Page 1


best of

2 Cu ocazia SFINTELOR SĂRBĂTORI DE IARNĂ UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA FILIALA SUD-EST GALAŢI şi revista de cultură “ANTARES” urează tuturor membrilor, colaboratorilor şi susţinătorilor culturii “SĂRBĂTORI FERICITE” şi un călduros “LA MULŢI ANI!” 2013

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază. Redacţia nu-şi asumă nicio responsabilitate vizavi de materialele publicate în revistă. Colegiul redacţional Redactori interni: Iulian Grigoriu, Constantin Gherghinoiu, Saint Simon Ajarescu, Petru Iamandi, Maria Cogălniceanu, Viorel Ştefănescu Redactori externi: Ion Dumitru - Germania A.R. Morlan - S.U.A. Raymond Humphreys - Marea Britanie Revista se distribuie în Bucureşti prin Muzeul Literaturii Române, iar în Galaţi la sediul U.S.R. Filiala Sud-Est din str. Labirint, nr. 1. Revista poate fi achiziţionată şi pe bază de abonament de la sediul nostru din Galaţi.

Antares

poemul anului 2012

RUXANDRA ANTON Cântec de leagăn când cineva te iubeşte îngerul tău scrie poezii şi tu spui norii au înfrunzit în toamna asta la fereastră ea se uită după stoluri ca după un cortegiu funerar şi numără păsările să-i fie mai uşoară plecarea lor o ţii de mână şi mângâi norii şi ea strânge în palmă un nor mic cât o păpădie viaţa e grea spui dacă te uiţi în dulapul de bucătărie dacă te uiţi în frigider dacă nu mergi cu norii dacă îngerul tău nu scrie poezii. am văzut doi ciorchini de flori în castanul de peste drum spune ea cu gândul la tine văd totul cu gândul la tine castanii înfloresc toamna gândul meu tremură până când vii gândul meu urcă muntele până când tu eşti gata să-l auzi vecina de la etajul trei scutură preşul deasupra ferestrei florile de praf ofilesc florile de castan florile de praf nu se ofilesc niciodată şi tu spui scaunele noastre masa noastră patul nostru s-au mutat în noi nu e bine când lucrurile se mută în noi trebuie să călătorim cu norii

şi râdeţi şi râsul vostru este lustruit de nebunul care trece pe trotineta lui pe cealaltă parte a străzii nu ştiţi dacă nebunul este bărbat sau femeie cu şalul lui roşu zbătându-se pe umeri ca o găină cu gâtul tăiat. viaţa e grea spui dacă treci de partea cealaltă a străzii odată cu nebunul dacă îngâni vorbele neînţelese ale evreicei dacă nu râzi şi dacă nu uiţi bătăile în uşă ale oamenilor nedoriţi ea cântă un cântec de leagăn pentru frunzele care se scutură pentru florile de castan pentru stolurile care părăsesc oraşul viaţa este frumoasă spune când cânţi un cântec de leagăn morţii

când noaptea creşte la loc cineva taie părul evreicei cu o foarfecă ruginită şi trotineta nebunului aleargă singură pe acoperiş şi tu închizi fereastra vecina de la etajul trei vorbeşte singură şi nu o vezi decât pe ea voi nu înţelegeţi ce spune evreica asta cu părul de iarbă arsă de soare iar îngerul tău scrie poezii. cu ochii de ceai de muşeţel


confluente ,

3

Continuare din numărul trecut

Despre conceptul de alegorie ironică (ratată), cu permanentă referire la Harold Bloom şi doar incidental la Socrate In memoriam Cristian Paţurcă

Episodul cinci În opinia mea, defectul cel mai evident al criticii „metaforice” pleacă de la faptul că metafora, ca abatere a expresiei (prin comprimare şi/sau deviere semantică) de la funcţia principală a unei limbi naturale active, anume cea de comunicare a ceva aflat dincolo de semne (adică a unor informaţii despre anumiţi referenţi constituiţi din obiecte, persoane şi fapte ale realităţii), generează limbaj specific poetic (adică artistic şi ficţional – fie şi prin asocierea unui procedeu precum cel denumit de Eliot corelativ obiectiv), fiindcă activează funcţia poetică a limbii (adică poeticitatea) în care este scris un anumit text, făcîndu-l, în consecinţă, să intre în domeniul de cercetare al stilisticii/retoricii. Sigur, metaforele nu trebuie excluse din limbajul nonficţional şi nici nu pot fi, din cauză că sînt nu doar frumoase, ci şi utile – cum spune Andrew Ortony într-un eseu celebru1 –, mai ales atunci cînd înţelesul informaţiei de comunicat e atît de nou încît riscă să devină ininteligibil, dacă nu e „îmblînzit” şi adus la un nivel acceptabil de percepţie semantică, dacă pot spune aşa. Ceea ce acuz eu aici este abuzul de tropi, în special de metaforă, care trădează incapacitatea comunicatorului de a abstractiza şi de a formula enunţuri coerente într-un limbaj nonficţional. şi, din păcate, atît la noi, cît şi aiurea-n lume, există prea mulţi poeţi închipuiţi prin critica literară şi prea puţini critici propriu-zişi. Or, critica literară este nonficţiune, iar funcţia ei socială fundamentală e aceea de a informa cititorii asupra unei teme/chestiuni/probleme literare (care constituie referentul mesajului comunicat – accentul, atît la emiterea cît şi la receptarea mesajului fiind sau trebuind a fi pus, deci, pe funcţia referenţială a limbii de comunicare în care este scris respectivul text critic), nu de a produce primordial plăcere, ca o operă de ficţiune propriu-zisă. Asta ar fi, în opinia mea, o complicaţie inutilă, iar uneori insurmontabilă, dacă figurile de stil ale respectivului discurs/text „critic” depăşesc cantitativ, în mod nejustificat, nivelul conţinutului semantic al mesajului său, referitor la fapte reale de textualitate literară, drept care comunicarea critică referenţială fie că nu se mai produce, fie presupune, în cel mai bun caz, un efort disproporţionat al receptorului în raport cu miza lecturii. De aici, eu cred că şi cititorul care vrea să se informeze corect nu cu predispoziţii orientate spre plăcere ar trebui să abordeze textul, critic în intenţie, ce are pretenţia că-i oferă informaţiile de care este interesat. Nu rareori, însă, cititorul care a luat în mînă o carte declarată a fi de „critică literară”, pentru a citi chiar critică literară, nu se alege cu nimic din ceea ce-l interesa, fiind păgubit şi de o considerabilă cantitate de timp. Însă, dacă determinismul din ficţiune este nu doar acceptabil, ci constitutiv, atitudinile şi determinismele care generează şi care maschează deficitul şi chiar absenţa analizelor critice propriuzise din textele pretins ctitice, au fost luate peste picior (din 1957) de însuşi Northrop Frye: Ar fi uşor de alcătuit o lungă listă cu asemenea determinisme din critică, toate, fie ele marxiste, tomiste, liberal-umaniste, neo-clasice, freudiene, jungiene sau existenţialiste, substituind critica printr-o atitudine critică şi propunîndu-şi, cu toatele, nu să descopere un cadru conceptual pentru critică în interiorul literaturii, ci să ataşeze critica unuia dintre amalgamurile de cadre din afara ei.2

Nu căutaţi chestia asta în ediţia românească a Bibliei criticii literare3, fiindcă aceea a fost serios cenzurată, iar pasajul citat adineauri (dar şi altele, cu miză politică anticomunistă fără perdea – şi cu un umor corosiv debordant), cu marxismul în capul „lungii liste” de aberaţii din critică, nu există. Mă-ntreb dacă Anatomia… era inclusă în programele sovietice de studiu, şi asta cu atît mai mult cu cît îmi amintesc de o colegă de facultate, provenită din acel spaţiu, care era foarte mirată de minunăţiile inutile pe care le

învăţam noi la Bucureşti, precum teoria literaturii şi literatura comparată. Dar închipuiţi-vă mirarea mea cînd am aflat că ea nici n-auzise de Iuri Lotman, deşi era concitadină cu el şi absolventă de filologie, la noi doar echivalîndu-şi studiile, pentru a lucra în învăţămînt. Am descoperit cenzurarea Anatomiei… cu totul întîmplător. O citisem în româneşte, ca mai tot studentul filolog (pe-atunci!), dar am considerat, mde, că, pentru a compune un eseu „ca lumea” la „diplomă”, ar trebui s-o recitesc şi-n englezeşte, iar pe parcursul acelei re-lecturi dădeam întruna peste pasaje de care nu-mi aminteam din versiunea „canonică” românească. Aşa încît, ca să mă conving că nu visez, am trecut la verificarea metodică – drept care, de cîte ori întîlneam vreun fragment mai „deocheat” politic, în englezeşte, îl căutam şi în traducere, unde bineînţeles că nu exista. Acuma, băieţii şi fetele cu „expertiză” în studii culturale ataşează literatura şi critica to one of a miscellany of frameworks outside it mai dihai ca-n '57 (cînd ironiza Frye această tendinţă), într-o competiţie mondială, parcă – aşa că nici cei şi cele din România nu fac excepţie, avînd însă convingerea că au descoperit apa caldă. Oricum, după Bologna, am ajuns să adoptăm şi noi, culmea, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, modelul sovietic în învăţămîntul superior, de la sfîrşitul anilor '50 şi o bună parte a anilor '60, cînd în loc de facultăţi şi universităţi aveam institute pedagogice (făbricuţe de diplome pentru 'tetectuali fără cap, le ziceau cei cu studii superioare din generaţia bunicilor mei), cu trei ani de studiu în loc de patru şi fără dublă specializare, că prea multă carte dăunează grav sănătăţii, mai dihai ca fumatu'! Eroarea monumentală… ăăă, pardon, fundamentală a teoriei lui Bloom constă în faptul că el ia drept (arhe)premisă (nedivulgată explicit) un fel de postulat psihanalitic (total discutabil şi non-credibil) pe baza căruia construieşte un raţionament fals, adică un fals silogism – sau o serie de silogisme false (destul de greu, dar nu imposibil, de transpus în termeni de logică simbolică). Acordaţi doar un gînd acestei probleme, cum spune Suzanne Vega într-un cîntecel (amintit în epigraful episodului 4). Unul din silogismele cele mai cunoscute este următorul: „Toţi oamenii sînt muritori. Socrate este om. Deci, Socrate este muritor” - ceea ce este un caz particular de expresie discursivă a unui raţionament care, în formă pur logică, este de tipul: toţi a sînt b, iar dacă a este şi c, atunci şi b este c. Prin clasele primare, învăţam şi noi pe la „mate” un raţionament echivalent, exprimat în limbaj verbal/ discursiv, adaptat puterii noastre de înţelegere: „Dacă una dintre două cantităţi egale între ele este egală cu a treia, cealaltă cantitate este şi ea egală cu a treia”. Expresia simbolică a acestui raţionament este: a = b ^ a = c > b = c. Trecînd peste faptul că şi adevărul atribuit propoziţiei-concluzie din acest silogism este relativ şi că în alt context poate să nu aibă valoare de adevăr (pentru cultura umanistică, bunăoară, Socrate este cam nemuritor, de vreme ce-l pomenim şi-n prezent – nu credeţi?), falsul (arhe)raţionamentpremisă (dedus şi schematizat de mine) din teoria lui Harold Bloom arată cam aşa: Scriitorul Marlowe este un om bîntuit de pasiuni şi anxietăţi, ca toţi scriitorii (aici e primul cerc vicios sau prima aserţiune falsă – bazată pe o confuzie (şi o contradicţie) a noţiunilor de bază şi a planurilor de referinţă din premisă, ceea ce duce la falsificarea premisei înseşi: n-a demonstrat nimeni că toţi scriitorii sînt aşa şi nici că, pentru a fi scriitor, este necesar şi obligatoriu să fii mai pasional decît o „doamnă” funcţionară de bancă aflată după program, care, din anxietate, îşi „trage” posteriorul nud la xerox – caz real, care a făcut deliciul tabloidelor şi al Net-ului acum cîţiva ani). Shakespeare este un om bîntuit de pasiuni şi anxietăţi. Deci, Shakespeare este sau va deveni scriitor,

din cauză că este şi el tot un om bîntuit de pasiuni şi anxietăţi, la fel ca Marlowe; dar, dat fiind că „răstălmăceşte” pasiunile şi anxietăţile omului Marlowe, este sau va fi un scriitor mai bun sau mai mare. Să înlocuim în aceste propoziţii discursive termenii operatorii prin simboluri, astfel: „Marlowe” prin a; „om cu pasiuni şi anxietăţi” prin b; „Shakespeare” prin c. Conform silogismului clasic, dacă a=b ^ b=c > a=c. Dar, conform „silogismului” de tip Harold Bloom, din cauză că b = c > c > a, adică „ din cauză că Shakespeare este om cu pasiuni şi anxietăţi la fel ca ale lui Marlowe, omul Shakespeare este mai mare decît omul Marlowe”, ceea ce, pe lîngă faptul că e absurd (fiindcă e o contradicţie în termeni) şi irelevant (fiindcă nu dimensiunile corporal-fizice ale celor doi oameni ne interesează, în cazul dat), rezultatul la care m-a dus raţionamentul (desfăşurat corect) reprezintă altceva decît ceea ce voiam să demonstrez, respectiv că scriitorul Shakespeare este mai mare decît scriitorul Marlowe – ceea ce un alt fel de a spune că scrisul literar al lui Shakespeare este superior, prin valoarea sa estetică, faţă de cel al lui Marlowe. În concluzie, punînd problema în termenii lui Harold Bloom, e imposibil să demonstrezi în mod consecvent logic faptul că opera scrisă a lui Shakespeare este mai valoroasă estetic decît a lui Marlowe.

