, Preşidentele statului Chile şi cântăreţul Victor Jara, au murit în timpul unei lovituri de stat pusă la cale de Generalul Augusto Pinochet.


International notebook of poetry

159

SOMNUL Eram tineri. Nu ne păsa prea mult de haine. Ai încercat şi cu alte fete înainte de a ne întâlni, dar nici una nu a trecut testul: era important cum dormeai. Cu mine, ţi-ai găsit liniştea. Atunci căsătoria care ne-a cuprins şi nu a rezistat atâtor încercări dar ne-a testat până la sfârşit a ţinut până la moarte. Şi-acum schimbată şi-nvăluită de cearceafuri, mă mut din pat în pat parcă respinsă chiar de somn. Rămân întinsă-n întuneric şi privesc; privesc o mie de lucruri nevăzute. Când se-ntoarce motanul în zori şi se-ncolăceşte, mă gândesc la noi cum dormeam odată. Abia atunci mă pot odihni.

CÂNTEC PENTRU SOMN Dorm şi te ţin de mână, te ţin de mână-n somn. Luna se strecoară printre nori; eucaliptul răsuflă. Adăpostul din grădină se înalţă, mult peste gardul viu. Şi anii se scurg, se scurg până când nu mai rămâne nici unul. Apoi ca florile pluteşte un alfabet de colb. Te ţin de mână-în somn, dorm şi te ţin de mână.

Traducere de Daniela Radu


Caiete internaþionale de poezie

160

KATRINA NAOMI Katrina Naomi e originară din Margate, dar locuieşte la Londra. De curând, a renunţat la slujba ei în domeniul drepturilor omului pentru a se dedica întru totul poeziei, precum şi masteratului de Creative and Life Writing la Goldsmiths College, Universitatea din Londra. Poeziile sale au fost publicate în mai multe reviste, printre care “Magma”, “Orbis” şi “The Interpreters House”, iar operele i-au apărut în mai multe antologii, cele mai recente fiind “Solitaire” (Templar Press), “Mint Sauce” (Cinnamon Press), şi “Goldfish”. De curând, Katrina a fost desemnată participant la Seminarul Jerwood Aldeburgh 2008, “Working Towards a First Collection”. În 2007 a fost apreciată pentru scrierile sale la Poetry Can Competition, şi a fost trecută pe lista scurtă a Templar Press Pamphlet Competition şi a Cinnamon Press Poetry Collection Competition. Îi place să-şi prezinte poeziile, şi s-a numărat printre membrii London’s Troubadour Café şi Poetry Café.

GIGANTUL Data viitoare când vei fi în tren, vezi dacă te tentează. De multe ori îmi vine să îmi las locul şi să mă ridic deasupra. Devin înaltă, şi mai înaltă, cea mai înaltă Picioarele îmi sunt masive ca ale unei madone de-ale lui Henry Moore, în timp ce merg cu paşi mari deasupra copacilor, câmpurilor, dealurilor,


International notebook of poetry

lacurilor şi munţilor. Le străbat pe toate, foşnind din fustă. Cu părul stropit de nori, umezeala se agaţă de genele mele. Cresc odată cu mersul apăsat, trecând peste mări cu un singur pas. Tu ai încercat? Şi te-ai împiedicat vreodată de stâlpii stradali?

FINO Un pocnet ca un geamăt ca o minge lovită de-o bâtă. Ţi-am scos dopul. Ulei lunecos, te lipeşti de pahar, îmi invadezi limba. Scump ca pantofii, de culoarea porumbului, a păstârnacilor, a unui măgar palid. Beau ca un înghiţitor de flăcări. Mi-ai lovit gura cu un miros de toamnă.

LA ACEA AMINTIRE Mă concentrez asupra scaunelor. Le vezi prin revistele de stil, anii ’60, te fac să asudezi, sunt de plastic şi neconfortabile. Dar se înmagazinează uşor aşezate unul peste altul.

161


Caiete internaþionale de poezie

162

Scaunul meu era portocaliu. În acea zi, mi-am înfipt unghiile uşor roase în marginile plasticului, şi îmi balansam picioarele. S-au cam oprit din balans când mi-au spus că pleci. Nu în vacanţă – pentru totdeauna. Scaunul meu era portocaliu. E şi acum culoarea mea preferată.

RIPOSTA Întotdeauna am bănuit că avea să se întâmple, la un moment dat. Aveam 17 ani când s-a adeverit. Veneam pe bicicletă spre sud, de la Carnival, când a intrat cu bicicleta lui de curse în a mea. Era alb. Păr blond şi aspru, arăta bine, drăguţ; înainte să mă lovească peste faţă şi în coaste, mi-a dat un pumn şi m-a dat jos din şa. Nu mi-am dorit niciodată să iasă aşa, să-mi rupă hainele sălbatic, să-mi smucească bluza până la gât, lovindu-mă în pectorali, făcându-mi praf nasturii de la şliţ, apucându-mă de testicule, smulgându-mi părul, tragându-mi blugii jos, jos. M-am luptat cu el cât de bine am putut, l-am muşcat rău de tot de pielea lui albă.


International notebook of poetry

163

M-a lovit din nou. Apoi s-a oprit. S-a dat jos de pe mine. A scuipat: “Să te ia dracu, oricum nu meriţi.’“ M-am hotărât să-i arăt cât de tare se înşelase.

TRENUL PERSONAL Cerneala roşie patina pe scenariu după acel telefon. Nu eram conştientă decât de nişte sunete joase făcute de vreun animal de lângă biroul meu, şi apoi oameni adunându-se, iar şefa mea uitându-se la mine. Prin munţi de aer, vorbeam, explicând cu o voce care nu era a mea. Şefa m-a luat în braţe, deşi ştiam că era împotriva conduitei impuse la locul de muncă, dar cât de bine mi-a făcut atingerea ei. M-am dus să mă aşez, iar pătrăţelele de pe covor alunecau unele după altele. Mary m-a condus la metrou. Aparatele de la intrare aveau multe braţe şi picioare. Ciudat, Mary şi-a ţinut mâna pe braţul meu, de la Brixton pana la Victoria. A cumpărat coniac pentru amândouă şi m-a condus la trenul care ducea la Margate. Am plâns mult. Doar un bărbat s-a uitat în treacăt la mine. Eram un actor dintr-un film pe care îl mai văzuse. M-am dus direct la ea. A întins mâna spre mine de acolo, de sub cearceafuri. Mi-a rostit numele. A durat 4 ani.

CÂNTECELE PĂSĂRILOR SUNT COMPUSE DIN NOTE DE IUBIRE ŞI NOTE DE PLĂCERE Nu există niciun dicţionar, aşa că stau cu un reportofon şi un caiet, apăsând butoane, ascultând şi scriind. Am învăţat făzăneasca de bază. Cu limba mierlelor şi a prihorilor e mai greu. Forma ciocului meu nu e potrivită, iar gâtu-mi e prea mare. Un prihor stă lângă mine. Nu înţeleg dacă e iubire, şi sunt îngrijorată. Cum ne-am săruta? Cred că ar fi bun cu aripile. Simt atingerea pieptului lui micuţ. Dar nu pot să-i mai ofer, nu încă, altceva decât cea mai uşoară mângâiere. Pentru că nu am cuvinte.


Caiete internaþionale de poezie

164

TAŢII MEI Unul purta un St. Christopher, celălalt un ceas, Unuia îi plăcea cricket-ul, celuilalt fotbalul, Unul conducea un Lotus, celălalt un Morris, Unul era asistent, celălalt vindea gazon, Unul citea Orwell, celălalt The Sun, Unul etala o haină de stofă, celălalt una de piele, Unul asculta trupe brass, celălalt Butlins, Unul era catolic, celălalt anglican, Unul bea bitter, celălalt bere slabă, Unul avea nuanţa părului “natural nordic” de la Clariol, celălalt era de un blond închis, Unul a plecat când aveam 7 ani, celălalt a venit când aveam 11, Unul a lovit-o pe mama, celălalt mi-a lovit câinele. Nu l-am văzut pe niciunul de ani de zile. Traducere de Alexandra Sârbu


International notebook of poetry

165

CAROLYN O’CONNELL arolyn O’Connell trăieşte în Ham, Richmond în sudul Londrei şi este membră a Second Light Network. A început să scrie poezii după ce a lucrat pentru Serviciile Civile şi pentru INRN (Institutul National Regal pentru Nevăzători). Scrierile sale au apărut în Interpreters House, Brando’s Hat, Envoi, precum şi în Airings şi au fost expuse pe website-ul BBC (printre care şi poemul ‘Copt’) şi în Transparent Words. Poeziile scrise de Carolyn au fost prezentate în broşurile create cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale a Poeziei, publicate de către John Powis pentru Serviciul Naţional de Protecţie a Victimelor în 2001 şi în 2003, cum ar fi ‘Arta aşteptării’, publicată în Envoi 140/Primăvara anului 2005 şi ‘Custodele’, publicată în A Baird Hair Day/11 aprilie 2004. Alte câteva poezii de-ale sale au fost acceptate pentru a fi incluse în Poems in the Waiting Room.

C

DUPĂ ŞABLON Cu mama i-am vizitat pe bunici: pe tatăl ei care a murit în anii treizeci, pe mama ei, o victimă a febrei lăuziei, scoţând un ultim suflu secătuit pe când trupele îi detonau podul funerar. Scaunele lor erau tivite cu marmură acoperite cu straturi de pietre din sticlă verde, ne-au aşteptat darurile florale şablonul ei purificator din an.


Caiete internaþionale de poezie

166

Ea povestea despre o copilărie nimicită, despre zilele de dinainte ca ei să se mute pe terasa înaltă ale cărei înguste lăcaşuri negre au luat înfăţişarea a treisprezece văduve sculptându-şi copiii ca pe nişte balustrade.

FATA CU VIOLONCELUL Fata cu ochi de argint îşi strânge în braţe violoncelul când cântă de parcă ar fi un copil care se reazămă de fusta ei. Reci ca o statuie dar fierbinţi în făgăduinţe corzile sale se supun degetelor ei. Părul cafeniu îi curge valuri pe umeri, ochii îi licăresc atunci când cântă, dar nu sunt aţintiţi asupra publicului, îl ţintuiesc pe bărbatul ce cântă la chitară în stânga ei.

COPT Mă părăsisei, te dusesei la culcare. Am ieşit să văd tiparul schimbat al lunii. Un nor atârna de cer. Stelele se schimbaseră, poziţiile lor nu mai erau aceleaşi. Era vremea echinoxului de toamnă, a mişcării, a coacerii fructelor, când emoţiile se alătură fructului ce urmează a fi savurat în frig până când începem să îndrăgim pomii acoperiţi cu promoroacă.


International notebook of poetry

167

DE LA 4 LA 6 ÎN BUCUREŞTI* Printre facturi şi mailuri vechi scrisoarea de la tine aşteaptă, hârtie subţire ridându-se în timp ce o iau de pe preş. Un potop de sentimente ţâşneşte din cuvinte zimţate, Probez sentimentele unui pământ odată mândru. Vezi degetele unor fete uitate jucându-se pe tine, sfios conturându-ţi realitatea, o realitate pe care au cunoscut-o numai din ecranul TV. Copilul dezgolit priveşte dintr-un cărucior împins de o soră pe vârful unui munte de deşeuri parinţii ei cotrobăie după mâncare. Haite de câini sălbatici aleargă prin ochii mei în cautare de stârvuri printre turnuri care se înalţă spre cer iar cranii ruginite plutesc în soare. De la patru la şase curge apa.

ARTA AŞTEPTĂRII Undeva în armată sunt doi bărbaţi pe care nu i-am cunoscut niciodată. Am vorbit cu ei când au sunat au întrebat de fata mea. Ea studiază arta aşteptării, după cum mama mea a studiat ştirile pentru bărbaţii ei acum mai bine de cincizeci de ani.

CUSTODELE Privitorul rotitor a zburat deasupra, Într-o biserică pustiită ardeau lumânări. Copiii stau întinşi pe pământul pe unde noi am călcat dormind sub un strat de maşini parcate. * Această poezie a avut ca sursă de inspiraţie o scrisoare pe care mi-a trimis-o fiica mea pe vremea când a petrecut o lună într-un orfelinat din România în 1995.


Caiete internaþionale de poezie

168

Ocrotiţi de eşarfa nopţii proscrişi, ei caută o scurtă slobozire, o oră preţioasă de somn furat, înainte de constantul zbor. Târâţi-vă, aceşti nevinovaţi pierd orice şansă de a mâhni cea din urmă abandonare rezistentă de către înger a braţelor Domnului.

POARTA DE PIATRĂ Era deschisă. Izbindu-se de gardul spart aspra, nămoloasa iarbă prin care macii îşi unduiseră capetele fragile toată vara. Imediat ce anul a suspinat în toamnă poarta a aşteptat ca cineva să îi acorde atenţie, ca cineva să o închidă. Era greu să o fereci, să uneşti cele două jumătăţi, să ştii că totul s-a încheiat – că cei care au venit şi au deschis-o nu mai sunt. Stă stropită cu piatră încrustată mânjind ceea ce fusese negreală lucitoare, spiralele, canelurile şi traforajul făcând să germineze rugina. Se balansează ca funia pentru ştreang într-o închidere dispreţuitoare, făcând ca piatra pe care am primit-o de la Roisin* să devină irelevantă pe pervazul de la geam, luciul apelor sale natale secând. Traducere de Florentina Yvonne Penciu * Roisin este un termen irlandez/galez pronunţat Ro/sin


International notebook of poetry

169

VICTORIA PUGH ictoria Pugh scrie despre lumea naturală – căutând peisaje terestre şi marine în concordanţă cu secretele inimii omului. A trăit în diverse zone din Wales şi Lake District. I-au plăcut locurile sălbatice… pentru o vreme; dar apoi a trebuit să accepte că este mai degrabă o persoană urbană. S-a născut la Londra şi locuieşte la Reading de douăzeci de ani. Victoria Pugh deţine titlul de M.A. în domeniul Creative Writing de la Universitatea Metropolitană Manchester. Ea a avut un mare succes la concursurile de poezie Cardiff International, Scintilla şi Blinking Eye, poeziile sale fiind de asemenea publicate în diverse reviste. Predă limba engleză la Universitatea Thames Valley. Este membră a Second Light Network. Prima ei colecţie de poezii, Mrs Marvellous, este în curs de apariţie la editura Two Rivers Press. Poezia ‘Zeul-Cârtiţă’ este inclusă în această colecţie. ‘Zeul dragostei’ a fost publicat în Scintilla, No. 11/2007; ‘Eşti ceea ce păstrezi’ în New Welsh Review 1999; ‘Faţă’ în Night Balancing (Blinking Eye, 2006).

V

ZEUL-CÂRTIŢĂ M-am grăbit, am lăsat totul, am citit biletul tău: Spunea: m-am dus să aflu despre zeul Cârtiţă. Apoi telefonul a sunat. Când am terminat de vorbit, M-am gândit la tine, plecând cu pălăria ta de safari, târându-te prin toate acele tuneluri şi apoi oprindu-te, întrebându- mă dacă te uitai unde trebuie, dacă pământul de deasupra era echivalentul cerului pentru o cârtiţă. În loc de nori, priveai spre copaci sau spre luminile semaforului.


Caiete internaþionale de poezie

170

Am citit din nou biletul, de data aceasta întorcând pagina: Spunea: m-am dus să aflu despre zeul Cârtiţă. l-am luat cu mine! Va trebui să vorbim despre asta mai târziu. Cred că tu ştii deja unde locuieşte zeul-cârtiţă. Îl priveşti în faţă. Îmi doresc ca tu să fi găsit ceva maroniu şi catifelat, încoronat de glorie.

ZEUL DRAGOSTEI Omul cu desaga cu lucruri verzi merge pe cărarea care traversează pământul. El aruncă în urma sa trifoi şi iarbă, ce vor creşte bogate şi îi vor înghiţi pantofii când el va trece prin roua ierbii. El mângâie ondularea de argint a grâului, Îndoaie şi pătrunde în arcul de spini albi în vreme ce florile îşi măresc strânsoarea; aruncă din legătura sa stele ce se prind în crengile copacilor şi devin pentru noi rai. El presară câmpurile amare Cu usturoi sălbatic sau curpen din desaga sa, cioturi rămase şi pământuri arse, multe necultivate. El dispare apoi, undeva, în josul drumului. Şi-a golit desaga de lucruri verzi.

EŞTI CEEA CE PĂSTREZI Sunt ciudaţi oamenii aceştia, priveşte în cutie, e plină de dinţi. Şi el goli cutia cu dinţi pe tot patul.


International notebook of poetry

Deschise un sertar şi îi goli conţinutul pe podea. Găsi: Un pandantiv făcut din plastic cu un rac prins în interior. Un mic sigiliu făcut din piele de focă veritabilă. O insignă care cânta un cântecel şi se lumina când îi dădea drumul. O vedere cu delfini din Knossos. O poză cu delfini de la zoo. Ceva care era foarte lipicios într-un portofel pentru monede de la bancă. Farduri uscate de la Mary Quant. O lumânare, un creion, un degetar, o cataramă. Un exemplar foarte mic din Macbeth. O felicitare pe care scria: La mulţi ani, mami. El sfâşie o pungă şi găsi înăuntru un mulaj al dinţilor cuiva. Nu aveau nimic, chiar nimic. Aruncă dinţii înspre perete. Plecară pe uşa din spate. El aruncă mănuşile mele de cauciuc pe podea.

171


Caiete internaþionale de poezie

172

FAŢĂ Stăm, încercând să ne atingem, dar nu o facem. Vreau să-ţi spun că îţi pare capul cocoţat pe gât. Bărbia arată ciudat iar faţa parcă ar putea aluneca cu totul. Că ai putea să-ţi porţi faţa ca pe un ecuson, pe haină. Ai putea să-l mişti cu sfori şi să-l faci să spună că eşti fericit. În tot acest timp, tu cel adevărat ai sta în spate, nespunând nimic, în timp ce gura ta vorbea. Şi diferenţa dintre adevăratul tu şi gura ta ar fi distanţa. perfect egală cu distanţa dintre tine şi mine. Când lumea sau eu îţi vorbim, nu observi. Îţi voi lua ecusonul şi îl voi întoarce, astfel încât să fie cu faţa spre tine. Şi de data aceasta, vei auzi. Traducere de Silvia Nicolae


International notebook of poetry

173

MAGGIE SAWKINS aggie Sawkins şi-a petrecut copilăria în sudul Angliei, în apropiere de Portsmouth. A început să compună versuri la vârsta de nouă ani şi a publicat primele poeme la 17 ani în revista literară Hampshire Poets. A lucrat o vreme ca funcţionar, după care şi-a reluat studiile, obţinând cu succes titlul de Master în Scriitură şi Creativitate. În ultimii 14 ani a predat la Colegiul South Downs de lângă Portsmouth. A participat recent la proiectul “Poetul şi Oraşul” care urmăreşte promovarea poeziei şi sensibilităţii artistice în şcolile locale. În 2004, Maggie Sawkins a devenit membru fondator al Clubului de Muzică şi Poezie Tongues & Grooves/Glasuri şi făgaşuri din orăşelul Southsea, unde locuieşte împreună cu familia. În 2003, a publicat prima plachetă de versuri, Charcot’s Pet, iar primul volum, The Zig Zag Woman, a apărut în 2007. Scriitoarea britanică Vicki Feaver descrie viziunea poetică a lui Maggie Sawkins ca fiind ‘personală şi fermecătoare – poemele sunt scrise într-o manieră îngrijită, cu imagini stranii, dar minunate şi sfâşietor de duioase’. Maggie este membră a comitetului director al cenaclului literar feminin Second Light.

M

MUŞCATA ROŞIE DE LA SALONUL DE BOLI CONTAGIOASE Ştia să moară – pământul din jurul tulpinii era atât de sterp încât nu primea apa pe care o turnam noi şi deşi, ca într-un ritual, îi îndepărtam fiecare bucheţel veştejit înainte de a avea timp să cadă, nu se vedea reînnoire –


Caiete internaþionale de poezie

174

nici chiar soarele ce-şi împingea pumnul prin fereastră nu o putea îndupleca.

ARTA DETA-RII Şi ce dacă-i singurătate? Din când în când o formă se desprinde din întunecime şi poartă după sine un nume: zmeu, cometă, cangur. Altele vor sosi fără un geamantan măcar: vina, bucuria, pasiunea, ruşinea. Sunt oaspeţi trecători, de trimis să-şi facă bagajul în braţele unei poveşti, de alungat cu un sărut.

PE SUB O PIATRĂ Frunză, nici tu nu mai ştii ce înseamnă să fii o frunză sub o piatră. Prea mult tu te-ai deprins cu greutatea ei cea rece. Fără lumină ai devenit o reţea de nervuri o umbră a unei frunze.


International notebook of poetry

175

Dar într-o bună zi va apărea un copilaş şi va arunca piatra într-o parte. Pentru o clipă vei zăcea acolo, înspăimântată de propria–ţi uşurinţă înspăimântată de ceea ce ai devenit, orbită de lumina bruscă a soarelui alb de iarnă.

TRANDAFIRUL SĂLBATIC Doar fiindcă tac ei cred că dorm – barbaţii care vin pe caii albi turbaţi şi care cred că mă pot deştepta cu un sărut. Însă aceasta este fericirea să mă prefac că dorm un somn al morţii în patul meu, dantelă şi damasc. Iubesc aceşti pereţi tăcuţi secretul răsuflării mele. Ce-i face să gândească oare că aş fi pat de roze? De ghimpi mi-e mintea plină.

Traducere de Elena Nistor


Caiete internaþionale de poezie

176

DEBORAH TYLER BENNETT eborah Tyler Bennett este unul dintre poeţii ale cărui opere fac parte din poetry pf. Primul ei volum a fost “Clark Gable în Mansfield” (Rotherham: King’s England, 2003) şi conţinea secvenţe din Paris, Irlanda şi din viaţa de familie. O compilaţie semnificativă a operelor ei a apărut în “Take Five” editată de John Lucas (Nottingham, 2003). Următorul volum ce va apărea, “Pavilion” (North East: Smokestack, 2010) va fi despre evenimente petrecute în Brighton şi despre filfizoni. A scris cărţi şi cursuri educative despre scrisul creativ, şi a fost deasemenea co-autorul unui pachet virtual de scris creativ, alături de Gillian Spraggs, pentru Muzeul Victoria şi Albert. Un pachet educativ care va apărea în curând pentru colecţia Leicestershire “Artworks” (Opere de Artă) care include poeme oficiale inspirate din operele unor artişti precum Richard Hamilton, Peter Howson şi P.J. Crook. Peste 300 de poezii şi nuvele ale sale sunt şi urmează a fi tipărite în publicaţii naţionale şi internaţionale (incluzând antologiile), iar operele ei ilustrative au început să fie publicate. Prelegeri recente/seminarii pentru Universitatea New York, la Galeria naţională din Londra , Muzeul de ştiinţă din Londra, Muzeul din Leicestershire, “The City Gallery” din Leicestershire, şi Muzeul din Nottinghamshire, “Week-end-ul de poezie Callander” din Scoţia, şi la Bistro Gâsca Zburătoare în Nottinghamshire, cu Matthew Sweeney. În momentul de faţă a început să lucreze la o secvenţă inspirată de opera “Don Juan” a Lordului Byron, provizoriu intitulată “Don Unu”. Poemul ‘Ţiganca’ a apărut în Clark Gable în Mansfield (King’s England: Rotherham, 2003) şi este dedicat surorii poetei, Rachel, iar ‘Spune-mi’ în Poetry Monthly 142/februarie 2008, editată de Martin Holroyd.

