Issuu on Google+

NÚMERO DOS / APRILIE 2011


C U P R I N S

1

V I A T, A Gabriel Dorissa

IORIDING

Surmont Gravity Jam

02

14 08

Burn the Streets

Do the DEW - pe stil internațional

Recomandări muzicale, Ultimul răcnet

34

Andrei Ganser

26

23

18 Interviu BEAN, Subcarpați

Getting fired up in Europe

Machina Electrica

38

36 Loomit

CABE, the Future of Hip Hop

40 50

56

Şi acum că ne-am născut ar fi cazul să începem să ne bucurăm de viaţă. Viaţa! Cuvântul în sine ascunde atâtea înţelesuri şi este perceput atât de vast de către fiecare vietate care îi experimentează magia. Pe măsură ce trăim şi cunoaştem mai multe aspecte ale societăţii în care ne aflăm parcă ni se aştern în faţă nenumărate conspiraţii… secrete, mai mult sau mai puţin arcane, bucurii şi… antonimele lor, informaţii mai mult şi mai puţin relevante, pisici, căţei şi lupi… ca mai apoi să ne întrebăm: este oare însăşi viaţa doar o faţă a conspiraţiei supreme? Răspunsul îl găsiţi cu atenţie uitându-vă peste tot în jur, dar vă sugerăm să continuaţi cu revista noastră deoarece sunteţi de-abia la prima pagină :) Ei bine, v-am pregătit o serie “tipică” de pictoriale şi interviuri, texte, desene şi fotografii cu o vibraţie selecţionată atent dar NU foarte. Alb-negrul lumii, dualitatea şi dualismul ei sunt acum asezonate cu un pic de culoare pentru a ne reveni sau abate de la normal?! Cât despre factorul de “neaşteptat”… sfârşitul revistei l-am prelungit cu un mindfiick care să vă pună pe gânduri… Merită sau…? Şi ca să lăsăm apele liniştite, fiţi siguri că pe prima pagină a viitorului nostru pamflet va sta scris mare şi citeţ în loc de Moar?3 următorul cuvânt: NEMURIREA.


~

) 2

GABRIEL / DORISSA

3

Fakie anchor grind FS 180 out

Pace ţie! Cred că oricine se uită pe aceste fotografii şi-ar dori să ştie un minim de informaţie despre tine. Ce poţi să le zici? Salut! Sunt Dorissa Gabriel, am 18 ani, elev în clasa a 12-a, ocupaţie principală: skateboarding şi distracţie!

®

Ştiu că eşti membru “Eroilor Mafia”. Ce înseamnă asta şi care e toată ideea? Se fac tranzacţii babane în Eroilor sau ce? Eroilor Mafia s-a fondat în vara anului 2007 de către Nicolae Anghel (Nicky) şi Vladimir Moldovanu (Yoz). Intenţia lor a fost să promoveze skateboardingul din Bucureşti, skate-ul ca un sport şi un stil de viaţă, dar şi sponsorii care îi susţin. În 2008 Yoz a fost cuprins de a doua dragoste, arhitectura şi a început să se dea mai puţin pe skate, atunci eu şi Răzvan Popescu ne-am alăturat teamului. Iarna anului 2008 a fost una dintre cele mai bune, deoarece s-a făcut primul

Crooked pop-out


4

§

Backside step up

5

Fakie nose grind fakie flip out

semi skatepark indoor din Bucureşti cu ajutorul clubului Fabrica. Aveam doar un ollie box făcut de noi, două quarter pipe-uri şi o ţeavă. Ne-am dat pe skate mult, nu ne păsa de frig şi am lansat Eroilor Mafia episodul 5. În decembrie 2010, un nou membru s-a alăturat team-ului, Marius Diatcu (Stinky). Să sperăm că anul 2011 va fi unul mai bun pentru skateboardingul din România. De ce e skateboardingul atât de important pentru tine? Dacă va veni vremea să te opreşti din asta, cu ce crezi că îl vei înlocui? Skateboardingul a ajuns pentru mine un stil de viaţă, e o plăcere pură, nu ai niciun stres, poţi să faci orice vrei fără să-ţi zică nimeni nimic cum să faci sau de ce. Dacă o să mă opresc vreodată o voi face din cauza unei accidentări

(Doamne fereşte) altfel nu văd de ce m-aş opri. Care e visul tău cel mai mare şi încă neîmplinit? Ca orice skater, să fac o carieră din asta, dar în România lasă de dorit visul acesta. Zi-ne câteva evenimente memorabile din viaţa ta când placa ţi-a fost alături… Când am plecat cu Ciprian Dicu (the boss from Ollie) într-o excursie în Germania la Bright Trade Show, unde am avut ocazia să văd multe din legendele skateboardingului dându-se pe skate foarte, foarte bine, rupând norma. Care e numărul tău norocos şi mai mult decât atât, în ce crezi cel mai mult pe lumea asta?

Nu am un număr norocos, dar am unul ghinionist: 21. Pe 21 iunie 2008 mi-am rupt glezna la Wild in the streets, iar cum m-am făcut bine pe 21 august mi-am rupt cealaltă gleznă. Stau şi la apartamentul 21 :)). Dacă tot am început, sunt născut în 1992, 1+9+9+2=21, dar acestea nu au legătură cu ghinionul, nu prea am ghinion, să zicem că mă descurc :P. Cred în mine şi în Dumnezeu. Ai un ideal în viaţă? Tinzi spre ceva mai greu de atins? Spre exemplu, eu vreau pace pe Pământ… tu ce vrei? Aş vrea ca skateboardingul în viitor să se dezvolte în România la fel ca în Europa (nu în ţările alăturate nouă) şi America. Ai un plan de carieră? Vrei să păcăleşti sistemul sau să intri conformist în el?

SW Flip


6

Croox 180 out

După ce termin liceul aş vrea să stau un an pe bară să mă gândesc bine ce să fac în viitor, dar aceasta cu statul pe bară este doar o expresie, eu o să mă dau pe ea :)) Sponsorii tăi par a fi de treabă. Am auzit că nimic nu-ţi lipseşte. Aşa este? Exact sponsorii pe care i-am dorit dintotdeauna. Tot timpul mă ajută cu ce am nevoie, fac tot posibilul pentru a-mi oferi condiţiile necesare, mai bine zis mai mult de atât. Cu ocazia asta aş vrea să le mulţumesc sponsorilor mei Ollie Gang Shop şi Carhartt, mulţumesc Ciprian şi Mugur.

La revedere înseamnă că ne vom revedea. Ce ai mai vrea să adaugi tu pe final de interviu? Mulţumesc tuturor prietenilor din lumea skateboardingului, sponsorilor încă o dată, familiei pentru că mă susţine şi nu mi-au creat probleme în legătură cu sportul pe care îl practic; mulţumesc revistei Mulţumesc pentru compania plăcută şi lui Neon care s-a străduit mult pentru revista aceasta şi că nu s-a supărat pe mine că am întârziat cu interviul. Pace tuturor.

STR. 11 IUNIE NR. 50

ALL SEASONS SKATEPARK


8

9

5

IORI DIN G IORiding 5! Nici nu-mi vine să cred că s-a ajuns la a 5-a ediţie şi mai mult decât atât, abia o aştept pe a 6-a. A trecut ceva timp de la concurs, iar pozele alb-negru pe care le-am făcut atestă trecerea timpului, apariţia noilor tehnologii, etc. Ultima ediţie IORiding prezentată ca întotdeauna de Boarder's Shop, Analog şi Globe a fost de data aceasta sponsorizată şi de către Burn care s-au implicat din nou exact unde era nevoie.

Jiga - Big air

A fost un 23 octombrie de neuitat: cald, soare, public atent şi rideri cu trickuri în sus şi la vale. Dar partea ciudată acum urmează… Acum, după 4 luni de la event asistăm la un fenomen nemaivăzut în revistele de profil. Am pierdut pur şi simplu textul explicativ şi povestativ al concursului aşa că vom improviza cu umplutură în latină deoarece -sincer- pozele vorbesc de la sine…

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipisicing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua. Ut enim ad minim veniam, quis nostrud exercitation ullamco laboris nisi ut aliquip ex ea commodo consequat. Duis aute irure dolor in reprehenderit in voluptate velit esse cillum dolore eu fugiat nulla pariatur. Excepteur sint occaecat cupidatat non proident, sunt in culpa qui officia deserunt mollit anim id est laborum. Lorem ipsum dolor sit amet, con secte tur adipisicing elit, sed do eiu smod tempor incididunt ut labore et dolore

Diky - Crooked grind

Adrenalina - Kickflip transfer


10

11

Alex Negrean - Railride barspin out

Pomflet - Indy grab transfer

magna aliqua. Ut enim ad min im veniam, quis nostrud exercitation ullamco laboris nisi ut aliquip ex ea commodo consequat. Duis aute irure dolor in reprehenderit in voluptate velit esse cillum dolore eu fugiat nulla pariatur. Excepteur sint occaecat cupidatat non proident, sunt in culpa qui officia deserunt mollit anim id est laborum. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipisicing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua. Ut enim ad minim veniam, quis nostrud exercitation ullamco laboris nisi ut aliquip ex ea commodo consequat. Duis aute irure dolor in reprehenderit in voluptate velit esse cillum dolore eu fugiat nulla pariatur. Excepteur sint occaecat cupidatat non proident, sunt in sui culpa qui officia deserunt mollit anim id est laborum. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur

Dollaru' - Massive transfer


12

adipisicing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua. Ut enim ad minim veniam, quis nostrud exercitation ullamco laboris nisi ut aliquip ex ea commodo consequat. Duis aute irure dolor in reprehenderit in voluptate velit esse cillum dolore eu fugiat nulla pariatur. Excepteur sint occaecat cupidatat non proident, sunt in culpa qui officia deserunt mollit anim id est laborum. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipisicing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua. Ut enim ad minim veniam, quis nostrud exercitation ullamco laboris nisi ut aliquip ex ea commodo consequat. Duis aute irure dolor in reprehenderit in voluptate velit esse cillum dolore eu fugiat nulla pariatur. Excepteur sint occaecat cupidatat non proident, sunt in culpa qui officia deserunt mollit anim id est laborum. Ullacomo aliqua magna laborum pariatur lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipisicing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore magna aliqua. Ut enim ad minim veniam, quis nostrud exercitation ullamco laboris nisi ut aliquip ex ea commodo consequat. Duis aute irure dolor in reprehenderit in voluptate velit esse cillum dolore eu fugiat nulla pariatur. Excepteur sint occaecat cupidatat non proident, sunt in culpa qui officia deserunt mollit anim id est laborum.

The Ghost Rider - FS flip

Cezar - Ollie transfer


14

15

Show 'n shine

Tzuna peste trailgap: safe 'n sound

Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. O ştiam şi noi foarte bine şi până la urmă nu trebuie să te mire prea tare că lucrurile nu ies întotdeauna cum ţi-ai dori să iasă sau poate că într-un weekend de la mijlocul lui octombrie s-ar putea să plouă. Dar ăstea sunt lucruri asumate şi, după cum am mai spus de nu-ştiucâte-ori în ultima vreme, acest sport se numeşte "MOUNTAINbiking" şi nu are în vedere mironosiţele de club, ci numai pe cei care-l iubesc necondiţionat. Acestea fiind spuse, putem merge mai departe.

Decisions, decisions...