Citind textul propriu-zis al lui Harold Bloom, se poate observa că, potrivit modelului schiţat aici de mine, „raţiunea” lui discursivă produce propoziţii de „logică” marxist-sofistică, de tipul celor din Ferma animalelor, unde unii porci erau mai egali decît alţii, deşi toţi erau porci. Şi asta, în cazul anxietăţii influenţei, unde numai situaţia diferă faţă de aceea din romanul lui Orwell, nu şi modu(lu)l fundamental de raţionare, din cauză că noţiunea de principiu din premisă, respectiv b sau clasa de obiecte {om} cu atributele [+pasional] şi [+anxios], căreia îi aparţin deopotrivă a şi c, ar constitui sursa diferenţei de valoare literară în „răstălmăcirea” lui a de către c, deşi aceasta era considerată, tot în premisă, baza egalităţii dintre Marlowe-a şi Shakespeare-c în calitatea lor de oamenib. Atunci de unde apare în realitate (fiindcă apare totuşi!) diferenţa de valoare, care nu este zero, ci o cantitate de valoare estetică suplimentară şi cu semn pozitiv, în opera literară scrisă de – NU ÎN BIOFIZIOLOGIA OMULUI – Shakespeare, cum reiese, de fapt, dacă luăm în calcul numai elementele efective din lexicul (arhe)propoziţiilor din „raţionamentele” bloomiene? Întreb fiindcă scrisul nu este o activitate bio-fiziologică organică şi înnăscută, cum consideră implicit Harold Bloom, bănuiesc, de vreme ce pune problema aşa cum o pune, ignorînd faptul că, la origine şi în mod fundamental, scrisul este un aspect calitativ sau un atribut al civilizaţiei şi al culturii, adică al unui tip de activitate socială umană, de natură epistemologică, e drept, dar care nu este utilizat în toate tipurile de societate umană, nici în toată istoria omenirii, nici în toată lumea, chiar şi după ce a fost inventat, ca tehnologie a comunicării informaţiei (sau ICT – de la Information & Communications Technology – sau, în abreviere românească, TIC). Iar scrisul literar, o varietate cu valoare estetică a comunicării prin semne grafice, a fost şi este practicat numai de unele civilizaţii umane, europenilor plăcîndu-le să creadă şi să afirme că, şi în acest domeniu, ei sînt fruncea. 1 Cf., Andrew Ortony, ‘Why Metaphors are Necessary and Not Just Nice’, Educational Theory, No. 1, Vol. 25, Winter 1975. 2 “It would be easy to compile a long list of such determinisms in criticism, all of them, whether Marxist, Thomist, liberal-humanist, neo-Classical, Freudian, Jungian, or existentialist, substituting a critical attitude for criticism, all proposing, not to find a conceptual framework for criticism within literature, but to attach criticism to one of a miscellany of frameworks outside it.” Cf., Northrop Frye, Anatomy of Criticism, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1957 – Fifteenth printing, with a new Foreword, 2000, p. 6. „Prefaţa” acestei ediţii (op.cit., p. vii-xi) mai recente este a lui Harold Bloom, iar asupra ei voi reveni mai jos. 3 Fragmentul citat ar fi trebuit să existe în Northrop Frye, Anatomia criticii Univers, Bucureşti, 1972, p. 6.

(Va urma…)

Viorel Ştefănescu

Antares


proza

4

Amonte de Aloma (fragment de roman)

Pe cărări în pantă abruptă, adevărate toboganuri periculoase, undeva, mai în aval de clădirea impunătoare, faţă de cocioabele Râpei, a Casei Copilului, puteai ajunge la şlepul nemţesc construit din ciment de pe malul de jos al Dunării, eşuat aici în timpul ultimului război şi care servea vara de trembulină pentru ştrengarii care veneau la scăldat. Auzeai mereu că s-a mai înecat un puşti tras la fund de un cârcel sau anafor perfid. Unii băieţi spuneau că e bine să ai înfipt în bârneţul slipului un bold cu care să-ţi înţepi piciorul dacă te apuca cârcelul la apă mare. Recomandarea era bună dar ce folos cînd majoritatea înotau goi puşcă? Şi oare, celebrul înotător Fani Ţoni, despre care se vorbea ca despre cel mai faimos înotător al oraşului, cum de reuşise să se înece? Hotărât lucru cu Dunărea nu era de glumit. Aşa se explica şi groaza mamelor de apele adânci ale fluviului.De aceea toate se pronunţau vehement împotriva scăldatului în Dunăre. Vara, nu rareori, puteai vedea mame furioase coborând, cu o falcă în cer şi alta în pământ, la malul fluviului şi luîndu-şi de urechi progeniturile care se bălăceau, scoţând chiote de plăcere, sau care se soreau pe fâşia îngustă şi umedă a malului de jos de la poalele falezei abrupte de lut. Cei trei băieţi de pe strada Română se mulţumeau să privească de sus şlepul ce servea de trambulină puşlamalelor din mahalaua Râpei. Niciunul dintre ei nu ştia să înoate. Aval de Aloma, cum i se spunea locului cu şlepul de ciment, urmărind spre răsărit cursul Dunării, trebuia să treci pe malul de jos prin curtea unui D.C.A. unde zăceau de-a valma fiare vechi şi colaci de sârmă ruginită, piei netăbăcite de animale pe care le bâzâiau muştele verzi, grămezi de smocuri de lână murdară şi schelete întregi de animale cu urme de carne în putrefacţie pe coaste ce rânjeau albe la soare şi care răspândeau în jur mirosuri pestilenţiale. Băieţii treceau în fugă prin curtea acelui depozit în aer liber ţinându-se cu mâna de nas şi respirând pe gură, urmăriţi de lătratul furios al vreunui dulău flocos. Depozitul era într-un fel graniţa dintre mahalaua Râpei şi partea oraşului cu faleza mai puţin înaltă, unde cobora Vadul Sacalelor. Nu prea departe de vad se afla un mic debarcader unde acosta şalupa din lemn care făcea trecerea oamenilor peste Dunăre la Zaclău şi invers. Pe această ambarcaţiune, respectiv George Coşbuc, ani buni de zile a fost conducător până la ieşirea la pensie moş Neculai, cum îi spunea toată lumea, tatăl lui Neluţu Zamfir. Pe malul de sus se observa ca şi astăzi silueta semeaţă a bisericii Precista iar traversând Vadul Sacalelor, cam pe unde se află astăzi hotelul Vega construit de jorăşteanul Istrate, mai precis în spatele acestuia, puteau fi văzute turlele străvechii biserici Sf. Gheorghe, dărâmată abuziv în 1958 de regimul comunist şi unde într-o vreme uitată odihniseră oasele hatmanului Mazepa.

Antares

În primăvara anului următor mutării pe strada Romînă, la începutul lui aprilie, după o săptămână de ploi reci mocăneşti, într-o dimineaţă de duminică când soarele se îndurase în sfârşit să apară sfios şi cam palid pe boltă printre scamele de nori albicioşi, Ionel lenevea în pat, neândurându-se să se ridice în capul oaselor deşi maică-sa deschisese destul de zgomotos uşile în lături ca să aerisească. Auzi în timp ce căsca zgomotos ciripitul vesel al vrăbiilor şi larmă de voci în stradă. Bătându-se cu palma peste gură ca să-şi oprească căscatul, scoţând sunete guturale ca Tarzan în junglă, sări repede în pantaloni, încălţându-şi din fugă şi ţopăind tenişii din marchiză. Ieşi din casă trîntind uşa. Din curte îl ajunse din urmă glasul supărat al maică-sii: -Stai mă să-ţi speli puchinii de la ochi. Ce-au dat năvală turcii? Afară, oamenii adunaţi pe la porţi, îngrijoraţi şi curioşi, discutau întrerupându-se unul pe altul că în noaptea ce tocmai trecuse se rupsese malul la Dunăre în amonte de Aloma Alergase împreună cu noii lui prieteni, Titel şi Costel care erau deja în stradă, spre fluviu. Se opriseră la un metru de buza craterului format, zgâindu-se cu gura căscată la bucata de pământ, mare cât un teren de fotbal, ce se desprinsese din faleza înaltă şi alunecase, perfect orizontală, ca o navă pe cavaleţi, oprindu-se la câţiva metri de nivelul crescut şi tulbure al Dunării, acoperind fâşia îngustă a ţărmului de jos unde Ionel ştia că se aflau mereu trase pe uscat două-trei bărci pescăreşti. Mulţimea adunată privea bulversată spectacolul dezastrului natural. -Au rămas pescarii fără bărci, se auzi o voce bărbătească. -Asta să fie toată paguba. Bine că a fost noapte şi nu era nimeni pe lângă ele, îi răspunse un glas de femeie. -Ai fost mata aici când s-a dărâmat malul? îi ripostă ofuscată vocea masculină. -Ia mai tăceţi măi oameni buni. Uitaţi-vă mai bine şi vedeţi minunea lui Dumnezeu, le atrase atenţia o bătrânică sfrijită care începu să facă cruci largi. Oamenii se uitară uluiţi la căsuţa rămasă intactă din mijlocul porţiunii de mal prăbuşită în Dunăre. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, un bărbat vârstnic, îmbrăcat cam rufos şi cu barba nerasă de o săptămână, ieşise în prag cu un castron plin de boabe de porumb: -Co-co-co! Co-co-co! se auzi glasul lui slab, bătrânesc. Imediat câteva găini dolofane alergară, legănându-se greoaie. Ochii bulbucaţi ai lui Titel păreau gata să sară peste buza râpei apărute peste noapte. -U...uite că...că iese fum pe bageac, se bîlbîi el, atrăgându-le atenţia celor doi prieteni asupra frânghiei albăstrui care să înălţa încolăcită spre cer

din coşul crăpat din cărămidă de pe acoperişul ţuguiat. Un bărbat voinic cu cizme de cauciuc scurte în picioare se dezmetici primul. Îşi duse mâinile pâlnie la gură şi strigă de parcă bătrânul s-ar fi aflat pe celălalt mal al fluviului: -Moşule, lasă naibii orătăniile alea şi fugi deacolo. Ţi s-a urât cu zilele? -Degeaba zbieri măi nene că nu te-aude, îl certă o fetişcană aflată în apropiere. -E tare de urechi, adăugă ea încruntându-se. -Mai bine v-aţi duce careva după sectorist, se auzi altă voce. -Şi ce-ai vrea să facă caraliul? Să-l aresteze? întrebă un glas revoltat. -Nu pleacă nea Alecu nici mort de-aici, trase concluzia altcineva. -Lasă că mă duc io pân’ la Sfatu’ Popular să le esplic ce şi cum. Tre’ să vină aicişa vrun to’arăş. Hodorogu-i atins la cutiuţă, nu vedeţi? spuse bărbatul cu cizme de cauciuc. -Da’ păi maică vedem, că n-om avea orbu’ găinilor. Iar de dat din gură ne pricepem toţi. Dacă tot vrei să faci un pustiu de bine şi ca să nu-ţi uiţi vorba, mintenaş du-te pân’ nu lunecă moşu’ cu tot cu casă în Dunăre, vorbi băbuţa care le trăsese atenţia asupra căsuţei rămase intacte. Bărbatul se uită cîteva clipe cu reproş la bătrână. Ar fi dorit să-i dea o replică aspră dar nu-i venea nici un cuvânt pe buze.Dădu neputincios din mâini şi spuse totuşi ceva: -Ai dreptate tuşică. Gata, am plecat. S-a auzit apoi în mahala că bătrânul a ajuns locatar al Azilului de bătrâni de pe strada Războieni. Cine s-a procopsit cu găinile nu se ştie. Poate cei care au vandalizat casă părăsită şi au smuls tocurile şi cercevelele de la ferestre ca să le pună pe foc. S-a furat tot ce putea fi refolosit. De ziduri nu s-au atins pentru că erau de paiantă. Încet-încet şi acestea fură măcinate de vânturi şi ploi iar ce mai rămăsese din faleza prăbuşită dispăru incet-încet în fluviu. Ioan Gh. Tofan


poesis

5

Diana Corcan jurnal centrifug

e prea mult

stau pe bancă şi totul cică este literatură

începuse să m-atingă pe umăr cu un beţişor – insistent aşa am simţit eu degetul lui cu care voia să mă facă atentă că ne îndepărtasem împreună de maluri formând un fel de cerc cu braţele noastre elastice un fel de colac de salvare întotdeauna am admirat cauciucul pentru calităţile sale – mi-ai spus – cauciucul primeşte în el o îmbrăţişare totală şi-o atenţie tensionată are în carne şi în polimeri pe noi ne-au salvat braţele şi gimnastica lor interioară care ne-a permis să rostim că există o insulă mică în forma unei farfurii de cafea sau în formă de lună sau o formă (oarecare) rotundă care poate să ţină în ea multe femei şi mulţi bărbaţi (strâns lipiţi)