D


International notebook of poetry

177

”Condiţie excelentă” a fost prezentat ca parte a unei expoziţii de artă, ”Un bărbat ocazional” – o secţiune dintr-un alt proiect iniţiat de Muzeul Leicestershire, numit “Muza Scrisului”, reunind artişti şi scriitori. ‘Culoare impunătoare’ este un fragment din seria ”Embleme Maximale” (publicate pentru prima dată în revista Chanticleer 18/septembrie 2007, editată de Richard Livermore în Edinburgh), serie inspirată de arta pictorului maximal Duggie Fields. “Serenadă de pe pontonul vestic” face parte din seria Pavilion care va constitui al doilea volum al poetei; poemul a apărut prima dată în antologia editată de Bob Mee şi Janet Murch, The White Car/Maşina Albă (Ragged Raven Press, 2006). Sonetul “Gagicile din barul Bombay” este un fragment dintr-o secvenţă din clubul Hanbury din Brighton care a fost odată un mausoleum, apoi un bar şi apoi un club; acest poem a fost inspirat de personalitatea lui Stig Evans, pictor care a restaurat plafonul cu tematică orientală al barului. Max Miller a fost un comediant britanic al anilor ’40, care a trăit în Brighton şi era cunoscut sub denumirea de “flăcăiandrul obraznic” pentru glumele sale sugestive. “Scurtă Libaţie” a fost scrisă pentru proiectul scris şi vizual Leicestershire Artworks Artbox (Cutia de artă), pentru a însoţi colectia de Opere de artă a Muzeului din Leicestershire în şcoli. Poemul a fost inspirat de Richard Hamilton şi a apărut în Ballad of Epping And Other Poems/Baladă din Epping şi alte poeme (LCC, 2008).

ŢIGANCA Venise pe uşa din spate, vânzând agăţătoare şi talismane cu obrajii găuriţi cu ochii de stăncuţă lucind Prevesti un alt copil, sor-mea pironită în privirea ei, pumnii încleştaţi


Caiete internaþionale de poezie

178

Bătrâna fată-n casă frumoasele-i trăsături se-mpleteau, erau drumuri singuratice cu mugur de gerghin înflorit doar pentru ea Dinţi aurii, gingii gălbejite ca prospăt reînnoite luni maci şi lujeri de porumb fremătau de sub broboadă buclele-i păreau a fi înţesate de dubloni d-odinioară. Priveam cum mama cumpără elefănţei aşezaţi în picioare să târască greoi pe toalete măreţia sa îmi străfulgera sufletul cu bucurie M-aş uita mai-ndeaproape la degete inelate pe monedă la unghiile-i lustruite şi pielea-i pestriţată ca frunza de ceai De aş sta în uşa cea din spate acum ştiind că bătrânul noroc nu bate de două ori?

SPUNE-MI Curs al Tamisei, buştean fioros se-nvolburează mai aprig decât lunecă, întruchipând o fetişcană ca un val spasmodic legende locale – femeie grăbită striga: ‘ Cineva se-nceacă’, apoi înghiţită de canal… Barja mânată pe sub arcade fără a se mai ivi… martorii pomenesc de ochii scânteietori ai pasagerilor, Londonezi, obişnuiţi să dispară… să reapară Bătrân urnind Realitatea lui Starbuck, sau fantoma anului trecut? inflamaţii pe mâini şi picioare viziune eludată precum o barjă fantomatică.


International notebook of poetry

CONDIŢIE EXCELENTĂ Eşarfă albă costum dungat corsaj de mătase imprimeu îndrăzneţ… cizme stâmte paşi unduiţi înfrigurarea tinereţii Nova Conceptul de Tânar aceelaşi bar… altă fată alt an Lord John Colivia Dependent de tine stripper de la malul mării tatuaj cu trandafir Bazar Biba Vederi cu păpuşele implică cuvinte obraznice Omul-Tac iubitule număr pân’ la 10 trag cortina şi-o iau de la capăt.

CULOARE IMPUNĂTOARE Dreptunghiul ferestrei deschise Încadrează metamorfoza unui oraş, copacii strămutaţi de la crengi la frunze şi-napoi uneori sticla şi lemnul păstrează o întunecime ceţoasă Vopsea pe scândurile din podea, uşi tigrate torsuri stelate ţâşnind pe pereţi scaune redecorate cu pete oranj, ocru, roşu. Ameninţând să cadă plafoane învăluite într-o rochie de vară.

179


180

Caiete internaþionale de poezie

Mesele ar putea fi violet, dulapuri indigo intersectând linii impecabile întocmai croielii de pe Savile Row. Dive bronzate la soare ar păli în faţa gălbenşului de ou şi a cobaltului. În prezent, agua este fervoarea încăperii.

SERENADă DE PE PONTONUL VESTIC Se dă o petrecere-n noapte deasupra noastră bărbaţi lipindu-şi femei de costumele impecabile o fată surprinsă să constate ca partenerul ei mai în vârstă dansează mai bine ca puştanii, o femeie îşi imprimă urmele buzelor pe obrazul lăptos al barmanului. Deasupra noastră, pontonul mistuit sub cortina Guinness brună a serii, unde picioarele dansează târşâind pe ritm (câteva degete călcate) şi poate că suntem făcuţi pentru aceast pas apropiat mâini prinse ferm de gabardină sau spate înveşmântat în voal Poate că e marea sau şoapta sugestivă a dansatorilor În sfârşit, în sfârşit, în sfârşit… Asupra noastră rămăşiţe de ponton abandonate nopţii, fantome prinzându-se una de alta Doar marea? Sau o femeie respirând spre partenerul ei înainte de a-l săruta: ”Mi-aş dori ca noaptea asta să ţină la nesfârşit, la nesfârşit… la nesfâşit…”

GAGICILE DIN BARUL BOMBAY Kemptown 1953 Au început să se cizeleze, fuste circulare dezvăluind glezne, desuuri, chiloţei cu volănaşe culori însufleţind modelul sumar schiţat, pamponaşe


International notebook of poetry

181

fixând părul ondulat. Evidenţiind pericolul pătării din neatenţie. Pe bătrâne cămăşi picturale murdare de luciu liliachiu. Buzele lor roşii scânteind trufaşe se ţuguiau în concentrare. Fluierături de admiraţie poznaşe în jurul lor,comentarii sugestive scăpate laolată de postaş, instalator şi de băiatul de la curierat. O decizie de comun vine spre vopsire în costume de sirenă. Au tras linia şi au votat. După buget un plafon de harem dintr-un compus metalizat …Narghilele… Fumate ritmat până la istovire Max Millar şuierul unui ceainic depărtat.

SCURTĂ LIBAŢIE Băut-au aici decenii de-a rândul, pălăriile se mai pot schimba dar nu şi flecăreala de zaiafet. Aranjând-o binişor la separeu (reclădind noapte de noapte o lume pe care vocile acelea tulburate de bere o redecorează). Închin o duşcă celor absenţi, cei înstrăinaţi de pub. Gravaţi pe Guinness în alb şi negru, feţe de bere făcută acasă, luminaţi din dosul barului. Un tip stă retras, ascultând o muzică bizară, de mult sfârşit cântec îndrăgit. Ferm, singur se prea poate sa fie mort, cel în memoria cărui-nchină. Melon… Palton… Cravată desfacută. Discursuri monotone aeru-i tras din cepuri libere, iar moartea omului nostru uitată-i dispărând… Ochi îmbătaţi, ale lor spumoase valuri spărgându-se de-o-ntinsă coastă-nsingurată.

Traducere de Emilia Niculae


Caiete internaþionale de poezie

182

MERRYN WILLIAMS m studiat engleza la Universitatea din Cambridge şi am obţinut titlul de doctor în literatură cu o teză ce aborda romanele lui Thomas Hardy. Apoi, vreme de mai mulţi ani, am predat cursuri studenţilor adulţi de la Open University, însă acum îmi dedic tot timpul scrisului şi editării unei reviste literare, The Interpreter’s House (Casa Interpretului), care publică poezii şi povestiri scrise de autori obscuri sau faimoşi din toate colţurile lumii. Marile mele pasiuni sunt romancierele veterane şi poeţii Primului Război Mondial. Am publicat studii referitoare la aceştia, cât şi trei colecţii de poezii, dintre care cel mai recent, The First Wife’s Tale (Povestea primei neveste), a participat la selecţia concursului Welsh Book of the year (Cartea galeză a anului) în 2007. Locuiesc în Oxford cu soţul meu, care este fizician, şi am un băiat şi o fată.

A

URANGUTAN Aici e sârma, de-atât am habar, cuşca-i închisă; ei dispar; fereastra mai uşoară, gri închis. Prin zid aud oamenii cum răcnesc dar asta e la mile distanţă, ca-n vis. Mai vin, mai pleacă; eu nu ştiu decât că uşile-s înţepenite, n-am cum să ies. Ceilalţi nu mă privesc în ochi, dar ea mai zăboveşte-o clipă, să-mi vorbească vrea. Nu mă-ntreba de ce, gândeşte-te, te rog, la puiul meu bolnav, aud că-mi zice cu amar. Lumina fulgeră; ea îşi îngroapă, vie, adânc degetele în blana mea portocalie. Mai dă-mi răgaz o zi măcar.


International notebook of poetry

183

CHIRURGUL Nenorocitu-a stat pe masa mea juma’ de oră. Inima-i cedase dar creieru-i mai funcţiona, urzea ceva în timp ce-l îngrijeam – mi-a căzut faţa când am văzut cine era. Ştiam că, dacă se trezeşte şi pleacă de-acolo, vor muri oameni. Fireşte, pregătirea mea şi-a spus cuvântul; i-am pompat aer în plămâni; gândul acela mă şocase; am amânat întrebarea pentru o altă zi. Şi-a revenit curând, după cum ştiţi; o chestiune academică-i acum, de erudiţi. Am făcut tot ce am putut – aşa se cuvenea. Nenorocitu-a stat pe masa mea.

SÂMBĂTA ÎN ORAŞ Uneori, când lucram până târziu, cu cărţi şi hârtii de scrisori împrăştiate pe birou, mi se părea că e bizar de linişte-n clădire. Apoi îmi aminteam că e sâmbătă seara, şi, fiind un colegiu de fete, erau toate plecate. Sau stăteau în odăi întunecate, pretinzând că sunt plecate. Doar lampa mea ardea în continuare, cu indiferenţă. Pe la doişpe, stoarsă de puteri, pe când petrecerile lor erau în toi, mă prăbuşeam în pat. Mai târziu, ele se furişau pe vârfuri prin coridoare, şi închideau cu grijă uşa. Prietena mea a stat toată noaptea în oraş cu tânărul acela – ce partidă mai era! – care-a murit la douăzeci şi şapte de ani şi ceva.


184

Caiete internaþionale de poezie

EXIL LA MAREA NEAGRĂ Nu aveam nici lumină, nici ştiinţă. Existam de douăzeci de ani, precum Ovidiu, nu pe de-a-ntregul liber. În nopţile de iarnă, priveam Carul Mare, Auzeam marea rece, de oţel. Visam la bibliotecile măreţe; cărţile mele erau interzise, numele meu de-abia ştiut. Vecinii mei nu ştiau boabă de latină; mă-nvârteam Să aflu de la Roma ştirile-nvechite, ce-am pierdut. Bărbaţii se fereau de mine, l-a jignit pe Cezar şuşoteau (vină ce îndelung am ispăşit-o bocind). Împăratul e mort; corabia m-aşteaptă. Mă duc la Roma. Dar pentru cât timp?

LA FESTIVALUL LITERAR Ea-ţi dă o băutură; nu îi mulţumeşti; eşti mult prea ocupat să trăncăneşti de marele bărbat (căci e bărbat) al cărui nume doar stă ca blazon cu litere de-o şchioapă pe program. Hai, linge-i şi scuipatul, soarbe-ţi vinul clar; publicul lui îţi aparţine o frântură de zi doar. Cu coada unui ochi întunecat de-abia-i zăreşti – Sunt cititori la cozi interminabile, îi aşteaptă autograful. Cărţile tale sunt grămadă lâng-ale lui; poza ta rânjeşte de pe stand; poate-ntr-o zi tu o să urci pe tronul lui. În acest cort, aplauzele te hrănesc, şi ca vedetă creşti. Afară, însă,-n stradă, oamenii tot nu ştiu cum te numeşti.


International notebook of poetry

185

URMĂRI Gustul portocaliu de cointreau, şi bogata şi delicata savoare a ciocolatei maraschino, plus gustul amărui al acelui sherry importat special, toate rămân cu mine. Străzile reci şi ude din acel oraş părăsit unde gunoiul se revarsă din coşuri; sunt singură acolo, şi mă trezesc în gură cu un gust amar, îmi amintesc cât m-a costat să mă îndepărtez de tine, să-ţi refuz sărutul.

CÂNTECUL FEMEII NĂUCITE Nu am nici cea mai mică înţelegere pentru Lear, Othello sau Hamlet cel gură – spurcată. Shakespeare punea bărbaţii să urle – mereu bruscând câte-o femeie sau vreun servitor – eu, însă, prefer să îi anulez fără prea multă tevatură. Închide acel radio ce zbiară, dacă vrei – ce dulce e tăcerea – dar, acasă, iarăşi erupe larma. De ce nu pot aceşti eroi să fie şi ei ca alţi oameni? Să meargă şi să scape de arma lor îngrozitoare, zarva.

Traducere de Cristina Nistor


Caiete internaþionale de poezie

186

VICKY WILSON icky Wilson s-a îndrăgostit de creaţia poetică în 2003, intrând în contact cu aceasta din întâmplare, în timpul unui curs de Scriere Creativă, în urma căruia spera să devină romancieră. Poeziile sale au fost publicate în câteva reviste din UK şi recent a câştigat competiţia ‘Poetul anului 2007-2008’ pentru oraşul Canterbury în apropierea căruia locuieşte. A scris două cărţi de non-ficţiune – ‘Children’s London’ (‘Londra copiilor’), scrisă în colaborare cu Jane Lamacraft, şi ‘London Houses: a Handbook for Visitors’ (‘Casele din Londra: Ghidul vizitatorului’). De asemenea, a publicat mai multe recenzii de film pentru revista ‘Sight & Sound’. Pe lângă publicaţiile din ultimii 30 de ani, Vicky a lucrat 15 ani la Institutul de Film Britanic. La începutul anilor 90 a fost codirector şi fondator al unei publicaţii specializate în non-ficţiune feministă, iar recent, a creat o antologie de poezie pro/contra războiului în sprijinul organizaţiei Amnesty International şi a campaniei de dezarmare nucleară. Din luna aprilie 2008, se va pregăti să devină profesor la şcoala primară, specializându-se în limbi moderne. Poezia ‘În vârstă de 8 ore’ a fost publicată pentru prima dată în ‘Poetul Anului 2007’, la festivalul din Canterbury, 2007. ‘Tăgăduinţa’ a apărut în publicaţia Second Light, My Mother Threw Knives/Mama aruncă cuţite, 2006, ‘Confeti’ în revista Equinox/martie 2006.

V

VECHIUL MEU PRIETEN BEŢIV Nu mai există nici o legătură între chiuvetă şi canalul de scurgere, doar o urmă de fragmente izolate – ţevi şi şaibe, ţevi şi şaibe – înşirate pe podeaua din bucătărie.


International notebook of poetry

187

A durat două ore întregi, fără să bei nimic, ca să separi piesele, îmi povesteşti tu. Nu te atinsesei de un strop de băutură şi totuşi a durat trei ore întregi ca să desfunzi ţeava (nu te întreb care). Bineînţeles că efortul ţi-a cauzat epicondilita. Acum stai tremurând pe scaun, scrumul de la altă ţigare fumată pe jumătate arcuindu-se deasupra mesei, neîndrăznind să întrebi dacă voi aduce situaţia la normal, nereuşind să te uiţi la mine, de parcă privirile ar omorî.

ÎN VÂRSTĂ DE 8 ORE Mi-amintesc primul moment când privirile noastre s-au întâlnit la ora 3 noaptea în salonul de spital, eu stând într-o parte pe patul îngust de fier, separat printr-o folie de linoleum roşu de patul de plexiglas în care te aflai. Aş fi putut să te ating, dar în schimb ţi-am captat privirea precum o femeie care intră într-o căsătorie aranjată şi care înţelege că aceasta este pentru totdeauna. Am făcut o promisiune atunci: să iubesc, bineînţeles, dar şi mai mult să ascult şi să privesc. Ştiam că nu te puteam ţine în siguranţă înăuntru, că ar trebui să te las să înţelegi valurile de lumină, modul în care dansul buzelor creează tipare pentru a aduce un înţeles sau cum se închid pentru a atinge obrazul, sau cum se deschid pentru a atinge limba îndrăgostitului. Am vorbit, dar nu am aflat nici un răspuns în ochii tăi deschişi.


Caiete internaþionale de poezie

188

DEZGHEŢUL Faţada netedă încă străluceşte decorată cu embleme şi sloganuri, cu un zâmbet asimetric. Însă straturile de gheaţă create în interior apasă cu greutatea lor acoperişul şi zidurile pentru că acel nemernic i-a distrus dispozitivul de etanşare. Vreau să pun capăt suprasolicitării, să fierb un ibric, să încerc să-i topesc sistemul de apărare, să menţin uşa deschisă.

TĂGĂDUINŢA N-am trimis-o pe mama la azil, n-am dus niciodată cutii pline de Catherine Cooksons şi Wedgwood la magazine cu scopuri caritabile, nici nu m-am plimbat pe coridorul lung până la încăperea mică şi galbenă, cu baia unde nu mânjise pereţii şi podelele cu excremente pe care infirmierele întotdeauna le curăţau. N-am văzut-o pierzându-şi puterea de a merge, de a vorbi, de a se hrăni, de a deosebi paharul de furculiţă, de a-şi aminti vârsta şi numele. Nu am refuzat să ridic receptorul la ora două noaptea. Nu mi-am dorit niciodată să moară. N-am plâns o clipă la înmormântarea ei – şi nici vreodată de atunci.


International notebook of poetry

189

SUFLETUL ŞI MINTEA Ne-am plimbat prin Kew Gardens în ziua de după uraganul care a zguduit întreaga Londră în timp ce dormeam. Două femei, fără să ne ţinem de mână, am îmbrăţişat asfaltul, impresionate de trunchiurile copacilor doborâţi, vechi de un secol. Rădăcini rupte expuse în soarele lunii octombrie. Cu braţele încrucişate, un bărbat şi o femeie ne-au tăiat calea, ea într-o rochie înflorată şi şlapi, cu burta mare. Cuvintele tale mi-au tulburat mintea: Un copil are nevoie de un tată, nu de două mame, Rămâi pe poziţie. Nimic nu te poate convinge. Acum te-ai mutat într-un alt oraş, ai ajuns profesor de botanică, după câte îmi spui. În timp ce eu am plantat migdali dulci şi carpeni, mesteceni firavi ce dansează alături de plantele sălbatice.

CONFETI De data aceasta, un prieten ne aduce mici inimioare roşii pe al căror ritm fiica noastră dansează în toată casa. Picături strălucitoare se revarsă din frunzele de smochin, se strâng pe masă în jurul paharului cu apă de mare, pe care am adunat-o timp de zece veri, lasă urme în formă de spirală pe marginea bibliotecii. Se strecoară pe uşă alături de oaspeţii noştri, fericirea noastră depinzând de ele. Câteva zile mai târziu scuturăm un fir de apă din pilotă, luăm o mână de apă din adâncitura caldă


Caiete internaþionale de poezie

190

a canapelei, deranjăm un cuplu încolăcit în baie. Chiar şi acum mai este una care face cu ochiul dintre scândurile duşumelei din dormitor şi o alta care ne absoarbe conversaţiile din crăpătura mesei de la bucătărie şi încă una în gheata mea de grădină înfiptă mai adânc, cu fiecare pas pe care îl fac. Traducere de Simona Elisabeta Catană


International notebook of poetry

191

ELENA NISTOR CONTEMPORARY BRITISH WOMENâ&#x20AC;&#x2122;S POETRY: SECOND LIGHT NETWORK he present cultural context, commonly known as postmodernism, is dominated by challenging and thought-provoking strategies that attempt to explain and redefine the individual, especially from the perspective of (self)communication, in the sense of production and exchange of meaning(s) that explain and re-define subjectivity by dispelling the lack of personality or amorphous collectivity. The philosophies of discovering alterity in identity, and identity in alterity, can now be confirmed through the arguments of the personal logos which becomes a crucial instrument reflecting cultural differences and intellectual disputes. Particularly in the realm of poetry, the Word becomes even more active, as a specific modality of making and understanding the world, of creating and organising reality, of dissolving boundaries and limitations. Most distinctly, poetry written by women reflects a variety of discourses and ideologies, as it incorporates not only ideological diversity but also the awareness of a public of certain social, moral, ethnic, racial and sexual affiliations, and audaciously approaches an audience less divided by ambition and seeking to dispense with stereotypes. In this context, permanent self-composition generates new meanings and significances, different personal codes and systems which aim at forging a particular trend by questioning the literary canon. The refusal of obscure semi-existence and comfortable reading is obvious, not only with respect to ideas (as the feminine-feminist poetry claims areas of sensitivity still unexplored until recently), but also with the surprisingly personal

T


192

Caiete internaþionale de poezie

and coherent poetic language which dispenses with the linguistic taboos and rejects inertia and monotony. This particular aesthetic orientation originating in feminine identity has posed a serious challenge to the contemporary British cultural world by the numerous publishing houses and organisations promoting the creative sensitivity of women writers, and particularly poets, thus marking the departure from the patriarchal lyrical tradition. Among these, the Second Light Network - an informal organisation for women poets, aged around 40 and upwards - aims to promote the work of all the women artists who have chosen the Word as the main instrument of self-creation and self-definition. The enthusiastic and dedicated promoters of the Second Light Network, Myra Schneider (consultant) and Dilys Wood (co-ordinator), provide several details about their organisation. Also, two distinguished members of the Network, Kate Foley and Ruth O’Callaghan, have agreed to share their personal opinions on today’s literary world.