Traseul este un vechi cunoscut: acelaşi din anii trecuţi şi nu prea! ;) Creionată în 2006 de brigada Surmont, din dorinţa de a avea o alternativă la clasicul Kamikaze, linia ce pleacă de lângă noua gondolă de la 1400 a fost adoptată de prietenii de la FunRide şi Raid Extrem pentru al lor StepDown Challenge şi a fost bine crescută şi primenită în ultimii doi ani, primind diverse adăugiri de esenţă ce au făcut-o şi mai distractivă şi mai provocatoare. Anul acesta era însă timpul pentru ceva mai mult. Prin urmare, headshaper Geza, vinovat şi de ce s-a construit recent prin Bunloc, a răspuns prompt la apel, şi-a mai aciuat nişte oameni de bine şi s-a pus pe treabă. Rezultatul: s-a perfecţionat ce era deja bun, s-a refăcut ce se deteriorase, mai multe kickere, mai multe contrapante şi în mod cert mult mai mult flow. Deliciul pe final: o contrapantă sănătoasă ce teleportează spre Clementin, kicker-ul amplu de final. Să înceapă concursul! Dar staţi aşa, că mai e puţin până acolo! Joi şi vineri au fost zile de antrenament şi toţi riderii sosiţi care de pe unde coborau vădit satisfăcuţi de pe traseu. Unii au uitat chiar să se mai antreneze şi să caute linii rapide de race, atât de

mult le plăcea! Chiar musafirul nostru de vază, Filip Polc, zburda pe traseu şi chiuia, spune-se, de mama focului. Asta până la un moment dat, cel puţin, când a venit ştirea că Filip s-a accidentat. Confirmarea a venit şi ea, din păcate, şi tot ce s-a mai aflat a fost că Filip a făcut "o nefăcută" în prima parte a traseului, într-una dintre cele mai periculoase zone. Cei ce l-au văzut ducând la capăt linia aeriană cu circa o mie la oră au mărturisit că n-au mai văzut aşa ceva în viaţa lor şi că acum înţeleg diferenţa dintre un muritor de rând şi un rider de World Cup. Pentru cei ce îşi fac griji în legătură cu Filip, le spunem că este bine, a petrecut ceva timp în spital în România, dar s-a refăcut complet şi nu de mult zburda prin America de Sud pe la clasicele curse urbane din favelas. Prezenţa domului Polc în concurs chiar ar fi fost cireaşa de pe tort, dar nu a fost să fie… Revenind, excelenta zi de vineri, în care toată lumea, chiar şi o parte din organizatori, s-a bucurat de dat şi de condiţii aproape perfecte, s-a încheiat cu un antologic foc de tabără în zona de finish, care i-a lăsat uimiţi pe cei ce s-au nimerit să fie în zonă. Concurenţii serioşi s-au culcat devreme, în timp ce unii petrecăreţi au fript-o până târziu în noapte pe filmări oldschool ce documentează primele aventuri româneşti în circuitul mondial. Guilty parties: Tibi şi Sorinel. Happy parties: toată lumea. Sâmbăta dimineaţa ecuaţia era cu fundul în sus, aşa cum de fapt se aştepta toată lumea şi cum arătau şi prognozele meteo: frig, ploaie mocănească, urât. În timp ce alţii nu ştiau cum să mai dea

ture de antrenament, am lovit butonul de snooze şi mi-am amintit cu plăcere de Myles Rockwell şi de isprava lui de la Sierra Nevada din 2000, încununată cu un curcubeu de Campion Mondial. Pe scurt: după ce se antrenaseră câteva zile bune în condiţii de căldură şi un sol foarte uscat, toţi competitorii s-au trezit cu ploaie în ziua de concurs. Myles a hotărât să mai doarmă o ora în plus şi să nu piardă vremea antrenându-se în condiţii radical diferite, socotind că oricum nu l-ar fi ajutat prea tare. Ergo prima manşă din ziua respectivă a fost direct finala! Nu am de fel aspiraţii înalte, dar nici mie nu îmi place să mă murdăresc pe degeaba şi să stau la cozi de spălat biciclete, atunci când pot face altceva. Deci prima manşă, direct calificările! Spre surprinderea mea, bunghisem firava balanţă a presiunii pneurilor, iar traseul era mult mai aderent decât îmi imaginasem, deşi îmi dădea dubioasa senzaţie că mă balansez pe o sfoară între doi zgârienori sau poate că ţopăi obraznic într-un picior pe o creastă de munte. Linie de finish, linişte! Calificările nu au facut nimic mai mult decăt să cearnă puţin din cei 65 de participanţi rămaşi pe baricade. 10 la Hardtail, 10 la Masters, 10 la Juniori şi 20 la Elite, cu o surpriză solitară, adică Sorin Părău calificat al 11-lea, dupa ce s-a "odihnit" puţin pe traseu. V-am spus că Cezar Băjenaru era iaraşi pe 5 şi Radu Ghioş a.k.a Salam pe 7, amândoi pe (alte) biciclete de împrumut? Nu? No bun, că v-am spus acum! Geza stătea confortabil pe primul loc, la o distanţă sensibilă faţă de Ova şi de Danika, dar la Juniori Petardă avea, de fapt, cel


16

Petru Vereştiuc - Oştean de-al lui Ştefan, Măria Ta! (foto: Alex Diculescu)

17

Cezar Băjenaru - that's the spirit! (foto: Alex Diculescu)

mai bun timp de până atunci, cu vreo 8 secunde mai rapid decât Geza. Nu neapărat o surpriză, dar măi să fie! Finala: ploaie mocănească, noroi fluid acceptabil, coafura rezistă. De fapt, nici nu e prea mult de povestit. La Hardtail Rossi a ajuns în sfârşit în vârful podiumului, cu Peti şi Bogă din Braşov pe 2 şi 3. La Masters, Kiks, "on a winning run", şi-a pierdut la propriu un papuc prin noroiul ultimei contrapante şi a ajuns pe trei, după tânărul său prieten Popo şi polivalentul Daniel Roşioru. Legendele Robert Gustav Mircea şi Marian Claudiu, ce dominau acum mai bine de zece ani cursele de mountainbiking, pe 4 şi 7 cu Respect! La Juniori, nici o surpriză. Petardă – 1, Nimăt – 2, Mirciulică – 3, Boti – 4 şi Gabi – 5. Nici la Elite lucrurile nu au luat o turnură prea

Daniel Roşioru, un master la bolovan

Get your kicks and fly low with Kiks

spectaculoasă. Sorin s-a instalat timpuriu pe primul loc şi l-a păstrat până la sfârşit, urmat fiind de Geza şi de Danika, apoi de un Mircea Fănăţan recunoscător şi de un Cezar uluit, la al treilea său loc 5 consecutiv pe trei biciclete diferite. Ova a venit pe pană o bună bucată de traseu pentru a prinde doar un amar loc 6, Costi se întorcea după o accidentare deloc uşoară direct pe 7, Tzuna confirma cu un 8, subsemnatul se bucura de un 9 şi, nu în ultimul rând, Ionuţ Ivan, aproape localnic, ateriza şi el pe 10, completând top ten-ul. Orice alte cuvinte ar fi în plus, dat fiind faptul că galeria de imagini vorbeşte de la sine. O singură precizare: Cezar a primit un premiu special din partea sponsorului Burn, pentru dârzenia sa şi pentru constanţa sa, care se suprapun într-o bună măsură cu spiritul

acestui sport. Bravo, aşa se face treaba! Organizatorii doresc să le mulţumească partenerilor şi sponsorilor: Primăria Oraşului Sinaia, Burn, Trek, Commencal, Dragon, THE, Nema, Maxxis, TSG, FiveTen, RRP, Muc Off, Surmont Bikeshop, FunRide, Raid Extrem, Kero Bringa, iBike, PlayBike, MBike, ciclism.ro şi DirtBike.ro. O sumă de respecte se îndreaptă însă şi către shaperii Kinda Geza, Bogdan Muşat, Paul Tosca, Tiberiu Matei, Răzvan Damian, Rudolf Fröhlich şi Ciprian Popescu, către domnul Marian de la Onest Timing, către comisarii de traseu din Mureş şi către toţi cei care au contribuit la acest eveniment. Jos pălăria! Cu respecte, Maximilian Munteanu

Mircică e pregatit întotdeauna


19

Nu e ca şi când Baia Mare ar fi dus vreodată lipsă de flăcări, jar, explozii sau orice alta formă de căldură radiantă. Maramureşul este fierbinte prin definiţie, doar că de data aceasta a fost altfel. Burn The Streets a turnat gaz pe un foc ce mocneşte sănătos de ceva timp şi e foarte bine aşa! Cu sprijinul sponsorului principal Burn clubul sportiv five-O, în parteneriat cu Primăria şi Consiliul Local Baia Mare a reuşit să pună în practică ce îşi propusese de mai multă vreme: să aducă muntele la Mahomed, adică să

Gerald Fuchs - FS 50.50 360 out

Nejc Ferjan - BS Lipslide

Adam Balogh - BS tailpress

ridice un set-up de jibbing în perimetrul urban, acolo unde-i este locul. Astfel, cei nefamiliarizaţi cu jibbing-ul pot înţelege mai bine că glisadele pe tevi şi pe box-uri, drop-urile de pe structuri artficiale şi utilizarea în sens creativ a tuturor elementelor din set-up nu sunt nici nebunii ori acte de curaj gratuite, ci lucruri pozitive şi modul de viaţă al unor oameni care pun în primul rând suflet în

Bazsi Takacs - BS 180 to SW nosepress 180 out

Rudi Janda - Polejam backflip

ceea ce fac. Setup-ul este descris cel mai bine de cuvintele şi mai ales acţiunile riderilor străini invitaţi. Astfel, brigada de sloveni şi de croaţi a nimerit la sosirea în Baia Mare exact în parcarea de lângă parcursul competiţional Burn The Streets şi nu mică le-a fost uimirea când au dat ochii cu el. Au zbughit-o în hotel,


20

21

s-au echipat una-două şi s-au năpustit asupra ţevilor şi a box-urilor încă de cu seară, pentru a se putea bucura cât mai mult de elemente întrun nightsession fierbinte. De fapt, toţi riderii străini au ţinut să felicite organizatorii pentru set-up, mărturisind că nu se aşteptau ca el fie într-adevăr la fel de promiţător cum arăta în imaginile uploadate pe internet şi că este fără doar şi poate unul dintre cele mai bune parcursuri pe care le-au vazut până acum în numeroasele lor turnee pe la concursurile din Europa Centrală. Venind de la personaje de un asemenea calibru, aceste afirmaţii sunt un important vot de încredere pentru Burn The Streets. În ziua concursului ostilităţile s-au desfăşurat la foc continuu în mijlocul a mai bine de 1000 de oameni, pe ritmurile straşnice impuse de DJ Silent Disciple, care i-a ţinut ca pe jar pe concurenţi şi pe spectatori deopotrivă. În cadrul calificărilor, trei dintre străinii ce nu figurau pe lista de invitaţi, Gerald Fuchs (Austria), Andras Ajtai (Ungaria) şi Andrej Maricic (Slovenia), şi-au câştigat lejer un loc în finală, alături de autohtonii Elöd György (Sfântu Gheorghe) şi de Adrian Pop, zis şi Plopu' (Bistriţa). Freeskierii au ţinut şi ei ştacheta sus, în prim plan situânduse Florin Mirescu a.k.a. Tata Extrem, alături de style master Găvo cu flow-ul inconfundabil şi de tehnicianul Ghitzucă Avram cu ale sale switch-ups pe ţeava principală. Câştigătorul a fost totuşi fiul rătăcitor al familiei Extrem, adică Ştefan Mirescu, care s-a bucurat nespus de rezultatul obţinut. La snowboarding treaba devine spinoasă, fiindcă riderii invitaţi, în special cei străini, au impus un nivel de trick-uri nemaiîntâlnit la vreo altă competiţie de jibbing din România. Acest lucru i-a fost evident şi MC-ului, care cu greu le-a făcut faţă combinaţiilor în cascadă livrate de rideri. Exact din acest motiv este redundant

Pop Adrian - Polejam tailgrab

să vorbim despre trick-uri. Montajele video post-eveniment vor fi mai mult decât edificatoare. Astfel, Bazsi Takacs a dat-o pe tehnică şi dibăcie, ca un adevărat sniper al concursului, Gerald Fuchs a plusat cu execuţii fluide, iar Nejc Ferian a excelat în cele din urmă la toate capitolele, deşi şi-a început cu stângul finala. În timpul acesta, Rudi Janda a furnizat ghetto steez autentic şi a fost în mod clar favoritul publicului, în special cu execuţiile sale aeriene din pole-jam. Matic Zavodnik, Andrej Marincic sau Vid Baric au avut şi ei prestaţii demne de un concurs de top, deci ne ridicăm pălăriile şi în faţa lor. Dintre localnici s-au remarcat îndeosebi Bobo şi Plopu' cu trick-uri complexe şi de o calitate absolut onorabilă pentru nivelul impus de musafirii de afară.