îmi iese Dunărea prin apa de la robinet se umflă ţevile în calorifere – e mult – e prea mult podeaua e un ring de ecouri şi voci – becurile pocnesc se lovesc între ele casa asta (un fleac!) în care locuiesc ca un şoarece a devenit o jucărie modernă a ziarelor a facebook-ului a televizorului fără suflare în el – a celor de-acolo care se strâmbă de râs privindu-mă în casă cum tremur eu şoarece cu două labe enorme şi cu capul pătrat cum îmi pocnesc degetele care se aud ca păcănitul pistolului – după mine

aici într-o gară - un tren care intră în ea ca-ntr-o gură se opreşte şi tace pe o linie moartă

aşadar am început să înţeleg că eram mult mai mulţi adunaţi într-o agoră plutitoare pe apă strânşi între patru braţe într-un fel de colac de salvare (cum fac broaştele sub ele ca să se susţină pe apă uşor) am început să înţeleg de ce ne-am născut (undeva la margine) aici în oraş pe o căldură cumplită cu capetele asudate din burta unor mame suspecte direct în singura apă care spală oraşul şi vara şi iarna îi şlefuieşte noroiul pe străzi ca o periuţă de dinţi de ce n-a existat nici o scrisoare legitimă care să ne numească în locuri diferite - într-un fel au existat doar două mame şi două rânduri de braţe cu un magnet între ele şi eu habar nu aveam de ştiinţă. mondenitate de obicei ne prefăceam ca să fie jocul mai plăcut ne întindeam capcane - într-o poziţie moale cu capul pe pernă în somn şi mai era o politeţe suverană ne obliga să ne trezim din când în când să ne scoatem mâinile afară din cursă cu nobilă naturaleţe să ne ştergem de resturi de sânge pe haine să ne aprindem reciproc ţigara c-un seducător zâmbet de club

când fug şi mă ascund sub un scaun – şi mulţimea de necunoscuţi fără sens intrată în casă într-un circuit sigur – un jaf - ţipând devastând în primul rând ceasul şi orele lui care-mi aparţin mie (!) bat în tavan stoluri negre – în casă pixelii fac ceaţă bat în poartă nebuni n-am cum să-i ajut (nici pe mine). nu înţelege nimeni relaţia mea cea dintâi e o uşă care s-a dat de perete şi eu m-am desprins ca un geam în care tremură prea multe fragmente şi eu am umblat zdrăngănind o siluetă de cioburi care sună ciudat când păşesc - mă strecor - sau când mint declarându-mă în faţa stării civile un poet cu dinţii puternici şi cu mâinile toate aşezate pe faţa de masă scriind – în loc să mă mişc sau în loc să respir să cumpăr lucruri cu care să trăiesc ca un prinţ sunt o mulţime de inşi care au înţeles totul au înţeles oraşul au înţeles lumea doar eu scriam odată despre cocoşul alb care întotdeauna sfârşeşte murdărit pe aripi de sângele lui mult prea roşu şi alte prostii... trupul lor de carne miroase a fier

să vorbim era singurul joc de societate rentabil era permis - într-o poziţie moale ne-am fi încercat dinţii unii pe alţii dar ne oprea o regulă de estetică rece şi o întrebare dacă nu vom colabora între noi ce vom face cu timpul? P.S. întâi încercasem cu sentimentele / având o atracţie pentru jocul acesta firav de echipă / de-a intra goi / abia acoperindune sexul cu palma / şi de-a ieşi fluierând - încărcaţi de atâta risipă.

tocmai că ei vor să ne ucidă cu mai multe lovituri cum ucizi balenele – nu dintr-o dată sufletul se sfărâmă şi iese prin arteziana curată aşa mi-aş dori să ne manipuleze cineva la plecare dar până la momentul acela frica de oraşul acesta – de oamenii lui prea înalţi şi cu mâna ridicată.

ce zgomote diverse ce bolborisme universale în digestia flămândă care cuprinde o gară atunci când un tren încetează să se mişte şi lasă loc unui organism de carne să-şi împrăştie sângele în mâini şi picioare şi să care valize e toamnă - eşti înclinat să observi cât mai multe şi totul cică este literatură dar aici pe această bancă sunt eu şi cu tine alături aşteptând să apară o lumină pe şine un tren sau ştiu eu... trăiam vremurile eu mă gândeam ce înseamnă să dispui de puţină lumină şi să-i amăgeşti pe toţi trăiam vremurile – ca orice înţelept adunând informaţii şi dispreţuind tot eram înţelept toată ziua – îmi creştea mintea ca o pâine până seara când adormeam obosit savanţii se străduiau (pentru noi) să construiască un soare din becuri cu heliu (o păpădie fierbinte care să ne încălzească fără pretenţii pe toţi) în ceea ce privea nemurirea nu trebuia decât să încerci să rezişti îngerul fusese gonit şi pe umăr fusese aşezat calculatorul cu aripi de acolo aflam tot pe unde ar trebui să mă plimb ce cap trebuie să am ce vânt să suport atunci când mi-aş dori o siluetă în peisaj ce iubit să-mi aleg şi ce boală nu mă grăbeam – de ce m-aş fi grăbit adevăratele mele dorinţe le aflam permanent apăsând un buton - respectându-mi o toană! umbrele pe care obişnuiau toţi să le lase pe drum murdărind încontinuu asfaltul erau capturate cu laţul acum şi integrate în proiectul subtil al lăsării la vatră aşa ceva te făcea ca să speri să umbli liber să nu mai ai vârstă ci muşchi prelungiţi începusem şi eu să trăiesc ordonat aşezându-mi cum trebuie în poală două mâini lângă ele două picioare atente la sfat şi o minte uşoară.

Antares


proza

6

ADRIAN BUZDUGAN Citadela de fier (fragment de roman) „L’arte non è mai finita, solo abbandonata.” Leonardo DA VINCI Se spune că din Tehnopolisuri deţinuţii nu pot scăpa decât dacă realizează o operă de artă. „Citadela de fier” descrie ultimele ore petrecute de un condamnat care tocmai a predat manuscrisul evaluatorilor. Când am intrat, mi-am ferit piciorul să nu calc în mormanul de noroi din dreptul uşii. Iniţial m-am gândit că-i o infiltraţie din cauza urgiei de-afară, apoi mi-a atras atenţia peretele mânjit. Un arc de cerc negru-verzui dădea să încadreze un ochi monstruos. - Angel, mă puse în temă Robert. De data asta a încercat să deseneze cu pământ ud şi iarbă aduse din curtea închisorii. Am păşit peste materia adusă din curte, crabii, roboţiigunoieri, treceau o singură dată pe zi, dimineaţa, atunci când eram la „masă”. Angel Zweifel era întins pe spate, spasmele din ce în ce în ce mai rare arătând că efectul plesnitorilor era pe terminate. Trecu peste mine cu o privire sticloasă şi, cutremurat, am întors capul. Senzaţia de paralizie dureroasă era oribilă, în câteva rânduri o simţisem şi îmi dorisem, eu, creier surescitat, scurcircuitat, să renunţ la corpul torturat, gemând până-n ultima fibră de durere. - Cum de-a reuşit să smulgă atâta iarbă? La un singur smoc, plesnitorile din gard ar fi trebuit să-l lase lat o jumătate de zi. - Probabil din cauza vremii... - Mda... Explicaţia lui Robert stătea în picioare. Existaseră câteva reprize lungi de ploaie torenţială, pe camere nu s-ar fi desluşit clar ce face un deţinut la douăzeci – treizeci de metri. Dimineaţă un crab cu furtun cu apă sub presiune avea să-i şteargă neterminata pictura murală. Din nou şi din nou, arta avea să-i dispară, efortul sisific fiindu-i redus la zero - pentru a câta oară - de crabii necuvântători. Dacă Robert renunţase demult la dorinţa de a se exprima plastic, Zweifel, pictor de meserie şi el, nu lăsase să treacă o zi fără să încerce acest lucru. Ba aducea floricele, pietricele, ba câte-un pumn – doi de ţărână roşiatică pe care îi presăra pe podea în spirale bizare, ba încercase să facă un şir de movile din frunze (Land Art) lângă Styx şi-l lipiseră plesnitorile pentru două zile la pământ, ba, într-un performance patetic, zile în şir îşi muşcase buzele şi scuipase cu sânge pe tavan… „Simt că înnebunesc, Graţian! Mi-aş dori să pot rupe caietul ăsta şi să umplu Tehnopolisul cu schiţele mele.”, fireşte, nu reuşise, ca nimeni de altfel, să deseneze cu stilusul pe pereţi, stilusul, sculă nenorocită, nu lasă urme decât pe caietul din plastic special. „Mi-aş dori să colorez pereţii ăştia!”. Avea oroare de nonculori, de pereţii albi şi de păturile şi salopetele noastre gri, de mobilierul şi roboţii negri, de indicatoarele mari şi mici care trâmbiţau în alb şi negru: SPAŢIU SOLICITĂRI ELIBERARE CONDIŢIONATĂ în nişa de la Citadelă, PUNEŢI PALMA AICI la identificatorul de vase capilare, INTRODUCEŢI TAVA în automatele din sala de mese etc. Unii spuneau c-au prins şi alte semne, DEGAJAŢI! sau URCAŢI BOLNAVUL PE PLATFORMĂ! înscris pe „infirmieri”, asta pe când se acorda în tehnopolisuri şi asistenţă medicală. Robert, de cinci ani aici, spunea c-a prins aceşti roboţi-infirmieri transformaţi în „dricuri” sau „caracatiţe”, cărucioare automate cu braţe robotizate care ridicau corpurile decedaţilor. Apoi, cine ştie ce mai făcuseră prefăcuţii ajunşi în Citadelă că îi scoseseră din circuit şi pe ăştia. Odată dricurile dispărute, deţinuţii fuseseră nevoiţi să găsească o soluţie pentru a scăpa de hoituri. Îi aruncau în centura toxică, în Styx. Asistasem la o astfel de ceremonie şi vomasem două zile.

Antares

I-am strâns mâna şi i-am salutat şi pe ceilalţi. - Sănătos, voinic? - Cât se poate. Mă mai supără măselele, dar n-am ce face... - Îmi pare rău! Văzusem deţinuţi care se dădeau cu capul de pereţi de durere. - Tu? Deşi muream de nerăbdare să-i spun c-am predat caietul la Citadelă, am amânat şi i-am răspuns scurt: - Bine! - Îl ştii pe de Rullano, tipul ăla blond, simpatic care mai trecea pe-aici, cel de la 317... Am dat din cap. - Cel care şi-ar dori să facă light painting? - Da da, el! S-a dus la vale... Ieri i s-a destăinuit lui Kerkovidan c-a pozat pentru peisaj în Mona Lisa lui Leonardo. Vrea să fie îngropat cu-o navă ca Raedwald sau c-o armată de teracotă ca măreţul Qin Shi Huang. - Sigur nu-s invenţii de-ale lui Malos? - Malos, ia vino încoace! Din cealaltă parte a camerei Malos ne făcu semn să aşteptăm puţin. Se uita în caietul lui Penson. - Ce-i asta? - Natură moartă cu alivenci, mâţişori sfinţiţi şi friganele cantemireşti. L-am văzut pe Malos cum se dă doi paşi mai în spate: - Hm, ar mai merge o farfurie de falafuya cu tahina şi ridichi clonate, o tăgârţă cu şprot afumat agăţată de colţul mesei, şi-i indică locul. - Du-te, măi, naibii! - ...Trei batoane de marţipan şi-o antenă de cupru ţinută-n ulei de macadamia. Am zâmbit şi m-am gândit că s-ar fi înţeles de minune cu Lörincz, cu Tilcotilul nostru. Puşi amândoi în aceeaşi celulă ar fi perturbat orice act creator. Bun, mai erau şi sălile de scris, în fiecare corp erau două-trei, cu indicaţia clară PĂSTRAŢI LINIŞTEA! Şi nu erau vorbe în vânt, zecile de plesnitori de-acolo percutau imediat la încălcarea normei. Tot auzeam „câinii”, „câinii”, până m-am dumirit că la masa din încăpere un tovarăş nou, nu-l mai zărisem acolo, încerca să conceapă opera salvatoare: - „Câinii îşi întindeau lenea pe asfaltul fierbinte.” Nu, nu lenea! Sună prost. „Câinii se întindeau leneş pe asfaltul fierbinte.”, parcă-i mai bine, nu? dădu să scrie în caiet, dar se opri cu stilusul la un centimetru de foaia plasticată. Câinii pur şi simplu sau câinii sătui, plictisiţi? ne întrebă fixându-ne pentru o clipă cu o privire rătăcită. Îşi bătu cu stilusul obrazul: - Amorţiţi sau moleşiţi de căldură? „De vipia amiezii”,