Myra Schneider The Second Light Network was started by Dilys Wood in 1994 after a discussion on a residential poetry course about the prejudice in the poetry world against older women poets, the fact that poetry publishing, magazine editing and reviewing in Britain was still largely in the hands of men and that women poets in general were less published and promoted than they deserved. She contacted a number of poets, one of whom was me and the this organization for women poets aged about forty and over began to function in a modest way. The Network’s aims are to promote women’s poetry in general, to put older women poets in touch with one another, help them build up confidence, develop their work technically, be more ambitious in what they write and also to find publication outlets for them. At the start membership was around fifty but


International notebook of poetry

193

this grew quite quickly and within a year Dilys Wood started publishing a twice yearly newsletter with reviews of poetry collections by women poets, news items and some poems by members. By 1996 there were over a hundred members and the Network held its first three day convention at Launde Abbey in Leicestershire. Twenty-eight poets attended and there were workshops, talks, discussions and readings. The co-facilitators were Mimi Khalvati and myself and we were very aware that many of the women attending needed to build up a greater sense of identity and confidence about their writing. Since then conventions have been held about every eighteen months. I have been a co-facilitator on each occasion and have been aware every time of the higher standard of writing, the greater confidence and increasing achivements of participants. Mimi Khalvati has been a co-facilitator a number of times and poets Pascale Petit and Anne Cluysenaar have also acted as facilitators. In 1997 Second Light started running an annual competition poetry open to women only. Each year it has been judged by a prominent woman poet and there has been an adjudication at which winning and commended poets were asked to give readings of their work. About this time I became officially consultant to the Network. By 1998 the membership had risen to two hundred. Since then Second Light has involved itself in publishing anthologies of poetry. The first of these was â&#x20AC;&#x2DC;Parentsâ&#x20AC;&#x2122; which was produced in conjunction with Enitharmon, a well established poetry press in London which publishes my work. I co-edited this book with Dilys Wood. Published in 2000, it contains poems by 114 contemporary women poets and includes work by many well known writers as well as little known and new poets. A substantial number of the contributors are Second Light members. The book includes poems about mothers, fathers and both parents. Some poems celebrate good relationships with parents, others explore complex or damaging relationships,


194

Caiete internaþionale de poezie

parents ageing and the influence of parents after their death. Some of the work focuses on parents’ lives and attitudes and there are references to World War Two and subsequent conflicts. The poems are in a variety of styles and tones: angry, loving, reflective, conversational passionate and humorous. The book has been very popular and sold well. The second publication, ‘Making Worlds’, was produced in conjunction with Headland, a small specialist press. It was coedited by the director of this press, Gladys Mary Coles, Dilys Wood and myself and published in 2003. This book has the ambitious aim of showing the imaginative power, depth and range of women’s poetry in Britain during the last ten years of the twentieth century and into the new century. It has a preface by the well known poet, Anne Stevenson, who comments that the poems reveal awareness of a ‘shared responsibility, rather than a narrow gender-consciousness or a post-modern taste for experimentation’ and this ‘gives the anthology its coherence’. She also comments that the poems reflect ‘social and cultural upheavals… illness and death... love and birth, and there is room, too, for meditation, for wit, for celebration, for irony, and, of course, for anger.’ The book includes poems by most, though not all, of the wellknown contemporary women poets. Importantly, it also includes work by writers who have some reputation but deserve to be much better known and work by many new poets with distinctive voices. The book has been very well received. Because it has not had a major publisher to promote it has not had the exposure it deserves. Last year Second Light produced its first solo publication: ‘Four Caves Of The Heart’. This is an anthology which represents the work of fourteen talented members of the Second Light Network with the intention of drawing attention to their work and maybe helping them to achieve book publication which at present is very difficult. I co-edited the anthology with poet Caroline Price and we worked with each poet we had selected to make sure that they were represented at their best. The book was


International notebook of poetry

195

published in the spring of 2004 and has had very favourable feedback. Second Light has now built up a considerable reputation. It has three hundred and fifty members and this November celebrated its tenth anniversary with four days of workshops and readings. During its ten years women have become increasingly visible on the poetry scene both because of their own poetry publications and because an increasing number of women are editors of poetry magazines and journals. Recently Second Light received a grant from the Arts Council of England. Part of this has been used for funding the festival and part of it will subsidize a new anthology, â&#x20AC;&#x2DC;Images of Womenâ&#x20AC;&#x2122;, which will be edited by Dilys Wood and myself and published by Second Light publications probably in 2006.

Dilys Wood What is the purpose of an all-women network for older women poets? There are two issues here. First, why do we focus on women only? Second, why must they be in the age-group born before 1965? The answers are simple. We aim to restore the balance and help confidence-building. SLN focusses on women who often find themselves at disadvantage or in isolation because they have never had, or lost, necessary contacts with fellowwriters. In the UK, it is only in the last 30 years that women have participated in education after the age of 16 in the same numbers as men and have achieved comparable and sometimes better grades. Some members of SLN network left school at 14/15, many have obtained higher education later in life, for example through the Open University. These aspects are symbolic of past assumptions that women are less intellectually able, destined for life-styles (child-bearing, house-work, part-time paid employment) for which it was unimportant to develop the intellect. Hopefully, younger women need less help from us


196

Caiete internaþionale de poezie

because less affected by past prejudice (though prejudice keeps raising its ugly head…) Women’s potential as creative artists was often denigrated as part of the same syndrome of stereotyping. We do not need to understand this through theory alone: many of our SLN members have found (and still find) their writing disparaged by men (and women) in their families and amongst friends. It is not easy to admit they are ‘poets’ or to explain why. There is another aspect to this. Success can surprise those more used to denigration and lead to complacency. We do not try hard enough. We may not have informed ourselves what the challenges are (this is difficult without mentors to quide us). Aspects of the current culture of poetry in the UK are conservatism and complacency (more so than in some other countries). So this re-inforces satisfaction with easy publication, easy success. As always, past prejudice may lead to underachievement. We see amongst some poets a culture of cosiness, of the amateur, of ‘anything goes’. The struggle experienced to get part of the way halts progress. Some poets in the SLN network are high achievers and part of the poetic main-stream. This is evinced by their many books, wide readership, participation in the community of poets (men and women), respect for fellow-poets world-wide, contributions to criticism and academia. This is the ideal. The opposite tendency is to read little, ignore skills and new developments, to be focussed mainly on one’s own / one’s friends’ poetry and to have low critical standards. Are some women poets more concerned with publication at any price than with putting together a scrupulously chosen selection which will work for the reader? Yes. SLN gets evidence of this each time we invite submissions or hold a poetry competition. One of our main purposes is to give women enough confidence to criticise and develop their work. In this task the majority of our members are willing and eager to co-operate. A challenge-deficit in some lives leads to the


International notebook of poetry

197

challenge-hunger SLN sees in one-day workshops and residential Launde Abbey workshop. SLN members have seen a lot of life and, though sometimes too tentative and unambitious, are basically very serious about their work. The interest in learning techniques and practising unusual poetic forms is growing. SLN uses a mentor system to raise standards.We have been lucky in involving leading women poets in this work. In our publications, workshops and readings we put less experienced poets alongside well-known writers – both gain something. Writing is a hard, lonely task, not done in groups. But, unless you are a poetic genius, you cannot operate well without contacts and external stimulus. SLN hopes to help create essentially selfsupporting networks of serious writers from their 40s to 90s, making best use of those limited years ahead.

Kate Folei “Revolution tends to be a boy’s game...”

Elena Nistor: Literary critics often differentiate between female and feminist writing. If the former is understood as limiting women’s experience, confining it to pre-established patterns of femininity such as heterosexual love, motherhood or certain conformity of behaviour, the latter is considered emancipatory and assertive. This type of literature, which I term geno-literature (an egalitarian literature by women who take a determined position, questioning and providing pertinent answers), has opened the way for a third kind of writing, gynoliterature, increasingly orientated towards self-discovery, the exploration of an inner space of female experience. Advocated as gynocriticism (the study of women as writers) by Elaine Showalter or as feminine writing by the French feminists, this kind of writing involves itself in self-transformation, seeking to revolutionize the language and to establish an authentic female literary tradition.


198

Caiete internaþionale de poezie

Is there any coherent tradition of women writing which is just rediscovered and revalued nowadays, or is it a modern alternative to old models? Kate Foley: Perhaps it lies in your ‘third way’, ie gynoliterature. You have articulated for me something that I have been groping towards, which is that geno-literature sometimes fails because of a kind of advocacy which foregrounds an important and valid political point, sometimes at the expense of the poetry that is meant to lend passion and meaning to it. I absolutely do not mean that poetry should not be political but any poet who sets out to write a political poem without first incorporating it into that inner reflective space you speak of is doomed to failure. Why? Because poetry is an organic life form where words, music and images grow out from the seed of that central core of reflection on the thing you as a poet want to communicate. So when Adrienne Rich is most successful she has clad her passion in subtlety; where it clunks a bit she hasn’t! I would need to trawl a lot more to find specific examples and I’m conscious that I’ve already been too long in answering you… but you get my drift? As for ‘female’writing, I guess the reverse is true. Unless a poem transforms the small accidents of domesticity and distils something larger from them, again from that inner, reflective space you mention, it will always be a small, decorative arts item, rather than art. Added to this, there is an additional handicap for women, in that male pre-occupations are almost always privileged so that if George Herbert uses the broom as a metaphor it will be accepted but let any woman poet do the same and she will be written off long before anyone has the chance to discover whether or not she has equivalent metaphysical insights. Is there a new coherent tradition of women writing? I think that there are perhaps encouraging shoots but after all, what we have as a given, to develop is a tradition that grew out of the male model. Was Emily Dickinson perhaps the first really radically new voice? H.D? Language and other experimental poets? Fraser, Howe, Guest? And the geno crew? And now Carson, Graham, Gluck ....but a ‚coherent tradition? Not yet, I think.


International notebook of poetry

199

EN: The reinvention of language is supposed to develop a unique, distinctly feminine, style of writing which distances itself from the traditional modes of expression. Women’s art is different from men’s, they create differently, and therefore they need a different language. Language in general is definitely a marker of identity, and the poetic language in particular is a powerful means of articulating the creative self as the metaphor, in its intellectual and emotional play, allows the transgression of the fixed symbol. Do women use different metaphors, or rather use metaphors differently? KF: But how do you reinvent language? In geno-poetics, language itself is untouched. The project seems to be to beat language into submission by the clarity and force of the argument. In experimental poetry? I haven’t grappled with it enough to be convinced that a project which must necessarily exclude readers from direct understanding is going, long-term to exert the influence it wants on the structure of language. (That may well be rather philistine of me –I am still struggling!) As for metaphor, women may use the same metaphors as men but never be understood in the same way as a man –see Herbert, above. And yes, I do think the metaphor bank for men and women is different but a more fundamental question is what happens to the metaphors we use when they are filtered through the gender filter of the reader? EN: Are there major differences between men’s poetry and women’s poetry? Do you think yould you draw a distinct line between the two, pointing out (some of) their specific features? KF: This question deserves a very full answer backed up by pertinent examples. I don’t have enough knowledge to do it off the top of my head and just at this moment I don’t have time to do the research, so I will do a tiny sketch and go on brooding in case anything useful comes out later. What is the main difference between Dickinson and Eliot? Both were linguistic and formal innovators; both dealt with


200

Caiete internaþionale de poezie

profound philosophical and religious questions; both in their different ways chronicle the landscape of loss. Dickinson, like a particularly wise and spry bird, hopped from one piercing insight to another, while Eliot, perhaps because of his male education and status, saw his poetry as a project on a grand scale which would help turn back the tide of 20th century angst. It is as if the Eliot’s, Steven’s, William’s have a sense of a sort of Divine Right which will actually change things. They are bards, goddammit! Women, who on the whole, are anchored in a world in which they realistically see their capacity for changing anything is severely limited, simply don’t have the same overweening lack of pragmatism as men. Of course there are exceptions – probably many more than I know about – but I think it remains generally true that women tend to eschew the grand canvas for the more intimate picture. What about, you may say, H.D.’s great but flawed epics; orAdrienne Rich, whose whole life and poetry are a practically seamless project? When Rich talks about ‘the kosher cellar of the heart’ from which her painfully burgeoning sense of history arises, I think she provides a clue as to where poetry written by women must go. Women, over millennia, have been forced to understand both the limitations and the transformative power of the heart’s cellar. What if they brought that wryness, emotional truth, proportionality to the big page? What if, instead of borrowing the boys’ clothes, they developed the grand ambition of anchoring their truths with wit, playfulness, tenderness and precision in the intimate spaces of that ‘cellar’? I’m getting carried away here –sorry! I just have the sense that women need to develop ambition but it mustn’t be characterised by masculine parameters. I think that I love Rilke as much as I do because he somehow ‘feminised’ –or at least ‘demasculinised’ - his ambitious projects. EN: Considering the Word (either in its written or verbal form) as the carrier, the conveyor of meaning, is it the accurate instrument that reconciles that Imaginary and the Real, or is it


International notebook of poetry

201

only an approximation to expression? Do you trust THE Word (i.e., the poetic language, the infinite meanings that poetry allows to one word within the play of words) or words in general (the common language, used in its pragmatic sense, of plain communication)? KF: Yes, I do trust the Word more than the word to deepen and three-dimensionalise even ‘plain communication.’ I trust it because it puts ambiguity and shadow in plain view. Looked at like this, there is very little in life that can qualify as ‘plain communication.’ EN: The way in which we speak or write about women and men is marked by inequality and discrimination men are treated and represented as the norm in language (the linguistic bias is mainly in favour of the representation of man, the male and the masculine), while women’s linguistic representation is always done in reference to this norm – they are subsumed under the linguistic norm which is based on, or identical to, men’s representation, leading to their invisibility (sometimes the woman, the female and the feminine are made visible only to display the difference, the deviation from the male norm). There are attempts to change this already developed code, aiming at exposing this bias, and eliminating sexist practices from language use either by replacing them with non-sexist ones or by creating new ways of expression which avoid gender bias. As women are generally excluded as meaning makers or as sources of meaning and words, what do you, as a woman and a poet (an actual creator of meaning and words), consider that is the role of women in language change: are women the guardians of the old and pure language forms, or are they agents of linguistic revolution? KF: Neither. Women are constrained by the exigencies of their own histories to find ways of using the language they have, to open up reflective space, to see and tell more. Revolution tends to be a boy’s game. Change has to be built from the cellar up. EN: How do you yourself employ language to give significance to your identity as a woman poet? But, before that, let us clarify: a woman poet, or a woman and a poet?


202

Caiete internaþionale de poezie

KF: Woman and poet and woman poet. And I honestly don’t know. I hope my identification with women comes through, despite the fact that there is rather little of the overtly ‘geno’ about my poetry. I am ambitious to transform and enlarge the personal and particular but never, I hope, without losing its particularity. EN: Are women more attracted to so-called ‘soft’ topics in literature? Are women more inclined to write love poems and children’s literature? KF: Love poems are very much a masculine prerogative. Although many women choose a personal space to operate in – often of necessity – they are not infrequently far less sentimental and more analytical than men. EN: Is gyno-literature a literature for women only? Do men read literature written by/for women? How do you think they perceive it? KF: Certainly men don’t read it, publish it, criticise it constructively enough and give it root room to make the difference in the world that it should! EN: What is, in fact, the role of poetry? What do poetry readers look for in rhymes and rhythms? KF: Crikey! That’s a large question! Poetry surely spans the primitive – rhythm, movement, sound, babble, story – and the sophisticated – ambiguity, insight, compression, form – where to stop? At its best it is something to live by. EN: When have you started considering poetry as important in your life? When have you started creating verse seriously? KF: Aged 11 – but I didn’t make the necessary leap to publication until I was in my 50’s. EN: When, and why, have you chosen to become a Second Light member? What is the meaning of this Network to you personally? KF: Some years ago -? when?- Dilys wrote and asked me to join. It’s friendly and supportive and offers opportunities to read, give workshops and publish. I like the sense of being with other women in the ambitious project of writing better poetry. I’ve been happy to see how the network’s influence has expanded and glad that it’s devoting itself to excellence rather than being a refuge or a ghetto.


International notebook of poetry

203

KATE FOLEY Kate was born in London just before the outbreak of the Second World War. She became a nurse, midwife, then a secondary school remedial teacher, before studying archaeological conservation at the Institute of Archaeology (London University). She worked as a conservator and taught conservation for many years, and for a period was Head of Conservation Studies at Lincoln College of Art and Design. Subsequently she became Director of Science and Conservation for English Heritage. She has received an honorary doctorate from de Montfort University for her work for archaeological science and her contribution to conservation education. Kate has numerous publications, readings, and awards to her name. She also has four published collections: Soft Engineering (Onlywomen Press: 1994) which was short-listed for the Aldburgh Festival prize for a best first collection; A Year Without Apricots (Blackwater Press: 1999); Laughter from the Hive (Shoestring Press: 2004) and The Silver Rembrandt (Shoestring Press, 2008). She has also published a chapbook, Night and Other Animals (Green Lantern Press 2002).


Caiete internaþionale de poezie

204

Selections from: A Year Without Apricots, Leicester: Blackwater Press, 1999 Laughter from the Hive, Beeston, Nottingham: Shoestring Press, 2004 UN AN FĂRĂ CAISE În vara anului trecut cerul lăsa să atârne mici aşchii de senin, impasto* cu orbitoare străluciri de smarald în pomul înzestrat cu creastă roşie. Caisele, lanterne blânde ale verii, se-ngrămădeau ciorchini în dărnicia banchetului din curte. În noapte le adulmecai dulceaţa înglobată, le simţeai prezenţa captivilor mici aştri-ai zilei. Praf şi pulbere uşoară în palme, îţi explodau pe limbă, răcoroase, somptuoase, exotice. Mică planetă coaptă, pe ramuri suspendată, felina noastră cea roşcată torcea pe cand tu cercetai cum fructul moale trimitea un susur mulţumit spre soare. Dar anul acesta, cerul alb clipeşte-a ploaie pe grădina de un verde sobru. Frunze tivite purpuriu stau nemişcate, lipsite de uimire. Prea multe morţi, Gerd, Eric, Jim. Şi acest mic mormânt de sub copac e asaltat de poamele necoapte ce cad la întâmplare. * impasto = (arte) aplicarea unui strat gros de vopsea pe pânză


International notebook of poetry

ZIN Dacă te descoperi devorând poezia ca pe o cutie de bomboane de ciocolată iar endorfina îţi pulsează înlăuntru, în salturi de cocaină, mai degrabă un strop de salivă ce se formează în colţul gurii tale înainte de-orice gând, amintire, mistuire, dacă iubirea îţi este împărtăşită, cu o dorinţă ce-i aşa egală şi opusă că amândoi vă ridicaţi în oasele post-piranha şi de-l înghiţi pe Dumnezeu, nu în hăinuţa Lui uşoară, de pâine algebrică, ci ca şi cum El ar fi hrană pentru munţi găunoşi, atunci ai nevoie de lexicografia tranşantă a unei alte limbi. În Olanda prin ’zin’ se înţelege mai mult decât o poftă, e un cuvânt atât de săţios încât se poate referi la dragoste dar nu la bulimie. N-aş cuteza să caut un echivalent african pentru foame, hrană sau iubire dar dacă aş putea, m-aş ruga înainte de a muri: ajută-mă să învăţ, ajută-mă să învăţ să mă hrănesc pe îndelete.

205


Caiete internaþionale de poezie

206

VIZITA LUI MARTE La început e-aproape ca o sărbătoare. În tot cartierul e lumină, mai sunt doar unele-ncăperi neluminate, figuri înceţoşate de colo-colo prin balcoane şi aşteptăm. Entuziasmul nu-i prea mare. Suntem în siguranţă ca fiinţe planetare în jurul soarelui de zi cu zi, doar tulburate când şi când de-un musafir pe care îl studiem fără ca el să se jeneze. Şi luna s-a ascuns. Sunt numai nori. Şi zvon de păsări adormite. Pisica din vecini. Sclipiri fugare de steluţe. Apoi se-arată Marte, printre nori risipiţi. Strălucitor ca zborul către Schiphol, însă mai calm, mai sigur, mai familiar, el pare că se aprinde doar pentru noi. Apoi, cu-o vîlvătaie de o clipă în care orişice culoare se aprinde şi se stinge, alunecă-ntr-o parte şi în jos iar cerul se desface ca un fermoar de purpură fierbinte. Ascunsă în dantelele de nori, şi luna se clatină şi cade îndărăt. Acum, toţi aşteptăm urmarea, nimic nu se întâmplă din ce-am putea simţi sau doar închipui, neclintiţi ca astre.


International notebook of poetry

ULTIMELE CUVINTE Mă ierţi că îmi zdrobesc inima, să fie neagră ca a ta. Rănile îţi aparţin. Ca un cer alb ar trebui să mă ascund privirii, doar aerul se află încă aici plin de pustiu şi păsări lipsă. Ţi s-ar părea nedemnă o elegie ai vrea o judecată dură să ne pecetluiască anii însemnaţi de bardă însă nimic nu poate invoca sângele nevărsat nicicând ruga nerostită niciodată.