Karl Brandl - BS tailslide

Locul întâi a fost ocupat de Nejc Ferian, poziţia a doua i-a revenit calificatului Gerald Fuchs, iar treiul a fost adjudecat pe merit de Bazsi Takacs. Vlăduţ "Mii-De-Euro" Voinescu a fost desemnat "Best Romanian Talent" şi şi-a însuşit premiul special al concursului. Big Ups! Fast-forward către ceremonia de premiere şi implicit petrecerea unde DJ Grand şi acolitul său DJ Hightower au copt participanţii până târziu în noapte cu groovy-jazzy-funky şi o garnitură de hip-hop exquisite. Cu alte cuvinte, party ca la Baia Mare, cu flacără, energie, voie bună şi deja tradiţionalele fete simpatice. Cum altfel? Acestea fiind spuse, nu ne mai rămâne decât să le mulţumim încă o dată tuturor celor care au contribuit la organizarea Burn The Streets, în frunte cu vajnicii constructori şi shaperi, şi să ne bucurăm pentru următorul eveniment organizat în Maramu. Respecte! Maximilian Munteanu pentru brigada five-O www.burnthestreets.ro www.facebook.com/burnthestreets

Vid Baric - FS hurricane


23

Dew Tour, organizat între 5 februarie şi 5 martie 2011, a însemnat prima competiţie de snowboarding din Romania afiliată Ticket To Ride, peste 115 de rideri, multe trickuri spectaculoase şi adrenalină din plin. În ce fel mai poţi provoca riderii addicted de adrenalină din România după ani de turnee de snowbaording? Duci totul la un nou nivel de extrem! Sau cel puţin asta a făcut Mountain Dew. În primul rând, a împrumutat de la fratele internaţional, mai bătrân, numele: Dew Tour. Cine nu a auzit de Dew Tour? Început în 2005, ca primul turneu season-long action sports, a fost creat pentru pasionaţii de BMX-uri, skateboarding şi freestyle motorcross. Dar simpla adaptare a lui la scena locală nu a fost de ajuns. Mountain Dew voia să fie multă gălăgie şi să facă lucruri big. Mai big decât perna de aer

(air bag-ul) de anul trecut de la Try To Fly. Era momentul să treacă la clasa de pros, aşa că includerea în TTR a venit în mod natural. Pentru cei 1% dintre cei care citesc aceste rânduri şi nu ştiu ce e TTR, aflaţi că e cel mai respectat circuit internaţional competiţional şi oferă 10 luni pline cu sute de evenimente, de la cele dedicate amatorilor, până la cele mai celebre şi spectaculoase din snowboarding. Un fel de UEFA Champions League pentru snowboard. Organizatorul este TTR PRO SNOWBOARDING, organizaţie non-profit condusă de rideri, pentru rideri. A fost fondată în 2002

de Terje Haakonsen şi alte persoane inovatoare din cadrul sportului. Evenimentele sunt împărţite printr-un sistem de la 1 la 6 stele. Dew Tour 2011 a primit două stele, suficiente pentru a aduce snowboardingul internaţional în România şi pentru a zgudui pârtiile de pe la noi cu snowparkuri inedite. Dew Tour 2011, desfăşurat sub taglineul Du-ţi placa acolo unde îi este locul, a debutat sâmbătă, pe 5 februarie, cu un jam session urban, desfăşurat în Bucureşti, Parcul Tineretului, lângă skatepark. Vremea a fost excelentă, mult


24

soare, prea mult dacă e să ne gândim că eram la început de februarie. 25 de rideri şi skieri s-au prezentat la datorie şi încă de la 10 au început să cureţe vopseaua abia uscată de pe barele elementelor instalate la boloboc şi foc automat în noaptea dinaintea evenimentului. Prima etapă a reprezentat un mix perfect între adrenalină şi urban, ce a adus şi două premiere: primul concurs de highest ollie, probă olimpică de săritură în înălţime adaptată special pentru placă şi primul setup de slopestyle din Bucureşti – elemente puse în 3 linii au fost suficiente pentru a construi un snowpark autentic în centrul oraşului. Cu soundtrackul plin de vibe în urechi, la comanda şi încurajările lui Bobbby Rusu, MC, riderii au scos nişte super-trickuri. La finalul session-urilor, Vladimir Brezovszki a pus placa pe primul loc, Daniel „Alifie” Teodorescu a luat locul al doilea, iar podiumul riderilor extremi de la prima etapă a fost completat de Sebastian Gusu. Sonia Nicolau a demonstrat că fetele nu se lasă mai prejos şi a fost încoronată Best Babe, Mihnea Groseanu, senzaţia etapei, un puşti de 11 ani a fost declarat Best Rookie, iar Elod Gyorgy, deşi Amateur, a fost Killer şi a câştigat titlul de Amateur Killer. Paul „Broccoli” Leş a „rupt” în materie de ski şi a plecat în calitate de Best Skier. Iar la after-party-ul din Goblin cu tot cu cocktailurile Mountain Dew toată lumea s-a pus în cap. Două săptămâni mai târziu, Dew Tour 2011, cu tot cu C-boxurile, S-Boxurile, Rainbow-ul surpriză şi railurile s-a mutat la Sinaia. Cu titlul Head 2 Head Elimination, concursul a presupus dueluri între rideri. Fie dădeai tot ce puteai, fie plecai acasă. Riderii s-au mobilizat şi s-au prezentat la datorie în număr mai mare la Sinaia, am numărat peste 40 de rideri care şi-au încercat placa pe elementele never-before-seen în ţărişoara noastră. Întrecerile unu contra unu au băgat adrenalina în rideri şi am putut admira 50-50-uri din plin, backside-uri de la 360 la 720, fronside-uri, five-o-uri, 270 in-uri pretzel out, backflipuri, rodeo-uri cam tot meniul. Cel mai „extrem” rider a fost Kinda

25

Geza, urmat de Vlad Voinescu şi Tudor Cristea. Sonia Nicolau a demonstrat încă o dată că o fată poate fi la fel de dusă cu placa şi a luat din nou premiul de Best Babe. Mihnea Groseanu putea să cânte liniştit "Another one bites the snow" în timp ce urca pe podium pentru a fi declarat Best Rookie. Alifie, adică Daniel Teodorescu a fost Amateur Killer, iar Broccoli a lăsat organizatorii fără premiul de Best Skier. Ultimul spot al Dew Tour a fost pârtia Variantă, la Predeal, pe 5 martie. Şi de data asta, se terminase cu gluma. Ultima etapă Dew Tour 2011 s-a ridicat la nivelul de adrenalină aşteptat de rideri şi public. În cadrul concursului, s-au înscris rideri din toată ţara (Bucureşti, Braşov, Buşteni, Baia Mare, Predeal, Tîrgu Mureş, Sf. Gheorghe etc.), dar şi un rider din Statele Unite ale Americii, Brandon Rutherford, care s-a calificat în semifinală. Cei peste 50 de participanţi cu vârste cuprinse între 10 şi 53 de ani, au „interpretat” un spectacol de trickuri pline de personalitate şi creativitate. Kinda Geza, câştigătorul etapei de la Sinaia, şi-a dirijat placa spre titlul de Campion Dew Tour 2011 la Snowboarding datorită trickurilor spectaculoase. Paul Leş, câştigător al tuturor premiilor de Best Skier în cadrul Dew Tour 2011, a fost răsplătit cu titlul de Campion Dew Tour 2011 la Schi. Clasamentul a fost următorul: Mihail Bobo Gherghelah a luat locul I, Vlad Voinescu şi Kinda Geza au urcat pe podium alături de el. Sonia Nicolau este regina Dew Tour 2011, Best Babe indeed, Radu Stolz a fost Best Rookie iar Daniel „Alifie” Teodorescu a „omorât” pârtia pentru premiul de Amateur Killer. Şi-aşa a ajuns şi TTR-ul la noi în ţară. Şi nimic nu ar fi fost atât de extrem şi de spectaculos fără cei 115 rideri care şi-au rodat placa pe snowparkurile construite de Mountain Dew. Şi la anu’ să vă aduceţi placa acolo unde îi este locul! Foto – Alexandru Prepeliţă


27

PARTEA 1

26

E L Y T S AIR &

GETTING FIRED UP IN EUROPE

Iarna europeană a anului 2011 nu a fost cea mai bună din punct de vedere al zăpezii, trebuie să recunoaştem. Anticipată drept una din cele mai abundente în precipitaţii albe datorită unei căderi de zăpadă timpurii în octombrie 2010, se pare că mulţi au judecat greşit prognoza, înşelându-şi aşteptările. Deoarece multe staţiuni europene s-au închis din cauza factorului „prea mult gazon” mulţi snowboarderi profesionişti şi-au făcut bagajele şi au zburat spre destinaţii precum Canada sau Japonia pentru antrenamente şi în căutarea powpow-ului mult iubit. Oare a avut aceasta un efect important asupra snowboarderilor europeni profesionişti? Când vine vorba de evoluţie şi participare la competiţii se pare că lipsa zăpezii nu a afectat deloc nivelul de riding din acest sezon - absolut deloc.

Să luăm evenimentul Billabong Air&Style Innsbruck drept exemplu; recunoscut drept un concurs TTR de 6 stele este unul dintre cele mai mari evenimente europene de iarnă. Singurul loc îndeajuns de mare pentru a găzdui masele în creştere este Stadionul Olimpic Bergisel din Innsbruck, casa sky jumpingului austriac. Stadionul, datorită dimensiunii sale enorme îţi dă impresia că iei parte la ceva foarte special, cea ce este evident adevărat. Pentru confirmări puteţi întreba pe oricare din cei 12.000 de spectatori care vin anual aici pentru a fi alături de rideri de talie internaţională care se aliniază în faţa unui drop imens, respiră adânc şi îşi dau drumul. Afişând cel mai evoluat nivel de snowboarding în format competiţional, evenimentul nu atrage numai cele mai mari nume din snowboarding dar şi nume legendare din domeniul muzical precum Queens of the Stone Age şi Ice T. Cu cel mai bun surround system posibil Billabong Air&Style ştie cum să combine factorul incredibil al snowboardingului şi cel exploziv al muzicii pentru o experienţă de neuitat la Bergisel. Este foarte impresionant cum organizatorii reuşesc în fiecare an să aducă ceva nou în formatul de concurs, iar ediţia 2011 confirmă acest lucru... Burn Energy s-a implicat în forţă şi a adăugat nişte elemente noi la eveniment, începând petrecerea încă de vineri noapte cu Burn Rail Sessions 2011, direct în centrul vechi al Innsbruckului. Bătălia pentru premii în bani cash din partea Burn s-a dat între localnici şi rideri europeni pe 2 ţevi de 8 metri, un setup agresiv şi provocator. Încurajaţi de o mie de fani şi gazdele Henry Jackson şi Jon Weaver, sesiunea s-a desfăşurat impresionant pe ambele ţevi, iar trickurile deveneau din ce în ce mai bune văzând cu ochii. La departamentul stil s-au remarcat englezul Jony Russel şi riderii Burn din Suedia- Rolf Nylinder şi Viktor Wikburg –pentru backside tailslide-urile şi press-urile pe nas şi coadă fin executate. Polonezul Wojtek Pawlusiak şi Nejc Ferjan din Slovenia au lămurit factorul tehnic al jam-ului, distrugând cu frontside boardslide-uri şi backside board Danish. Germanul Benny Urban şi eroul local Steve Grumser au fost constanţi la modul “pot să fac orice“ şi au plecat cu buzunarele pline de bani. În cele din urmă, dăm cu respect şi pace pentru riderul croat Ana Rumih, fiind singura fată care a participat la Burn Rail Sessions 2011, asta după ce a distrus la fiecare eveniment la care a participat în acest sezon.