ca nişte semnalizatoare, ochii îi sticliră, apoi se stinseră. „Câinii zăceau parcă fără suflare pe asfaltul fiebinte.” şi apropie în vrie stilusul de caietul deschis la prima pagină. De astă dată se opri milimetric: - Pe asfaltul fierbinte? De ce nu „pe pietrele calde”? - Fără suflare nu-nseamnă „morţi”? îl întrebai eu pe Robert, însă acesta îmi făcu disperat semn să vorbesc mai încetul. - Mai bine, „pitarul clocea între pietrele albe” sau „ouăle verzi se-ncălzeau pe pietrele calde”. „Fierbinţi”. Bleah! se ridică cu zgomot, trântind stilusul pe masă. M-am uitat la ploaia care şiroia pe geam şi la stilusul care agăţat de caiet se balansa aproape de podeaua umedă din dreptul ferestrei. - Văd că ploaia nu-l inspiră deloc! - Mă, Graţian, mă-nnebuneşte, nu mai pot, îmi şopti la ureche Robert. De-o săptămână lucrează la prima frază. Toţi i-am spus să sară peste, dar aşa a văzut el în filmele americane că dacă scriitoru’ găseşte prima frază, restu-i păr la ceas! Dacă n-ar fi fost plesnitorile, pân’acum era stâlcit în bătaie. Malos, cel puţin, a spus că nu renunţă la ideea să-i bage caietul pe gât, chiar dac-o să-l termine de durere plesnitorile. Se uită temător la dispozitivele de urmărire din tavan şi-şi acoperi gura cu mâna: - Adevăru-i că dacă n-ar fi chestiile astea, şi eu l-aş pocni, nici nu mai putem să ne odihnim ca lumea din cauza lui. Eu înţeleg că vrea să scape repede să sentoarcă la iubita lui, da’ nici chiar aşa!... Indiferent de motiv, cine nu voia să scape? M-am uitat zâmbind la Groothart, avusesem suficient timp să văd că nu curajul era punctul său forte. O minicameră video era chiar în faţa noastră, sub ea plesnitoarea, ţeava dispozitivului de injectare la distanţă a substanţei corective era îndreptată spre noi. Era suficient să încerci să obturezi camera sau să-ţi apropii mâna ca să te trezeşti cu injectabilul dureros încleştându-ţi muşchii, fălcile şi să horăcăi de durere. Am făcut cu mâna: - Hei! Is There Anybody Out There? Înfricoşat, Groothart făcu un pas în lateral distanţându-se rapid de mine. Le-am strâns mâna lui Malos şi Penson. De la Malos Kerkovidan învăţasem că respectarea bătrâneţii trebuie făcută cu discernământ; o viaţă searbădă şi stearpă, fără rodul înţelepciunii, nu merită şi nu are de ce să fie preţuită, iar pentru Penson aveam un respect deosebit. Putea desena din memorie Tenochtitlán-ul lui Rivera – mi se explicase că-i o frescă de peste cincizeci de metri pătraţi, cu vreo două sute de personaje -, Nunta în Cana a lui Paolo Veronese – şaizeci şi şase de metri pătraţi, o cacofonie vizuală, după cum spunea Groothart - şi alte câteva zeci de lucrări imense care-l pasionau. Eu îi văzusem doar o miniaturală Judecată de Apoi după Michelangelo şi rămăsesem trăsnit. - Ce-ai mai făcut? Îmi arătă două naturi statice perfecte. - Asta cu masa opulentă e-n genul lui de Heem şi asta e pe linia Heda – Kalf. Numai că zugravul ăsta, şi arătă spre lunganul Kerkovidan, deşi n-are nicio treabă cu natura moartă olandeză a secolului XVII, zice că-s nişte imitaţii servile. Sunt imitaţii, Rob? Robert Groothart dădu negativ din cap: - În niciun caz!


poesis - La aia ham, îl transformă Kerkovidan pe înaintaşul olandez în şuncă, îi mai mergea un bol cu cuşcuş ŕ la tunisienne cu rucola, caju şi smochine. Meléndez are nişte smochine să le mănânci din pânză! - Mai termină, măi, Malos, îl îndemnă noul chiriaş, ne faci foame! Se vedea că nu se-obişnuise cu terciul multivitaminic maro chamois. - Pentru ce eşti aici? - Sunt complet nevinovat, nu l-am vorbit de rău pe Conducător! Totul a fost o înscenare... Auzind cum debutează, îmi păru rău că-l chestionasem. Pe cei asemeni lui n-avea rost să-i asculţi. M-am uitat la o pară Abatele Fetel, prinsă formidabil în haşururi şi am salivat. - Nu ştiu care dintre ei stârneşte mai multă poftă! i-am arătat şi lui Robert. - Î-hîm! În colţul uneia dintre planşe îmi atrase atenţia o schiţă făcută în fugă: Falnica Citadelă înconjurată de corpurile destinate celor şapte arte, de Styx şi gardul electrificat. Am mângâiat fâşia de verdeaţă dintre Cerc şi canalul cu lichid toxic ce înconjura Tehnopolisul. Paznicii ucigaşi, Styxul şi gardul electrificat. De câte ori nu-mi imaginasem un salt supraomenesc peste cei cincisprezece – douăzeci de metri care mă despărţeau de libertate... de fapt, câţi nu şi-l imaginaseră oare?... Am trecut degetele uşor şi peste Citadelă. Măreaţă, într-adevăr. Cele două turnuri de veghe ca nişte furnale... Tonurile indignate mă treziră din visare. Băieţii se luaseră la harţă deja. - Şi ce-i atât de important să ştiu, bunăoară, care-i diferenţa între o sculptură Hallsatt şi una de-a lui Giacometti, între cubism şi cubismul orfic? Mă face asta un artist mai bun? Crezi că dacă ştiu câte sure are Coranul sau care-i culoarea cărţuliei lui Mao, am devenit mai bun? Ca om mă refer. Sau dacă nu ştiu nici cine-a inventat acul, nici cine-a răsturnat roata olarului în drum şi-a pus-o la cotigă sunt mai rău? Dimpotrivă! - Asta e! Nu ştim nici cine-a construit primul procesor polinucleic, nici ce-a făcut Bessmer pentru civilizaţia modernă. Cine-a descoperit buckminsterfulerena? Cine-i sau ce-i Pederobba? Ne stă în fire să fim ignoranţi! Dac-ar fi fost Lörincz, cu siguranţă l-ar fi talonat pe mai cumintele Kerkovidan şi-ar fi plasat o întrebare deaia de-a lui, băgându-i pe toţi în ceaţă, „câtă apă bea un peşte pe zi”, „din ce şi-a făcut Robinson Crusoe futacul”, „care-i capitala Nicaraguei” – între timp aflasem, Managua -, „între ce ani a trăit Parmenide” – la asta nici Sahil nu ştiuse să răspundă, spre hazul lui Lörincz -, „de ce a creat Dumnezeu maimuţa” etc. Interveni în schimb Robert şi interveni prost, după părerea mea: - Ce-i pax americana şi care-s diferenţele dintre ea şi pax romana? - Dintre pax romana şi vax americana? Nu ştiu care-i diferenţa, dar ştiu care-i asemănarea, amândouă sunt nişte porcării! - Fără intervenţiile americanilor eraţi morţi demult! - Spune-le asta japonezilor! Săriră şi alţii: - Cum să fii atât de orb încât să susţii un acord atât de dubios, o faţadă de căcat pentru păcurizarea politicii lumii? - Lasă-l în pace că-i antiamericăcan convins! - Naţie de colonişti grandomani! - Plini de iniţiativă! O utopie! - Utopie? Să masacrezi populaţia nativă, să cari milioane de sclavi, asta-i utopie? Ori eşti rasist ori eşti prost! - Hai că mai ai puţin şi mă faci alb împuţit! - Ştii ce spunea generalul Sheridan? Că singurii indieni buni pe care i-a văzut erau cei morţi. Generalul Howard? Să fie omorâţi bărbaţii indieni, oriunde, oricând! Ce diferenţă crezi că este între „soluţia finală” a utopiacilor ăştia nebuni şi „soluţia finală” nazistă? - Adică între Superman şi Übermensch/Supraom? Superman e unul singur!

7

Dan Bistricean

*** Duminicala inerţie tulburată de gâfâitul femeilor înfricoşate alergând să vestească moartea morţii giulgiuri albe însingurate piatra rostogolită mărturisind Taina. *** Dansul lasciv dansul bezmetic dansul pierzaniei dansul ucigaş capul Sfântului pe tipsie rostind iarăşi adevăruri nemiloase. *** Înaintea ochilor pilda fratelui ce-şi ridică braţul lăsându-şi dezvelită coasta cum odinioară Cuvântul suliţele orbilor izbesc din pieptul sfârtecat urcă mireasmă de mir te-ai făcut privelişte oamenilor şi îngerilor bucură-te Dimitrie. *** În fiecare vineri noapte Daniil umbla prin spelunci şi se-ntâmpla să găsească la masă câte un Marmeladov cu ochi de mort beau amândoi basamac şi Daniil îi povestea până în zori despre Moise Arapul sau Maria Egipteanca dimineaţa pe la ceasul al treilea Daniil şi Marmeladov mergeau la Sfântul Ioan cel Nou la spovedanie Marmeladov primea canon şi nu-l mai izbeau caii trăsurii Daniil avea canonul lui umbla prin spelunci în fiecare vineri noapte să-l caute pe omul cu ochi de mort. *** Toate cuţitele acelea mirosind încă a sânge străin Daniil le purta cu el sub haină

îndărătul coastelor în carne aştepta răbdător ca sângele lui să spele sângele străin lipit ca o pecete de oţelul rece în nopţile ploioase de noiembrie Daniil se trezea ascultând un zăngănit surd şi se întreba dacă nu cumva armele ucigaşului se vor fi curăţat. *** Să-ţi tacă şi gândul ca nu cumva să te faci ucigaş. *** Râdeau de bătrânul pleşuv de neputinţa lui de a-şi aminti câţi anidevechimeare râdeau de el când hrănea dimineaţa vrăbiile sau când le spunea Hristos a înviat la mai mult de o săptămână după Înviere râdeau când bătrânul râdea singur amintindu-şi uneori numai pentru el câţi anidevechimeare hm şaptezecişiopt cimpanzeilor priviţi-l chiar acum mângâie gâtul delicat al pisicii iar ăia ăia stau la pândă şi râd.

Antares


cartea de poezie

8

Scrisorile realităţii „faţă către faţă” cu oglinzile facebook-ului

Cu noul volum de poezie „Singurătatea vine pe Facebook”, ed. Tracus Arte, 2012, Dan Mircea Cipariu, aflat în postura de poet-prizonier al lumii (în general) şi un însingurat rătăcitor în lumea Facebook-ului (în particular), aruncă o „lumină/ pentru inima mea/ şi a celor care nu sunt în ea” (Scrisoarea a XII-a), asupra creatorului din exterior, şi a ziditorului din interior, căci, dat îi e poetului, a-i examina efectele, fără a-i judeca, în totalitate, cauzele. Noua sa carte de poezie, poate fi încadrată în categoria culegere de gânduri, de aforisme şi imprimerii subiective şi virtuale a profunzimilor insondabile ale existenţei. Puţini ştiu, însă, că poetul avea în imagine şi pe bătrânul oştean pornit călare pe mârţoaga sa, încercând să-şi găsească desfătarea în acea vale a lunii „unde sălăşluieşte timpul care a fost risipit de vise” (după J.L. Borges) şi, în cele din urmă, înfrânt de realitate, se va întoarce „slăbit şi galben, întins pe o mână de fân, într-un car cu boi”, spre casă. Şi, ne gândim – odată cu poetul D.M.Cipariu – la „casa din singurătate” (unică), pe pragul căreia visase cândva „isprăvi mereu tot altele”... senor Miguel de Cervantes Saavedra. Reformulez gândul poetului: „Prin poezie, am vrut să visez şi, să cuprind omenirea de pe Facebook” (gând exprimat cu ocazia lansării de carte). Criticul va reconstrui, mereu şi mereu, acest cal troian al înţelegerii sfidate de poet. Cartea are o construcţie poematică, gândită ca pe o lucrare „faţă către faţă”, realitate-imaginar, lumea reală cuprinsă în gândurile exprimate prin cele 20 de scrisori, cu lumea imaginară, răsfrântă din „oglinzile mincinoase” ale unui vis ce prinde contur, prin cele 20 de „facebook dreams”-uri, care le urmează. Cu prima scrisoare, poetul aruncă pieptenele, oglinda şi gresia, marcând calea de urmat, în calea cititorului său: „sunt şi eu un proprietar de suflet/o măsură a lucrurilor pe care le intuiesc/pe care le iubesc” - ca, în „Scrisoarea a XIIIa” chiar să pluseze („sunt un proprietar de singurătate”). Aşadar, nu-i ucideţi visele „o măsură a lucrurilor (şi ele n.n.)”, ce vor veni cu fiecare scrisoare trimisă. O primă explicaţie, o găsim tot aici, în cuprinsul primei scrisori: „evadez din statistica suferinţelor mari/într-un regat de singurătate/unde pot visa cu ochii deschişi”. Fantasmele visului din cartea de vise a poetului, oglinda în care te priveşti cum te pierzi în gura unei arătări uriaşe de pe lumea cealaltă-