APĂ GREA Dacă-n blândeţea ta vei mai uita câteodată că iubirea nu este singurul adevăr pe care îl cunoaştem, atunci îţi voi reaminti că tu m-ai învăţat dintâi că poveştile noastre, ca apa grea care ne curge-n vene, nu pot fi tăgăduite. Să le supravieţuim

207


Caiete internaþionale de poezie

208

de parcă pagini albe sau torente limpezi s-ar deschide, nu ne stă-n fire. E scris să le purtăm în sânge. Te văd cum mă priveşti citind şi-n nesfârşita ta blândeţe ai vrea să ştergi fila. Dar n-ai s-o faci. Tu cauţi ceva mai trainic decât iubirea şi mai neînfricat decât blândeţea. În româneşte de Elena Nistor


International notebook of poetry

209

RUTH O’CALLAGHAN ‘IN POETRY THERE IS A FASCINATING INTERPLAY OF WORDS AND MEANINGS...’ Elena Nistor: Literary critics often differentiate between female and feminist writing. If the former is understood as limiting women’s experience, confining it to pre-established patterns of femininity such as heterosexual love, motherhood or certain conformity of behaviour, the latter is considered emancipatory and assertive. This type of literature, which I term geno-literature (an egalitarian literature by women who take a determined position, questioning and providing pertinent answers), has opened the way for a third kind of writing, gynoliterature, increasingly orientated towards self-discovery, the exploration of an inner space of female experience. Advocated as gynocriticism (the study of women as writers) by Elaine Showalter or as feminine writing by the French feminists, this kind of writing involves itself in self-transformation, seeking to revolutionize the language and to establish an authentic female literary tradition. Is there any coherent tradition of women writing which is just rediscovered and revalued nowadays, or is it a modern alternative to old models? Ruth O`Callaghan: There are so many strands to consider within this question. Would it not be impertinent to say that we do not have a female literary tradition? If we embrace such a stance do we not do disservice to the female poetical line? Surely Sappho, a central figure in the prestigious school of lyric poetry which flourished on Lesbos, and whose birth is attributed to being between 630-612 BC, may be regarded as a founding member of the female literary tradition. Literature has been traditionally male dominated but the personal subject matter of


210

Caiete internaþionale de poezie

Saphho’s poems combined with her spare diction may be the beginning of that thread which leads us through to today’s women poets. If it is meant by ‘self-transformation’ that the poet is seeking to understand, to plumb depths, to question her place within the world in which they live, then surely this is common to both male and female poets. We are, to a greater or lesser degree, restricted by such factors as time, culture and material circumstances which inhibits or liberates our inter-action with the world and the way in which we, as individuals, regard and are regarded by the world. Yes, unfortunately women have had a certain position assigned to them particular to the age in which they lived, but did not men also e.g. the role of material providers? Obviously this was advantageous, enabling them to achieve a dominant position, in comparison to women, in whichever arena they chose but rather than attempting to re-invent the wheel surely it is more profitable to build upon the past, even if that past has been fashioned by men, and to endeavour to test even further the boundaries of language. EN: The reinvention of language is supposed to develop a unique, distinctly feminine, style of writing which distances itself from the traditional modes of expression. Women’s art is different from men’s, they create differently, and therefore they need a different language. Language in general is definitely a marker of identity, and the poetic language in particular is a powerful means of articulating the creative self as the metaphor, in its intellectual and emotional play, allows the transgression of the fixed symbol. Do women use different metaphors, or rather use metaphors differently? R O’C: Certainly in this age poets such as Hacker, Graham, Gluck, Sampson to name but a few, inhabit the country of poetry on an equal footing to that of men. The subject matter they explore, the manner in which they explore it does not lend itself to the traditional maternal and/or goddess view of womankind.


International notebook of poetry

211

One could cite as an example Sampson’s last two collections, The Distance Between Us, and Common Prayer. The former exposes a critical period in a love affair but there is little which may be regarded as ‘a womanly stance’ if this implies a diminutive landscape. Rather, this verse-novel examines the affair through the metaphor of exploring migration, distance and communication and involves the psychological implications of understanding what it is to have a European identity. Similarly, Common Prayer is concerned with the dark night of the soul yet here is no mere lamentation or hand wringing. Rather this is a post-Christian explorative meditation upon being as experienced in the twenty first century: a world in which there is a need to find a meaning that may be construed as religious yet is neither confined by a narrow Christianity nor is it simply a vague spiritual longing but it is a world which is definitely bereft of consolations which accompany belief. Sampson examines the metaphysical in terms of reality, of the real, visceral world perceived with a divine wonder. These are large canvases upon which the poet works and she is doing so in a linguistically adventurous manner that is travelling on a similar route to the one taken by Geoffrey Hill in his prophetic works. Hill in Speech! Speech! examines our human predicament in a language which is provocative, visionary and also humorous – he seeks to re-generate faith in language, a faith which he has lost when it concerns the veracity and power of public speech. Both Hill’s and Sampson’s metaphors are rich and complex, the concerns they address are universal. These poets are indicative of how any divisiveness between male and female poets – the historical poet and poetess mentality is being eradicated. So to return to the question Do women use different metaphors or use metaphors differently? one could say that perhaps it is more informative look at the ambition of the work which the poet is attempting. It is in this area where we see a


212

Caiete internaþionale de poezie

bolder stance taken by modern women poets than possibly in any other era. However, that is not to overlook such poems as Rosetti’s Goblin Market which, on the surface, is a fairy tell yet is open to many interpretations from a religious allegory to sexual symbolism which was quite shocking for the period. Again we must take into account the social concept, the mores attributed to the idea of a woman in the period in which the woman poet is writing. Throughout history there have been individual women who have ‘trespassed’ on the area traditionally occupied by men but from the latter half of the twentieth century onwards that there is a noticeable groundswell amongst women poets who are addressing concerns with a far larger brush than the purely domestic one. EN: Are there major differences between men’s poetry and women’s poetry? Do you think you could you draw a distinct line between the two, pointing out (some of) their specific features? Considering the Word (either in its written or verbal form) as the carrier, the conveyor of meaning, is it the accurate instrument that reconciles that Imaginary and the Real, or is it only an approximation to expression? Do you trust THE Word (i.e., the poetic language, the infinite meanings that poetry allows to one word within the play of words) or words in general (the common language, used in its pragmatic sense, of plain communication)? RO’C: As in any other form of human interaction the Word is merely an instrument which can be manipulated to the user’s own ends. Perhaps we see this in the political arena particularly and, as indicated above, poets such as Hill despair of the manner in which those who are entrusted with the governance of public life have degenerated public speech. In poetry there is a fascinating interplay of words and meanings. Some poets may be construed as being deliberately obscure, others loaded with ambiguity whilst yet others espouse clarity to the point which the poem begins to lack the tools of the


International notebook of poetry

213

craft – the music, rhythms etc. - and to degenerate into mere journalism. That is not to disrespect journalism but it is not, usually, poetry. Of course the tools the poet employs may be used to convince us of, say, relationships between ideas which do not necessarily exist. Poems shape ideas through their resonances not only through the intellect but also through the emotions Hence it is necessary for the reader to study the actual craft of poetry which will not only give an be awareness of any such ‘manipulation’ but will also enhance his or her appreciation of the poet’s skills. Close readings of poems should be a discipline that is taught from a very early age. EN: The way in which we speak or write about women and men is marked by inequality and discrimination men are treated and represented as the norm in language (the linguistic bias is mainly in favour of the representation of man, the male and the masculine), while women’s linguistic representation is always done in reference to this norm – they are subsumed under the linguistic norm which is based on, or identical to, men’s representation, leading to their invisibility (sometimes the woman, the female and the feminine are made visible only to display the difference, the deviation from the male norm). There are attempts to change this already developed code, aiming at exposing this bias, and eliminating sexist practices from language use either by replacing them with non-sexist ones or by creating new ways of expression which avoid gender bias. As women are generally excluded as meaning makers or as sources of meaning and words, what do you, as a woman and a poet (an actual creator of meaning and words), consider that is the role of women in language change: are women the guardians of the old and pure language forms, or are they agents of linguistic revolution? RO’C: Women are both guardians of the old and pure language forms as well as agents of linguistic revolutions –


214

Caiete internaþionale de poezie

should we say revolution or fosterers of linguistic development? One could formulate an argument that, as historically women have been assigned the role/accepted the role as primary caregivers to the young, therefore they have had ample opportunity to form the child’s language and therefore may be regarded, at least in part, as responsible for being “generally excluded as meaning makers or as sources of meaning and words…”. Surely revolution, although being defined as a dramatic change or even overthrow of previous ideas, yet still owes a historical debt to those same ideas. Assuming, as you assert, the linguistic norm has been created by men and is biased in their favour we would be foolish, even if it were possible, for women poets to disregard such an inheritance. If we make the actual language of past poetry redundant it impoverishes the boundaries to which we may extend language in the future. The poet should be concerned with exploring the limitations of language that we may credibly use today, from elevated rhetoric to the idiomatic. Changing the language changes the perception of the subject matter – one sees this so often in public life. One can heighten the emotion by the counterbalancing of (mainly) abstract, formal language or, conversely, the tensions which extremely ‘simple’ language may create. Is it not more profitable to accept the inheritance from the past – even if it is disagreeable to us – and concentrate on where we may take language in the future. It is only through constant experimentation that language and poetic form will remain a living force. EN: How do you yourself employ language to give significance to your identity as a woman poet? But, before that, let us clarify: a woman poet, or a woman and a poet? R O’C: Very simply I am a woman and a poet but when I write I write, hopefully, as a poet. I do not consider issues of gender although, obviously, being a woman is part of my life experience. However, I am also a Londoner, who travels, who


International notebook of poetry

215

reads, enjoys people, relationships on different levels, food etc. etc. One absorbs, either consciously or unconsciously, from every poem/book/person/incident one encounters. To untangle each thread would break the unity of experience that helps shape the poem. All of one’s life experience in some manner or other, no matter how obliquely, feeds into the poetry. Neither do I “employ language to give significance to [my] identity as a woman poet”. I employ language that is, again hopefully, the best possible to serve the poem. My first priority is to the poem .Always. EN: Are women more attracted to so-called ‘soft’ topics in literature? Are women more inclined to write love poems and children’s literature? R O’C: I think perhaps we have touched upon these answers in previous questions. Perhaps in the past women wrote upon ‘soft’ topics – although not necessarily in a ‘soft’ way - Goblin Market has already been mentioned. It depends upon the manner in which you tackle the subject rather than the subject itself. Browning’s bitter. My Last Duchess’ is essentially a love poem but it could hardly be considered ‘soft’ and neither could Plath’s ‘love’ poem Daddy. There undoubtedly have been many women who have written for children – possibly because their lives revolved more around them than in the wider political world and such writing could undoubtedly have developed through the necessity to entertain their own children. However, there have also been many men including Hans Christian Anderson, the Brothers Grimm, neither of which have presented their stories in a ‘soft’ manner. Lewis Carroll, A. A. Milne Charles Kingsley, J.M. Barrie to name a few have also subscribed to this genre as has, for example, Matthew Sweeney, an established ‘adult’ poet of today. EN: Is gyno-literature a literature for women only? Do men read literature written by/for women? How do you think they perceive it?


216

Caiete internaþionale de poezie

R O’C: Accepting the existence of ‘gyno-literature’ it would be immoderate to presume that whilst women poets have read Milton, Keats, Eliot etc. men, in general, are so closed with their own world that they would not be open to a poem written by a woman. If we attribute to men the concern to dominate the arena of literature then we must also acknowledge that for them to so do they, of necessity, must be aware of the emergence of any new directions in order to subdue any potential insurgency. So, yes, even on this base level, one would expect men to read literature by/for women. However, the majority of male poets I have encountered are open and interested and have regarded the poem in its own right rather than ascribing a gender role to it. This, in the main, holds even if it is a ‘soft’ woman’s poem – a true poet regards the manner in which the craft of poetry has been executed. EN: What is, in fact, the role of poetry? What do poetry readers look for in rhymes and rhythms? R O’C: I think it was Auden who succinctly said poetry is ‘the best possible words in the best possible order.’ The domain of poetry is human condition – commenting upon it, not in a didactic way but so that the reader may be taken to another ‘place’ to perceive a truth, to wonder at the world, to explore the limits of meaning. . And, of course, there is the music. Poetry feeds the intellect, emotions and soul.. EN: When have you started considering poetry as important in your life? When have you started creating verse seriously? R O’C: Approximately 9 years ago I dipped my toes into the poetry world but then, lacking confidence, became scared and ran away. Yet I still kept on the fringes of it, could never quite escape although I never thought of myself as a poet – not even when I began to have a few poems published in magazines. I was fortunate enough to have a patient teacher, Mimi Khalvati, who accepted the comings and goings of her students – had probably seen many fall by the wayside. Eventually, approximately 3-4


International notebook of poetry

217

years ago, I decided that I must either take the subject seriously and really concentrate on it or break free from it altogether. It was, I reasoned, rather foolish to consume time in travelling into central London, sit in a class for a couple of hours each week and then more time in travelling home only to ignore poetry until the following week. That was my reasoning but the truth was that I was frightened of this ‘thing’ that threatened to totally obsess me. I’ve now submitted. EN: When, and why, have you chosen to become a Second Light member? What is the meaning of this Network to you personally? R O’C: About 4 years ago I simply drifted into it but have since been asked to join the Committee so naturally I’m involved in running events. SL hold a week-end festival each year with workshops and where a small number of the members – about 10 -can read from their work. However, as many of these women travel large distances I decided to establish a ‘fringe’ event the day before the festival which allows every woman who attends an opportunity to read her poems. Both events offer the members the opportunity to ‘catch up’ with one another.

ABOUT RUTH O’CALLAGHAN A winner in International Poetry competitions, she hosts three poetry venues in London. She is frequently the invited guest reader at various venues both in the U.K. and Europe. A competition adjudicator, interviewer and reviewer, she has also been a reader/compere at Richmond’s Book Now Literary Festival. Ruth has been awarded a highly recommended Diploma in the Scottish International Poetry Competition and has been widely published in magazines including The London Magazine, Acumen, Ambit, Magma, and Poetry Salzburg Review as well as anthologies such as Not For The Academy, Vision and Statement


218

Caiete internaþionale de poezie

for the Prosecution. Her poems have been translated into Italian and Romanian. Also a playwright, her work has been presented at the Finborough, Oval House, Soho, and Old Red Lion theatres. Plays include: Struck (Finborough) Say (Soho ) The Phoenix Award, One Rice Krispy at a Time, The Park and Boxes (Old Red Lion). Co-writer of The Myth Project (Oval House). Ruth has had rehearsed readings of her full length plays Them, Trench and Scrabble under the auspices of London Live, HAWG and Player-Playwrights as well as shorter pieces. At present, she is working on Fifty - a film.

Selections from: Carnival (with Anne Stewart), poetry p f, 2004 Speaking English, Five Leaves, 2007 Where Acid Has Etched, bluechrome, 2007 Top of Form Bottom of Form Carnavalul Nerăbdător să-nceapă toboşarul atinge-uşor tamburul iar sunetul pluteşte prin damf de untdelemn şi ceapă ce-nvăluie trotuarele întinse unde fragile grinzi din lemn de plută


International notebook of poetry

219

ce susţin balauri de hârtie, nailon şi mătase, se înalţă cu fiecare boare de zefir, când sus, când jos ca înălţarea şi căderea bumbacului subţire sub aşternuturi apretate în nemişcarea unei odăi cu slab opaiţ unde abia simţită cadenţa răsuflării ei, netulburate, mai răzleţeşte cîte-un fir de păr deasupra buzei care-a sărutat nisipul din rana din genunchi, care a supt acul de albină din degete ce caută acum încheietura mâinii ce nu se-mpotriveşte dar simte doar fiorul fără grabă al carnavalului ce trece. PORTOCALA Dacă, atunci când vei coji această portocală, îi vei simţi coaja grunjoasă, de parcă ar fi căzut de nicăieri în calea unui purcel nesăţios care tot râmă sub soarele Valenciei doar pentru-a fi salvată de încântătoarea Senora Carreras zorind din cuhnia răcoroasă, împodobită cu tarhon,


220

Caiete internaþionale de poezie

în timp ce gălbenele, şofran de om sărac, orezu-l colorează iar pătrunjelul fin tocat aromează huevos* din farfuriile ce-aşteaptă să se-ntoarcă fiii de la via unde strugurii aproape că se crapă şi-s vineţii ca vinele de pe viţelul ce-l are abuela** Catalina Tomas, când îşi urmează caprele pe aceeaşi cărare abruptă spre trecătoarea pe care-a apărat-o într-un război care n-a fost nicicând civil dar care i-a dăruit bordeiul pe care ea acum îl denumeşte casă şi ai cărui ziduri se cutremură în dangăt de Angelus din turnul Sfintei Maria Magdalena pe prispa căruia sălăşluieste umbra la care se ascund drumeţii, să scoată din desagi pufoşi brânzeturi ce sărută cerul gurii, şi-aţâţă limba precum Consuela Hernandez când îl zeflemisea pe Miguel Patria pe când Ramon Torrente, pe o piatră unde dormitau şopârle, privea-n extazul geloziei la gura ei întredeschisă, la roşul limbii mijind tăioasă printre dinti ca zăpada de pe Sierra şi apărată de buzele ce se despart în hohotul clocotitor care răsună din vale-n vale, la care îi răspund chipuri bronzate de fii ai altor maici, fiece mână întinsă ca să atingă deplinătatea cupei să nu se verse vinul în timp ce cruce-şi fac, se cer iertaţi, îşi înşeuază caii şi pleacă în galop oprind doar cât să apuce o pânză de bumbac, nu ţesătura aspră pe care ar dărui-o la mame sau surori, ci fir aşa de uşor, de strălucit, aşa portocaliu că dacă ai aşeza pe ea coaja pe care ai curăţat-o nici nu s-ar mai vedea – atunci adu-ţi aminte de Consuela Hernandez că s-a iubit cu mulţi bărbaţi dar numai Jose Carreras a purtat-o în cupa palmei sale. * (Sp.) ouă ** (Sp.) bunică


International notebook of poetry

CAISE erau puţine-n anul acela însă ardeii jalapeño se rostogoleau din coşuri de răchită, se împrăştiau pe dalele de marmură ale bucătăriilor din centrul oraşului unde alergau gândacii sau zăceau alături de fasolea cea ridată în vasul de ceramică din peninsula Yucatan: Paco aşeza bucăţile pe tejghea, cumpărătorii alegeau, scoţând grămezi întregi – tequila micşorase diferenţa dintre lacrimă şi ploaie. O revărsare de ardei timpurii stătea în aşteptare să-ntâmpine lavraci vărgaţi* scăldaţi în sudoarea mării pe care Ramos îi mai aducea în lipsa de orhidee

VORBE DE APĂ (i.m. Dr. David Kelly) Care poet nu scrie cu vorbe de apă distilate din aer în întunecimea apăsătoare a nopţii în care umbre de aripi lovesc fiecare gând născut în minte, cu aceeaşi iscusinţă cu care scamatorul le face, le desface, le aruncă?

* specie de peşte (Morone saxatilis)

221


Caiete internaþionale de poezie

222

Care amant nu foloseşte vorbe să stârnească amorul, cu fiecare gest care întreţine şarada doar până când se stinge pasiunea iar izgonirea rece îşi arată crudul chip? Dacă poeţii şi amanţii sunt atât de dedicaţi iar vorbele ca buruieni se leagănă pe paturi de nămol prinzând captivi pe nepoftiţi, atunci acei atât de talentaţi încât se pot juca cu teama pot să lase adevărul nerostit şi să refuze socoteala nenumăraţilor plecaţi. MODURI DE A ARĂTA DUREREA Probabil că ar trebui să ne-arătăm durerea ca elefanţii ţinând osemintele strămoşilor noştri aproape sub cerul liber unde stropul de lumină ce cade printre arbori suprinde foşnetul de frunze dinaintea ploii şi guruitul mut al porumbeilor din umbra unde şerpuieşte râul sau să privim din neaua luminată după stele palide


International notebook of poetry

223

pe cer de iarnă ce se aruncă dincolo de ceea ce se ştie cum gheaţa crapă-n muribunda cădere-a nopţii sau cum elefanţi păşesc uimiţi de albeaţă Lumină

Os.

***

The author would like to express her deepest gratitude to: - Myra Schneider, for her warm friendship and constant encouragement; - Dilys Wood, for her committed involvement in the Second Light Network; - Kate Foley and Ruth O’Callaghan, for their kind cooperation and obliging permission to include, and translate, the selection of their poems in this article.


224

Caiete internaþionale de poezie

ELENA NISTOR WALKING THE HIGH-WIRE Ruth Fainlight. Autorul la rampă/Author! Author! Traducere şi prefaţă de Lidia Vianu. Literatura contemporană în traducere/Contemporary literature in translation, Coordonatorul colecţiei: Lidia Vianu, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2007 Mimi Khalvati. Poeta din zid/The Poet in the Wall. Traducere şi prefaţă de Lidia Vianu. Literatura contemporană în traducere/Contemporary literature in translation, Coordonatorul colecţiei: Lidia Vianu, Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2007 Although less known in Romania, the feminine-feminist poetic phenomenon in today’s UK makes itself ever more conspicuous via its disposition to deconstruct and reconstruct the canon by promoting a gynocentric aesthetics originating in feminine identity. The revolutionary ideas and innovative linguistic architecture proposed by the feminine-feminist poetic discourse create a new authority illustrated, among others, by Ruth Fainlight and Mimi Khalvati – two original and easily recognisable lyrical voices in the present day poetic universe. Two remarkable destinies, different in experience and creativity, yet united in their passion for poetry and attachment to London’s particular urban universe. Ruth Fainlight was born in New York City (1931) but has lived in England since the age of 15. She was educated in the United States and England where she studied for two years at the Birmingham and Brighton Colleges of Arts and Crafts. Her vast bibliography includes: A Forecast, A Fable (pamphlet) (1958); Cages (1966); To See the Matter Clearly (1968); All Citizens Are


International notebook of poetry

225

Soldiers (adaptation with Alan Sillitoe of ‘Fuente Ovejuna’/Lope de Vega) (1969); Daylife and Nightlife: Stories (1971); Penguin Modern Stories (contributor) (1971); Poems (with Ted Hughes and Alan Sillitoe) (1971); The Region’s Violence (1973); TwentyOne Poems (1973); Another Full Moon (1976); Two Fire Poems (1977); The Function of Tears (1979); Sibyls and Others (1980); Two Wind Poems (1980); Climates (1983); Fifteen to Infinity (1983); Navigations/Sophia de Mello Breyner Andresen (translator) (1983); Marine Rose: Selected Poems/Sophia de Mello Breyner Andresen (translator) (1986); Selected Poems (1987); Three Poems (limited edition) (1988); The Knot (1990); This Time of Year (1993); Dr Clock’s Last Case and Other Stories (1994); Selected Poems (1995); Sugar-Paper Blue (1997); Burning Wire (2002). Ruth Fainlight also published translations from the Portuguese of the poetry of Sophia de Mello Breyner Andresen, and wrote three libretti: The Dancer Hotoke (1991), a chamber opera with music by Erika Fox, performed as part of the Royal Opera’s Garden Venture in 1991 and shortlisted for the Laurence Olivier Award for Outstanding Achievement in Opera; The European History (based on Fainlight’s poem of the same title, 1993), commissioned by the Royal Opera House; and Mad Dogs and Englishmen, commissioned by Channel 4 Television for the series ‘War Cries’ in 1995. She was also poetry editor of the journal European Judaism. For her impressive activity, she received the following prizes and awards: Laurence Olivier Award for Outstanding Achievement in Opera (1992), shortlisted for The Dancer Hotoke; Cholmondeley Award 1994; Whitbread Poetry Award (1997), shortlisted for Sugar-Paper Blue. Mimi Khalvati was born in Iran (1944), grew up on the Isle of Wight, and was educated in Switzerland at the University of Neuchâtel, and in London at the Drama Centre and the School of African and Oriental Studies. She worked as an actor and director in both the UK and Iran, founding Matrix, a women’s