28

Pe 5 februarie 2011, Billabong Air&Style a ajuns în Innsbruck. Nici nu era nevoie să ceri indicaţii către locaţia evenimentului deoarece o mare de 12.000 de spectatori formau un trenuleţ constant către stadion, aducând cu ei o atmosferă de extaz şi bucurie. Clasat cu 6 stele în lista TTR, evenimentul este sinonim cu premii mari în bani plus binecunoscutul “Ring of Glory” , pentru care 16 din riderii de top internaţionali au sărit la kickerul gigant, dovedindu-l cu trickuri uluitoare. Un obstacol nou, o cutie mare de Burn pe pantă, a adăugat savoare factorului de jibbing şi 5000 de euro extra pentru cel mai bun trick al nopţii. S-a dat startul cu concursul de Rookies dând şansa noii generaţii să se afirme şi să îşi lase amprenta pe scena de snowboard. Riderul norvegian Torgeir Bergrem a luat primul loc cu un cab 1260 nebunesc în timp ce elveţianul Patrick Burgener s-a clasat pe 2; amândoi s-au calificat în marele concurs având şansa să se dea cot la cot cu băieţii mari. Dacă trickuri precum double cork şi 1080-uri erau incredibile anul trecut, acum toate sunt contemporane doar dacă au încă o rotaţie în plus.

29

BOB O

Marele eveniment dă cu adevărat definiţia termenului “profesionist”. Având 1080-uri şi double corks pe lista trickurilor „cât de cât impresionante”, motivaţia riderilor de a câştiga i-a împins pe fiecare să facă efectiv tot ceea ce poate. Să luăm drept exemplu cab 1440 double cork-ul lui Sage Kotsenburg, primul scos într-o competiţie vreodată, ca după acesta să fie eliminat în următoarea rundă - astea da standarde înalte. În finală, riderul Burn Werni Stock a făcut publicul austriac să înnebunească în timp ce a demonstrat un switch backside 1260 ca la el acasă. Canadianul Mark McMorris a arătat talent constant, învingându-l mai întâi pe Markus Malin din Finlanda în prima rundă cu un 1260 double cork, iar apoi în runda a doua şi-a asigurat aurul cu un imens backside 1260 cork. Pe 2 s-a clasat Peetu Piiroinen urmat pe 3 de favoritul local şi rider Burn: Werni Stock.

INT ERV IU

Norocosule! Având în vedere că eşti printre puţinii români care au spionat acest eveniment de zile mari, acum este sarcina ta să ne povesteşti câte ceva. În primul rând, cum de ai ajuns în Innsbruck? (cu cine, dacă ai mai fost şi înainte, etc) Got lucky, păi prin intermediul Burn am reuşit şi eu să ajung la concursul care îl urmăresc înainte să mă dau pe snow, şi cu mai mult noroc am mers cu tovarăşii mei, exact oamenii cu care îmi doream să merg: Uski, Cezar, Mili, Balu, Pomflet, Flavius, Gino, Geza, Barni, Tudor şi mulţi alţii cu care mi-a făcut plăcere să mă simt bine. Cum arăta set-up-ul şi care era atmosfera generală? Aţi prins un loc bun la geam?

Păi sincer să fiu eu am stat la V.I.P deci gândeşte-te cum stăteam acolo cu Seppe Smits, Peetu Pironen şi toţi ceilalţi rideri care concurau, cât despre set-up auleu cum arăta, totul era MASIV, dar am cam îngheţat. Suntem curioşi cam care este publicul unui astfel de event în Austria şi ce rol îşi asumă mulţimea în crearea unui eveniment de success… Acolo e cu totul altceva, toţi se duc mai mult pentru show, concert, lifestyle zic eu, şi cred că un sfert din oamenii ce erau acolo nu erau din Austria. Ce pro rideri ai remarcat în contest şi cu ce te-au impresionat? Seppe Smits mi-a plăcut cel mai mult, nici nu mai ştiu ce învârtea pe acolo, că toţi băgau fs dublu cork şi spinuri de nici nu le ştiu numele :)). S-a întâmplat ceva ieşit din comun pe durata excursiei voastre? Poate vreun eveniment foarte amuzant sau memorabil? Au fost multe momente amuzante, cred că cel mai dur era când eu cu Pomflet salivam la un skate să ne dăm şi noi şi ne era ruşine să cerem, apoi când am făcut rost de unul făceam cu schimbul, apoi s-a băgat şi Uski că nu mai putea de poftă :)). Având în vedere că ai participat la rail session-ul organizat de Burn cu o zi înainte de marele concurs, cum te-ai simţit şi cam cât de acerbă era concurenţa? (trickurile tale, set up, cine a mai participat, multe detalii) Lux, set-up perfect, nu era nici hardcore dar nici cel mai easy, băieţii rupeau tot, cât despre trick-uri încercam şi eu ce vedeam la băieţi că nici nu ştiu dacă am mai văzut live aşa trick-uri. Nu prea îi ştiu pe toţi, dar de remarcat era Woitek şi Nejc Ferjan care a câştigat Burn the Streets în Baia Mare şi suedezul cu care mă înţelegeam cel mai bine Viktor Wiberg. Dar tot eu am avut cea mai mare galerie dintre toţi riderii buni, mersi băieţi. Şi, e mai bun şnitzelul austriac decât cel făcut de mami? Da, dar nu prea. În concluzie, când crezi că o să adune şi România mii de oameni la un event de sport extrem de o asemenea anvergură şi cum crezi că putem facilita noi acest lucru? Eu zic că nu e nevoie de mii de oameni ca să iasă un eveniment bun, ăsta e mai mult spectacol, la concursurile adevărate nu sunt mii de oameni şi cred că nici nu e nevoie să facem un asemenea concurs, mai bine un concurs bine organizat şi cu o petrecere la fel de bună, sute de oameni ajung, prea mult strică.

Foto: Christian Brecheis

Oficial, Mulţumesc! Acum răspunde-ne la o întrebare pe care am uitat să o punem…(cuvinte de încheiere, dacă mai e ceva de zis) Mulţumesc Burn, lui Tibi (Burton, Analog, Anon, Red) Boarder’s shop, Sorin (Dwindle distribution) tuturor prietenilor, familiei şi sper să ne vedem cât mai des.


PARTEA

2

30

Burn River Jump a avut loc în Livigno, Italia de pe 22 până pe 25 februarie ajungând la a cincea ediţie organizată de binecunoscuţii băieţi de la Burton Snowboards. Cu 5 stele în clasamentul TTR şi un bagaj generos de premii în valoare de 50.000 de dolari, evenimentul a devenit uşor un „must” al sezonului european. Prin designul traseului şi locaţie Burn River Jump este o combinaţie unică de snowboarding şi creativitate. Atrăgând elita riderilor italieni şi europeni toţi dornici să concureze pe un setup atât de inovator, evenimentul garantează un nivel înalt de competiţie şi performanţe adevărat memorabile. Datorită popularităţii sale concursul este împărţit în două părţi: Burn Slopestyle, primul din cele două, adună 90 din cei mai buni snowboarderi europeni care concurează în format de jam şi sfârşind cu o finală pe runde în snowparkul de top al Italiei - Swatch Mottolino şi River Jump.

31

RIVER JU

MP

Având un traseu de slopestyle construit perfect snowparkul Swatch Mottolino îşi merită reputaţia de cel mai bun snowpark din Italia, fiind o adevărată operă de artă. Traseul conţine o serie de obstacole şi kickere incluzând un kicker de 20 de metri, o saritură cu un gap de 19 metri şi clasicul can Burn. Toţi participanţii şi-au împins limitele, iar cel care a reuşit victoria este nimeni altul decât riderul Burn Ulrik Badertscher care s-a impus cu un backside 1080, un dublu backside rodeo şi un imens cab 1080. Imediat pe locul doi s-a clasat elveţianul Patrick Burgener cu un switch backside 900, un backside 1080 double cork şi un frontside 900; pe trei a urmat Jamie Nicholls din UK pentruu o serie de cab 900, fs 720 şi bs 1080. Situat în inima oraşului Livigno, râul Spoel a găzduit un setup impresionant. Cei mai buni 10 rideri de la Burn Slopestyle alături de 10 wildcards (printre care rideri Burn Giorgio Ciancaleoni, Marco Grigis) au participat la semifinalele Burn River Jump 2011. În finală s-au calificat 16 din cei mai buni rideri internaţionali, nume precum Eric Willett (USA), Arthur

Longo (FRA), Werni Stock (AUS), Patrick Burgener (SUI), Ulrik Badertscher (NOR) şi Jamie Nicholls (UK). Competiţia a fost acerbă şi dorinţa de a câştiga puncte TTR, o parte din zecile de mii de dolari puse în joc şi mult râvnitul titlu de „World River Jump Champion” i-a împins pe participanţi să dea ce e mai bun. S-au dat trickuri din cele mai grele, dar în super finală au ajuns doar 4 rideri norocoşi. Această finală s-a desfăşurat pe sistem de „knock out”: norvegianul Aleksander Ostreng a preluat conducerea cu o rundă incredibilă (incluzând un backside 900 to switck front lip 270 out), surclasându-l pe americanul Eric Willet pe locul doi (switch backside 900 to front board), iar pe trei s-a poziţionat norvegianul Ulrick Badertscher (cu un backside rodeo 900 to front board pretzel out). Cu momente nemaivăzute până în acest sezon, se pare că lipsa zăpezii nu a afectat evoluţia şi talentul riderilor care s-au dovedit a fi gata să dea totul indiferent de condiţii şi circumstanţe.


32

33

L E R O D U T INT

VIU ER

Îţi spun sincer că prima oară când am văzut o filmare de la River Jump 2010 nu mă aşteptam ca la următoarea ediţie să participe chiar şi fraţii mei. Cum de s-a întâmplat? Anul acesta sponsorul principal la River Jump a fost Burn. Cei de la Burn Europa s-au hotărât cu acestă ocazie să facă şi o întrunire a echipelor Burn din fiecare ţară. Astfel neam adunat vreo 20 de oameni, petrecând 4 zile de calitate împreună. Ne-am dat împreună, am mâncat împreună, am socializat şi am făcut diverse chestii misto (Wii, go-kart pe zăpadă, bowling). A fost o bună ocazie să ne dăm seama că într-o echipă cu profil sportiv nu e vorba numai de sport ci şi de toate chestiile mişto care ne leagă.