Antares

„o gaură neagră”, acolo -, e şi ceea ce spunea cândva poetul „Corbului”: „Cei ce visează ziua cunosc multe lucruri, care le scapă celor care visează noaptea” (E.A.Poe). E de la sine înţeles că poetul îşi asumă coeficientul de risc, în a nu umbla la baierele ghicitorii aruncată ca pe tarabă în piaţa oraşului şi, nici nu-şi face iluzii ca Don Quijote, care-şi lua avânt, în dezlegarea enigmelor. Dacă am avea, la tot pasul, interpreţii cei mai teribili de vise, am putea avea şi noi o percepţie a realului, ca expresie a „unei lumi magice”. Şi, am putea zări prin năclăiala beznei (sau) în nesiguranţa obscurului secol, ori, chiar să facem mai multă lumină, în păienjenişul întâmplărilor dictate de Sus. Cu această remarcă (aproape borgesiană) „visele mele nu ştiu niciodată să zămislească mult doritul tigru” -, ne îndreptăm spre o minimă fereastră prin care vom evada, odată, cu poetul D.M.Cipariu. Despre fantasmele singurătăţii, poetul ne şi explică, mai apoi, cum se consumă – până când: „o gaură neagră/îmi strigă numele/şi adaugă în dreptul meu/ <<un om eliberat>>”. Însă, explicaţia unui refugiu total, în lumea visului, ar putea veni, odată cu primul poem din ciclul „facebook dreams”, dacă l-am citi într-o cheie aparte. Să vedem: „Ultimul meu simţ e visul/cu el voi cerceta invizibilul”. Şi, afirmă, mai apoi, cu tărie: „cu puterea visului voi trece pe nevăzute/ printre popoarele de insomniaci/care îşi venerează zeii şi nostalgiile cu un like”. Ieşirea din vis, nu-i decât clipa de a privi în faţă necunoscutul, în momentele fireşti ale zilei: „cu care voi trece iarăşi prin realitate ca într-un film fără final/şi fără prea multe înţelesuri”. În „Scrisoarea a II-a”, există şi o explicaţie a „timpului” perceput în momentele evadării, în vis, ca fugă de singurătatea unei biografii petrecute printre cărţile din biblioteca personală: „am intrat şi eu în pântecul unui vis de eliberare/înţelegând mai bine ca oricine că lumea obiectivă/e tot mai mult ademenire”. De fapt, cu „Scrisoarea a II-a”, poetul lansează percepţia celor două planuri ale singurătăţii: lumea reală (cea din „scrisori”) şi lumea virtuală (cea din „facebook dreams”), asupra cărora vom mai reveni. În schimbul eliberării de singurătăţile noastre zilnice, prin vis - „facebook”-ul, devine o navigare continuă prin ţinuturile unor „rânduri de disperare” ce-i oferă „numai copaci tăiaţi pentru nopţi de frig şi de spaimă”. Întrucât: „Tot ce există provoacă, mai devreme sau mai târziu, coşmarul”, spunea Cioran. Poetul, conştient de acest pericol veghează, ca, totul, să nu ia forme apocaliptice: „în noul meu creier/nimeni nu spintecă pe nimeni” (p.13). Tocmai de aceea, e încă vie imaginea unor animale fantastice, căţărate în visele noastre, cu scopul de a ne devora visele, aşa cum ne sugera J.L.Borges, despre oglinzile mincinoase. Poetul ne vorbeşte despre „o lume din oglinzi vorbitoare... gata de apărare şi atac” şi, ne asigură asupra certitudinii armelor sale: „sunt pregătit să trec întunericul cel mare”. Cu „Scrisoarea a IX-a”, poetul îşi asumă, printre elementele portretistice, pe de o parte, poezia străzii, care „aşteaptă să-i privească pe scutieri şi duhovnici/cât mai aproape de propria lor frică”; pe de altă parte, el (poetul), care se va

„lupta cu morile de vânt/şi mai ales cu mine însumi/ pentru un singur vers de libertate”, e optimist că va ieşi învingător. Invocaţia sa, în acest context, al sinelui cu poezia, e firească: „trăiesc până la capăt/în acest poem pe care îl intuiesc/dar pe care nu-l voi scrie niciodată”. Şi, fiindcă o spune sincer (neavând aroganţa poeţilor zgomotoşi), neapărat să-i găsim şi corespondenţa din „facebook dreams (IX)”. Iat-o: „eu nu sunt realitatea/nici oglinzile ei mincinoase”, unde, din nou, realitatea şi oglinzile ei intervin între lumea reală şi cea virtuală a unei portretistici ideatice, pentru ca disperarea sa, să nu aibă nimic din aceea a romanticilor şi, mai nimic sentimental: „nu mai vând iluzii/nu mai cumpăr indulgenţe”. Optimismul său vine de la poziţia câştigată, în disputa cu spaimele sale „departe de năluciri şi primejdii”-, ca şi a autosugestiei benefice a puterii cuvântului, în terapeutica sufletului: „în creierul meu e un pământ sfânt/pentru scris şi vindecare”. În cel de al (XIV) „facebook dreams”, poetul revine la imaginea ochilor înţelegători ai iubitei, ca la acel tărâm al speranţei şi faima acelui uitat „El Dorado”: „nu te mai privesc de atâta vreme în ochi/ îţi trimit doar mesaje de câteva ori pe zi/chiar dacă ştiu că vânezi totul de la mine”. Astfel, această gândire va dobândi consistenţa unei fiinţe vii, pe care o va urmări cu toate aspiraţiile sale, după ce singurătatea „facebook-ului” a nimicit-o complet, în aşteptarea zilei următoare. Din aceste tranşee ale „pândei şi aşteptării”, în războiul numit „singurătate”, iubita e precum soarele („aşteptarea mea de sus şi de jos”): „tu eşti o dragoste de nisip mişcător/tu eşti pisica pe care o fotografiază în secret/rabinul/patriarhul/ imamul”, ca ademenire şi viaţă. Cu „Singurătatea vine pe Facebook”, poetul îl radiografiază, în principal, pe gânditorul care a înţeles să profite de tăcerile şi de solilocurile sale pe facebook, pentru a înţelege ce se petrece în jurul său în această lume vastă: „stau pe munţi şi pe ape de singurătate/<<într-o relaţie cu POEZIA>>/viitorul străluceşte ca o stea căzătoare/ aşteaptă un singur/enter” (Scrisoarea a XV-a). Cititorul, aflat mereu într-o relaţie de intermezzo cu cel care gândeşte, devine „hipnotizat la cireşul alb din faţa casei”, în lumea prin care poezia „e tot mai mult adrenalină şi spaimă”. Cartea îi prilejuieşte cititorului, o serie de aforisme (ca aparţinând singuraticilor): 1) „orice suflet călcat în picioare este oglinda unei trădări” (p.21) ; 2) „fericirea e un mod de întrebuinţare” (p.24) ; 3) „singurătatea e o biserică în care Dumnezeu mai poate aduce/mântuire sau alinare” (p.41) ; 4) „să nu ne grăbim în acelaşi cont vom ajunge cu toţii” (p.68) ; 5) „singurătatea e un cântar care nu minte” (p.76), etc… Mesajul poetic al acestui volum de poezie, e de a readuce sufletului, cerul cu lumina soarelui atotputernic, ca pe o solie a gândirii care triumfă şi, intuiţia profetică, vizionară, a omului îndrăgostit de frumos „gata de o revoluţie interioară”. De aici, încolo, fiecare va trebui să lupte pentru „fericirea pe care o lăsăm să ne scape printre degete”, va trebui să lupte cu fiecare clipă a singurătăţii sale, întrucât „din amintiri şi spaime/scot la iveală/ (oameni-n.n.) gândiri devoratoare/încremenite în lavă/atinse de suflul unui asteroid/egotic” (Facebook dreams XX). Tudor Cicu


poesis

9

Avanpremieră editorială

Prolog: Mein Adolfo, Faustine motto: „...de aceea a inventat nemurirea! Frumuseţea Faustinei merită aceste nebunii, aceste omagii, aceste crime. Eu i-am negat frumuseţea, din gelozie sau pentru că necesitatea de a mă apăra nu admitea pasiunea.” Adolfo Bioy Casares aproape poemul (la) cheie, scris la urma urmelor, zâna zânelor Marienbad nu e Münich iar Münich nu e Marienbad cum nici Faustine nu e Delphine şi nici Diana eu şi nici eu eu nu sunt Alain Robbe Grillet şi nici poezia nu e poezie (nici scarabeul scarabeu) doar eufemism şi viaţa ca un film al lui Morel în care un roman mai nou decât noul roman se ascunde sub forma unui ghepard meditând la vederea lui Dumnezeu ori la femeile din faţa bisericii (nebunia nu e nebunie omagiul este un alt cuvânt crimele sunt abominabile orice poem este o clipă care ar putea fi iertată) dar mai bine hai să ne întâlnim cu frumuseţea să vorbim cu ea despre ipoteza că imaginile ar avea suflet sau poate iubirile, imaginate au ba sau despre suferinţa trupurilor de cuvinte neîntrebate dacă vor sau nu să muncească la poeme ca la galere să muncească la iubiri ca stelele la nopţi în care se moare

dintre care una scrie parcă numai în alb şi negru I Alte poeme cu soţ (înainte de Sara) 1. nimeni nu mă întreabă. nimeni nu mă ascultă. între acestea două îndoiala existenţei mele patetică lacomă de două-trei certitudini în afara vidului care confirmă bâjbâiala poemelor lacome şi ele să fie pur şi simplu singurătatea ca un câine străin însoţindu-te în pustiul propriilor tale cuvinte disperate de viaţa lor prea scurtă cât le spui, cât le citeşti cât le învii

de plăcere(a de a nu mai fi) – – (plăcerea de a nu mai fi) *

2

variantă de-nceput

când te vei putea mulţumi doar să fii un martor poate te vei linişti vei primi în dar seninătatea unor zile ale lui borges când ai să poţi să recunoşti că nimic nu poate fi al tău: nici fericirea nici nefericirea ori disperarea nici sănătatea ori boala viaţa sau moartea nici acest poem nici altul doar liniştea pe care ţi-o aduc unele poeme până uiţi că nici acea linişte nu e a ta acea seninătate pe care ţi-o aduc poemele care te conduc ca pe un dante anonim la marginile lumii cunoscute

eu, un vis al lui adolfo nevisat vreodată eroic paul, crezând în prietenie, nimfele în grădini verzi de cărţi cu oameni de imagini şi de cuvinte sara maria clara crezând în copilărie în mamă şi în tată două păpuşi mai mari

dar odată vei uita de acest poem ceilalţi te vor prinde din nou în plasa iluziilor lor le vei zâmbi prieteneşte şi ei vor crede că le eşti prieten dar tu nu poţi fi prieten nici cu tine şi atunci vei scrie iar că Poezia este leagănul care te duce încolo şi te-aduce încoace între seninătatea uitării de sine şi zvârcolirea amintirii de tine între foame şi blânda lăcomie de a fi între adormire şi lenea dulce de dinainte de a te trezi între plăcere şi durere între cuvânt şi necuvânt şi mai mult decât Poezia este tot acest „între” spus uneori „întru” 4.fals poem pentru (ne)cunoscători

câinele acela singura certitudine în pofida armatelor pe care le poţi comanda până unde sunt leii şi chiar mai departe de orice iubire de depărtare câinele acela pândindu-te mai sigur decât orice diavol câinele acesta sălbatic care îşi vrea poemele înapoi puii lui cu neantul din tine nesăturându-se niciodată îndeajuns de la sânii seninătăţii scheunând mereu la picioarele firii tale niciodată mulţumită de inevitabilul compromis al vieţii

alt marienbad îşi deschide porţile grădinilor

3.

probabil cele mai multe cărţi de poeme sunt aleatorii precum amintirile (şi cu unele femei care au fost muze fără voia lor şi care iată mai vin în vizită în sfântul lăcaş al căsniciei făcându-mă – soţ voit model şi plicticos! – să fiu invidios pe scenariştii filmului „the eternal sunshine of the spotless mind”) sau precum cuvintele într-un poem seducându-şi totuşi gramatica (sentimentelor; singura care contează la poarta raiului) sau zilele într-o viaţă (în ciuda aparentei lor succesiuni fireşti) sau mângâierile într-o iubire precum oamenii la naşterea lor

a.g.secară

Antares


Gheorghe

10

DOMNITORUL CAROL LA PRIMA VÂNĂTOARE ÎN JUDEŢUL BUZĂU, DUPĂ CE VINE ÎN ROMÂNIA LA 10 MAI 1866. PREFECTUL JUDEŢULUI BUZĂU, PANTAZI GHICA, AJUTĂ PE REGE SĂ VÂNEZE CUMPĂRÂND URŞI DE LA ŢIGANI

Contactul cu realităţile româneşti este brutal. Totul e neaşteptat aici şi totul e relativ. Sunt, într-adevăr, cum va recunoaşte tânărul suedez Roos, „trăsături de moravuri ce pot părea curioase în ochii unor occidentali” şi e o ţară în care nu te poţi plictisi. Binele e secondat îndeaproape de rău, răul e adesea urmat de rău, absurdul e lege, viaţa circ, dar oamenii aşteaptă

de scriitor la contribuţie, fără alte simţăminte, fie ele sau nu cavalereşti. Pentru Carol, descendent al unei vechi familii germane, obişnuit cu performanţa vânătorească să se obţină, ca la orice altă luptă, cinstit şi cu primejdie, ursul care se scoală în picioare să danseze trebuie să fi avut efectul unei ghiulele care-ţi explodează în faţă. În timpuri despotice, organizatorul ar fi putut plăti cu viaţa, dar Carol nu e un despot, iar Pantazi Ghica scapă fără pedeapsă şi moare abia în 1882, de „moarte bună”. În viaţa cotidiană există asemenea întâmplări mici care se transformă în oglinzi de bâlci. Din ele, ceea ce se numeşte îndeobşte „chipul” unui popor râde la propria sa imagine, la cea solemnă, din oglinda mare a istoriei. Carol însuşi „râdea, istorisind întâmplarea, mulţi ani după aceea”. Dar în jurul lui sunt destui oameni care nu glumesc cu oglinda istoriei şi, încă de la început, Carol se sprijină pe ei.