226

Caiete internaþionale de poezie

experimental theatre group, and co-founding Theatre in Exile. She is founder of The Poetry School and was the Coordinator from 1997–2004, at present being a core tutor for the School. Mimi Khalvati runs poetry workshops and courses in London; she also taught Creative Writing at universities and colleges in the US and England. She made her literary debut in 1985, with I Know a Place, followed by Persian Miniatures/A Belfast Kiss (1990), In White Ink (1991), Mirrorwork (1995) – for which she received the Arts Council Writers’ Award, Entries on Light (1997), Selected Poems (2000), The Chine (2002). After a long break, she published The Meanest Flower (2007), a Poetry Book Society Recommendation. She also co-edited two anthologies of new writing: Tying the Song: A First Anthology from the Poetry School 1997-2000, with Pascale Petit (2000); Entering the Tapestry: A Second Anthology from the Poetry School, with Graham Fawcett (2003). Mimi Khalvati was poet in Residence at the Royal Mail as part of the Poetry Society’s Poetry Places scheme, and currently holds a Royal Literary Fund Fellowship at City University. She participates in numerous readings at the Voice Box at the South Bank Centre in London, the Poetry Society, and at festivals in Britain and mainland Europe. If Ruth Fainlight’s poems are marked by her belief in the feminine identity expressed through verse, asserting and supporting the role of the contemporary woman poet as a visionary and a prophet, encapsulating instances of life and their concealed meanings, as well as her devotion to ‘home’ and commitment to tradition, Mimi Khalvati is easily identifiable by her unique feelings of rootlessness and estrangement doubled by a dramatic attempt to reconciliate two parallel worlds. However, both for Fainlight and Khalvati, poetry is a life style summoned to solve the crisis of self-representation through a complex process of identity formation based on the Word. By exploring symbolic paradigms of existence, the personal artistic codes of the two poets reveal dramatic identities resulting from


International notebook of poetry

227

similarities and differences. The rhetoric of their natural and personal values rejects the absence of communication, creating communion, compatibility, and the sense of a universal identity. This common identity, far from homogeneous, favours the expression of singular particularities. And here is where Lidia Vianu comes to open a different perspective to the understanding of the multifarious contemporary spirit – and spirituality – by the daring enterprise of translating the English poetic phrase into Romanian, thus uniting two languages whose structures are quite frequently unrivalled in their unconventionality. Translating Ruth Fainlight’s poems is, as Lidia Vianu admits, ‘an athlete’s job’ for ‘If your equivalents cannot sail on her emotions – which are like the iceberg that struck the Titanic: no one suspects them till is far too late – the poem sinks. [...] Translating, in the case of her poetry, is a constant surprise.’ True, since Fainlight’s poems are ‘lessons of intensity’. And Lidia Vianu finds the proper synonym to convey the poet’s stories: the Romanian version is unvarnished: it discloses feelings and beliefs, a creed and destiny – the destiny of a poet of ‘strictly vertical morals and a totally uncompromising sense of values and relationships’. As Ruth Fainlight concedes, in the interview that concludes the collection, ‘Poetry is the expression of strong feeling, of course – but the medium for this expression is language, words, and the more skill and experience the artist has in the use of the chosen medium, the better she is able to express and convey the inspiration which motivates her.’ Strong feelings expresses Mimi Khalvati, too – similar sensibility, but different in the articulation of emotions, as her poems encapsulate ‘the mystery and the quivering fears of Persian fairy-tales’. Nevertheless, her deep femininity find the perfect correspondence in Lidia Vianu’s version of the lyrics reminiscent of old Romanian folk legends, such as Master Manole, the builder who bricked his own wife alive into the finest church he built. Possibly, says Lidia Vianu, because Mimi


228

Caiete internaþionale de poezie

Khalvati herself is ‘the poet in the wall, because this volume is all about herself, in the ambiguous, discreet, tragic way that only European poetry can accommodate.’ The postface is replaced by Lidia Vianu’s interviews with the two poets where both provide some clues to decipher their lives and creation (the English version of the interviews can be found on www.lidiavianu.scriptmania.com). In her translations, Lidia Vianu selects the proper language and words, and has the skill and experience to render the specific lyrical tone of Ruth Fainlight and Mimi Khalvati – two prominent voices of the contemporary women’s poetry in the UK – in hopefully the first of the volumes published in the ‘Contemporary literature in translation’ series. The two collections stand as the actual proof that poetry is indeed translatable – although this bold attempt equals ‘walking the high-wire’, as Lidia Vianu herself confessed at the launch hosted by the British Council, Bucharest, on 2 November 2007. To translate is to obey strict principles in order to avoid errors or abuses that unfortunately often result in a highly rhetorical text. Lidia Vianu succeeds in resisting the temptation to divert from the original text (either by simple paraphrase or by excessive personal interpretation) in her undertaking to transplant two creative sensibilities from their original realm into a cultural context located on the other extreme of the European continent. For she highly cherishes the Word, and rejects its distortion – and, implicitly, the manipulation of the reader. Through the art of translation which she subtly masters as a bridge between cultures and civilisations, collective and individual histories, Lidia Vianu avoids the trap of interpretive abuse and stays true to the authors’ intentions: the poems are filtered through the translator’s own honest and respectful sensitivity (as herself is a verse-makers, even if occasionally), and the result is a reading which the poetry lovers will find more than pleasant.


International notebook of poetry

229

The two collections are completed by the illustrations of VIC (Cristina Ioana Vianu). Delimiting the introductory comment from the Romanian version of the poems and the interview, the images showing couples in various position picture the need to impart: hands stretched out towards one another, figures back to back in a sort of suspension as if trying to find the best means of communication – and finding it later on, in a splendid metaphor of the science and art of translation: two silhouettes walking one after another, in a balanced sequence (as if walking on an invisible high-wire). The core metaphor of VIC’s illustrations is the steady mutual acquaintance and understanding through choreography of emotions culminating in a dance that establishes a bridge between cultures. Visually dense and emotionally uplifting, they convey the translator’s epiphanies experienced during the trials and tribulations of transposing one meaning into an equally significant substance.


230

Caiete internaþionale de poezie

BRÂNDUŞA RĂILEANU RUTH FAINLIGHT SAU AUTORITATEA SPAŢIULUI POETIC Deşi născută în America, Ruth Fainlight (1931), stabilită de mulţi ani în Anglia, a fost şi rămâne o prezenţă distinctă în lirica engleză. Creaţia ei a păstrat mereu, de-a lungul anilor, farmecul unei sensibilităţi de marcată originalitate. Egală cu sine în fiecare din ipostazele sub care s-a prezentat publicului, fie că era vorba despre propriile-i cărţi de poezie şi proză scurtă, de traduceri din lirica europeană sau de librete pentru Royal Opera House, Ruth Fainlight a lăsat în conştiinţa cititorilor imaginea unei eminente personalităţi. Reconstituirea, fie şi sumară, a acestei biografii spirituale nu se poate face fără a aminti singulara împletire a preocupărilor sale literare. Trebuie să menţionăm de la început că Ruth Fainlight, poetă şi traducătoare de poezie, este autoarea mai multor volume de versuri (Cages – 1966, To See the Matter Clearly – 1968, The Region’s Violence – 1973, Another Full Moon – 1976, Sibyls and Others – 1980, Fifteen to Infinity – 1983, Selected Poems – 1987, The Knot – 1990, Climates – 1983, This Time of Year – 1994, Selected Poems – 1995, Sugar-Paper Blue – 1997, Burning Wire – 2002) şi proză (Daylife and Nightlife – 1971, Dr. Clock’s Last Case – 1994) a unor remarcabile ediţii bibliofile (Sibyls – 1991 cu gravuri în lemn de Leonard Baskin, Pomegranate – 1997 cu gravuri în mezzotinta de Judith Rotchild, Leaves / Feuilles – 1998 ediţie bilingvă cu gravuri în mezzotinta de Judith Rothchild, Feathers – 2002 cu gravuri în mezzotinta de Judith Rothchild, Sheba şi Solomon – 2002, cu gravuri de Ana Maria Pacheco).


International notebook of poetry

231

Parcurgându-i volumele asişti parcă la o continuă transsubstanţiere, la o preschimbare neîncetată a faptelor de viată concrete în noua substanţă a poemelor. Compuse cu inteligenţă şi fineţe, poemele ei pun în evidenţă o lume reală şi fantastică în acelaşi timp, o lume în care subiectivitatea sentimentului se supune gândului. Regăsim în ele accente de confesiune, o nostalgie a locurilor străbătute, un umor discret, un echilibru menţinut cu mijloace artistice între joc şi semnificaţia lui psihologică sau socială. Este o poezie al cărei farmec a stat şi stă în rostirea simplă a lucrurilor, în lirismul discret dincolo de care răzbate o viziune limpede, luminoasă. “Sunt convinsă, afirma Ruth Fainlight într-un recent interviu acordat prof. univ. dr. Lidia Vianu, că un poet chiar dacă alege un subiect care pare a fi departe de orice implicare personală, punctul de vedere şi unghiul sub care abordează acest subiect, alegerea metaforelor etc etc, toate sunt determinate de istoria individuală a acelui poet . In orice caz nici un scriitor nu spune vreodată “adevărul” pur şi simplu. Eu întotdeauna am sacrificat acurateţea detaliilor concrete în favoarea ritmului sau asonanţei .” Poemele reunite într-una dintre cărţile recente – Selected poems, 1995 – evocă o realitate spiritualizată. Regăsim aici accente de confesiune întretăiată, personală pe care le recunoaştem şi în poemele sale în proză sau în felul în care-şi alege traducerile din franceză (Jean Joubert) sau portugheză (Sophia de Mello Breyner); acelaşi sentiment parcă sceptic şi tocmai de aceea împins până la naivitate; acelaşi amestec de participare şi de surâzătoare superioritate. «Pentru mine intensitatea emoţională este un alt nume al inspiraţiei » mărturiseşte Ruth Fainlight. Cu eleganţă şi sobrietate, poemele ei izvorăsc din pasiunea de a împărtăşi rezultatul unor experienţe cu desăvârşire proprii. Intr-un poem intitulat «Vertical» Ruth Fainlight se autodefineşte: “Evreică. Femeie. Poetă» şi explică în acelaşi


232

Caiete internaþionale de poezie

context al confesiunilor la care ne refeream: « Sunt femeie – deci tot ceea ce scriu este scris de o femeie . Nu există cale de a evita acest lucru, nu-l pot eluda! Ar fi la fel de imposibil ca şi faptul de a nega că sunt evreică. Stiu exact ceea ce spun când scriu: «Evreică. Femeie. Poetă.» iar acum ştiu că nu doar ca poet ci şi ca fiinţă spirituală exist « dincolo de / sub / deasupra genului » [beyond / below / above gender]. Lidia Vianu lansează, în interviul susmenţionat, ideea unui jurnal pe care poemele scrise de Ruth Fainlight l-ar putea alcătui. Privite din această perspectivă poeme din ciclurile Cages (1966), Another Full Moon (1976) sau The Knot (1990) pot fi integrate într-un jurnal imaginar în care autoanaliza se relevă a fi plină de interes. In poeme precum «Equinox», «Dinner-table Conversation», «Walking», «My Position in the History of the Twentieth Century», «Japanese Syllabics», Ruth Fainlight şi-a aflat un spaţiu dominat de via, omeneasca mişcare a sensibilităţii dar ferit de invazia haotică a particularului prin situarea într-o perspectivă esenţială – aceea a privirii purificate de prejudecăţi. Cuvântul i-a oferit prilejul unei eliberări, nu directe ci înstrăinate oferindu-se contemplării ca o realitate ce îşi are legi proprii. Dorinţa de a răspunde întrebărilor despre sine a transformat un prea-plin lăuntric în poeme în care gândurile sună uneori sentenţios şi fără cruţare iar imaginaţia conferă îndoielilor şi căutărilor un aspect liric. Spiritul poeziei pluteşte ironic între extreme: între trecut şi viitor, între natură şi spirit, între simbol şi lucru simbolizat. Ca în aceste versuri din Until You Read It (Până-l vei fi citit): “Asemenea muzicii de pe o pagină / care trebuie interpretată / şi auzită, fie şi de / o singură persoană, / acest cuvânt, această expresie, /acest poem, nu există / până nu-l vei fi citit .” Ce calităţi trebuie să aibă un poem pentru a se înscrie în sfera artisticului şi nu în aceea a discursivităţii? Răspunsul


International notebook of poetry

233

cuprinde, fără îndoială, pe lângă trăsături de ordinul măiestriei, prezenţa unor idei clare, percutante, capabile să determine un dialog al cititorului nu doar cu poemul în sine ci şi cu propria-i conştiinţă. Post-modernism înseamnă, în acest caz particular, un fel acut de a căuta şi dezvălui esenţa lumii la scara înţelegerii de azi a resorturilor ei. Senine sau dramatice, atestând o adevărată plăcere a scriiturii, poemele semnate de Ruth Fainlight aduc în atenţie subiecte de interes general, uman şi social. Descoperim în ele o perspectivă de adâncă organicitate, aflarea unui centru al propriei naturi şi creaţii, dăinuirea în acel nucleu creator şi cultivarea lui cu o răbdare care te duc spre ideea râvnei artistice a unui adevărat homo faber modern. Si în acelaşi timp a unui «Desperado» (cum l-a numit prof. Lidia Vianu) atât prin ironie cât şi prin tendinţa de a depăşi toate procedeele anterioare, de a şoca negându-şi apartenenţa la orice grupare artistică sau lărgind-o într-atât încât orice afiliere directă devine aproape imposibilă. Ruth Fainlight mărturiseşte, în acest sens, că a fost influenţată de toţi marii poeţi ai literaturii engleze: «…de la Thomas Wyatt la Milton, poeţii Metafizici, Romantici, de Whitman, Emily Dickinson, Emily Bronte, Christina Rossetti, D.H.Lawrence şi bineînteles Eliot, Yeats, Graves, Auden – etc, etc, ad infinitum.» Interesată de investigarea atentă a unor anotimpuri, spaţii şi legende antice, Ruth Fainlight şi-a îndreptat atenţia asupra Sibilelor pe care legendele antichităţii greco – romane le vedeau înzestrate cu darul profeţiei. « Sybils and Others »[Sibilele şi ceilalţi] – volumul apărut în 1980 ca şi ediţia bibliofilă din 1991 (cu gravuri în lemn realizate de Leonard Baskin) aduc în atenţia cititorului un mod al sensibilităţii ei poetice, o aură de mister, tragism şi fantastic. Sibila din Cumae, Sibilele Catedralei din Amiens, Sibila persană, Sibila frigiană, pentru a da doar câteva exemple, contribuie la definirea aceluiaşi univers artistic de marcată


234

Caiete internaþionale de poezie

originalitate. «Am început ciclul Sibilelor, îşi aminteşte Ruth Fainlight, la sugestia distinsului sculptor şi gravor american Leonard Baskin, care dorea să colaboreze cu un poet pentru o carte despre Sibile pentru că începuse o serie de desene şi gravuri inspirate de ele. Ted Hughes i-a sugerat că aş fi o bună alegere întrucât eram bine informată în legătură cu acest subiect. Am acceptat cu bucurie. Era prima mea experienţă în această manieră de lucru. Uneori scriam un poem ca răspuns la una dintre imaginile create de Leonard, alteori el realiza o imagine ca răspuns la un poem. De atunci am lucrat cu artişti la mai multe cărţi. Sheba şi Solomon (2002) – ultima mea carte reprezintă de asemenea o colaborare cu sculptoriţa şi gravoarea braziliană Ana Maria Pacheco […]. Am colaborat de asemenea pentru alte trei cărţi cu Judith Rothchild, o artistă-gravor americană care trăieşte în Franţa. Aceste cărţi sunt exemplare de lux, foarte scumpe, în tiraje foarte mici, 25 până la 50 de exemplare, cumpărate de colecţionari de artă mai mult decât de iubitori de poezie. Sunt întotdeauna recunoscătoare artiştilor care îmi cer să lucrez împreună cu ei. Este o altă formă de inspiraţie. Noi posibilităţi mi-au fost oferite de colaborarea cu tineri compozitori. Am scris trei librete, două pentru Royal Opera House şi unul pentru televiziune. Se poate lucra în acest fel doar cu personae a căror creaţie îţi impune respect şi cu subiecte care îţi stau aproape de suflet. Sibilele au reprezentat vehicolul perfect pentru a exprima câteva dintre sentimentele mele cele mai profunde.» «Ceea ce lucrez şi vreau să perfecţionez - / planul meu – este istoria mea: să o am / limpede în minte, succesiunea evenimentelor, / să înţeleg ceea ce s-a întâmplat şi de ce sa întâmplat». Referitor la aceste versuri din “Author ! Author !” , Ruth Fainlight explică: “Mi-ar plăcea să cred că fiecare zi este o binecuvântare şi că viaţa însăşi este un deosebit privilegiu – dar rareori ating această binecuvântată stare de spirit ! Este foarte greu să uiţi cruzimile şi


International notebook of poetry

235

nedreptăţile lumii şi să accepţi că ele au existat dintotdeauna şi că vor fi totdeauna; să încerci să explici asta …” Odată cu fiecare nou poem, cuvintele dezvelesc şi ascund parcă delicate mişcări sufleteşti în care sentimentul trecerii îşi află o vibrantă expresie. Asistăm treptat la o modificare de perspectivă, la o deplasare de accent spre interiorul conştiinţei, în stare a răscoli straturi mai ascunse şi a le provoca să emită semnale noi. Resimţim parcă de la un poem la altul un freamăt interior stimulat de dorinţa descoperirii mereu altor puncte de contact cu propria realitate sufletească, care să lege, într-o sacră complicitate, fibra poeziei de oameni dintre cei mai diferiţi. Si nu întâmplător, referitor la un poem precum Statement of Poetic Belief [Declaraţie de credinţă poetică] Ruth Fainlight mărturiseşte: ”Încerc să păstrez cuvintele unui poem aproape de sentimentele şi senzaţiile care le-au inspirat, cu speranţa că ele vor sugera cititorului aceleaşi sentimente şi amintiri. In acest fel, ea sau el vor fi implicaţi în această realitate şi vor deveni chiar participanţi la crearea ei – pentru că cititul este o relaţie activă între cititor şi scriitor. Dar scrisul este o relaţie între scriitor şi limbaj. Un poem se dezvoltă organic de la prima expresie inspirată. Acea expresie, sau grup de cuvinte, include elementele esenţiale ale poemului iar munca poetului este săi pună în valoare întregul potenţial de sunete şi înţelesuri. Asemenea oricărui alt organism viu, dezvoltarea ulterioară este o combinaţie unică de legi indiscutabile şi o totală surpriză.» Cărţi de poezie traduse Portugheză: Visitaçăo, 1995, ed. de Ana Hatherly, Quetzal Editores, Lisabona, Portugalia Franceză: Encore la pleine lune – 1997, tr. M.Duclos & J. Joubert, Ed. Federop, Franţa


236

Caiete internaþionale de poezie

Leaves / Feuilles – 1998, tr. M.Duclos, Ed. Verdigris, Octon, Franţa Bleu Papier-Sucre – 2000, tr. M. Duclos, Les amis de la poésie, Bergerac, Franţa Spaniolă: Poemas 2000, tr. B.Varela, L. Graves, M. Lauer, J.Capriata, M.Negroni, Fondo Editorial Pequeñia Venecia, Caracas, Venezuela Bibliografie Dictionary of International Biography; Dictionary of British Women Writers; International Directory of poets & Writers; The Writers Directory; A Directory of American Poets; The International Authors & Writers Who’s Who; Internationam Who’s Who in Poetry; Vesta’s Who’s Who of N. American Poets; Contemporary Poets; Vesta’s Who’s Who in Poetry & Fiction of the US & the Commonwealth; Poets’ Encyclopedia, Prentice Hall Guide to English Literature; Feminist Companion to Literature in English; Encyclopedia of British Women Writers; Cambridge Guide to Literature in English; Contemporary Authors, W. H. Wilson Co. World Authors 1985 – 1990; Oxford Companion to Twentieth Century Literature in English; Oxford Companion to English Literature. The Bloodaxe Book of Contemporary Women Poets, 1983, ed. By J. Couzyn How to Write Poetry, 1991, ’94, ’98, N. Borgen: Arco Books, Prentice Hall Press, Simon & Schuster Inc., USA Women: a cultural review, O.U.P., vol. 3 no.1 , spring 1992 The poetry of Ruth Fainlight, Barbara Hardy, în “The New European Review”, 1992 Ruth Fainlight: A Critical Appraisal 1958 – 1995, de John L.L.Vanek, 1997, Birkbeck College, London University. Ruth Fainlight: a Study of her Work , Michele Duclos,


International notebook of poetry

237

Université de Bordeaux III, în La traductrière, no. 10, 1992. Ruth Fainlight: Poésie ou matière d’être, Anne Mounic, în Franco-British Studies, Journal of the British Institute in Paris, no. 27, 1999 Poésie et mythe 2000 & 2001, Anne Mounic, Paris III, Sorbonne Nouvelle) ed. L. Harmattan, Paris, France & Montreal, Canada. vol.1 : Reénchantement et deuil du Monde et de soi: Edwin Muir, Robert Graves, Ted Hughes, Sylvia Plath, Ruth Fainlight .vol.2 : Je, tu, il/elle aux horizons du merveilleux: Muir, Graves, Hughes, Plath, Fainlight.

POETA stă la biroul ei, urmărind o insectă care-şi mişcă antenele în ritm mozartian. Seară liniştită de august, chemând plăcerea melancolică a gândurilor fără ţintă. Ştiind că ceea ce rămâne neconsemnat este scris pe apă . Cu undele risipite, după natura lor Dincolo de acoperişuri, luna nouă şi stelele par puncte şi semne ale unei expansiuni fără limite. Mai târziu, ea s-ar întreba dacă ceva preţios nu a fost risipit, poate uleiuri extravagant revărsate (cu mirosuri dătătoare de leşin) Chinul începe iar vindecare nu este decât stiloul şi cerneala şi hârtia – şi întregul univers.


Caiete internaþionale de poezie

238

NODUL Una dintre ele mi-a arătat cum să despic o trestie şi cum să o împletesc ca să-mi susţin hamacul. «Când vei pleca, mi-a spus ea, foloseşte această pânză veche, roşie, decolorată şi înnoad-o strâns la celălalt capăt. Găseşte undeva, departe de copii şi câini şi oameni bătrâni, femei care macină grăunţe, bărbaţi zgomotoşi în jurul focului fumegând. Innoad-o sub o ramură sau în grindă într-una dintre colibele goale de la marginea luminişului. Apoi strecoară-te înăuntru, când simţi nevoia să fii singur ca să asculţi povestea, pe care ţi-o spui mereu dar pe care uneori nu o poţi auzi.» Şi uneori, acolo în hamacul meu, cuvintele vin şi se adună ciorchine împreună ca viespile între stâlpii şi rogojinile acoperişului negre ca fructele care putrezesc sau coaja care se usucă, o înflorire a cuvintelor într-o rază prăfuită de lumină. Cuvintele alcătuiesc un nod şi încep o poveste.

