XIV. INDIVIDUALITATE ŞI SPECIE
REALITATEA LIBERTĂŢII XIV. INDIVIDUALITATE ŞI SPECIE
Concepţia după care omul este considerat ca o individualitate liberă, bazată exclusiv pe sine
însuşi, este combătută, în aparenţă, de faptul că acesta ni se prezintă ca membru al unui tot unitar (rasă, seminţie, popor, familie, sex masculin şi feminin) şi că acţionează în cadrul unui tot (stat, biserică etc.). El poartă însuşirile generale ale caracterului ce îl are comunitatea de care aparţine şi dă acţiunilor sale un conţinut care este determinat de locul ocupat de om în cadrul unei mulţimi de oameni. Este cu putinţă a mai vorbi, pe lîngă toate acestea, despre individualitate? Mai putem considera pe om ca un tot în sine, cînd el îşi trage originea dintr-un întreg şi se încorporează unui întreg? Membrul unui întreg este determinat, în ceea ce priveşte însuşirile şi funcţiile sale, de acest întreg. Un popor este un întreg şi oamenii care aparţin de el au particularităţile ce rezidă în fiinţa poporului. Felul de a fi şi de a se manifesta al individului depinde de caracterul poporului. Prin aceasta fizionomia şi fapta omului particular capătă ceva din caracterele speciei. Dacă întrebăm de ce un lucru sau altul ni se prezintă la un om aşa sau aşa, vom fi conduşi de la fiinţa particulară la specie. Abia aceasta ne explică motivul pentru care apare ceva la om, în forma observată de noi. De aceste însuşiri ale speciei, însă, omul se eliberează. Căci, atunci cînd sînt trăite just, însuşirile de specie ale omului nu sînt ceva care sa-i îngrădească libertatea, şi acest lucru nu trebuie să aibă loc prin nici o organizare artificială. Omul dezvoltă în sine însuşiri şi funcţiuni al căror motiv determinant nu-l putem căuta decît în el însuşi. Însuşirile de specie îi servesc numai ca mijloc pentru a-şi exprima în ele fiinţa sa particulară. Particularităţile pe care le-a primit de la natură, omul le foloseşte numai ca bază, şi le dă forma corespunzătoare fiinţei sale. De aceea ar fi zadarnic să căutăm motivele manifestărilor sale în legile speciei, căci avem de-a face cu un individ care poate fi explicat numai prin sine însuşi. Dacă un om a reuşit să se elibereze de însuşirile de specie, iar noi am continua şi după aceea să explicăm toate însuşirile sale din caracterul speciei, înseamnă că nu avem nici un organ pentru a sesiza ceea ce este individual. Este imposibil să înţelegem în întregime un om, dacă pornim în examinarea lui de la noţiunea speciei. Îndărătnicia cea mai mare o întîlnim în această examinare a omului atunci cînd este vorba de sexul uman. Aproape întotdeauna bărbatul vede în femeie şi femeia vede în bărbat prea mult din caracterul general al sexului şi prea puţin din acela al individualităţii. În viaţa practică, acest lucru dăunează bărbaţilor mai puţin decît femeilor. Şi dacă poziţia socială a femeii este foarte adesea atît de nedemnă, se datorează faptului că, în anumite privinţe, ea nu este condiţionată - aşa cum ar trebui să fie - de particularităţile individuale ale femeii, ci de ideile generale pe care oamenii şi le fac despre necesităţile şi despre atribuţiile naturale ale femeii. Îndeletnicirile din viaţa bărbatului sînt condiţionate de înclinaţiile şi facultăţile individuale ale acestuia, pe cînd acelea ale femeii trebuie să depindă exclusiv de faptul că este femeie. Femeia trebuie să fie sclavul însuşirilor de specie, a feminismului general. Cîtă vreme bărbaţii mai discută încă dacă "potrivit predispoziţiilor sale naturale" femeia poate sau nu îmbrăţişa o anumită carieră, aşa-numita problemă feminină nu poate depăşi cel mai elementar stadiu al ei. Să lăsăm pe seama femeii să aprecieze, după natura sa, ceea ce vrea să facă şi ceea ce poate face. Dacă este adevărat că femeile nu sînt capabile decît pentru funcţiile ce li s-au încredinţat pînă acum, ele nici nu vor ajunge, prin ele însele, să ocupe alte funcţii. Trebuie, însă, ca ele însele să aibă dreptul de a hotărî ceea ce stă în natura lor. Celor care se îngrozesc de zguduitura prin care ar trece orînduirea socială atunci cînd femeile nu vor mai fi considerate ca