“I stand for Team Burn”- ce înseamnă asta şi how do YOU stand for Team Burn?! Îţi şade bine?! E vorba de prima echipă de sport mai mult sau mai puţin extrem din România. E o idee mişto care mulţumită Burn a fost pusă în aplicare. E normal ca orice practicant al sportului să susţină această mişcare şi această idee. Eu personal mă simt onorat să fac parte din Team Burn, în el fiind nişte oameni cu aceleaşi preocupări care din fericire suntem şi prieteni de mai mulţi ani…ce poate fi mai mişto??? Spune-ne mai multe despre locaţie şi set-up… Locaţia…un resort complex, de la pârtii, snowpark-uri, trasee de boardercross, apres schi-uri, magazine duty free, cluburi şi o grămadă de turişti. Toate acestea completate de un set-up grandios, care şi să nu fi un pasionat al sportului extrem tot îţi fură privirea. Cum a fost prima săritură la kicker? Noi am participat la concursul de slope style, dinaintea concursului de big air. Din păcate eu la sesiunea de antrenamente am dat overshoot la unul dintre kickere, accidentându-mă la spate, nemaiputând concura, astfel devenind un spectator cunoscător:D Ce rideri s-au prezentat cel mai bine, care a fost favoritul tău şi care a fost favoritul pubicului? Cel mai bine clasat din echipa Burn a

fost Werner Stock, austriacul care a ocupat locul III şi la Billabong Air&Style din Innsbruck. Preferatul meu a fost francezul Arthur Longo, membru al echipei Burn Europa. Clasamentul exact îl puteţi vedea pe internet… Google… River Jump 2011… urmaţi instrucţiunile :) Dar fratele Geza - cum s-a descurcat? Geza a făcut treabă bună ca de obicei, arătându-le că şi în România se practică snowboard de calitate. Povesteşte-ne cea mai şocantă (pozitiv) întâmplare din excursia voastră! Şocantă???? Nu şocantă ci plăcută, atitudinea relaxată a riderilor, comunicarea prietenoasă între ei şi multele lucruri pe care le-am avut toţi în comun deşi ne-am văzut pentru prima dată. Mulţumim frumos şi la mai mare! Pace fraţilor!


34

Am crescut pe la Romană împreună dar ca fraţi nu credeam că o să ajungem într-o poziţie oficială încât să “interviu” unu cu altul… Ce zici frate? Salut, taică Neon. Ce zile, de dimineaţa până seara pe străzi, graffiti, hip hop, beat-box, scandal, prieteni, prietene, amintiri plăcute. Bine zic, bine fac. Mă bucur să dau de tine în postura asta, salutări cititorilor! Ai mai dat interviuri pentru reviste şi site-uri, dar eu insist că acesta este unul special. Mergem cu acelaşi troleu şi am dat taguri pe aceiaşi pereţi. Spune-ne cum ai ajuns din DBS până aici? Ok, înainte de toate, DBS este parcul cu statuia lui Ionel Brătianu, pe bulevardul Dacia. DBS erau iniţialele unui graff, aflat în perimetrul parcului. Aici ne-am petrecut o perioadă bună de timp, eram şi 30 de oameni câteodată. Am cunoscut autorul graffului, un englez, nu-mi venea să cred că era el. Muzica m-a adus uşor, uşor pe drumul ăsta: rap-party mcblanoz- şuie-subcarpaţi. Şi uite că mă uit în spate şi văd cât de mult am avut de învăţat din fiecare etapă. De când există Subcarpaţi, ce înseamnă, cine e affiliated şi nu pe cine, ci unde bateţi cu asta? Gaşca e mare şi se extinde. Acum pe scenă e Limun cu mine şi cu Andrei Gherghe (visuals). Păi mesajul este clar, promovăm cum putem mai bine folclorul românesc, handicapat în ultima vreme din diverse cauze. Suntem printre puţinele naţiuni ce-şi reneagă folclorul.

35

Eu mă entuziasmez enorm când ascult “Salvez lumea” pentru că îmi dau seama că luptăm pentru aceleaşi valori şi ţeluri supreme. Care sunt ele? Salvez lumea. În această piesă vorbesc despre instincte etice primare. Psihologia mc-ului (râd). Treaba e mai relaxată decât sună. Nu ştiu, ţeluri supreme? Să ne bucurăm de viaţă, să privim spre viitor cu încredere, cu inima împăcată în trecut, iar moartea să o primim cu zâmbetul pe buze. Natura. Casă de piatră şi sabie de diamant! Cum e viaţa de familie? E ce-mi trebuie, este partea lipsă din puzzle. Ingredientul final pentru paradox. Mai ziceam că dacă era doar muzica în viaţa mea, nu puteam, mă duceam prea mult în junkareală şi altele. Dacă era doar familie, mă împuşcam la 35 de ani de plictiseală. Aşa că e un echilibru aici şi un paradox, viaţa de familie şi de flăcău rapsod. WE A BUN’!!! Ce înseamnă asta şi cât de african te simţi? Eu mi-am luat filme că într-o viaţă anterioară lucram pământul în Zimbabwe. Tu? O să ardem, o să purificăm, asta înseamnă. Traducerea în engleză e “we will burn”. Nu mi-am luat nici un film de genul ăsta. Dar pot recunoşte că rezonez cu muzica neagră mai mult decât cu orice altă muzică. Nu prea mă simt african, nici nu sunt. Film mi-am luat când mi-am dat seama că toată muzica modernă a plecat de la negrii, afroamericani.

Ce înţelegi prin “Burn Babylon!” şi ce ar trebui să înţelegem toţi? Nu mi-e clar. Din câte ştiu Babylon, în cultura west indies, vine de la evreii sclavi în babylon. Ştiu că triburile rastafari s-au indentificat cu evreii, din cauza statutului similar de sclavi. Omu` care asupreşte alt om, sau sistemul care profită viclean de alţii, asta cred că înseamnă babylon. Am mai auzit una, că cică este o stare de sprit, posibil. Eşti în măsură să dai sfaturi tinerei generaţii. Care ar fi ele? Nu, nu sunt în măsură să dau sfaturi. Alţii fac facultăţi pentru asta. Eu dau sfaturi muzicale eventual. Subcarpaţi e despre muzică, nu despre lideri de opinie. Subcarpaţi te poate ajuta să tragi nişte concluzii.

“I go to the grave before I be a bitch nigga” zicea Rick Ross. Sunt curios cum vezi tu versul ăsta. Şi eu sunt un “no compromis man”. Parcă la asta face aluzie, dar e ciudat ce înseamnă în lumea aia de pimpi a fi “ a bitch”. Nu ştiu dacă Rick Ross e cel mai bun exemplu. Îţi mulţumesc că m-ai primit în casa ta, la masa ta şi în familia ta. Acum lasă-ne cu bine şi spune ce nu s-a spus deja. Pentru a afla ce nu s-a pus deja fii cu ochii pe Subcarpaţi şi pe pagina mea www.subcarpati.com , de acolo emit în acest text off da dome, dar dacă mai aştepţi vreo 2-3 anotimpuri, poţi asculta singur c-urechea ta căci la al 3-lea lucreză toată gaşca. Cu plăcere, taică Neon!


36

37

Riddimentary – Diplo Selects Greensleeves

Free Gucci II – The Burrtish Edition

Das Racist – Shut Up, Dude

După ce l-am visat şi am înţeles că spiritele noastre se cunosc deja, abia aştept să-l cunosc în carne şi oase (sună cam dubios, mai bine scriam -în persoană- ). De data aceasta cei de la Greensleeves Records l-au ales pe maestrul de ceremonii pentru a face o selecţie de reggae şi afiliate. Toate piesele sunt tari şi perfecte pentru o zi însorită din orice anotimp. Multă pace şi fum prietenos pe pământ să fie.

Lil Wayne – Red State

După ce am ascultat albumul lui Diplo cu aceeaşi tematică, acum este vremea lui Sinden să-l elibereze pe negrul acesta, diferenţa fiind piesele alese pentru re-fix, stilul şi faptul că fratele Gucci nu mai e la pârnaie. Piesa mea preferată este definitili “Weirdo” dar mă dau în crivăt şi pentru ce a atins mâna lui Swizz Beatz; voi aveţi dreptul să vă daţi cu părerea, cu fidbec pe mail sau pe pereţii clubului. GUCCI MANE!!!

Ce-i cu băieţii ăştia?! Nu înţeleg nimic dar sunt sigur că sunt amuzanţi. Brooklyn based, funny hiphop “don’t care about lyrics”, “don’t care about beats” kind of music. Au şi două clipuri foarte caterincă pe yutub, dar cert e că m-au cucerit cumva, subtil dar sigur. Îmi place fatza lor, freza lor şi modul în care sunt relaxaţi. Oh, NY, I wish I’ll see you one day and bite on your big apple.

Kid Sister – Kiss Kiss Kiss

Children Of Bodom – Relentless, Reckless, Forever

Putea să lipsească? Probabil cel mai adevărat rapper în viaţă, neînţeles şi prostînţeles de câţiva care din fericire scriu pentru alte reviste dar mai ales ziare, Lil Wayne o comite din nou. Piese noi pe toate tematicele, dar în mare albumul este tot un ghid complet despre cum să pleci din ghetou, să ajungi pe dealuri şi să arăţi tuturor drumul, niciodată uitând de unde ai plecat. “Welcome to my hood, everybody knows everybody and If I got it everybody got it… “

Rainbow Arabia Boys and Diamonds (Kompakt)

Bibio Mind Bokeh (Warp)

Toro Y Moi "Underneath the Pine" (Carpark)

Din LA, cuplu soţ/soţie (Tiffany/Matthew Preston), adesea comparaţi cu Gang Gang Dance (+ Giorgio Moroder + Tom Tom Club + Fever Ray + Knife + MIA + Shabba Ranks + Congotronics + Madonna + Chris & Cosey…); au tras câteva single-uri şi EP-uri iar acum tocmai au scos primul album oficial la, neaşteptat, Kompakt. O formulă destul de unică de sunet, cu influenţe africane extrem de puternice, synth-uri analog ca la balamuc şi vocea pregnantă a lui Tiffany. Unul din albumele mele favorite la momentul de faţă, recomandat cu toată marea căldură cam la toată lumea.

Multă vreme Warp, după ce a fost unul din label-urile mai consistente, a părut că o cam dă în gard, dar se pare că de anul trecut, cam de când cu albumele Ganja Sufi şi Flying Lotus, este sus de tot pe val şi continuă în acelaşi stil cu albumul nou Bibio. Care Bibio, cum unii ştiţi iar alţii poate nu, este unul din purtătorii steagului pentru o gaşcă întreagă de muzicieni electro(nişti) care se plimbă elegant undeva între hip hop şi disco, pop şi foltronika, cu soare mult din toate părţile. Probabil unul din albumele anului, deja, pentru multă lume...

Favorit universal necontestat al momentului, al tuturor criticilor, consumatorilor şi bloggerilor de muzică = Chaz Bundick aka Toro Y Moi, tocmai a dat şi el la apă albumul nou, Underneath the Pine. Pe lângă faptul că e unul din cei mai "bine îmbrăcaţi" indie guys (fără paralele la Kanye West, sincer), reuşeşte să aibă un sunet foarte curat şi aparte (în ciudă la tot reverbul şi compresia care abundă din toate unghiurile), şi este şi unul din cei mai "naturali" songwriter-i ai noului val. Pentru o imagine mai completă, vedeţi şi albumul de anul trecut, "Causers of this", side-project-ul Les Sins (tot la Carpark), şi remixurile tipului pentru Washed Out, Longcut, Alligator şi Neon Indian.

Matthewdavid Outmind (Brainfeeder)

Dillon Francis Westside (Mad Decent)

Originar din South (al Statelor Unite) , mutat în LA în urmă cu câţiva ani, Matthewdavid s-a integrat perfect în scena dublab/Brainfeeder/Low End Theory , şi după un EP în 2008 (Spills), ceva piese care se găsesc încă la download liber online şi un split-EP cu Take, bagă un album complet la label-ul lui Flying Lotus.Un mix interesant de dubstep/hip hop/electronic plin de sample-uri deconstruite, atmosfere încărcate de fum şi ceaţă, fuzz mult şi delay şi mai mult. Place!