Petcu

-

CAROL I DOREŞTE SĂ CONSTRUIASCĂ PELEŞUL LA CIOLANU, DAR CALUL ÎŞI RUPE PICIORUL ÎN FAŢA MĂNĂSTIRII…

Colecţia Cristian Ionescu

mai mult decât oricând ca cele rele să se spele, cele bune să se-adune şi viitorul să fie altfel. Sunt multe de făcut sau poate e adevărat că totul e de făcut. Regele Carol a acceptat „misiunea de a reorganiza ţara”. Cere tuturor „să muncească cu răbdare la opera comună”. Curând după venirea noului principe s-a pus la cale în cinstea lui o mare vânătoare de urşi la Buzău. Prefectul, temându-se că nu vor fi destule exemplare în bătaia puştii Maiestăţii Sale, a cumpărat vreo 10 urşi de la ţigani şi i-a mânat în pădure. În strigătele hăitaşilor „urşii au ieşit la iveală, unul drept în faţa lui Vodă, care, punând puşca la ochi foarte emoţionat, era gata să tragă, când ursul s-a ridicat în picioare şi, mormăind, a început să joace. Regele, mâniat, n-a mai continuat vânătoarea.” Prefect de Buzău era, la acea dată, Pantazi Ghica, personalitate incomodă, fire aventuroasă, la Paris crai, la Bucureşti gazetar, judecător, deputat, nuvelist şi erou ridiculizat într-o amintire „de vechi sufleor” a lui Caragiale. C.A. Rosetti, însă, îi lăudă „nobilile şi cavalereştile simţăminte”. Ca organizator de vânători regale, Pantazi Ghica şi-a pus probabil doar imaginaţia

Tisău. Mănăstirea Ciolanu (secolul XIV). Biserica „Sfântul Gheorghe” (1590). Colecţia Gheorghe Petcu. Imagine din 2004

Antares

Carol I vizitează ţara pentru a găsi un loc potrivit pentru a-şi ridica „Peleşul”. Ia în calcul şi Mânăstirea Ciolanu, dar calul pe care îl călărea îşi rupe piciorul în faţa Mânăstirii Ciolanu. Crede că este un semn de la Dumnezeu şi alege Sinaia. Donează Mânăstirii Ciolanu un policandru pe care scrie „Domnitorul României Carol I 1867” şi reconstruieşte Cetăţuia Doamnei Neaga. În 1828 episcopul Chesarie zideşte biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.

Tisău. Mănăstirea Ciolanu (secolul XIV). Biserica „Sfânţii Apostoli Petru şi Pavel” (1828). Colecţia Gheorghe Petcu. Imagine din 2004

NU ÎMPUŞCAŢI CERBI ÎNTRUCÂT ACEŞTIA PLÂNG Dr. ing. Dumitru Drăgulănescu care a fost toată viaţa sa silvicultor, şef de Ocol Silvic la Dumitreşti (Vrancea), Inspector şef al Inspectoratului Silvic al Judeţului Buzău timp de 20 de ani şi apoi şef de Ocol Silvic la Pârscov mi-a povestit următoarele : Am participat la multe vânători, inclusiv la toate vânătorile lui Ceauşescu din judeţul Buzău. Cel mai mare urs din România a fost împuşcat în faţa mea. La vânătoare de iepuri, mistreţi, lupi, vulpi, fazani, căprioare am fost de zeci de ori. Ce pot să vă povestesc că m-a impresionat cel mai mult a fost la vânătoarea de cerbi. Acest rege cu coarnele lui mari, cu mers semeţ, ce poartă lupte cu alţi cerbi pentru a se împerechea cu căprioarele, m-a impresionat cel mai mult. În pădurile de munte se poate auzi un cântec nupţial al cerbului. Întrucât este solemn şi cu o intonaţie de te infioară se numeşte BONCĂNIT, perioada de împerechere şi mugetul cerbului în perioada de

Buzău. Constantin Brâncuşi „Rugăciune” şi bustul „Petre Stănescu”. Colecţia Gheorghe Petcu. Imagine din 1987

BUZOIANCA ELIZA SECELEANU MERGE LA PARIS PENTRU A COMANDA O LUCRARE LUI CONSTANTIN BRÂNCUŞI ÎN MEMORIA SOŢULUI EI DECEDAT Buzoianca Eliza Seceleanu comandă lui Brâncuşi, la Paris, în martie 1907, sculpturile „Rugăciunea” şi bustul „Petre Stănescu”, ansamblu funerar dedicat soţului său, decedat. Constantin Brâncuşi vine la Buzău pentru a instala lucrările în cimitirul Dumbrava. A cioplit în piatră de Măgura soclurile pentru instalarea lucrărilor sale, între 26 mai – 17 iulie 1914. Herbert Read afirmă: «”Rugăciunea” lui Brâncuşi stă la răscrucea sculpturii moderne.» În această perioadă Brâncuşi a locuit pe strada Păcii nr. 27. În anul 1958 “Rugăciunea” lui Brâncuşi, din cimitirul Dumbrava, este transferată la Muzeul Naţional de Artă Bucureşti, iar bustul „Petre Stănescu” transferat în 1974. Au fost înlocuite cu copii în bronz, azi furate. În 2005 o lucrare a lui Brâncuşi a fost vândută la New York cu 23,6 milioane dolari, adică bugetul municipiului Buzău pe acel an. împerechere. Cerbul este preocupat să adune în jurul său cît mai multe căprioare. De aceea mugeşte prelung, din toţi plămânii săi. În acel timp ignoră orice pericol şi deci te poţi apropia de el pentru a-l admira. Pe şira spinării îţi curge transpiraţia. În luna septembrie are loc BONCĂNITUL la cerb. După ce câştigă lupta cu ceilalţi cerbi, deci învingătorul se poate împerechea cu căprioarele. Vânătorul a tras un glonţ, cerbul a îngenuncheat şi a urlat de a răsunat toată pădurea...A încercat să se ridice şi să fugă mai departe... A mai făcut câţiva paşi şi a rămas în picioare... Urla de răsunau codrii... A căzut iar în genunchi... Capul cu mulţimea de coarne era tot sus... Era mândru de coroana sa... Ne-am apropiat de el... Avea lacrimi în ochi... Plângea... Lacrimile îi şiroiau pe frumosul lui botişor... PLÂNGEA CERBUL întrucât în trufia lui fusese îngenunchiat de un glonţ. Am zis atunci : NU ÎMPUŞCAŢI CERBI CĂ ACEŞTIA PLÂNG până îşi dau ultima suflare. De atunci nu am mai fost la nici o vânătoare de CERBI.

tra


adiþii buzoiene, SOŢIA LUI SPIRU HARET A FOST BUZOIANCA ANA POPESCU1 A FOST DRAGOSTE LA PRIMA VEDERE Tânărul Spiru Haret, primul român ce obţinuse doctoratul în matematici la Sorbona, vine la Buzău pentru a hotărnici moşia Verguleasa. În timpul liber iese la plimbare în Crâng. Privirea îi este atrasă de o doamnă la braţ cu fiica ei. Datorită soarelui, doamnele aveau umbrele de culoarea rochiilor ce le purtau. Erau tare elegante. Tânărul Spiru Haret se uită la fată şi rămase uimit… A fost atras ca un magnet… Privirile lor s-au întâlnit câteva secunde. După câteva minute de derută, se apropie de cele două şi se adresează doamnei: - Doamnă, dacă îmi permiteţi, aş dori să fac cunoştinţă cu domnişoara. - Cine sunteţi, domnule? - Sunt Spiru Haret, doctor în matematici la Sorbona, profesor la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti. - Cu ce probleme la Buzău? întreabă doamna. - Am venit să hotărnicesc moşia “Verguleasa”. - La cine locuiţi în această perioadă? - La domnul Tudorică Leu, o cunoştinţă de-a părinţilor mei. - Da, îl cunosc. Familia Tudorică Leu este respectabilă. Sunt de acord să ne faceţi o vizită, mai ales că noi locuim pe strada Mihai Bravu, azi str.Bucegi – n.a. iar domnul Leu pe strada Cătuneanu, în apropiere. Când să se despartă, întrucât doar doamna Popescu şi Spiru Haret discutaseră, doamna Popescu îşi ceru scuze şi se adresă lui Spiru: - Ea este fiica mea, Ana. Au rămas privindu-se unul pe altul… cu voia mamei… sau fără… Până duminica următoare, răstimp care li s-a părut a fi un deceniu, când Ana fu gazda lui Spiru… Nunta a avut loc la 22 ianuarie 1883, în casele lui Grigore C. Monteoru din Buzău (din strada Sărăţeanu, mai târziu str. Maria Minculeasa, azi strada Libertăţii), care le va deveni şi naş. Soţia lui Grigore C. Monteoru era soră cu soţia lui Spiru Haret. În acest fel regele petrolului buzoian, Grigore C. Monteoru, a devenit atât cumnat al lui Spiru Haret, cât şi naşul lui. Să nu uităm că dr. Constantin Angelescu a fost ginerele lui Grigore Monteoru… Gheorghe Petcu, ,,Judeţul Buzău – Legende şi istorie. Intimităţi ale secolelor trecute. Mistere şi enigme”, volumul 2, Editura Alpha MDN, Buzău , 2008, pag. 89 – 90. 1

ACARUL PĂUN1 În anul 1923, iulie 2, are loc „catastrofa accidentului de tren din staţia Vintileanca”. Mor 60 de oameni şi 100 sunt răniţi. Vinovat – ACARUL PĂUN. Nu erau vinovaţi Ministrul transporturilor, Directorul General al Căilor Ferate Române, şeful de revizie, şeful de gară, impiegatul… ci acarul Păun. Cei cu funcţii şi bani au fost nevinovaţi. Singurul vinovat – ACARUL PĂUN, vorbe ce au rămas în vocabular pentru cei ce cad vinovaţi în locul adevăraţilor vinovaţi. Azi gara nu se mai numeşte Vintileanca, ci Săhăteni. A dispărut şi numele gării Vintileanca şi acarul Păun, după ce a făcut puşcărie, a plecat spre stele, luând cu el vinovăţia altora. Poate că el se află în rai şi cei care l-au acuzat pe nedrept sunt în cazanele cu smoală… Gheorghe Petcu, ,,Judeţul Buzău – Legende şi istorie. Intimităţi ale secolelor trecute. Mistere şi enigme”, volumul 2, Editura Alpha MDN, Buzău, 2008, pag. 202 - 203.