SĂ RUPEM TĂCEREA Vânt şi copaci şi păsări, această vreme confuză şi mereu schimbătoare – cât mă îndepărtează de el, acela cu care impart casa şi viaţa, şi cât mă schimbă forţa anotimpurilor. Zilnic atâtea ore împreună. Totuşi nu destul pentru a cumpăni strălucirea care mă înrobeşte, în acele ore petrecute privind fix focul. Se pare că nimic nu se întâmplă în afară de ploaie şi apus, când pâcla nopţii şerpuieşte printre garduri. Obiceiul izolării noastre reciproce mă sileşte să caut cuvinte convingătoare ca să rup această linişte – cheia care explică de ce


International notebook of poetry

239

radiaţia unei sfere de lumină în pofida cerului înnorat al toamnei, luna învăluitoare ca fructul în jurul sâmburelui, confirmă că fiecare dintre noi a devenit destinul şi climatul celuilalt.

SIBILA DIN CUMAE I Era cea care, din trei în trei, ardea cărţile de profeţie când nu s-a înţeles asupra preţului cerut. Ca o doică bătrână şi înţeleaptă care ştie că, furioşi şi neliniştiţi, când se lasă seara copiii se furişează înapoi în braţele ei privea flăcările, cufundată în gânduri, neînduplecată şi calmă. Faţa ei părea acoperită de un văl, ocrotită de o plasă, o mască, o zonă de aer mai întunecat, penumbra unei alte atmosfere – stătea în faţa unui foc în adâncimile grotei, urzind gânduri despre trecut şi despre cei care vor veni, departe de orice măreţie şi decădere. Tarquinius Superbus a suspinat şi a rupt tăcerea . “Am să-ţi fac pe plac . Mai mult decât averea sau mama, Sibilă, Mai mult înseamnă pentru mine profeţiile şi înţelepciunea ta.» «Acelaşi preţ ca şi pentru toate cele nouă.» «De acord .» Ea a ridicat mâna, focul s-a stins, ultimele trei cărţi au fost salvat .


Caiete internaþionale de poezie

240

SIBILA DIN CUMAE II A uitat să ceară pentru ea tinereţe când Apollo i-a dat tot atâţia ani câte fire de praf în palmă, această Sibilă personifică bătrâneţea: şi totuşi sânii ei ofiliţi pot încă să coboare laptele ceresc pentru acela care imploră mântuirea: un copac uscat, nu unul verde emblema izbăvirii.

VERTICAL Cine mi-a vorbit despre locul meu ? Ar trebui generaţii Să apară un astfel de drept-credincios, Ar trebui secole să dea naştere Cuiva care, din instinct, să ştie Că singura mişcare posibilă Este în sus sau în jos. Nu era loc Pentru mine pe faţa pământului: Orizontal echivalează cu amăgitor Si numai verticalul Imi rămâne la îndemână. Dar Eu mai presus de limbaj, Imi găsesc refugiul în vorbire Care nu are dimensiuni, Nu cere spaţiu de locuit Sau devotament, care mă eliberează De definiţia oricui: Evreică. Femeie. Poetă.


International notebook of poetry

241

ALTE CAMERE După-amiază zac, cu ochii închişi . După-amiază de iarnă, păsările se aud parcă mai tare. Este un aer de primăvară, zilele cresc. Niciodată nu-mi amintesc, cu ochii închişi, În ce cameră mă aflu sau unde. Atâtea camere. Atâtea nopţi fără somn, după-amiezi obosite. Această senzaţie de slăbiciune, sângerare de moarte Fără durere sau zbatere, în timp ce adânc în pământ Rădăcini se întind şi încep să revină la viaţă. Stiu că mă voi scula când luminile se aprind şi Seara vine. Atunci voi şti unde mă aflu, Pe deplin trează, stăpână, fără un gând pentru Mugurii timizi hotărâţi să trăiască Prin gerul viitoarei luni, fără zăbava unei îndoieli Sau amintirea unei alte camere.

HÂRTIE ARSĂ Pleoape de hârtie, ca şi volutele hârtiei arse Care devin pulbere când le atingi dar Până atunci, îşi păstrează forma. Pleoapele tale Au exact culoarea hârtiei arse: Cenuşiu, umbră primejdioasă, licăriri metalice În cutele din jurul ochilor tăi. Pleoape ca aripile prăfoase de fluture Moi ca un fluture de noapte pe care l-am văzut cândva cu O creastă de păr fin ca o pensulă de nisip Şi aripile care păreau ocrotite de o crustă Un mozaic sclipitor cu plăci de lumină: Pleoapele tale mişcându-se repede ca aripile de fluture sau Ca bucăţi de hârtie ruptă – scrisori de dragoste În vârtejul focului.


Caiete internaþionale de poezie

242

«HRISTOS ÎN CASA MARTEI ŞI MARIEI »DE VELAZQUEZ Privirea îţi stăruie încremenită dincolo de tablou, nu la mine. Privirea ta tristă şi supărată este aţintită spre ceea ce Este văzut ca reflectat în oglindă Pe peretele din spatele umărului tău, perspectiva Printr-o arcadă cioplită în dale de piatră Acelaşi brun cald din care ţi-ai urzit pieptarul. Bătrâna servitoare de alături murmură Ameninţări şi mângâieri – cu Inţelepciunea ei de ţărancă bătrână. Dar atenţia ta se abate De la acele cuvinte de resemnare ca şi de la Piua din mâna ta, Farfuria cu peşte, ouă albe, lingură de cositor, Ardei zbârciţi şi usturoi pisat Risipite de-a lungul mesei: aceasta, lumea ta, Precisă materială – tot ceea ce ai vrea să părăseşti, Deşi frica şi datoria te-ar putea reţine. Nu poţi găsi Curaj pentru a-ţi neglija credinţa Ca să justifici un astfel de gest, Si atunci cu ce drept îţi mai întâlneşti sora acolo ?

ÎNGERII Sunt aşezaţi ca statuile, politicoşi, demni, Chiar interesaţi aşa cum sunt fotografiile sau pietrele funerare, De un străin care îi priveşte curios. Pământul este rece şi fărâmicios. Rădăcini uscate se frâng Când eu le prind ca să-mi opresc alunecarea În groapă, locul pe care ei , solemn, îl admiră. De ce nu strig după ajutor? Ei par Atât de politicoşi. Unul dintre ei ar putea desigur să se aplece Peste bordura scundă, să-mi întindă o mână. Dar limba mea rămâne la fel de înţepenită ca şi cerul gol Ca şi feţele lor în lumina sumbră, neînduplecată. Traducere de Brânduşa Răileanu


International notebook of poetry

243

AUGUST August e ca o femeie care deja se gândeşte că va împlini curând patruzeci de ani. Are ceva demodat în ea, ce emană un miros feminin de săculeţe cu levănţică. Îţi dai seama că a fost prost tratată de bărbaţi. Fiica i-a plecat de-acasă. Probabil că e divorţată. Are un magazin de haine. Am putea vorbi despre ţinuta ei: pare să poarte corset. E masivă şi pielea-i este foarte albă. Are părul coafat, faţa îi este acoperită de un strat gros de pudră şi gura ei mică, cu buze subţiri, tânguitoare, strânse una peste alta, mai puţin atunci când şi le muşcă, este atent rujată şi pare mereu udă. August este luna în care toate se opresc din crescut. Şi ei i se pare că s-a oprit de mult din crescut; deşi parcă nu-i vine să spună una ca asta. Nu crede în prea multă introspecţie. Demnă şi solitară, se plimbă prin parc după lucru, pe sub greoaia, prăfuita, muribunda culoare verde a copacilor de august.

SFOARĂ Descâlcind nodul de sfoară pe care l-ai făcut degetele mele urmează aceleaşi mişcări dar în ordine inversă desfăcând ce-ai făcut tu în timp ce netezimea îmi îmbrăţişează ca o teacă pielea cu aura ei electrică de parcă mâinile noastre ar fi încurcat spaţiul şi timpul


Caiete internaþionale de poezie

244

iar curmeiul aspru şi-aminteşte chipul tău dimineaţa, istorii ale unor noduri imposibil de dezlegat – cum au fost ele făcute.

NELINIŞTEA APUSULUI Trag perdelele doar ca să le dau din nou la o parte să mă ridic de la masă să mă aşez, ridic din nou să merg până la fereastră şi să privesc schimbările de nor şi de culoare fiece moment ce se strămută şi fiecare după amiază atunci când vine amurgul nu pot sta locului sau să mă închid în mine până n-a pierit soarele în spatele copacilor de sub linia orizontului până ce cerul nu şi-a pierdut culoarea, nu s-a înegurat îndeajuns încât să lase să vină înserarea care să domolească neliniştea apusului.


International notebook of poetry

245

MAREA MOARTĂ Nu dorm noaptea, oricum aş sta întinsă fiecare membru, fiecare organ mă doare şi chiar de întind pernele cât pot, zvârl pătura cât colo, tot nu pot respira iar întunericul vibrează moleculele sale într-o formă ce mă apasă de la gură pân’ la şold, înăbuşită într-o îmbrăţişare mult mai zorită decât a oricărui iubit omenesc, când devin preferata sa pentru a pluti cu el pe-o mare de oase topite şi nori închegaţi şi sticlă fosforescentă către un ţărm ascuns nicicând atins prin ape-n care n-avem cum ne îneca… Traducere de Nadina Vişan


246

Caiete internaþionale de poezie

ELENA-CARMEN BOBOCESCU FLEUR ADCOCK SAU MIRACOLUL POEZIEI Fleur Adcock s-a născut în Auckland, Noua Zeelandă, pe 10 februarie 1934, dar a petrecut o mare parte a copilăriei, inclusiv anii de război, în Anglia. A urmat Studii Clasice la Universitatea Victoria din Wellington şi a predat la Universitatea din Otago. În 1963 s-a mutat la Londra, unde a lucrat ca bibliotecar la Foreign and Commonwealth Office. Ea a deţinut numeroase şi diverse burse de predare literară, petrecând de asemenea o perioadă la Charlotte Mason College of Education, în Ambleside(19771978). Ulterior a primit bursele de predare Northern Arts la Universităţile Newcastle upon Tyne şi Durham (1979-1981), unde a întâlnit-o pe compozitoarea Gillian Whitehead, cu care a colaborat la libretul unui ciclu de arii lirice si apoi la cel al unei opere întregi despre Eleanor de Aquitania. În anul 1984 a ţinut cursuri de scriere literară la Universitatea East Anglia. Din 1981 s-a dedicat în întregime scrisului. Poezia ei a primit numeroase premii, multe dintre ele din partea ţării de origine, Noua Zeelandă. În 1986 i s-a acordat Ordinul Imperiului Britanic (OBE). O ediţie de colecţie a poeziilor sale, Poeme 1960-2000, a fost publicată în anul 2000. Ea contribuie de asemenea în mod obişnuit şi la editarea şi traducerea de antologii de poezii. În prezent, Fleur Adcock trăieşte şi lucrează în Marea Britanie. În anul 2006 i s-a acordat distincţia Queen’s Gold Medal for Poetry. Fleur Adcock aparţine unui club select de poete care abordează teme de interes major pentru femei ca dragostea, relatia de cuplu, despărţirile, familia şi diversele evenimente domestice, îmbătrânirea, boala sau moartea, dintr-o perspectivă exclusiv feminină.


International notebook of poetry

247

Posesoare a unei voci puternice şi distincte ce se opune retoricii tradiţionale masculine, Adcock impresionează prin luciditate, sensibilitate acidă şi sinceritate devastatoare. Subiectul favorit în care poeta excelează este indubitabil cuplul şi tensiunile generate de cei doi poli opuşi ai săi: bărbatul şi femeia. Aşa cum observă criticul Peter Forbes: «pentru întâia oară, Fleur Adcock a scris de-o manieră absolut diferită despre bărbaţi şi femei. Privirea rece şi obiectivă pe care a purtat-o asupra iubirii a spulberat retorica mincinoasă ce timp de secole întregi a trecut drept poezie de dragoste.» Descriind scene relevante din viaţa în doi, poeziile ei pot fi considerate scurte naraţiuni lirice care ilustrează cu francheţe şi detaşare natura reală a relaţiilor de cuplu. În fiecare dintre ele este povestită o experienţă sau un incident ce operează ca o revelaţie profană. Indiferenţa, egoismul masculin, nepăsarea până la cruzime a iubitului sau autocompătimirea, dar şi nestatornicia sau superficialitatea feminină sunt surprinse în tuşe groase, necruţătoare. Aerul dramatic, uneori chiar grotesc al situaţiilor descrise, este întotdeauna compensat prin ironie şi autoderiziune. Adcock nu se pierde în fineţuri lingvistice sau în jocuri de cuvinte savante. Elementul verbal pare a fi doar carapacea formală necesară transmiterii experienţei emoţionale. Arta poetei ni se dezvăluie în felul în care selectează şi manipulează comparaţiile, analogiile, juxtapunerile, explicaţiile parentetice şi structurile sintactice interogative sau interogativ negative pentru a exprima sentimente contradictorii şi emoţii necontrolate. Poeziile selectate fac parte din volumul aparut în anul 2000, intitulat sugestiv Poems 1960-2000, ca şi când ar marca încheierea unui ciclu de activitate din viaţa lui Adcock. Întradevăr, în ultimii ani ea şi-a abandonat muza poetică, dedicânduse explorării unui alt domeniu fascinant: cel al genealogiei familiale. În acest sens, ea îi mărturiseşte lui Sally Vincent, reporter la ziarul The Guardian: «Adevărul despre genealogia personală ţine, de fapt, de sex. Oamenii aceştia ne-au făcut. Este vorba despre sex şi despre felul în care doreşti să atingi oamenii,


248

Caiete internaþionale de poezie

de exemplu dorinţa de a-ţi mângâia nepoţii pe creştet. Strămoşii, poezia şi religia ţin de acelaşi lucru: de miracol. De un simţ al miracolului.» Poeziile traduse mai jos ilustrează în mod magistral avatarurile si dramele domestice ale cuplului aşa cum sunt înregistrate de ochiul critic si lucid al lui Adcock. În ciuda atitudinii anti romantice, a operaţiei de demitizare şi chiar de profanare a relaţiei de dragoste, rămâne totuşi, dincolo de decepţiile şi frustrările generate de neîmplinirea afectivă, un simţ al miracolului. Pentru că perenitatea şi rezistenţa temei iubirii într-un mediu desacralizat în care bărbatul si femeia se confruntă permanent cu ei înşişi şi cu eşecurile sentimentale ţin, fără îndoială, de miracol. Bibliografie principală Fleur Adcock, Poems 1960-2000, Bloodaxe, 2000. Referinţe critice şi biografice

FLEUR ADCOCK JOCUL DE-A CUŢITUL Toate cicatricele mele îţi aparţin. Vorbim de dovezi Şi întinzându-mi mâna îţi arăt arsura palidă din palmă şi urmele înguste de brici la încheietură şi la cot: Eu însămi le-am făcut, aşa e; dar sunt semnele tale – spre-a mă sustrage unei dureri mai adânci mai inaccesibilă decât ar putea fi cea produsă de-o ţigară sau de-un brici – cicatricele mele cele mai superficiale. În toate întâlnirile tu erai bărbatul cu cuţite lungi de oţel, străpungând speranţele existente, tăind legături, despicând şi disecând motive fel de fel,


International notebook of poetry

249

şi cu un ochi de expert în aruncarea pumnalului: ţinta unui om de spectacol. Ah, aş putea dansa şi fenta, de cele mai multe ori, lamele şuierând să dau un spectacol de curaj, dac-aş vrea, în faţa tribunelor goale. M-am amăgit cu speranţa că acesta a fi mai puţin, la o adică, un spectacol de gladiatori, născocit spre ucidere decât un test formal de condiţie fizică (ritualurile iniţiatice sunt întotdeauna dureroase) ca să mă bagi în seamă în fine Ei bine, într-un fel aşa a fost, căci acum găsesc un oarecare semn de favoare: Ai învăţat moliciunea; iar eu, prin exemplul tău, sunt bine şcolită-n dispreţ; şi, mai recent, în timp ce-mi vorbeşti de-armistiţiu râd, iar pledoariei tale îi întorc un profil rece şi prudent. Sunt în avantaj acum, ai putea zice: aceste cuţite ce în carnea mea se zburlesc îmi întăresc armura şi-o şubrezesc pe-a ta. Pot să scot, să ascut şi să şlefuiesc armele tale, şi să mă întorc la atac, bine înarmată. Este un bun şiretlic, dar unul ce oferă prea puţină consolare. un asemenea triumf ar fi piric, sosind când puterile aproape m-au părăsit. Ba nu: aş pune capăt luptei curând şi, sângerândă cum sunt de răni vechi, aş muri ca albina înţepând.


Caiete internaþionale de poezie

250

SFAT PENTR-UN IUBIT PĂRĂSIT Gândeşte, acum: dac-ai găsi o pasăre moartă dar nu pur şi simplu moartă, nu doar căzută, ci plină de larve: ce-ai simţi oare mai degrabă regret sau mai degrabă oroare? Regretul este pentru momentul morţii şi pentru clipele următoare. Se schimbă când putrezirea începe, aducând duhoare şi viermii ce colcăie, ronţăind. Mai târziu revenind, totuşi, vei vedea forma unui os curăţat, câteva pene, un simbol inofensiv a ceva ce odinioară trăia. Nimica să-ţi dea frisoane. Totul e clar atunci. Dar poate găseşti cam sinistră analogia ce-am ales pentru relaţia noastra terminată– o comparaţie prea dezgustătoare. Dar nu-i întâmplătoare. În tine văd larve ieşind la suprafaţă eşti ros de autocompătimire plin de patos respingător. De-ar fi să te-ating aş simţi pe degete-o senzaţie unsuroasă şi jilavă de râmă. Nu-mi cere milă acuma: Pleacă până ce oasele-ţi vor fi curăţate.


International notebook of poetry

ÎNTÂMPLARE Pe când stăteai pe nisipul cel alb întins, c-un bolovan la căpătâi, zâmbind (încercuit de cochilii moarte), la tine am venit iar tu mi-ai spus, întinzându-te mâna să-mi cuprinzi, ‘Culcă-te’. Aşa că, un timp am zăcut calzi pe nisip, vorbind şi fumând fără grijă; în timp ce în spate marea lipăitoare sugea stâncile, ziua măsurând. Am adormit atunci usor, alunecând într-un vis cavernos de cădere. Se făcea că găsesc toate miturile grotelor, toate miturile tunelului, turnului sau puţului – gaura de şoarece a lui Alice în pământ, sau cărarea lui Orpheus: o scară în spirală spre iad, împânzită de pericol şi de îndoială. Împiedicându-mă, brusc m-am trezit; şi-am văzut apă împrejurul meu. Părul îmi era ud, iar tu zăceai întins pe nisipul cenuşiu aşteptând ca fluxul crescând să mă ia: Priveai şi îţi aprindeai o ţigară tăcut.

EXCAVAŢII Iată o groapă plină de bărbaţi care strigă: «Nu te iubesc. Te-am iubit odată dar acum s-a terminat. Mi-a trecut de tine, ori mi-a fost frică, ori nevastă-mea era însărcinată, sau mi-am dat seama că prefer bărbaţii în locul tău. Ce pot să raspund unui asemenea fel de a vorbi? «Îţi mulţumesc pentru sinceritate, tu cel care ai fost atât de schimbător când s-a întâmplat, pretinzând că eşti brusc ocupat cu o nouă slujbă sau cu o nouă conştiinţă.»

251


Caiete internaþionale de poezie

252

Le-arunc o lopată încărcată de pământ să-i fac să clipească puţin, să le murdăresc ochii lor cei verzi şi genele lungi sau ochii lor cei cafenii... Ticăloşi arătoşi: ploaia o să le spele feţele plângăcioase caci le port destul de multă ranchiună. Acum să trecem la groapa următoare, acoperită şi bine bătătorită, plină de oameni pe care am încetat să-i iubesc dar n-am spus-o întotdeauna la momentul respectiv – aflându-mă, cred, oarecum ocupată cu un alt bărbat sau cu noua mea libertate. Aceştia sunt tăcuţi şi nu mă acuză, şi cuibăriţi în braţele doamnelor ce mi-au urmat, nu se agită sub pământul bombat.

SĂRUTURI Tinerii se plimbă pe malul râului cuprinzând cu braţele mijlocul şi umerii celuilalt, prefăcându-se că privesc nuferii şi ceea ce pare a fi un fel de cuib, acolo, lucru pe care cei doi îngrămaditi unul într-altul gură în gură, l-au şi uitat. Ceilalţi, făcând ocoluri curtenitoare în jurul lor, vorbesc, se opresc din vorbă, se sărută. Nu pot a vedea pe nimeni mai în vârstă decât ei. Râul le aparţine. Ziua toată e-a lor. A vedea nu e totul. Chiar în acest moment oameni de vârstă mijlocie se sărută pe bancheta din spate a taxiului, în drum spre aeroport sau spre gară. Gurile şi limbile lor sunt la fel de moi, de puternice şi de umede ca întotdeauna.


International notebook of poetry

253

Ei nu-şi strecoară mâinile pe sub hainele celuilalt (din cauza şoferului) dar şi le strâng atât de tare încât îi doare: s-ar putea să rămână urme pe pielea lor, evident, nu prea tânară, ceea ce ei nu vor observa. Căci şi ei ar putea avea un viitor.

ÎNTÂLNIRE CU EFECT ÎNTÂRZIAT Îl vezi pe vecinul de-alături de undeva de deasupra, pe fereastra din capul scării, iar el îţi aminteşte de fostul tău iubit, cu chelie în vârful creştetului, ceea ce tu uitasei. De la parter nu există nici o asemănare. Data următoare când flecăreşti cu vecinul de vizavi, răsufli uşurată văzând că nu te atrage. O săptămână mai târziu îţi intâlneşti fostul iubit la o petrecere, după mai mult de un an. Îţi reaminteşte (deşi foarte vag) de vecinul de-alături. E la fel de burduhănos ca vecinul tău înainte să ţină o dietă. Îţi aminteşti cât de mult îl dispreţuieşti. Se comportă de parcă i-ar face plăcere să te vadă. Când pleci (ceva mai devreme, decât aveai de gând, ca să scapi) te sărută mai mult ca un simplu vecin şi zice c-o să te sune. Pare să vorbească serios. Ce ciudat! Dar te simţi chiar uşurată văzând că nu te atrage. Sau poate că da? De ce oare acel brusc fior, de-ndată ce ai ieşit afară la aer? De ce picioarele-ti ţopăie atât de voios pe caldarâm? Şi ce anume exact tocmai ţi-ai amintit? Te întorci acasă înjurând feromonii.