A apărut cam de niciunde cu o serie de remixuri, a furat atenţia lui Diplo,Steve Aoki,Will I Am, Sinden şi încă alţi câţiva, Westside a fost piesa de deschidere a showurilor Major Lazer, iar Annie Mac (BBC Radio 1) este un fan - îl cheamă Dillon Francis şi e un hipster perfect. Moombathon,baby!

Subcarpati – Subcarpati

Mixat de Nick Catchdubs, ultimul album KidSis este foarte în regulă şi mai mult decât atât. De la piese semnate Carte Blanche până la remixuri Douster, aroma NYC te învăluie cu synth-uri, beaturi, rappăreală dar şi triluri. Bineînţeles că piesa mea preferată este binecunoscuta colaborare cu Gucci Mane - Gucci Rag Top- a cărui versuri se rezumă probabil la… “haters are inferior”.

Ştiu prea puţine despre metal şi despre COB ca să pot face un review autentic. Prima mea ascultare a lor a fost cu prilejul vizionării unui film de snowboard (Pirate Radio) şi ţin să zic că se potrivea atât de bine energia muzicii lor cu energia sportului în sine, încât am renunţat la prejudecăţi şi am dat o ascultare ultimului lor album. Prea mult hiphop pentru o singură pagină. Asta e pentru rock!

Aş flata oare dacă zic ca e cel mai bun album românesc pe care l-am ascultat “ever”?! Ei bine, mie asta îmi vine să zic acum! Romanian Folclor Revival pe engleză, muzică bună de tot pe română. Mult respect pentru întregul proiect, download-ul este gratuit fix pe site iar piesele mele favorite ar fi mai multe, în frunte cu “Salvez Lumea “. Dacă tot intraţi pe subcarpaţi.com, luaţi şi ep-ul “Etnologic”. Merită!

Festivalul Exit de la Novi Sad se anunţă masiv anul acesta (line-up-ul este în plină creştere, iar pagina lor de Facebook tocmai a fost hack-uită de Albanian Cyber Army). Croaţii vin tare din spate cu Electric Elephant/ Garden Festival-ul din Petrcane. Iar la noi Rokolectiv-ul e gata de decolare cu o distribuţie extrem de fină.


38

39

MACHINA ELECTRICA

Ne zgâriem, ne tăiem, plângem şi suferim, trăim, simţim, fericim şi fericiţi...apare în faţa ochilor tot ce am văzut în viaţa noastră fix la momentul oportun totul se arată şi e clar, alegerile vin dinăuntrul nostru, de acolo când tot sufletul e plin şi simte nevoia de lumină, acum voi face din corpul meu o hartă şi voi arăta celor care au ochi să vadă ce se ascunde în esenţa mea. Când textilul nostru înveliş dispare, rămânem goi, pielea şi tuş-ul curg pe liniile trupului, în ochi, în porţile sufletului, îmi vezi cum se schimbă peisajul atunci când treci cu privirea peste semne, uneori îl simţi pe cel care se uită că ar înţelege momentul trasării imaginilor care ascund secretele timpului când mintea e liberă să viseze, iubiri stinse, confuzii, amintiri scrise în sânge şi tuş radiază în întunericul comunului. Motivaţia rămâne uneori ascunsă pentru mulţi, atraşi inexplicabil de o idee, de o imagine văzută fulgerător rămânând blocată în subconştient, cauzând o atracţie către însemnare, a unei stabiliri a stării sale prezente în forma unei lucrări pe piele. Altminteri unora le este foarte clară intenţia în spatele dorinţei lor de a se decora cu momentele vieţii lor, însemne oricând vii doar la trecerea privirii. Sunt

mărturii a trecerii prin viaţă, semne frumos compuse, gândite în maniera artistică corespondentă trăirii în momentul alegerii design-ului. Există şi alegerea de a deveni o mare pânză a unei tematici dezvoltate în diverse moduri pe întreaga suprafaţă a corpului, simţământul artistic-mistic este atât de intens încât copleşeşte raţiunea. Dorinţa de a avea lucrarea în piele şi viziunea design-ului înconjurând trupul cu detalii surprinse şi altele încă nedescoperite decât de atingerea artistului, conferă totală încredere în alegerea sa. Am zis simţământ artistic-mistic pentru că eu am simţit sau ulterior am conştientizat baza secretă a tatuajelor mele şi cum s-au format ele, de la stilul abordat în realizarea lucrării până la înrădăcinarea lui în valorile personale. La o cugetare mai profundă fiecare dintre noi o să vedem motivaţia mistică în spatele alegerii de a ne decora învelişul, în fiece mod. Vreau să îmi fac un tatuaj şi nu ştiu ce? Unde să mi-l fac? Două din întrebările pe care le aud în zilele mele de lucru, sunt întrebări în care eu deja văd detaliile ascunse în mintea doritorului, în atâţia ani de lucru cu oamenii direct în sfera lor intimă, analizând dorinţele lor şi imaginaţia pusă în joc pentru a manifesta schimbarea, am început să analizez şi cursul meu, astfel cunoscândumă şi atent ascultând, în timp am reuşit să găsesc direcţiile care merită explorate în a găsi design-ul ascuns în baza unei idei, imagini etc care au rămas imprimate în subconştient, tu nefiind conştient de importanţa ei, (am observat în nenumăratele discuţii despre tatuaje şi alegerile lor că baza mistică, că prima alegere fiind deseori cea mai bună şi aceea dacă este direct din suflet, nu din dorinţe pur decorative, aceea este o altă discuţie) astfel cu un artist potrivit poţi da viaţă unei lucrări care nici nu ştiai că există în tine. Unde să îl punem? În acest moment deja avem o idee şi ne gândim la plasare, ochiul artistului trebuie să vadă povestea desenului pe corp, compoziţie, colorit sau doar tuşe de gri şi negru. Alegerea unui loc înainte de temă poate fi şi aceasta o metodă de a ajunge la ideea ascunsă, pentru că locaţia dictează de cele mai multe ori diverse aspecte artistice în viitorul desen. Multe rămân de spus când vine vorba de o alegere, uneori definitivă. Acestea sunt ale mele şi în fumul trecutului vedem cine suntem. Îmi place să le numesc “momente ale vieţii” când dorinţa de a te exprima transcende raţionalul şi astfel doar să iasă la iveală în varii forme şi uneori desene în piele. Am ales a fi deschişi, de la cum ne purtăm cu ceilalţi, zilele ce culoare au şi lucrurile pe care le facem.


40

Salutări şi-mbrăţişări! Cine eşti tu cu nume de sfânt şi cine te-a trimis aici? Salut, eu sunt Andrei un băiat din Timişoara care a copilărit în Ferentari, îmi place mult să desenez, să mănânc şi să enervez oamenii. Nu îmi aduc aminte să mă fii trimis cineva aici, cred că am ajuns din greşeală. De când am văzut lucrările tale pe Flickr, eu am văzut lumina din tine. Acum sincer, de ce eşti posedat atunci când creezi şi cum de lucrările tale sunt atât de criptice? Mulţumesc pentru compliment. Într-un punct am “călătorit” mult şi acestea sunt amintirile mele. Nu e aşa greu,

important e să crezi foarte mult în momentul acela şi să fii sincer cu ce simţi şi să încerci să desenezi cât mai clar ce apare când te opreşti din gândit. Unele imagini poate sunt prea personale şi din cauza asta par criptice, e mai mult un monolog ce fac eu decât un dialog. E important să cauţi bine înauntrul tău şi să nu îţi fie frică de ce ar putea ieşi afară...trebuie să găseşti împăcare între inimă şi suflet. Ce se ascunde în spatele tuturor simbolurilor sacre pe care le foloseşti? Cu câţi ochi vezi lumea asta, sincer să ne spui… Nu încerc să ascund nimic în spatele lor,

le fac mari şi evidente, le scot doar un pic din context şi poate de aia pare un pic bizar. De o vreme încerc să mă uit mai atent la lucruri, nu să le analizez, dar pur şi simplu să mă uit mai atent şi să încerc să rămân cu ceva din orice mi se întâmplă bine sau rău. În lucrările mele încerc să arăt umbra, magia, lumina, întunericul aşa cum le simt eu, încerc tot timpul să simt esenţa lucrurilor care mă înconjoară pentru că simt că în viaţa următoare astea sunt singurele lucruri care le mai iei cu tine. Care e mesajul pe care vrei să îl transmiţi şi cum crezi că poţi ajuta un “profan” să înţeleagă mai multe, adăugând acum şi câteva cuvinte? Mesajul meu este să cauţi bine înauntrul tău, să îţi dai seama ce eşti şi să te împaci cu asta fără a-ţi fie frică de părerile altora şi urmează-ţi propriul drum fără să te agăţi prea mult de trecut. Nu lua viaţa în serios, joacă-te! că timpul tinde să pară scurt după ce trece, nu îţi fie ruşine să te arăţi aşa cum eşti.


44

Nu aştepta ca lucrurile să pară logice înainte să le faci, lasă loc de alegere şi inimii. Un profan pentru mine este un om care nu îşi ia timp să asculte, nu ştiu sincer, nu am cunoscut nici unul până acum sau poate nu am observat. Asculţi muzică atunci când desenezi sau “silence is golden” pentru tine? Desenez de multe ori în linişte dar îmi place foarte mult să ascult Dj Krush. Îmi plac Getto Daci, albumul lor cu Methadon “Veriga lipsă”, Wu Tang Clan & Ratatat, îmi place mult Sizzla Shabba Ranks. Câteodată m-a deranjat muzica. Care crezi că e scopul tău principal pe lumea asta? Am planuri şi visuri împreună cu iubita mea, dar nu cred că aş putea să le adun într-un singur scop principal, îmi este ciudat să răspund la întrebarea aceasta. Sper că într-o bună zi să ajungem amândoi să ne petrecem viaţa pictând şi iubindu-ne, călătorind şi visând să avem o casă cu o curte pe care să o putem face cum vrem noi; 2 biciclete faine, copii dacă aşa ne este sortit, pisici şi câini şi un cer senin deasupra capului. Cum e cu şcoala de arte din Timi? Se foloseşte ea de tine sau tu de ea? În ce fel? Şcoala de aici are o energie bună câteodată, alte dăţi te enervează, dar mereu când te enervează la culme şi simţi că explodezi se întâmplă câte ceva care te face atât de fericit încât uiţi tot. Am învăţat multe, bune şi rele, am tras concluzii singur... am cunoscut nişte minţi iluminate şi altele frustrate. Cu bune şi cu rele o voi ţine minte cu drag, m-am ataşat totuşi de ea cam tare şi îmi face plăcere să petrec timp acolo. Am învăţat multe de la şcoala asta, cel mai important lucru a fost răbdarea şi iertarea. Clar ea se foloseşte de tine dar nu neapărat într-un mod negativ. Când mă uit la tigrul desenat de tine îmi vine în minte un vers “I’m just a tiger and I’m looking for a tigress”. Cum e cu “femeia” în general? Păi “tigress” a mea e Miţi, o fată cu ochii negri şi păr negru cu care voi pleca în lume. Mult timp am crezut că o iubesc până m-am îndrăgostit de ea şi cred că voi continua să mă îndrăgostesc din nou şi din nou de ea. Câteodată simt că nu pot exista fără ea. Miţi mă ajută mult, simt că nu îmi este frică să înfrunt nimic şi nici un eşec nu mă va dărâma sau opri. În ce relaţie eşti cu “Divinitatea”? Cam grea întrebarea. Sper că există ceva mai presus de ce avem noi aici pe pământ şi că nu mă mint doar ca să ma liniştesc singur, mă macină şi pe mine gândurile cu viaţa asta şi cea de apoi dar nu poţi fi sigur de nimic şi poate aşa e mai bine. Sincer, singurul lucru de care sunt sigur este că de fapt nimeni nu vrea să afle ce este în viaţa de apoi cu adevărat deoarece atunci nu ţi-ai mai putea trăi normal viaţa pe pământ. Mulţumesc cu “M” mare chiar dacă nu ar fi fost la început de propoziţie sau titlu de revistă. Mai ai ceva de adăugat? Te rog! Nu sta ascuns că îţi va părea rău, fii deschis şi puternic, arată-te aşa cum eşti şi ai grijă să îţi facă plăcere să îţi trăieşti viaţa; oricât de dură ar fi durerea nu există decât în mintea ta, stai cu ochii larg deschişi şi încă o dată NU LUA VIAŢA ÎN SERIOS, JOACĂ-TE CÂT MAI AI TIMP.