legende,

obiceiuri

11

VULTURUL ILIE Cu adevărat a existat VULTURUL ILIE şi a trăit la Buzău între anii 1924 şi 1942. Oamenii l-au botezat Ilie. „Naşul” nu se ştie cine a fost, dar VULTURUL ILIE a fost admirat de buzoieni aproape 20 de ani. A fost prins în zona Gura Teghii - Varlaam, la poalele Penteleului, de pădurarul Furtună. Un negustor din Buzău îl cumpără de la pădurar şi-l ţine în coteţ, împreună cu curcanii. Vulturul Ilie iubind mult libertatea, a lovit cu ciocul în zăvor şi a zburat până în înaltul cerului. A admirat Buzăul de acolo, de la înălţime, şi a aterizat pe moara Zangopol. Patronul acesteia l-a adoptat. De la înălţimea morii unde îşi făcuse cuibul vedea trenurile care intrau în gara Buzău. Vulturul Ilie venea până la geamul vagonului restaurant, unde era servit de ospătar cu o friptură. Toată lumea din gară admira pe Ilie cum serveşte friptura. La zece jumătate ieşea pe peron şi se plimba; sosind trenul favorit, vulturul pornea în grabă spre vagonul mult râvnit. Dacă între timp venea un tren care nu avea restaurant, atunci ospătarii de la restaurantul gării îi ofereau pe tavă o friptură. Toată lumea din gară se strângea în jurul lui şi îl admira. După masă, zilnic Vulturul Ilie se ridica până în înaltul cerului şi pleca spre piaţa agro-alimentară a oraşului, lângă biserica Sf. Îngeri. Măcelarii de aici îl serveau prin rotaţie cu carne… Servea friptura, se ridica în văzduh – toţi oamenii din oraş îl admirau în acest timp – şi pleca spre moara Zangopol. Într-o iarnă geroasă, „Vulturul văzu pe-o casă/limbi de foc cum se ridică”. Coborî din înaltul cerului şi poposi pe o fântână în apropierea casei ce luase foc. Oamenii se strânseră în jurul lui şi observă focul, pe care îl stinseră, mulţumindu-i lui Ilie. În timpul celui de-al doilea război mondial, oraşul era împânzit de trupe germane. Un neamţ a ochit şi vulturul Ilie se prăbuşi din înaltul cerului… Pariul pus de grupul de nemţi, că îl vor doborî, era să se sfârşească cu o răzmeriţă a populaţiei oraşului împotriva neamţului asasin. L-au purtat pe ultimul drum „toţi copiii, tot oraşul”. Înmormântarea lui a avut loc la cimitirul Dumbrava, ca a oricărui cetăţean al oraşului. Lumii nu-i venea să creadă că Ilie nu mai este. „Rugăciunea” lui Brîncuşi, din cimitir, îl veghează. Vânătorul care a vândut vulturul negustorului buzoian ce locuia lângă gară i-a povestit acestuia cum se moare în lumea vulturească. Un zăgan îmbătrânit se urcă în înaltul cerului şi cu o viteză ameţitoare, ca la stelele căzătoare, se zdrobeşte şi moare izbindu-se de stânci. Aşa de mult l-a iubit poetul Bucur Chiriac încât în vis a crezut că l-a părăsit Vulturul Ilie… Plecase doar la o nuntă vulturească la stolul său din Pănătău… Poetul Bucur Chiriac i-a dedicat o carte, „Ultimul zăgan”, în care, în versuri, „povesteşte” aşa de frumos despre Vulturul Ilie, cu care a copilărit. Numele „Ultimul zăgan” este dat de Marin Sorescu, prietenul bunului nostru buzoian şi om de mare caracter, domnul Bucur Chiriac. Buzoienii nu l-au uitat pe VULTURUL ILIE şi la intrarea în producţie a Fabricii de bere din Buzău, în 1978, au dat numele „VULTURUL” unui sort de bere. Buzoienii l-au iubit atât de mult încât au dat numele unei străzi Vulturului iar la iniţiativa lui Gheorghe Petcu un traseu din Munţii Penteleu a fost botezat „Vulturul Ilie” (2011).

1

VULTURUL ILIE1 Vulturul Ilie, această pasăre măiastră, a existat de-adevăratelea în zona Gura Teghii şi Penteleului. Acest „ultim Zăgan”, cum l-a botezat poetul Marin Sorescu, ne-a marcat copilăria noastră buzoiană. El ne-a fost ca un prieten, un tovarăş de joacă, un însoţitor al năzbâtiilor noastre bune şi rele. Era blând şi sfios, ca un copil, o pasăre măiastră, care din ochi şi gesturi aproape omeneşti, ne arăta ce e bine şi ce e rău în comportarea noastră. El era un vultan stăpân pe faimoasa Câmpie Saturn, care se întindea de la Cimitirul evreesc până hăt departe, în Bărăgan. Acesta era locul ideal de joacă al copilăriei noastre buzoiene. În acelaşi timp, el era un judecător drept al faptelor şi comportamentului nostru şi care a fost şi a rămas în conştiinţa generaţiei noastre, o adevărată legendă. Zăganul, prins de un pădurar, a fost cumpărat şi „înfiat” de marele bogătaş Petre Zangopol, un om cu suflet mare şi evlavios, care, neavând copii, a îndrăgit acest zăgan, căruia îi făcuse cuibul în turnul morii sale, şi unde vultanul îşi rotea ochii, urmărind tot ce mişca şi se întâmpla în oraşul nostru patriarhal. Comportamentul lui Ilie a fost umanizat de Moş Nicolae al lui „Gură beţivă”, care, „mimând limba păsărească”, a vulturului, avea grijă de acest ultim zăgan, căruia îi asigura hrana zilnică, îl mângâia părinteşte, îl răsfăţa cu bomboane şi ciocolată şi-l apăra uneori de haitele de câini care, nu o dată, au vrut să-l sfâşie pe mărinimosul Ilie. Noi, copiii cartierului, îl ocroteam adesea, luam la goană lighioanele şi-l mângâiam ca pe un frate al nostru, iar el ne răsplătea cu ochii lui blânzi şi cu capul, pe care-l rotea în jurul nostru ca semn de mulţumire. Mi-a rămas în amintire zborul lui solemn şi drept, deasupra oraşului, volutele lui de „înger păzitor” al liniştii noastre, al păcii ce domnea peste urbea noastră. Dar vai! Zborul lui a fost întrerupt de glonţul ucigaş al unui soldat german, care, dintr-un tren care pleca spre răsărit, a străpuns inima ultimului zăgan care a îndoliat oraşul nostru, iar copilăria noastră a fost atinsă de bruma toamnei. Viaţa vulturului a rămas o legendă vie. Copiii de azi să ştie că acest vestit zăgan a intrat în veşnicie. Pentru buzoieni rămânepasărea cea mai vie, strâns legată de a noastră tristă, dar frumoasă copilărie, pe care nu o vom uita niciodată. BUCUR CHIRIAC Gheorghe Petcu, ,,Judeţul Buzău – Legende şi istorie. Intimităţi ale secolelor trecute. Mistere şi enigme”, volumul 1, Editura Alpha MDN, Buzău, 2008, pag. 96 - 115. 1

Gara din Buzău şi Vulturul Ilie. Colecţia Cristian Ionescu - Ziarul Opinia

Antares


12

ANUL

siaj

CARAGIALE

ULTIMUL CARAGIALE „Titircă, Sotirescu et C-ie” – studiu de caz Despre încercarea lui Caragiale de a scrie o comedie în anii de autoexil la Berlin s-a scris mai mult ca un amănunt al biografiei decât al operei. În cei opt ani, 1904-1912, vine în ţară de vreo 30 de ori. E limpede că ceva îl trăgea înapoi. Dacă istoricul sau criticul literar scrie adesea despre cum a scris un autor o operă, în cazul lui Caragiale, cel din perioada berlineză, se cuvine să aruncăm o scurtă ochire despre cum un mare scriitor nu a scris o operă. Printre proiectele literare foarte importante ale acestei perioade este şi comedia „Titircă, Sotirescu et C-ia”. Se ştie, Caragiale rareori lăsa ceva început şi neterminat. Dar perioada aceasta are nu numai pentru biografie ci şi pentru operă câteva particularităţi. Mai întâi, pentru Caragiale perioada berlineză există ca un timp al crizei. Şerban Cioculescu scrie despre „sleirea inspiraţiei”, alţii scriu despre „tăcerea berlineză”. Pe de o parte, e limpede că autorul îşi dorea o operă de sinteză, care să rezume destinul unor vechi personaje, pe de altă parte dorea să exprime viziunea sa asupra evoluţiei societăţii româneşti în pragul secolului al XX-lea. E perioada în care autorul călătoreşte mult, atât în ţară cât şi prin Europa. Avea o nestatornicie greu de înţeles. Părea că nu se grăbeşte, lucra, aduna replici, cuvinte, situaţii dramatice, practica un fel de polenizare miraculoasă a realului. Cei care l-au revăzut, fie în ?ară, fie la Berlin au remarcat un „bon viveur” în epocă de glorie. Părea că are timp, că amână scrierea comediei. Părea sortit pentru vârsta patriarhilor. Când îl chinuia amintirea prietenilor, scria scrisori. Marele epistolar al acestor ani e mai mult o operă de dor. Pentru „Kir Ianulea” a găsit vreme să scrie, să transcrie, să „pieptene” stilul. Şi a ieşit o admirabilă nuvelă, o capodoperă a prozei naţionale. Scriind, se întorcea în Bucureştiul fanariot al bunicului său, plăcintarul lui Caragea Vodă. Acum nu mai avea chef să stea la masa de lucru. Spre deosebire de perioada de elaborare a celorlalte comedii, autorul este foarte locvace. Se ştie, altădată autorul lucra în mare taină, sub o mare presiune interioară, în linişte. Ilustra exemplar mitul „faurului aburit” (Sadoveanu). Acum se confesează, scrie multe scrisori, divulgă toate tainele viitoarei comedii, promite repede premiera, încasează senin ceva onorarii pentru viitoarele spectacole. Altădată, chiar şi în scrierea „momentelor şi schiţelor” se mai îndoia de sine. Acum are o siguranţă suspectă. Toată această locvacitate sugerează, de fapt, secarea puterii de creaţie. Înţelegem acum că tot acest comportament atipic pentru Caragiale viza mai mult propria persoană. Pe sine mai ales dorea să se lămurească şi să se stimuleze. De fapt, studiind la detaliu dosarul operei, nici nu ştii dacă tema acestei comedii nu e decât o mare farsă a autorului. El îşi simte izvoarele în vreme de secetă şi - fire de mare histrion – este posibil să fi preferat să se joace cu câţiva prieteni „de-a comedia”, să le dea iluzia că lucrează, că la Berlin e în mare putere creatoare. De fapt, misterul creaţiei a dispărut. Subiectul comediei devine subiect de corespondenţă; aproape că nu mai are secrete nici pentru el, nici pentru prieteni. Pe caietele de însemnări menţionează mai ales relaţia dintre personaje, evoluţia lor, şi rareori limbajul personajelor. Urechea maestrului era fascinată mai mult de marile concerte ale filarmonicelor din Germania decât de mustul limbii române. Vreme de patru-cinci ani va face numeroase referiri la această comedie. Dar tot de atâţia ani a avut nevoie, în tinereţe, să scrie cele patru comedii. Doar moartea din preajma verii astronomice de-acum un veac întrerupe acest joc ciudat. Dacă nu cumva la Berlin, în singurătatea marelui oraş, personajele vechilor comedii erau himerele care îi ţineau de urât. Nemaiavând puterea să umple o operă cu „lumea”, cum pretindea unui tânăr, Caragiale umple lumea cu himerele imaginarului său obosit. Nu mai doreşte să imagineaze

Antares

ceva nou. Pe Caragiale nu îl interesa atât modernitatea formulei dramatice cât mai ales destinul unor personaje evocate cândva. Piesa „Titircă, Sotirescu et C-ie” este numită „comedie” doar pentru că înnoadă, „după douăzeci de ani”, destinele unor personaje din comediile „O noapte furtunoasă” şi „O scrisoare pierdută”. Citind cele câteva zeci de file care au mai rămas din proiect – este azi cunoscut doar un caiet din cele şapte câte erau în 1912 – am remarcat că structura piesei ţine mai degrabă de roman balzacian decât de comedie. Cu fiecare lustru, opera lui Caragiale se repoziţionează, închide şi deschide teme şi viziuni despre lume, îşi asigură astfel un dinamism interior cum nu găsim decât la puţini scriitori români. Structurile operei se mişcă surprinzător, cu glisări de la comic la tragic, de la realism la magic şi de la obiectiv la fabulos. De aceea „proiectul” de comedie „Titircă, Sotirescu et Cie” are o funcţie specială în structurile operei, o închide, îi dă un caracter rotund. În ceea ce priveşte comicul, totul pare deja spus. Autorul nu aduce nimic nou. Lumii româneşti din primul deceniu al secolului al XX-lea nu i se mai potriveşte comicul. Noutatea trebuie căutată în altă parte, aici este marea revelaţie a lui Caragiale. Toată valoarea acestui proiect este dată de felul în care autorul a văzut evoluţia personajelor sale. Mai întâi, lucru surprinzător, s-a întors la ele, cum nu mai făcuse niciodată. Apoi, le-a gândit şi le-a fixat destinul după un sfert de veac, într-o manieră cu totul nouă faţă de felul în care o făcuse în primele comedii. Lumea românească se metamorfozase iar el fusese martorul acestor schimbări şi nu dăduse încă răspunsul fundamental, pe măsură. Pe de o parte, în aliajul mare al piesei, „topeşte” o parte din mica argintărie a schiţelor – o materie fragmentară - în care foşgăie demonii, ca scorpionii sub pietre. Pe de altă parte, mahalagii de odinioară, din „O noapte furtunoasă”, care urcau spre centrul oraşului doar ca să meargă la „Union”, acum s-au mutat în centru şi, sociometric vorbind, sunt chiar Centrul. Elita momentului: Titircă, Chiriac, Spiridon, Rică Venturian (sic!), Ziţa, Veta. Alături de ei, Nae Caţavencu, Ionescu şi Popescu din micul „orăşel de munte” evocat în „O scrisoare pierdută”, acum bucureşteni şi ei. Nici ramoliţii, din „Conu Leonida...”, nici craii din „D-ale carnavalului” nu mai prezintă vreun interes. Caragiale ia din primele două comedii doar pe cei care au potenţial arivistic. Nui vedea rămaşi în timp, captivi, ca viespea în chihlimbar, imaginii din „O noapte furtunoasă” sau „O scrisoare pierdută”. Sunt în acest proiect de comedie câteva mutaţii esenţiale. Mai întâi, persoanele au depăşit demagogia din primele comedii. Acum sunt pragmatice şi eficiente. Bătrânii fanarioţi din „O scrisoare pierdută” nu s-au mai adaptat şi au pierit. Acum sunt în prim-plan „lupii tineri”. Caragiale considera că lumea românească evoluase întro direcţie pe care nici el însuşi nu o intuise exact şi că avea datoria să-şi încheie opera printr-o viziune nouă asupra destinului personajelor. De aceea tot accentul se pune acum pe devenirea personajelor. Dacă ar fi să identificăm o sursă a comicului, aceasta nu mai este dată de diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, generatoare de comic în primele comedii, ci de diferenţa dintre ceea ce au fost şi ceea ce au devenit personajele. Caragiale este primul scriitor român care a încercat prin acest proiect să dea o imagine a burgheziei române în primul deceniu al secolului al XX-lea. Acest deceniu a fost, într-un fel, primul „deceniu obsedant” pentru scriitorii români. Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Mateiu I. Caragiale, Petru Dumitriu, Zaharia Stancu, Ion Marin Sadoveanu îşi întemeiază opera pe realităţile acestui deceniu. Se cuvine să precizăm un mic paradox: primul deceniu al secolului al XX-lea aparţine de fapt, ca spirit

