Interviu Nicolae Breban
cu ample meandre stilistice, la care îi invit şi pe cei care sunt pregătiţi şi au nevoie de aceasta. Este, dacă vreţi, cursul unui râu care, după
Robert Musil, deoarece cred că am stârni vesele ironii printre "analiştii" sagace de TV sau printre tinerii recenzenţi de azi, fete sau băieţi, abia întorşi din "Vestul sălbatec" şi cel Virtual. Din punctul nostru de vedere şi nu numai al nostru, întregul continent se află în criză, criză culturală, a valorilor, de cea financiară nu mai vorbim şi poate misia noastră, a Cu scriitorul Livius Ciocârlie și criticul și istoricul literar Eugen Negrici celor care mai avem un dram de prestigiu şi ne cunoaştem cât de cât meseria, este să ne urmăm neabătut drumul. Am mai făcut asta şi cu câteva decenii în urmă şi oricât de curios ar părea, deşi actorii şi în aparenţă criteriile s-au schimbat, lupta în esenţă ei este aceeaşi. Grav este dacă ne pierdem noi înşine criteriile şi dacă un ipochimen, într-o revistă din provinprima perioadă furtunoasă în care-şi străpunge cie exclamă: " Ce este Breban decât elevul lui şi-şi cere dreptul la propria lui albie, ajungând Dostoievski care este el însuşi depăşit!" şi niîn "câmpia stilistică a spiritului" şi lărgindu-şi meni nu reacţionează, din cei care ar trebui smult anvergura şi orizontul, îndrăzneşte a o facă şi nu apărându-mă pe mine, e clar că nici cuprinde totul. Trilogiile şi tetralogiile mele în acest caz şi nici în altele eu nu mai am eseistice şi epice au "plictisit" pe nu puţini nevoie de aşa ceva, ci clarificând cu o anume recenzenţi tineri şi nervoşi, oare sunt ei ca- prestanţă şi decizie locul în care se despart pabili să citească pagină de pagină romanele apele. Şi cum arată de fapt, noua şi obraznica de maturitate înaltă ale lui Thomas Mann - barbarie, în toată falsa ei dezinvoltură şi în tot cu asta răspund şi la întrebarea Dvs. - "Doktor mai marcatul ei conformism! Faustus" sau "Iosif şi fraţii săi" sau l-ar trimite Daniel O. Bejan: Cum revista în care cumva pe mare scriitor la "vioiciunea" tinereţii vom publica acest interviu este revista unei sale?! Ce înseamnă, azi, la noi, într-o cultură fundaţii, am să îndrăznesc să vă pun şi nişte încare se amestecă penibil cu jurnalismul cel mai trebări care ies, poate, din orizontul preplat, "plicticosul"? Oare nu sunt extrem de ocupărilor dvs. obişnuite, dar ale căror "plicticoase" cvartetele bethoveniene sau răspunsuri, cu siguranţă, interesează. brahmsiene, de simfoniile lui Bruckner să nu „[...] Cum de a fost posibil, atunci şi azi ni mai vorbim! Şi cine mai poate, dintre "tineri", se pare că suntem pierduţi, că ne vom ne vom să parcurgă cu oarecare interes cărţile funda- îneca definitiv – sau, mă rog, ne vom „permentale ale unui Herman Hesse sau Herman verti” la ideologia banului, a interesului imeBroch Să nu vorbim de un M. Proust sau de diat şi a consumismului, ceea ce e şi mai grav!
„Şi cum arată de fapt,
noua şi obraznica barbarie, în toată falsa ei dezinvoltură şi în tot mai marcatul ei conformism!”
44
Caietele FDVDR
– şi că încă o dată, Apusul, „marele şi mândrul Occident”, de data aceasta, e drept, nu ne-a uitat, dar ne trimite, în cultură cel puţin, false semnale. False modele!” Care sunt modelele autentice? Unde le găsim? Nu ştiu dacă vă este cunoscut, Fundaţia Dan Voiculescu a împlinit, într-un colţ de parc, un proiect pe care îl socotesc admirabil. Un ansamblu de 76 de statui reprezentând personalităţi fundamentale ale istoriei şi culturii naţionale. Celor 76 de statui, am înţeles, urmează să li se alăture, în timp, altele. Ei bine, am avut deloc placuta surpriză să constat că nişte liceeni sclipitori altminteri, cu rezulate şcolare altfel notabile, au reale dficultăţi atunci când trebuie să spună ce îi datorăm, de exemplu, lui Lucian Blaga. Am văzut vârstnici cu aparenţa educaţiei, plimbându-şi copiii prin acel colţ de parc şi nereuşind să răspundă la întrebările celor mici despre Blaga sau Eliade. Păstrând încă în minte citatul din „Istoria dramatică a prezentului”, de mai sus, vin cu o altă întrebare. Se citeşte tot mai puţin, asta ştim deja. Iar atunci când se citeşte descopăr la cititorul român o preferinţă pentru autorii străini, o euforie a cosmopolitanismului - pe care o găseam perfect de înţeles în primii ani de după 1989, dar care nu-şi mai are sensul azi. Probabil că nevoia iniţială de contact cu alte culturi, până atunci mai mult sau mai puţin accesibile, s-a transformat într-o preferinţă pentru acestea şi o abandonare a propriei culturi. Se publică traduceri proaste după autori de succes, cu voaloare discutabilă, dar pentru mulţi scriitori români accesul la public devine tot mai complicat, editorii români par a fi, cu notabile excepţii, tot mai puţin interesaţi de scriitorii români. Clasicii par a nu mai interesa pe nimeni. Clasicii noştri. Marii clasici ai literaturii universale sunt mai preţuiţi ca nicicând, dar clasicii români nu sunt republicaţi, cu atât mai puţin citiţi. E un soi de sminteală sau e un fenomen firesc, trecător? Şi aş adăuga încă o întrebare: Care este relaţia dumneavostră cu tinerii? Aveţi discipoli, tineri pe care să-i giraţi, de al căror destin literar să vă îngrijiţi?