50

51

I was already sketching a lot, (I have some photos of me painting a wall when I was just a kid) so I guess I already had it in me. Do you have any family history with drawing or painting? My mom was doing a little bit of oil painting and I was collecting a lot of comics – that was like one thing that drew me in to the sketching world. The other thing was that I was working as an altar boy for the church; we had a very beautiful painted church, like ceiling and everything, so my job was to hold a candle for hours and basically stare at the ceiling. Combined with the comics, the idea of painting on walls kind of developed naturally. Where was your first drawing? It was on an old water tower in Buchloe. It actually appeared in the newspaper two days later, so I thought that’s so cool, you actually get reactions from it, so I continued until I bombed the whole town. And then we moved to Munich. But I grew up in Buchloe, Schwaben. I was pretty much a countryside boy – the mountains were almost outside my door. So how come, while growing up in a remote village in the middle of nature, you thought about writing on walls? There was nothing there. The only thing you could’ve maybe seen was a political phrase on a wall. The idea of doing pieces actually sparked when the sister of a friend of mine came back from New York city in 1982. She was an exchange student there so she got the chance to listen to rap, to see graffiti and all that before the media was on it. She brought over all the stories, the photos and everything so that’s how I heard for the first time about the subway cars, painted from top to bottom. By that time

Chiar dacă e la el acasă, Loomit nu e deloc uşor de găsit. Am ajuns la el după ce am primit, printr-o coincidenţă maximă, numărul (ultrasecret) de la atelierul său de la un amic comun fotograf. Am vorbit mai întâi cu un robot, după care m-a sunat imediat înapoi băiatul ăsta pus pe glumiţe şi povestit, total încântat că o să aibă un material într-o revistă românească.

După ce mi-a descris timp de un sfert de oră ce-a făcut recent în China (discuţie pe care din păcate nu pot s-o redau pentru că am uitat-o), ne-am întâlnit în mijlocul celui mai murdar loc din München, Kultfabrik, un fel de complex sinistru de cluburi şi baruri, plin până la refuz de desenele lui (dar mai ales de colaborări internaţionale – de la The London Police la Peeta şi până la Os Gemeos); jumătatea de oră pe care o aveam la dispoziţie s-a transformat în două ore şi-n vreo trei căni de ceai de plante şi a decurs cam aşa. First of all, about your roots… I am Bavarian but I was not born here. I was born in the North, but that’s just because my father was a soldier back then and he was stationed somewhere else. My mom is from here, I was raised here – I spent only one year of my life in my birth town, Celle, which is located in a beautiful part of Northern Germany.

So it was a bomb? Well, that was a… hmm… I actually wrote ‘graffiti’ like a million times, doubling the wrong letters, writing it with a ‘y’; I also tried drawing a character. Then my second one was the skyline of NY and a star, the third was a big fist breaking through a wall – I really had no idea about writing and about styles yet. But that changed when I saw Wild Style on German television in ’83, because the German television had actually financed it. After that I was like yeah, that’s it, I saw how styles were working so I started outlining and everything. How old were you? 15. 16 when I did my first train I guess. The thing is Munich already had a couple of guys doing graffiti and I had no idea who they were, I just saw their pieces

and I felt very encouraged to do more. I actually persuaded one of the guys from my street, who was really good with b-boying, to join me and one night we biked for half and hour to this remote subway station; there were big walls, people passing by in the subway could easily see them. Was it scary? We were young, we had fun, we were standing on the third rail and everything; we knew about the plastic cover and all so we were pretty secure. Plus there was no Police threat, I guess they were not even suspecting it at the time. The Police came, they caught a friend of mine and he dropped my name, so I knew it wouldn’t be cool to hear people talking about what I was doing - so I kept it quiet. And then I found out about the other people doing pieces through a teacher, professor Peter Kreuz. He was teaching at the University for Social Studies


52

and he was doing lectures on graffiti. We contacted him or he found us, I don’t remember exactly, but somehow we all met. He was really really far ahead of his time, so basically the whole scene connected through him. In ’86 we already had a scene. Who was in this scene? Were you already in the FBI? No, that was in the late eighties. Darco and Gawki, the guys from FBI, from Paris, them I first met in ’87, I guess. So yeah, I met with a lot of other guys at the first legal hall of fame in Munich, back in ’86. This was a big flea market, an old military base where they were repairing tanks from the American Army. Munich was kind of the switchboard of everything, because every-

53

body came by – I also went to Paris, Darco and Gawki were studying there at a German school. I heard a lot of hip-hop in Port Stalingrad, the walls towards Versailles were all bombed, it was all very Western. Also Scale used to be a very good karateka and some other guys from his karate club were also into bombing. So it was good going out with these massive war-machines and painting the walls, we were always so safe. And then there were Chintz and Shark, they were from Dortmund. That was also the time I started traveling a lot. So how did you get to New York? That was with Darco and Chintz. Darco knew Henry Chalfant, because Chalfant had been to Paris to take some photos. So in NY we met Seen, did some walls

with him, did a structure with Bando.. People were so friendly there, we showed them our books, our photos, and they were so impressed. Chintz and Darco were a really good team in tracking everybody down; we had so much fun on that trip. There are so many stories - I could write a book about them. We had a really good base of phone numbers and addresses when we left, so I always went back, NY was always important for me. It was such an easy place, access to walls was just nothing in the Bronx and they loved the European guys, because we did all the conceptual stuff. The nineties were great, but then Giuliani and Bush came along. The Bronx was like a Mecca and there were so many available walls, there was room for everyone. Even guys who had beef with each other had walls there. I was friends with the TATS crew, also did some walls with them. I was always like Switzerland, the neutral guy. I also went to Los Angeles in ‘91, saw some beautiful walls by Hex and Slick, they were already really great with photorealism. I actually had to track Hex down among those 15 million people, without any address or phone number. I knew he had done some jobs in Melrose Place and I found out from some guys that he was driving a blue Chevrolet Malibu, so I pasted a

paper with my phone number on every blue Malibu I saw. But I couldn’t find him so I went back to the guys who had given him jobs and all of a sudden this big guy, with Hex written on his belt, shows up out of nowhere. So I told him I’m from MZ magazine and that I also write; we hooked up and did some walls together. So you just traveled around like that, with no money, no info, no nothing. The funny thing was that I went there with 10000 DM in my bank account (around 5000E), money that I had saved up, and when I came back, I still had the 10000 DM. Plus I worked, I did what I do best, went around the planet and asked for paint jobs. Hotels, barbershops, tap-dance bars, there was always some good deal. So whether it’s the favelas of

Brazil, the townships in Cape Town or the ghettos of Shanghai, you have an advantage if you can paint. It’s an ability I have on the road so for me it was really easy to get access to places. Like for example in Brisbane they had a job at a hostel, so I got the bed for free, the food for free and a trip to the coral reef. Also there was a funny thing with the phone cards, calling cards during my stay in LA. Back in the early nineties you had credit on phone cards; there were guys who had cracked some illegal numbers and if you wanted to call, they went out with you to the phone booths and dialed a 14-digit number. And I realized I can remember the 14 digits, not by the number but by the movement. So I went on and called everyone I knew in Germany (it was daytime there); so right after a bombing job I was going back to the

hostel and there was this big red-haired Scottich guy telling me (Scottish accent) “I got the numbers too, wanna exchange numbers?” And we had such a great time calling random people at 6 in the morning. There was actually this funny incident in Chicago related to these numbers.. I was doing a subway there with a Agen and I also met up with Elk, from London, and Drax, also from London, and we were all experienced train bombers, while Agent had done maybe 5 trains in his life. Chicago used to have cops all over. Elk and Drax were making so much fun of him because we was telling us that in case the cops come, we should tell them we’re looking at the architecture or something, so Drax, at almost every step was going like “ah, the tremendous architecture ...” So anyway, after we bombed some cars, we had to pass by a cleaning station, so we actually had a good reason to think of an excuse. There was a phonebooth and we said we can kill some time just calling with these 14-digit cards, it was the perfect excuse – we were foreigners calling home ‘cause grandma was awake. Did you ever get to actually use any of these excuses?


54

No, during this world trip I never got arrested. I never got into trouble because they weren’t expecting it – we’re still talking about 1991. Did you ever get arrested? Once or twice, in ’88 and ’89 I think, but my first time wasn’t a big thing, just a small fine. In ’89 we were in Denmark, in a yard, and they caught us but they couldn’t arrest us because they didn’t find the train. We got distracted because of the midsummer night, we had no idea what time it was. And in Germany I never bombed a train with Loomit, I was always disguising, so nobody actually knew it was me. What about Australia? How did that go? During my Zivildienst (obligatory state service) I was working at a hostel, as a receptionist. This was in ’89 so I got to see the fall of the GDR even before the wall fell - because of the picnic from Sopron, after which all the Eastern Germans from Austria were coming home. Munich was naturally their first stop. I had a lot of fun in this job and I learned a lot of stuff, many things about the different mentalities in the world – so after these 17 months (I was supposed to serve 20 but the political situation changed) I decided to go to Australia and New Zealand for half a year. I met an Australian guy who gave me the phone number of another guy in Sydney; that’s all I

had. I had bought an intercontinental plane ticket for one year which allowed me to go round the planet, so my first stop was Sydney. I met a girl on the plane going to New Zealand – (she was riding horses and my mom used to breed horses, so I know how to saddle a horse, probably unlike most writers) so I ended up spending some time there. I even tried to bomb a horse once, while I was in the jungle, but it didn’t work, the horse hated both the sound and the smell. I painted on trains, on trucks – it was very funny because New Zealand used to have a very strong scene in the

early ‘80s, but all the writers were also hard time criminals and they got locked up in the meantime, so the movement died out. The second time I went there was there with Chintz, who is a really prolific bomber, he’s like an icon of European bombing. We toured Australia and met a lot of great people, had love stories. Melbourne is the coolest city, if I was forced to live there… This place has the biggest railway system and the biggest bombing scene. The guys there taught me how to cut a fence, because it bounces back and hides a hole so in case you’re being followed it’s a great thing – we even had to use this technique once. Melbourne and the whole of Australia is amazing, there’s an amazing scene there… Interviu – Irina Bako Foto – Jared Aufrichtig & Loomit


57


Graffiti Without graffiti my life would have been completely different. I’ve spent thousands of hours painting the same letters, and probably as many hours looking at other people’s letters. I’ve made some of my best friends through graffiti, and many of my fondest memories are of chases or just chill sessions at a wall doing burners. When I first started writing, the internet was relatively new, and there were barely any websites. We learned everything from doing it ourselves or from the super rare magazines that would make their way to Halifax. I remember the first time I saw a Can Control magazine I had no idea how they had made their tags so huge; that was how I learned about fat caps. Now things are a lot easier, you never have to use shit paint just to see if it works.Everyone knows all the tricks of the trade right away through the internet. And because you can see any style you want on a million different websites, many more people don’t come up with original styles, nor study them carefully. But, without the internet, I would not