Caiete internaþionale de poezie

254

URMARE Ţesem cercuri obsedante în jurul celuilalt, înaintăm şi ne retragem pe rând, ca şamanii înaintea unui fetiş. Da, ai dreptate să-ţi fie frică de mine acum, şi mie de tine. Dar iubire, acest ritual ne va epuiza. Vino mai aproape. Ascultă. Fii curajos. Îţi voi vorbi lent aşa cum uneori, cu mult timp în urmă (îţi aminteşti?) am făcut dragoste. Hai să ne concentrăm şi să fim liniştiţi. Linişte. Există moduri de a o aborda. Acesta e unul dintre ele: această vorbire amabilă, fără nici o pauză de suspiciune, nici o ezitare, pentru că nu ştii că lucrul planează asupra ta, până ce n-a sosit – acum, şi nici măcar nu l-ai auzit. … Tăcere e ceea ce încerc să obţin pentru noi. O nimicnicie, o neînrudire, acest neştiut în care alunecăm acum împreună : aceasta va fi împărăţia noastră. Ploaia cade. Ascultă ploaia cea blândă.

URME La spălătorie cearşafurile au fost curăţate de esenţa noastră comună – o combinaţie, şi nu o mixtură; dar aici încă se mai află pipa ce-ai uitat şi tutunul, cărţile tale deschise pe masa mea, vocea ta răsunând în poemele mele.


International notebook of poetry

255

RĂMAS BUN Cu o jumătate de oră mai înainte ca zborul meu să fie anunţat a traversat barul aeroportului spre mine cărând ceea ce a mai rămas din viitorul nostru împreună: două băuturi pe o tavă.

LA REVEDERE La revedere vară. Poezia merge la culcare. Pitigoii ciufuliţi de lângă apele mari mănâncă în apus pentru ultima oară din palma mea – brânză, nu pâine (mai hrănitoare). Florile castanului sunt moarte, porţile se închid devreme. Ceea ce era de spus s-a spus.

În româneşte de Elena-Carmen Bobescu


Caiete internaþionale de poezie

256

POEZIE FEMININǍ POLONEZǍ EWA LIPSKA -a născut în Cracovia în 1945. A publicat douăzeci de plachete de versuri pentru care i s-au decernat numeroase premii. Printre ele, Premiul PEN Clubului Polonez în 1992. Scrie o poezie izvorîtă din experienţe personale într-un limbaj poetic ce nu se vrea mai mult decît un simplu instrument de comunicare. Totuşi, poezia ei e plină de rafinament, de paradoxuri, dar şi de un constant pesimism în care imaginaţia pare să reprezinte singura scăpare dintr-o lume mult prea reală şi plină de pericole. Între 1991 şi 2001, a condus Institutul Polonez din Viena, iar în prezent locuieşte în Cracovia.

S

ZIUA CELOR VII De ziua celor vii morţii merg la mormintele viilor, aprind neoane şi plivesc crizantemele antene de pe acoperişurile multietajatelor morminte cu încălzire centrală. Apoi coboară cu liftul către ocupaţia lor de zi cu zi: către moarte.


International notebook of poetry

257

ÎN SILĂ Dacă aş muri de-adevaratelea, nu s-ar întîmpla mai nimic. S-ar aduna toata familia cu coroane. Poate cineva ar reuşi chiar să verse o lacrimă. Soarele s-ar deplasa în mod normal, iar copiii ar sta sus pe nori şi ar da din picioruşe. Nimeni n-ar întrerupe soneriile, întîlnirile, telefoanele, alegerea unui nou Napoleon, unui nou Chagall, sau a unei noi pălării de vară. Iar Vechiul Testament tot vechi ar rămîne. Tu te-ai aşeza pentru o clipă, Ţi-ai deschide larg braţele, şi ai privi pierdut în zare. Însă doar pentru o clipă. De-aceea mor în silă.

ASTEA-S VREMURILE Ies la plimbare. În faţă îmi apare un puştan, de vreo şase anişori, cu foc în obraji şi un pistol de lemn în mînă. Ţac! Pac! – trage în direcţia mea, după care îşi îndeasă pistolul în buzunar, strigă misiune îndeplinită şi o rupe la fugă. Povestesc familiei şi prietenilor cele întîmplate. Sun la poliţie şi-mi semnalez decesul. Dar toţi dau neputincioşi din mîini şi spun astea-s vremurile.


Caiete internaþionale de poezie

258

SORA MEA Sora mea încă nu ştie că lumea-i condamnată să stea închisă-ntr-un atlas. Şi că atlasul e o farfurie-ntinsă şi veşnic goală. Sau o revistă de modă, de cele mai multe ori demodată. Că totul se limpezeşte în clipa-n care ieşi de la cinema. Că ideile atîrnă mai bine pe manechine. Că moartea nu-i dată niciodată de exemplu. Că moartea-i ceva natural. Că de vrei să priveşti cerul trebuie să-l treci mai întîi prin cenzură. Că locul înţelepciunii e în librăria universului. Că dragostea e dragoste. Iar dragostea-i o grădină. Că în acea grădină toamna trebuie evitată. Că în acea grădină toamna nu se poate evita. Că nimeni nu mai opreşte diviziunea celulei. Că viaţa are un sfîrşit din momentul în care începe. Că Isolda e bătrînă şi suferă de reumatism. Că istoria nu-i decît un mare coş de gunoi folosit la depozitare de date şi la speriat copii. Că atunci cînd noaptea ne acoperă ochii se trezesc în noi păsări ce striga: Pămînt! Pămînt! Şi atunci descoperim noi tărîmuri: Omul care, cu o mînă caldă, ne închide pleoapele. Dar sora mea deja ştie că Ana are mere.


International notebook of poetry

259

PAWLIKOWSKA-JASNORZEWSKA -a născut în Cracovia în 1891 într-o familie de artişti. A crescut printre pictori şi scriitori. A publicat zece volume de poezii pline de versuri de dragoste. În 1935 i s-a decernat Premiul pentru Literatură al Oraşului Cracovia. A părăsit Polonia în timpul celui de-al doilea război mondial şi s-a stabilit în Franţa, iar mai apoi în Anglia. A murit în 1945, în Manchester.

S

ROZA În parcul pal, fără de veselie sau de oaspeţi, stau în faţa unei roze grele. Sîntem doi martori a două frumuseţi – eu a ei, iar ea a mele.

LA PRÉCIEUSE Te privesc – înveşmîntată în blană, c-un pechinez la subsuară, o umbrelă şi un trandafir, ezitînd în faţa unei bălţi. Şi oare cum ai să păşeşti către eternitate?

PROTECŢIE Va temeţi pentru mine? De ce oare? Ah, viaţa-i o furtună ameninţătoare. Dar de cînd necesită sirenele colace de salvare?

FLUTURI Mirsina şi lămîiul legănate-s de-un zefir ce suflă-nspre mimoze un refren de bine. Un fluture se-ndreaptă înspre-un trandafir. Un alb aeroplan se-ndreaptă înspre mine. Fluturele zboară mai departe lăsînd în urmă roza cu petale fine. Pilotul orb, nepăsător, nebun zboară peste mine.


Caiete internaþionale de poezie

260

ANNA ŒWIRSZCZYÑSKA -a născut în Varşovia în 1909. A intrat în conştiinţa polonezilor cu un volum de poeme inspirate de ororile celui de-al doilea război mondial pe timpul căruia a activat ca soră medicală. Pe lîngă poeme ce descriu suferinţe pricinuite de războaie, a mai scris şi versuri dedicate copilăriei, maternităţii, bătrîneţii, sau relaţiei dintre un bărbat şi o femeie. A murit în Cracovia în 1984. .

S

SERATĂ DE POEZIE Stau în pat ghemuită ca un cîine zgribulit. Cine-mi poate spune de ce m-am născut şi de ce există această monstruozitate numită viaţă? Sună telefonul. Trebuie să merg la o serată de poezie. Intru. O sută de oameni, două sute de ochi. Mă privesc. Aşteaptă. Ştiu ce. Trebuie să le spun de ce s-au născut şi de ce există această monstruozitate numită viaţă.


International notebook of poetry

ALERG PE PLAJĂ Alerg pe plajă. Oamenii se miră. — Căruntă şi fugară. Alerg nepăsătoare pe plajă. Oamenii rîd. — Căruntă şi nepăsătoare. Mă simt acceptată. N-a sărit de la etajul al treilea Cel de-al doilea război mondial. Varşovia. Astă noapte au bombardat Piaţa Teatrului. Atelierul tatălui meu se află în Piaţa Teatrului. Toate picturile lui. Toată munca lui de patruzeci de ani. Azi dimineată tatăl meu s-a dus în Piaţa Teatrului. Şi a văzut. Şi-a văzut atelierul fără acoperiş, fără pereţi, fără podea. Tatăl meu n-a sărit de la etajul al treilea. Tatăl meu a luat totul de la început.

261


Caiete internaþionale de poezie

262

LA FEL PE DINAUNTRU Veneam înspre tine pentru un festin amoros. La un colţ de stradă stătea o cerşetoare. Am luat-o de mînă, am sărutat-o pe obraji, şi ne-am vorbit. Era la fel ca mine pe dinauntru, plămădită din acelaşi aluat. Am recunoscut-o imediat. Ca un cîine ce recunoaşte alt cîine după miros. I-am dat bani. Şi n-am putut pleca de lîngă ea. Doar fiecare are nevoie de cineva care să-i stea aproape. Apoi, n-am mai ştiut de ce veneam înspre tine.


International notebook of poetry

263

HALINA POŒWIATOWSKA -a născut în 1935 în Czêstochowa, un oraş sin sudul Poloniei, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a dobîndit o boală care cîţiva ani mai tîrziu avea să-i afecteze inima. Primul volum de versuri i-a apărut după o primă operaţie reuşită pe inimă care i-a prelungit viaţa cu încă cîţiva ani. ªi-a petrecut marea majoritate a vieţii prin spitale şi sanatorii, a studiat filozofie în Cracovia şi a scris poeme despre dragoste, viaţă şi moarte. A murit la 32 de ani, în 1967, după o a doua operaţie ce n-a reuşit să-i salveze o inimă mult prea slăbită.

S

*** Cred că e greu să scrii poezie. Dovadă stau versurile nereuşite ale celor ce trebuiau să reuşească. Dar mai cred că e la fel de greu şi să înghiţi otravă, să escaladezi munţi, sau să traversezi înot Canalul Mînecii. Însă toate acestea au fost realizate de către oameni. De aceea mai încerc încă o dată. *** În limba mea barbară florile sînt numite flori, aerului îi spun aer, iar tocurile mele sună pe caldarîm trop, trop, trop. Cuvîntul piatră sună atît de delicat ca şi cînd piatra ar fi o bucată de catifea. Iar eu îmi aşez capul pe umărul tău ca şi cînd l-aş aşeza pe blana unei feline. Şiubesc limba mea barbară şi spun: iubesc.


Caiete internaþionale de poezie

264

*** Oare şi lumea va muri puţin cînd voi muri? O privesc şi o privesc. Lumea se perindă înfăşurată într-un guler de blană. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că sînt doar un fir din blana ei. Întotdeauna am fost aici. Ea – acolo. Şi totuşi mă consolez cu gîndul că lumea va muri puţin cînd voi muri. *** Urlu ori de cîte ori vreau să trăiesc. Ori de cîte ori viaţa vrea să mă părăsească mă agăţ de ea şi îi spun – viaţă nu pleca încă. Îi aşez mîna caldă-n mîna mea şi îi şoptesc la ureche: Viaţă – ca şi cînd viaţa mi-ar fi un iubit care ar vrea să mă părăsească – Mă agăţ de gîtul ei şi urlu: Mor dacă mă părăseşti.


International notebook of poetry

265

WISTAWA SZYMBORSKA -a născut în vestul Poloniei în 1923. Trăieşte în Cracovia. Între 1953 şi 1981 a lucrat în redacţia unui cunoscut săptămînal literar cracovian în care a ţinut o rubrică de critică literară. A publicat unsprezece plachete de versuri. Dea lungul vieţii, a cîştigat o sumedenie de premii, de la Premiul Ministerului Polonez al Culturii în 1963 la Premiul Goethe în 1991, Premiul Herder în 1995, Premiul PEN Clubului Polonez în 1996, sau Premiul Nobel pentru Literatură în 1996 „pentru o poezie care, cu o precizie ironică, permite contextului istoric şi biologic să iasă la lumină în fragmente de realitate umană”, după cum îşi argumenta decizia juriul de la Stockholm.

S

LAUDĂ SURORII MELE Sora mea nu scrie poezii şi nici nu cred că o să scrie vreodată. E ca mama ei care niciodată n-a scris poezii, şi ca tatăl ei care nici el n-a scris poezii niciodată. Însă sub acoperişul ei mă simt in siguranţă. Soţul ei n-ar scrie poezii pentru nimic în lume şi, deja începe să sune ca o poezie găsită, nici una din rudele mele nu scrie poezii. Sora mea nu are sertare pline de poezii vechi, în geantă nu cară niciodată poezii noi, iar cînd mă invită la masă ştiu că nu are de gînd să-mi recite nimic. Însă supele ei sînt delicioase, iar în casa ei nu vezi manuscrise pătate de cafea. Sînt o mulţime de familii în care nimeni nu scrie poezii. Sînt însă multe familii în care o mulţime de persoane scriu poezii. Uneori poezia se revarsă în cascade de generaţii provocînd vîrtejuri teribile ce pot chiar dezbina familii.


Caiete internaþionale de poezie

266

Sora mea e adepta prozei, iar scrierile ei se rezumă la dimensiunile unei cărţi poştale a cărei text promite în fiecare an acelaşi lucru: cînd se va întoarce ne va povesti tot, tot, tot ce a văzut.

DACĂ Dacă lucrurile ar putea vorbi – dar dacă ar vorbi, ar putea la fel de bine să şi mintă. Mai ales cele mici şi neînsemnate, ca să atragă atenţia asupra lor. Mă gîndesc cu groază la ce mi-ar putea spune nasturele tău descheiat, iar ţie – cheia uşii mele, mitomană bătrînă. Trei cuvinte dintre cele mai ciudate Cînd rostesc cuvîntul Viitor, prima silabă aparţine deja trecutului. Cînd rostesc cuvîntul Linişte, o risipesc. Cînd rostesc cuvîntul Nimic, creez ceva ce nu încape în nici o nefiinţă.


International notebook of poetry

267

ABC Nu am să ştiu niciodată ce a gîndit A despre mine. Dacă B m-a iertat vreodată. De ce a susţinut C că totul e în ordine. Ce rol a avut complicitatea lui D în tăcerea lui E. Ce a aşteptat F, dacă a aşteptat ceva. De ce s-a prefăcut G, de vreme ce a ştiut atît de bine. Ce a ascuns H. Ce a dorit I să adauge. Sau dacă faptul că am fost aproape a însemnat ceva pentru J, pentru K, şi pentru restul alfabetului.

Note şi traduceri Doru Cosmin Radu


Caiete internaþionale de poezie

268

SIMONA-GRAZIA DIMA O EXPRESIE A LUPTEI PENTRU ADEVĂR a noi, discuţia despre feminism este foarte delicată, orice opinii legate de acest subiect fiind întâmpinate cu ironii ucigătoare, desfiinţate cu graba şi superficialitatea caracteristice românului atotştiutor. Zilele trecute, o româncă stabilită în Statele Unite, unde predă la o universitate, spunea, în emisiunea lui Cătălin Ştefănescu, „Garantat 100%”, că feminismul merită mai multă atenţie şi comprehensiune, deoarece a fost creat cu intenţia de a dispărea, pe măsură ce îşi va fi îndeplinit rolul. Cred că acesta e un punct de vedere realist şi profund. Nu mi-am pus niciodată problema genului în artă, nu mi-o pun nici acum, pentru mine creaţia este, în mod evident, determinată de intrarea în joc a unei energii spirituale, impersonale la origine, dar simt, am simţit întotdeauna, o discriminare legată de persoana mea fizică, ca şi faţă de condiţia mea socială (ca şi, în general, faţă de persoanele fizice, inclusiv sociale, ale tuturor actanţilor culturali). Trăim într-o ţară misogină şi, mai mult decât atât, de un subiectivism devastator, unde creativitatea, în general, interesează, prea puţin, iar cea feminină, cu cât este mai înaltă, tinde, cel mai adesea, să fie înăbuşită în faşă. Societatea românească te obligă să devii feminist, ca să aperi creativitatea umană, căreia nu i se poate pune în faţă semnul femininului sau al masculinului – este creativitate pur şi simplu. Mai simplu spus, creaţia este un dar de Sus, ea nu trebuie vulgarizată prin întrebări meschine de genul: „Cine stă în spatele ei?”,”Pe cine reprezintă?”, „Cui îi foloseşte?”. Avem prea puţină recunoaştere internaţională pentru arta noastră tocmai fiindcă nu ştim să o preţuim, nu ştim să ne bucurăm de darul ei, ci consimţim să încurajăm doar ceea ce vine, în mod garantat, dinspre clicile alambicate ale intereselor mărunte. În lumea artei din societatea românească acţionează, într-un mod foarte subtil, dar eficient în gradul cel mai înalt, o lege mafiotă, altfel n-am cum s-o numesc.

L


International notebook of poetry

269

OUT OF THE ARSENAL OF DREAMS From me, the labourer, I earn my own peace – Whilst from me, I only demand understanding … The dispenser of joys am I, the excommunicator, as well. In the palm of my hand I hoard greenish pebbles, wise and cold They have grown into past masters at tumbling down riverbeds, at lending themselves to be polished to roundness by streaming waters, at stealing through tangled waterweeds – enduring all this behind cloistered eyeballs. They’re restlessly lying in my palm – out of the arsenal of dreams, ready to strike – Faces and doors through which to flow down toward my own best self. For centuries in motion, clasping them tight, I’m trying to ease myself in. Like a tiger, through underbrush and creepers, I’m inching ever closer to my soul, which lies crouching for the sudden leap that would rip me apart, at the leaves’ slightest, untoward quiver.

ON WHITE HORSES Just as spring is the reliable herald of winter whose orders it deftly carries out riding white horses, so the poet, freshly emerged from the glooms, feels with his hand on his heart, the snowdrop-enamel suit stirring with his weighty credentials engendered in the cold, thought-provoking air amidst unsheathed swords.


270

Caiete internaþionale de poezie

Not having forgotten the high prices involved, he’s mindful of the life-and-death oath underlying the art of government. Ever younger, brighter and more deeply vested in noontide, yet still cherishing those rosy dawns worn upon his breast, he dashes out to fulfill the mission he had once been entrusted with – while in the woods, during a snowstorm – and which the already warmed-up plain will never be able to adulterate by whatever means.

BAPTIZING WITH LIGHT In the dead of night the tossing bodies turned into dragons blending almost with the ground, getting smothered by the rocks and breathing out venom which turned into something bordering on slime, on water, on grass. And then she came, treading softly, singing lowly, mirthfully touching the wavy heads, pouring light from her tiny fingers – One could hardly guess on whom, or whose soul would rejoice – And soon, dressed up in a white lace gown, she passed by piping unceasingly, while delicately closing the air behind her.


International notebook of poetry

271

THE POET Shrewdly, he writes when nobody can see him, his delicate hands having carved out an earthen fortress in the open. Whenever the ‘paper people’ corner him with: “What are you reading?” or “What works are you preparing?” He does not answer – on the ground that it’s unseemly to put such questions to a rock. Lying down on sheets of paper, he looks forward to getting retired into the sacred illiteracy of mountain, river, and dawn. He also longs to be a gravel-caressing wave. Heading Westward he sometimes grows birds’ wings; some other times, fish fins. Later, when they discovered him he had mellowed already in his haunt while a sophisticated talk with him would bring about both an utter confusion and the ultimate silence. Once having left him – pleased to have jotted down piles of remarks, which then they would carry along by the armful – the raw critics were mowed down in mid July by a glacier and lay buried in the snow until the next spring. Then they would go home, where nobody was waiting for them any longer. And there they would notice the lots of undreamt blooms which had sprung from the palms of their hands.


272

Caiete internaþionale de poezie

POETRY WORKSHOP The poet has just finished the mise en scène of Death (What a stereotype for the visceral throbbing of a tortured, triumphant, and ethereal beast!) Then, with his dry palm, he smoothes out the smoke and the soot traces of the sacrifice; and the screaming out to the heavens all of a sudden ceases and – where does it vanish? He’s carefully tucking his writing tools away, dresses himself neatly and exquisitely, dons his weatherproof coat, walks out of the room, and boards a tram.

GLIDING ON HIGH You’d constantly been ailing until you told yourself: ‘Yet I am a bird; hence I’ll always be able to find food and solace up there upon some cliff.’ And having said that, you entrusted your body to the air currents to become an expert in the weaving of bliss.


International notebook of poetry

ROSY-HUED EARTH Rosy-hued earth, juicy earth, inaccessible earth, you seldom crack your eyelid as if in jest so that the pearly sheen might flash out – unyieldingly asleep on your belly, like a prehistoric beast; downtrodden by foes and would be sowers, vulnerable to the birds of prey in flight, only by night daring to stretch out your limbs, so that nobody managed to catch up any of your parts – tomorrow a miraculous babe will be discovered nestling into one of your furrows. A BOUNDLESS LUXURIANCE Smothered by lianas and ivy, within a boundless luxuriance, like huge copper, marble or jade statues collapsed on the jungle floor, we shall lie down in the end, deeply aware that we’ll unravel some day, our merry, sly eyes glittering with the wisdom of our accomplished journey. And with a hand worn thin by the jungle, by its everlasting wealth, turned a little greenish and faintly cool, we will greet you, tongue in cheek and relaxed – Oh, yes, we know that we are extemporizing, and this puts our minds to rest! – You, bird sailing past without preying on us anymore, you, shiny stiletto flying on high without ever trying to cut us off our honey

273


274

Caiete internaþionale de poezie

where all our sciences and colors lie down in confusion – Only your hostile backs, forced by our greeting, will catch a light and become pale signs, to our joke-puckered faces, and we’ll laugh and laugh, smothered by grass, because it’s come true that everything we say is really heard! TIGERS’ CONFESSOR They say by trade I am a tigers’ confessor. My scar-ridden hands are proof positive of those confessionals when tigers often lose their temper and bite, as they experience, once again, their acknowledged wrongdoings – [Though I do my best to systematically rid them of their emotions, I might sort their angers out by condensing them on a pinpoint] I don’t particularly care for this job of work, but since I’ve been entrusted with it, I will carry it through. Checking on my state again: scars, uncanny haloes, pale nimbi. ’Tis all I’ve gotten for myself from life, just that.

Translated from the Romanian by the Author and Heathrow O’Hare


International notebook of poetry

275

NELLY SACHS criitoare germano-suedeza (1891-1970), fugind de teroarea nazistă în Suedia (1940); a dezbătut mai ales situaţia ameninţată a evreilor; lirică impregnată de o totală gândire mistico-religioasă; 1965, conferirea laolaltă cu S.Jagnon a premiului Nobel; pasul spre o lirică de tranziţie înspre zonele mistice este susţinut de o convingere adâncă, exemplară.

S

CÂND în sfârşit în spatele urechii în vâna morţii se va odihni universul meu lipsit de privire circuitul sângelui întâmpină a plâns marea lui spirituală acolo unde flacăra albastră a agoniei rupe noaptea ŞI Tu ai trecut peste moarte Ca pasărea-n zăpadă Mereu negru-pecetluind sfârşitul Timpul a înghiţit Ce i-ai dat la despărţire Până la părăsirea extremă De-a lungul vârfului degetelor Noapte-a ochilor Să devii lipsit De corp


276

Caiete internaþionale de poezie

Văzduhul spală – o elipsă – Străzile durerilor ÎNTUNECAT SÂSÂIT al vântului în cereale victima pregătită de suferinţă rădăcinile sânt liniştite însă spicele cunosc mute limbi materne şi zarea-n mare plânge ân depărtare piatra e o existenţă de foc şi elementele trag de lanţurile lor întru unire când scrierea fantomatică a norilor aduce acasă imagini străvechi taină la graniţa morţii “du-ţi degetul la gură: tăcere, tăcere, tăcere » PATRU ZILE patru nopţi Un sicriu ţi-a fost ascunzişul Supravieţuirea inspiră şi expiră Ca moartea să o întârzie între patru scânduri zăcea suferinţa lumii afară creştea minuta plină de flori pe cer se jucau norii ODINIOARĂ Pe când seara în roşu-şi uită ziua Mi-am întemeiat pe piatra melancoliei Viitorul


International notebook of poetry

Revedere prenatală O melodie înfiripată de mare îşi urmă cursul pesemne, un peşte la ecuator îşi plătea o vină omenească, în undiţă şi-apoi, al meu tu ţinut prizonier şi a cărui salvare mi-era menirea şi pe care în enigme le-am pierdut pe mai departe până ce dură tăcere se-nclină pe tăcere şi-o iubire şi-a dobândit sicriul ARUNCAT colo, aşa Mai adânc şi mai adânc mereu mai adânc Unde e cel mai adânc? în sudoarea tăcerii sufletul pierdut a muri e cel mai adânc -

ÎN FIECARE ZI să pui un pas mai aproape în întunecata minune a invizibilului seara, să ajungi în noapte în zori, în ziuă să pipăi liniştea cu un cuvânt neştiutor şi dau cu lacrimile ca singur avut să cauţi ieşirea care să drumeţească cu viaţa mai departe

277


278

Caiete internaþionale de poezie

până ce un orizont se va numi moarte LEONARDO Jucându-se cu un grăunte de nisip Căutând negrul mohorât întrutotul muiat cu moarte învierea botezătorul ACEASTĂ NOAPTE Am parcurs-o pe o stradă lăturalnică întunecoasă Luând-o după colţ Când umbra mea Mi s-a aşezat pe braţ Această obosită îmbrăcăminte Voia să fie purtată Iar culoarea nimic mă agrăi: eşti dincolo! UMBLU-N sus şi jos Prin căldura odăii Nebunii îşi ţipă pe coridoare Laoalaltă cu negrele păsări afară Viitorul Rănile noastre sfarmă timpul funest însă ceasornicele ticăie încetinit SĂ NU FACI nimic Să te vestejeşti vizibil Mâinile mele aparţin unei bătăi răpite de aripă Cu ele cos la o gaură însă ele suspină-n faţa acestui abis deschis


International notebook of poetry

CHEMI tu acum unicul nume disperat Din întuneric Mai aşteaptă încă o clipă Şi vei umbla pe mare Elementul îţi pătrunde deja porii Eşti coborât şi înălţat odată cu el Şi-n curând regăsit în nisip Şi vei fi oaspete aşteptat zburând spre stele Şi-n focul revederii mistuit în tăcere - în tăcere NUMELE, ţi l-ai pierdut însă lumea dă buzna şi-ţi face o ofertă frumoasă scuturi capul însă iubitul tău a găsit odată pentru tine acul în carul cu fân auzi: te cheamă deja IUBIREA mea a curs în martiriul tău Rupând moartea Trăim în înviere TOATE ţările şi-au înfipt Sub piciorul meu rădăcinile Marilor lor spaime Ele atârnă grele-străvechi cumpenele Mereu umplând seara Cuvântul ce ucide Astfel, eu nu pot fi Decât în prăbuşire -

279


280

Caiete internaþionale de poezie

UNDE oare să găseşti cuvintele Cele luminate de marea dintâI Cele deschizând ochii Cele nerănite de limbi Cele ascunse de înţelepţii luminii Pentru călătoria ta cerească, inflamate Cuvintele Pe care un univers impulsionat întru tăcere Le trage cu sine în primăverile tale ÎN CĂMĂRUŢA mea unde se află patul meu o masă un scaun plita bucătăriei îngenunchează universul ca pretutindeni spre a fi mântuit de nezărire trag o linie scriu alfabetul pictez zicala sinucigaşă pe zidul pe care înmuguresc deândată naşterile deja pironind aştri în adevăr când pământul începe să bată noaptea scapă se desprinde dinte mort din gingie

traducere de Andrei Zanca


International notebook of poetry

281

POETE AMERICANE CONTEMPORANE LUCILLE CLIFTON ucille Clifton (n.1936), prima din cele trei poetese contemporane pe care le prezentăm, este profesor emerit de ştiinţe umanistice la St. Mary’s College din Maryland, deţine numeroase premii literare şi artistice şi a fost poet-laureat (poetul oficial la toate manifestările culturale, ales de către populaţie şi guvernământ) al statului Maryland în lunga perioadă 1975-1985. Autoare a zece volume de poezii, un volum de proză autobiografică şi douăzeci de cărţi pentru copii, este membră a Academiei Americane de Arte şi Ştiinţe şi se află în conducerea Academiei Poeţilor Americani. Versurile ei elegante, cu muzicalitate interioară, deşi aduc o nuanţă discret apocaliptică (ultimul ei volum de extraordinar succes în America şi Anglia, se întitulează “The Terrible Stories”, Groaznicele povestiri), păstrează haina unei delicate şi rafinate poezii.

L

SEMNE când păsările încep să umble când ciorile în fracuri de mătase stau în mijlocul drumului şi privesc maşinile care încearcă să le ocolească în viteză ca să evite valea lucrurilor moarte în timp ce gâştele renunţă la cer şi se-aşează pe şorţul autostrăzii 95 arătând cu o aripă nordul şi cu alta sudul ce înseamnă aceasta acum de dimineaţă când un om iese cu ochi sălbatici din maşină fără cămaşă şi pantofi cu braţele desfăcute larg alergând în jungla traficului şi-ntr-o lume plecată anapoda cu păsări care merg omul aproape gol şi aproape croncănind aproape ridicându-se şi străduindu-se să zboare


Caiete internaþionale de poezie

282

CATHY SONG athy Song (n. 1955), absolventă a Universităţii din Boston, şi-a făcut debutul în poezie cu un volum aclamat de critică şi onorat cu premiul Yale pentru tinerii poeţi. A publicat mai multe volume şi este deţinătoare a numeroase premii literare printre care cunoscutele premii Frederick Bock şi Shelley Memorial. Cathy Song, este casnică şi locuieşte cu familia ei de trei copii, în Honolulu, Hawaii, din care aduce un gen de poezie ancestrală, mitică, sacerdotală, plină de umbre şi lumini hieratice. Inclusă în programul “Poezia în mişcare”, poemele ei sunt afişate în toate autobuzele din Atlanta (Georgia) şi metrourile din New York, bucurându-se de binemeritată popularitate. Despre poemul de mai jos ea notează că este unul din acele poeme grave şi stranii care vin de undeva din mari adâncimi şi, datorită forţei lor de penetrare, misterioase, răbdătoare şi de nestăvilit, reuşesc să ajungă, uimitor, la suprafaţă intacte şi pline de elocvenţă. În faţa lor, singurul lucru care te poate scoate din tremurul de spaimă şi admiraţie, spune Cathy Song, este să-ţi apleci capul în semn de evlavie şi gratitudine.

C

MAMA NOASTRă A TUTURORA Mama lungilor tăceri ce ne-au ţintuit în scaune, unde erai în trupul tău dacă nu aici cu noi? Mama rozelor furate care se-ofilesc ca sărutul, de ce stai palidă la geam privindu-ne atât de-atent?


International notebook of poetry

Mama mătăniilor rugăciunii care-şi pierd bilele pe perna noastră, ce murmuri în taină cu mâinile ca de hârtie plecate dintre noi? Mama tuturor şerpilor încolăciţi pe fiecare-ncheietur-a mâinii, oare s-a-ntâmplat să ne otrăveşti? Mama tuturor oglinzilor care separă stăruitor pereţii, de câte ori te-am zărit privind prin noi? Mama neîncetatelor purificări care ne-au dat săracilor cărţile şi jucăriile, ce perfectă vorbă nu ne-ai dăruit tu oare? Mama tuturor mâinilor vrednice sfâşiate în limbile cu spini, ce ascundeai de noi tu oare în amurg? Mama firelor de păr albe ce-au răsărit şi crescut peste noapte, ce te-a făcut să te joci şăgalnic încuind fiecare uşă-napoia noastră? Mama vocilor şoptite care-au ieşit din scrisul cretei, cum am putea şti că mai sunt lucruri pe care încă le-ai mai fi avut de spus? Mama plecărilor definitive care-au umbrit a Tatălui nostru faţă, când ai decis că trebuie să ne laşi?

283


Caiete internaþionale de poezie

284

SUSAN STEWART usan Stewart (n.1952), este profesoară de engleză la University of Pennsylvania, unde predă poezie şi estetică. Autoare a trei cărţi de poezie (cea mai recentă, The Forest, Pădurea, a apărut la University of Chicago Press), este laureată a celebrului premiu MacArthur (“The Genius Grant”, în valoare de $500.000) pentru merit excepţional. Stewart mărturisea că poemul “Aripi” (Wings) reprezintă litera W de alfabet din viitorul ei volum de georgice (după Virgiliu) şi a umbrelor acestora, o carte de meditaţii poetice asupra vieţii zilnice pentru generaţia care vine din urmă. Ultimele versuri sunt inspirate de vorbele lui Hermion din “Andromacca” lui Euripid, ca o dorinţă de continuă îndepărtare. Versurile ei ştiu să filtreze o anume savoare poetică din limbajul obişnuit al dialogului, sugerând autentice implicaţii şi trăiri lirice, greu mărturisibile impulsuri interioare. Este cumva modalitatea unui scenariu cinematografic, exprimat doar prin conversaţie şi despuiat de naraţiune, schelet foarte sugestiv pe care vin să construiască regizorul şi actorii - în cazul nostru cititorul. Pe linia inovaţiei poemul se rupe la versul opt şi se reînoadă, cu o bruscă schimbare de ton, la versul nouă pentru a se desfăşura într-un curgător crescendo, terminându-se cu un citat, amintind brusc de maniera lui T.S.Eliot.

S

ARIPI Dacă ai putea avea aripi, ţi le-ai dori? Nu ştiu. Vreau să spun dacă le-ai putea folosi ca să zbori, le-ai dori? Da, dacă aş putea zbura. Dar ele ar putea să fie foarte mari. Cât de mari? Ar putea să-ţi măture genunchii când mergi sau să fie mai mari decât uşa.


International notebook of poetry

285

Şi spui că n-aş putea să le mai scot? Cred că totuşi le-aş dori. Dacă nu ai putea să le scoţi, chiar când mergi în vizită sau la culcare, când mănânci la masă sau vrei să iei pe cineva în braţe, de nu ai putea nicicând să le mai scoţi? Da, aş dori. Tot le-aş dori. Pentru că poţi să zbori? Da, pentru că pot să zbor. Şi dacă ele sunt grele sau nimeni altcineva are aripi şi nici copiii tăi şi nici copiii copiilor tăi nu le vor avea? Da, cred că da. Dar ai avea încă braţe şi mâini şi picioare şi ai putea încă să vorbeşti şi ai avea şi aripi. Chiar ai vrea şi aripi? Da, aş vrea şi aripi. Iar când vei merge pe stradă lumea ar privi uimită la tine şi nu ar înţelege neapărat că tu de fapt poţi zbura? Înţeleg. Înţeleg prea bine că ei nu vor înţelege. Sau dacă oamenii văzându-te s-ar gândi la ceva, la ceva ce nu ar crede cu adevărat? Eu tot aş şti la ce sunt ele bune. Şi dacă le-ai avea pentru totdeauna – serios, pentru totdeauna, în fond asta e viaţa ta, tot le-ai mai dori? Da, tot le-aş mai dori. Le iau, le ţin, doar să pot zbura să pot zbura departe să pot zbura departe unde vapoarele să pot zbura departe unde vapoarele de lemn de pin trec printre stâncile întunecate.

Traducere şi prezentare de Horia Ion Groza


Caiete internaþionale de poezie

286

MARIANA ZAVATI GARDNER THE ORCHARD Have you heard the trees in grandma’s orchard? Crying in the night? Have you heard the leaves torn? In last night’s electric storm? Black widow spiders had sucked the trees Of their birth shadows Have you heard how the soil has been Turned upside down and washed away? The orchard has become a blanket of holes Stretched roots pointing dawn

THE ANNIVERSARY knights were marching in the old courtyard of the crumbling castle of dreams where hen hunters had planted turrets of wheat voices and seeds, seeds and voices in the olive tree,


International notebook of poetry

enclave of smells of fine rot, that season’s fantastic supper, the mask of the principessa hanged starched at the Eastern Gate of the Watch Tower , where rituals had happened years ago, when the knights were pages in armour and the olive tree was in blossom by the singing well; storms had quarrelled the Courtyard… faded, the bushes… dried knitted in loops, blurred against the walls

THE SNAPSHOT Julia May took Jackie for a walk “I was playing hide and seek before mum wanted to go into town” The princess was wearing a crown of plastic and beads stuck with glue Julia May was pushing the perambulator with little sis voicing displeasure mum was young, dressed for autumn she was thinking aloud, “Young Josephine, she plays hide and seek in secret chambers where tapestries agonize

287


288

Caiete internaþionale de poezie

along waiting rooms woven in needlepoint during slow moving afternoons of another kind meadow-ed evenings to seek and escape from would-be love thoughts by the fire ravenous oak to hide dying swans of bird flu on the waters of the town canal dry feelings from crossed voices echoed from other rooms — a birthday party would have been proper” Julia May’s perched anguish was clawing her thoughts the day was diseased, indifferent, ready to drown sudden lapses and changes vouchers exchanged hands in the Victorian alley for pedestrian use only a bricked path to the linden trees


International notebook of poetry

289

CAROLYN SLUIS arolyn Sluis a mai fost prezentată în Caietele de poezie. Ea este un pioner în tehnologia de laborator a culturilor de ţesuturi, un pasionat cercetător ştiinţific, susţinânduşi cercetările din veniturile micii ei companii, pe care şi-o cârmuieşte cu pricepere şi curaj în concurenţa dură a pieţii. Carolyn Sluis locuieşte şi munceşte în California, în Ventura Valley, aproape de falezele Oceanului Pacific. Mamă singură, cu trei copii, luptând din greu cu viaţa fără a se plânge, scrie o poezie de calitate, care o ridică de subţiori deasupra imensei oboseli a zilei. Uneori, în puţinele ei răgazuri, brodează împreună cu fetiţele sale pe desenele lor copilăreşti (ceea ce îmi trezeşte asociaţii cu delicata dantelăreasă din tabloul lui Vermeer din ţara de unde au emigrat bunicii lui Carolyn). Intr-o zi o fetiţă a întrebat-o: “Care este raţiunea de a avea suflet dacă îţi uiţi prietenii?” Sufletul cald al lui Carolyn transpare în lirica sa şi, dacă uneori poemele sale sunt cânturi ale solitudinii, solitudinea ei păstrează o impresionantă forţă de prietenie şi dăruire umană.

C

DIMINEŢILE Dimineţile sunt reci şi întunecoase. Pulsul autostrăzii abia se aude de vuietul valurilor mării. Mă deprinsesem să urăsc dimineţile. Mai de grabă aş fi stat adânc sub pătură, Plutind, abandonată, în apa lor. Dar aceasta a fost mai de mult Acum dimineţile sunt prietenul meu cel mai drag.


Caiete internaþionale de poezie

290

În acele cumplite nopţi Aveam doar să mă gândesc la sosirea dimineţii Stând singură în întuneric, Tânjind, rugându-mă pentru soare. Dimineaţa venea întotdeauna să mă salveze Trâmbiţând o altă şansă. Astăzi îmi salut dimineaţa cu plăcere Şi las restul să doarmă Darul dimineţii este să mă redau pe min Mie însămi.

RUJUL DE BUZE Semne negre striază centrul care divide lumi, Ca pete murdare lăsate cu generozitate, Ca urmele de ruj şterse de pe buze mari voluptuoase Ce spun poveşti cu multe paranteze Şi râd de liniile albe, imaculate, de lângă ele. Amprente de vieţi în haos de frig: Amuţite mărturii Din sărutul final al Morţii.

SIHĂSTRIA MEA Singurătatea cu încetul m-a închis într-un plic. O minusculă infiltraţie, iniţial neobservată, A crescut ca să devină singura viaţă pe care o ştiu. Sigilată de tăcere, am învăţat să iubesc pacea izolării mele. Sunetele nu mai plac urechilor – nici vorbele, nici muzica. Am tânjit doar după foşnetul neîntrerupt al gândurilor mele, Libertatea de a hoinări printre ele Şi vremea de a-mi cântări şi privi viaţa. Nici o activitate nu mă mai atrăgea; Chiar cărţile atât de scumpe altădată Păreau să-mi fure din avuţia mea de linişte. In desişul minţii mele Devenisem un sihastru.


International notebook of poetry

291

MINCIUNILE TALE Minciunile tale sunt mai bune Decât adevărul altor oameni. Spune-mi-le pe toate. Lasă-mă să le umplu de laude Ca pe un lucru al frumosului. Să le păstrez cu drag Ca pe diamantele inimii mele. Lasă-mă să le strâng una câte una De pe buzele tale, Venind aşa cum vin ele Cu al dragostei ultim suspin.

VÂNTUL Când mă atingi, vântul se retrage din pânzele mele, Elanul care mişca velierul dispare neobservat, ca un abur uşor. Prind să mă legăn cu respiraţia ta, pierdută din gânduri. Cerule al meu, înfăşată în braţele tale, Sunt a ta în acea clipă şi tu eşti doar al meu.

REÎNCARNARE pentru fiica mea Roxane în viitoarea mea viaţă vreau să fiu o pernă: să zac toată ziua-n pat, contemplând umbrele furişându-se încet pe pereţi cum au făcut-o de o mie de ani, sau poate bilioane de ani, e greu să-mi amintesc.


292

Caiete internaþionale de poezie

am să fiu acolo cu prietenii mei. lumina difuză, de subconştient, al venirii zorilor strălucirea dură a acţiunii la amiază memoria pălindă a dup-amiazelor târzii bezna de cerneală a miezului de noapte toate acestea îmi vor fi prieteni. poate am să am câteva lucruri frumoase feţe de satin, butoniere albe şi puf mângâietor, dar de fapt nu contează voi fi fericită oricum moţăind în pace în timp ce umbrele, inci după inci, îşi fac drumul lor prin cameră. nu voi face mai nimic nu voi vorbi şi nu mă voi mişca pleoapele nu îmi vor tresări. nu, nu voi face multe, voi fi prea ocupată să număr oile ce aduc somnul. aş putea să fiu aruncată din când în când înfoiată, spălată sau rearanjată capete vor putea să-şi facă cuib în mine, nu mă supăr curând vor pleca iară şi voi fi singură în siguranţă şi sănătate veghiind umbrele şi mersul lor de fur.

Traducere şi prezentare de Horia Ion Groza


International notebook of poetry

293

ANNE DE NOAILLES (1876-1933)

A

nne-Elisabeth de Brancovan, comtesse Mathieu de (Paris: 12. XI, 1876-1933. Poetã francezã, cu o ascendenþã româneascã pe linie paternã urcând spre marele domnitor muntean creºtin martir din cel de al 18-lea veac, bucurându-se de un succes literar de excepþie încã de ladebutul cu volumul Coeur innombrable, apãrut în 1901, ºi de mari prietenii literare, cum cea a lui Paul Valéry. Aleasã membrã de onoare e Academiei Române, în 1925. Alte volume publicate: l’Ombre des jours (1902) ºi Les Vivants et les Morts (1913). A publicat ºi volume de prozã, între care Le livre de ma vie (1932).

ZILELE CRESC, ŞI SEARA... Zilele cresc, ºi seara e-o prelungitã-amiazã, Tot mai pierdut se stinge al zilei viu tumult, Iar arborii, surprinºi sã nu vadã noaptea, mult, Stau treji în seara albã, de veghe, ºi viseazã.... Castanii, în lumina de aur greu, cereascã, κi rãspândesc parfumul parcã sporit de-un vânt; Te temi un pas sã faci, sã nu miºti aerul blând Ca somnul din miresme nimic sã nu-l smiteascã. Dinspre oraº sosesc uruiri, de roþi un zvon... Praful pe care-o brizã-l ridicã, vãmi sã treacã, Lãsând copacu-n clatin ºi-n tângã, ce-l îmbracã, Recade-ncet pe drumuri de liniºti, monoton. Noi ne-am deprins, în lung sã-l privim, ca-ntâia oarã, Drumeagu-acesta simplu, de-atâtea ori urmat; Ci-n viaþã, totuºi, iatã, ceva, azi, s-a schimbat, Sufletul nostru nu va mai fi cel de-astã searã. (Din volumul Le Coeur innombrable, 1901)


Caiete internaþionale de poezie

294

E BINE CÂND... E bine când eşti liniştit, Mulţumit, fără griji, distrat; Dar când, peste taina-i aplecat, Îţi simţi sufletu-nlănţuit Cum vei afla ce bunătate E într-o clipă de răutate? (Din volumul Poème de l’amour, 1924)

EU NU POT, DUREREA... Eu nu pot, durerea sã mi-o compar Cu a ta, doar vãpãi, Isoldã; Capul meu n-are, pe visu-i animal, Aceastã furtunã moale ºi blondã. Dar tare, ºi prelungind, nu-n van, Un timp de murit într-o beþie, Într-un cântec ce la nesfârºit învie, Eu mor pentru tine ca Tristan... (Din volumul Poème de l’Amour, 1924)

CAIETE 2008  

CAIETE 2008

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you