I’ve gotten lazier, and with laziness I’ve spent more time working on styles than I did before. Both approaches have their upsides, and I think the people I respect most tend to combine them seamlessly.

have met many of the writers I find most inspiring and impressive today (particularly Neon!). Despite the ease of it all now, I still think the internet has helped graffiti evolve: there are a million different styles, and once you realize that, it is even harder to do the same old things you see around town. Once you know that it can be done differently, you start to realize that it has to be done differently. Seeing new stuff from around the world continually amazes me and because of that I try to push my style further each year. To avoid repetition in my own work, I like to shift between super simplistic styles to overly complex ones. I go through periods where I’ll use maybe two colours for 3 or 4 months, then revert and use every colour in the rainbow in a single piece. Over the last few years, I’ve found that this helps to keep my style from stagnating, and forces me to do things that are outside the usual for me. It also helps that the guys I paint with the most (Peru 143, Faser 6, Huma 126) have super original styles as well. In my younger days, I was more of a straight up vandal, and I loved spending my days and nights destroying whatever I happened upon. Nowadays,

Writing graffiti has shaped a lot of my outlook on life. I’ve always felt like an outsider looking at the world from a distance, permanently homeless. When I was younger, I found the mystery of graffiti reminded me of that distance: I had no idea who these aliens were who painted these masterpieces. The fact that they did it for no money, for nothing other than joy, that always really impressed me, and to this day I think that things which are worth doing are worth doing for free. Now that I’m older, there is less mystery about graffiti for sure, but that sense of homelessness is still

there. Every original style is like a new island unto itself. That’s really why I keep painting, now that the fame aspect has dropped away for me. I am really interested in continually producing new and unique styles.

Life I grew up in a middle-sized town called Dartmouth, which lies on one side of a large harbour. Across the harbour is Halifax. You can get there by ferry or across two bridges, and despite its size, it’s a pretty fun and interesting city to live in. But when I was a kid I rarely went there. Dartmouth, small as it was, seemed huge enough, and I rarely left my neighbourhood. I grew up in the north end, and my neighbourhood was surrounded by woods. I spent a lot of my childhood running around in those woods, and I still remember all the little footpaths criss-crossing through there, all the rocks, the abandoned WWII bunkers, the shoreline of the harbour. There is an oceanographic research institute along the shore there which had huge fishing nets sitting around all the time. Really huge, field-sized nets. Every summer, we would sneak in at night and steal one or two of these giant nets. They were so heavy they took 4 or 5 people to carry. We’d cut the fence and run with them into the woods, and string them up in the trees, 30 or 40 feet in the air. Once they were secure, they were giant trampolines in the sky, and we’d have ridiculous parties floating up there in the tree tops, drinking and jumping around like maniacs. We’d set fires below the net so that, lit from below, everything took on a weird glow.


63

I remember once I had found a derelict net lying on the ground in the forest, and I set it on fire. The plastic dripped and sizzled all over the place, it was amazing. I still think of that occasionally when I draw.

School Most of my life has been spent alone, either reading, wandering around doing drugs and graffiti, or both. It’s probably because I’ve devoted a large part of my time to studying philosophy that I’ve managed to have the time to spend so much time not working for money. I’m pretty lucky in that most of my schooling up to now has been paid for, and that I’ve had so much free time. Earlier in my thinking, I had always been interested in the political and the ethical aspects of things, because I was always struck by how comically unfair the world seemed and I wanted to know why. I think, in part, that my thinking then was similar to my impulse to destroy with graffiti: because I thought the world was a cesspool, I felt only like destroying or crushing it. Since then, in my philosophical thinking, I’ve retreated to science and mathematics as my main areas of interest. I used to spend most of my mental energy tearing things apart and attempting to reassemble something better in their place; now I


64

find myself devoting my time to understanding things which, despite their simplicity, are exceedingly difficult to grasp. I think that kind of shift in thinking has made me appreciate more the mysteriousness of the world. Nowadays when everything can be known almost instantly, those things which cannot be easily known seem to me more worthwhile. That anything exists at all, let alone the fact that much of the world is rationally graspable, is something I wonder about almost daily, and I’m happy to find small avenues of thought that excite that sense of wonder. I’ve realized lately how fortunate I am to have had the time to really think in a world increasingly dedicated to mindlessness and efficiency. Not only to think, but to spend hours on clearly unmarketable endeavours like massive MSPaint drawings. The idle times enrich the soul!

Pop-machine heist gang I once read about how to use salt water to fuck up soda pop machines and make them give you either all their money or all their sodas. This is how it works. You fill two liter bottles with water and then dump salt in them until they reach the saturation point. Then you go to a pop machine which was made before 1997 (the ones after have a different mechanism) and, using some sort of funnelling device, you pour as much salt water into the coin slot as fast as you possibly can. The theory is this. The coin recognition mechanism is electronic; it passes a current through the coin as it slides through and the circuit is broken when there is no coin. By pouring the salt water in, you create a steady circuit, thereby tricking the machine into thinking hundreds of coins are being poured into it. I'm not exactly sure why it would give you all the money instead of all the sodas, but I have it on good authority that it does. In any case, Dylan and I thought it would be a great idea to test 'er out. So we roll around with hellzo salt water cruisin for yeolde pop machines. We figured that we wouldn't find any old ones in downtown Halifax, so we went to Bedford, and then Sackville, and then Cobequid... and then... well, more on that in a minute. So we go to all these pop machines and, really, there's no obvious way to tell how old a pop machine is. The


really work, we were spilling far more than we were pouring in there. It looked so funny, us goons standing in front of a pop machine in the middle of nowhere at like 3 in the morning emptying bottle after bottle of water into the machine to no avail. We were gettin' salty.

outward design didn't really change from 1997 to 1998, and you couldn't really get inside and read the serial numbers on the mechanism (and if you could, you wouldn't have to pour salt water into 'em). Anyway, none of the ones we tried worked. And it was a bit harder than imagined to even pour the liquid into the slot. Using a makeshift funnel which didn't

Before moving on, we noticed that we were both feeling a bit peckish. It being 3 and our pockets being lined more with malicious intent than any sort of currency, we decided the best spot to hit up would be Sackville's finest Subway. Working were what could only be classed in Sackville terms as "sluts". Two of 'em.A fine mischievious pair of teenage sandwich artists with the glint of lust in their eyes and the smell of meatballs on their digits. Rolling in, they immediately took a shine to us. Our poverty inducing brazenness, we asked for and received free combos. I even got extra meatballs on my sub. After gorging ourselves on our semigrifted goods, and doffing our caps to our smutty benefactors, we hit the road again. In search of sweet lady soda pop. So we decided that we'd have to go even further away from the updated technologies of Sackville and Beaverbank... all the way to balmy Rawdon. That's when things got horror movie.


See, there are two ways to get to Rawdon. The first way is easy and light-hearted: you take the highway. The second way is horrific and terrifying at 330 in the morning: you take a 40 minute pitch black utility road through the woods. I can't really accurately describe the road, but picture it like this. It is about as skinny as a two lane road can be. There is no shoulder to drive onto: it's road and then towering trees, and nothing in between. So here you are, in the pitch black, on a road you've never been on, on the verge of running out of gas (I forgot to mention that) and in the middle of the 40 minute drive, miles from the last house in either direction and your lights flash on the following sign just long enough to read it: FREE KITTENS! (and a phone number). I think Dylan and I rolled up the windows after that and prayed to God that we didn't run into whoever put that sign up. So eventually we get to Rawdon safe and sound, and search around for more pop machines. The only one we find that's rob-able is at an old folks' home. We roll 'pon it and it looks pretty new. So, dejected, we turn tail and head back (on the HIGHWAY) to my native Dartmouth for a last ditch effort at making sweet soda lucre. We end up, for whatever reason, at a Canoe Club whose soda machines I'd been eyein' the week before, as they looked suitably old time. So we get into theft mode, and roll up all sneak like on


70

71

the machines and "pour some drinks" as we say in the business. Again, nothing. And we're out of salt water. At this point, we're exhausted and pissed, and in the pettiest fit of futile rage I can recall, we end up dumping the entire lost and found of the canoe club into the lake. Kids shorts, some sneakers, buoys, paddles, hats: we chuck the whole thing in. So, with a look of satisfaction on our smug little faces, we decide to resort to plan B. Phone booths. Amid all my reading about pop machines I'd been reading about robbing pay telephones of their sweet monies. I'd heard that it was relatively easy to sever a pay phone from its stump and take it home with you, to crack open at your convenience. So, armed with a drill, Dylan and I sojourn to the depths of Burnside to find ourselves a suitable booth to grift. We end up, intelligently enough, with Dylan's Mom's car's headlights illuminating a pay phone we're about to rob directly beside the main highway from Dartmouth to Bedford. "Not clever... GENIUS". So the drill is proving far less

effective than expected, for the following reason. To get at the part of the phone where it joins its stump, you have to bust the window beside it, or there isn't enough room to get your hand in there. Sounds easy right, just bust the window and you're done. Well, hardly as easy as it sounds. The windows are some kind of crazy reinforced glass, and busting them proves just as hard as saltin' up a pop machine. We're like drop-kicking the shit out of it (still in the headlights, mind you) to no avail. It just won't bust. So Dylan goes back to the car and pulls out a tire iron. Surely that will do the trick. No dice. Dylan, quite a strapping fellow mind you, is wailing on it with the tire iron and it's not even cracking. I decide that a running start is in order and I get a good 20ft sprint on 'er and jump-smash the thing, but nothing doing still. Finally Dylan smashes the window, and we realize that drilling the part we want is impossible anyway. A wasted effort. Dejected, and amused, we went home.


72

73

friends with him. I tell him that I’ve just recently seen the movie “Crazy Heart” and that he was great in it and it was a great film. He asks me which parts I liked the best and I froze, because in real life I had only watched about the first ten minutes of the movie. I made some bullshit remarks and he seemed to realize I didn’t know what I was talking about. Instead of being a jerk about it, he just let it go and we all went into the restaurant together. We all ordered and the food arrived. Everyone had (apparently) ordered giant glass bowls filled with pie filling and pie slices mixed up in a kind of piesoup. We all ate together and at the end Jeff Bridges paid the bill and we went our separate ways. What a class act!

Twenty dollars in gaspoorer, for all our scheming. A good night.

Dreams I haven’t been remembering many of my dreams this year, for whatever reason. I had one the other night that stuck with me though. I was walking around some nowhere-place with the love of my life (Anna) and we ran into an old acquaintance of mine, whose nickname is The Sauce. We all struck up a conversation and continued wandering around together, until we all decided to get something to eat. We walk towards a restaurant, and the actor Jeff Bridges happens to be there. In the dream, we all know him and are apparently quite good


74

75


78


Mulţumim Axis Mundi şi tuturor celor care ne ajută, susţin si apreciază. Ne-am dat seama că lista ar deveni prea lungă cu scopul de a deveni completă. Fotografiile cu graffiti sunt primite anonim pe adresa redacţiei. Această revistă are un caracter strict informativ. Nu promovăm vandalismul şi nu încurajăm nici un fel de activităţi ilegale. Pentru orice nelămuriri, sugestii sau alte mulţumescuri puteţi să ne scrieţi la – revistamultumesc@gmail.com

Editor – Mihai Neom (mihaineom@gmail.com) Articole – Mihai Neom, Maximilian Munteanu, Isfan Teodor, Irina Bako, Big Cabe, M. Dew, Gigi Salamandră Marketing – Mihai Neom (mihaineom@gmail.com) Design – Eugen Neluţescu (eugen.pieton@gmail.com)



Multumesc Nr.2