şi mentalitate, secolului al XIX-lea românesc. Acest deceniu marchează sfârşitul primului veac postfanariot, căruia Caragiale îi scrie, într-un fel, istoria. În primul roman românesc viabil, „Ciocoii vechi şi noi”, Nicolae Filimon rostuieşte în aşa fel acţiunea încât personajulcăpuşă Dinu Păturică este pedepsit în final, în numele unei etici auctoriale. E limpede, pare a spune autorul, pe baza unui principiu tip „deus ex machina”, un astfel de personaj nu merită să trăiască. Dacă celelalte personaje ale romanului nu se pot opune, atunci se va opune el, autorul. Finalul romanului e marcat mai mult de etica autorului, decât de estetica romanului realist. Nici Duiliu Zamfirescu nu e prea departe de etica lui Nicolae Filimon, prin felul în care rezolvă conflictul în finalul romanului „Tănase Scatiu”. Nicolae Filimon şi Duiliu Zamfirescu sunt primii prozatori români importanţi care evocă personaje cu un excepţional instinct arivistic, dar care, conform unei etici auctoriale primare, nu sunt lăsate nici să învingă, nici măcar să trăiască. Ariviştii sunt pedepsiţi exemplar pentru că au îndrăznit mai mult decât îngăduia... autorul. De-abia în marile romane româneşti scrise în perioada interbelică ariviştii înving. Autorii, cu o înţelegere superioară a esteticii romanului, nu mai apelează la principiul „deus ex machina”. Lică Trubadurul, din romanul „Concert din muzică de Bach”, de Hortensia Papadat-Bengescu, Stănică Raţiu, din romanul „Enigma Otiliei”, de G. Călinescu, Gore Pirgu din „Craii de la Curtea-Veche” de Mateiu I. Caragiale sunt învingători. Dar primul arivist care, în ordine cronologică, triumfă este Chiriac Sotirescu, din proiectul de comedie „Titircă, Sotirescu et C-ie” al lui I. L. Caragiale. II – „Mare progres, dar şi lichele multe” (Caragiale) Cum „Kir Ianulea”, nuvelă publicată în toamna anului 1909 în revista „Viaţa românească, la Iaşi, era o încununare a vocaţiei de prozator, comedia „Titircă, Sotirescu et C-ia” ar fi urmat să devină o încununare a vocaţiei de dramaturg. N-a fost să fie. Rămânem în seria proiectelor neîmplinite – destule în literatura română – de la Bălcescu şi Eminescu, la Rebreanu, Marin Preda şi Ştefan Bănulescu. Exerciţiul contrafactual pe cere-l facem acum vizează nu ceea ce ar fi putut să fie, căci nu intenţionăm să recompunem mozaicurile sparte, ci vizează o punere şi o integrare în structurile mari ale operei a ceea ce deja este publicat. Oricum, rămânem credincioşi principiului exprimat de G. Călinescu: „toate hârtiile pe care le găseşti pe masa cuiva au fatal o coerenţă” şi în virtutea acestui principiu întreprindem analiza noastră. Apelând la personajele vechi, cu destinele deja fixate în 1879 în „O noapte furtunoasă” şi în 1883, în „O scrisoare pierdută”, Caragiale dorea să vadă cum şi mai ales cât de mult s-au schimbat oamenii în România, în finalul secolului al XIX-lea şi primii ani ai secolului al XX-lea. Era prima dată când Caragiale relua un grup de personaje şi le regândea destinul. Nici nu ştii dacă e ruptură sau continuitate. În aparenţă, este ruptură, dar în spirit este continuitate, căci toate personajele aveau „in nuce” germenele arivismului, trădării şi ticăloşiei. Nu reiese de nicăieri că autorul ar fi fost nemulţumit de felul în care gândise la 30 de ani şi acum, la aproape 60, ar fi avut ceva de corijat. Dimpotrivă, ni se pare că a fost un teribil diagnostician. Niciunul din personajele ultimei comedii nu ratează, niciunul nu dă faliment, ca şi când aceste drame ale economiei libere ar fi fost mereu doar pentru alţii, niciodată pentru personajele lui Caragiale. Ciudată specie! Dumitrache Titircă nu mai e „Inimă rea” – o poreclă atribuită de Veta sau de Chiriac datorită, probabil, „ambiţului” de familist – ci devine „mare agricultor, mare proprietar, capitalist puternic, petrolist, senator”. Nae Ipingescu este acum prefectul


judeţului iar Rică Venturian este deputat în opoziţie, avocat, ziarist. Spiridon, bietul Spiridon, umilul de odinioară, „băiat de procopseală” în casa jupânului, devine şi el „mare proprietar, petrolist, deputat”. E, de asemenea, doctor în drept la Li?ge, are cai de curse, automobil. Ionescu şi Popescu, aplaudacii lui Caţavencu, în „O scrisoare pierdută”, sunt... inspectori şcolari. Evoluţia acestei galerii de personaje este absolut spectaculoasă. Nici un scriitor român, cu excepţia celor care, în anii ’50, au acceptat reţeta proletcultistă, nu a avut puterea să evoce personaje care au avut iniţial un statut atât de umil şi un destin atât de liniştit, ca apoi să evolueze atât de spectaculos. Evoluţia priveşte doar statutul lor social căci, la nivelul limbajului ei vorbesc la fel ca în tinereţe, au aceleaşi automatisme, aceeaşi logică precară. Nae Ipingescu a rămas cu acelaşi absurd „rezon!” spus, ca o interjecţie, ba când e cazul, ba când nu e cazul, iar Caţavencu vorbeşte exact ca odinioară de la tribună: „Ori avem dreptate, ori n-avem dreptate, din această dilemă nu puteţi ieşi!” Mahalagii de odinioară formează acum un high-life bucureştean. Dar personajul cu cea mai spectaculoasă evoluţie este Chiriac, umilul tejghetar de odinioară, omul de încredere al lui Jupân Dumitrache Titircă. În noua comedie Chiriac nu mai apare doar cu prenumele ci şi cu numele de familie, Sotirescu. În unele hârtii din mapa de bruioane a comediei apare şi numele în varianta grecească, „Satiriou”. El are acum aceeaşi putere economică precum fostul său stăpân. Este „mare agricultor, mare proprietar, capitalist puternic, petrolist”. Nu e senator, ca Titircă, e deputat. Tejghetarul Chiriac fusese în „O noapte furtunoasă” un fel de Cătălin din „Luceafărul”, operând spornic la mahala, seducând nu fata împăratului ci nevasta stăpânului. După un sfert de veac el devine unul din stâlpii ţării. Fiind agricultor şi petrolist a intuit perfect sursele bogăţiei căci grâul şi petrolul ilustrau la 1900 România agrară şi industrială. După felul în care este evocată relaţia Titircă-Chiriac în „O noapte furtunoasă” am fi tentaţi să urmărim schema uzurpatuzurpator. Este, de fapt, o schemă clasică, evocată mai întâi de Nicolae Filimon în romanul „Ciocoii vechi şi noi” prin relaţia Andronache Tuzluc-Dinu Păturică apoi Duiliu Zamfirescu în romanele „Viaţa la ţară” şi „Tănase Scatiu” prin Dinu Murguleţ-Tănase. Dar în interiorul acestei scheme Caragiale inovează spectaculos. În titlu Caragiale nu foloseşte cratima aşa cum ne-am fi aşteptat, pentru a sugera perechea şi relaţia uzurpat-uzurpator, ci foloseşte virgula pentru a sugera seria: „Titircă, Sotirescu”. Chiriac nu îşi ruinează stăpânul ci îl urmează, îi devine egoul. Îl considerăm pe Chiriac Sotirescu cel mai mare personaj caragialian nerealizat, reluând, în alt sens, celebra formulare a lui Eug?ne Ionesco din 1962 în care Caragiale era numit „cel mai mare dramaturg necunoscut”. Evoluţia lui Chiriac într-un sfert de veac este absolut specifică societăţilor grăbite să-şi facă elite. Ceea ce în societăţile aşezate se realizează în patru-cinci generaţii, în România începutului de secol XX (pardon, era să scriu XXI!) se putea într-o singură generaţie. În fond, este şi aici o nouă ipostază a obsedantelor „forme fără fond” maioresciene, cu ecouri teribile în publicistica eminesciană şi în comediile şi schiţele lui Caragiale. Îmbogăţirea lui Chiriac nu este firească, sănătoasă. De fapt, literatura română nici nu are expresie epică sau dramatică pentru astfel de personaje. Doar Ioan Slavici are câteva nuvele şi un roman care evocă rezonabil acest tip de om care ştie să înmulţească banii şi să sporească cinstit averea, om al agoniselii, al vieţii pline de privaţiuni, adesea sub semnul zgârceniei, pentru a scăpa de blestemul sărăciei. Dar când e vorba de hoţie, cinism, viclenie, căpuşare, lăcomie, romanele româneşti n-au rival, întrec cu mult chiar lumea romanelor lui Balzac! A face avere în România ultimului veac este o activitate penalizabilă, literar vorbind. Nici un romancier nu vede aici o formă posibilă de decizie superioară, ci doar hoţie, lăcomie, ticăloşie. Programele şcolare, mai ales cele de liceu sunt îmbibate numai cu astfel de personaje. Lucrativul în vechiul sens latinesc, de activitate cu profit, nu a stârnit, de la Slavici încoace, imaginaţia niciunui scriitor român.

Viorel Coman

F L A S H

lector

13

Un miniroman cu „cheie”

Prin noua sa carte „1989. Cartelul metaforelor”, apărut la ed. Editgraph, 2012 (79 pag.), Marin Ifrim ne dă rezoluţia încadrării unei scrieri, ca percepţie a inexistenţei unei cărţi în categoria, cartea o „individualitate fără comunicare” -de care ne vorbea J.L. Borges în „notele către Bernard Shaw”. Pe această axă a comunicării, ne sugerează autorul, cartea e o sumă de relaţii, în transmiterea mesajului ei, către cititori. Încadrarea acestui miniroman, în categoria pamflet, eseu, memorialistică, suită de tablete, critică literară, etc., la care face referire Ion Roşioru, nu-i deloc întâmplătoare, pentru că, există o relaţie între scrierea cărţii lui Marin Ifrim, cu aceste trepte ale literaturii şi, pe care autorul le-a parcurs pe axa inumerabilei relaţii cu scrierile sale răspândite prin diverse publicaţii. Ultima întrunire, în şedinţă de cenaclu (din anul de referinţă 1989), a „liricarilor” dintr-o provincie oarecare, spre a supune lecturării, sub cupola casei W., unele „poezele” din creaţia recentă a poetului Nero Întremaluri, se dovedeşte (sub aspectul scrierii atmosferei de acolo) o construcţie artizană, un soi de joc combinatoriu între percepţia autorului şi dialogul interior pe care-l stabileşte el - cititorului -, cu fiecare dintre liricari. Avem în vizor, o lume ce se alcătuieşte din surprize iscate de trufie deşănţată, duplicitate individuală, cinismul voalat şi precis al indivizilor participanţi, plus, hazardul unei zile istorice. A ne gândi la duplicitatea unor personaje din carte (Ando Găgău de exemplu) paralel cu fiecare dintre celelalte personaje (Armeanu, Nosferatu, Rică Marşelică, Linu Filărece, Frau Valmana, Metreiu, Jef Costea, Seminţoi...), înseamnă a intui, cu uimire şi, chiar cu interes „cheia” cu care Marin Ifrim şi-a gândit miniromanul, dinaintea împotriva tututor sforăriilor acestei lumi scriitoriceşti, atât de comparabilă cu lumea oricăror personaje a vreunui colţ de provincie. Personajul gândit ori creionat de autor, a fi situat cu un ochi la etica din capitala ţării şi fruntea scriitorimii de acolo şi, cu un al doilea ochi la tot ce le poate fi îngăduit în „saga” provincială, (având orgolioasa grijă de a nu fi umilit şi învins de cei de lângă el), nu poate fi decât un personaj cu nume codificat. Miniromanul lui Marin Ifrim nu are nevoie de efortul cititorului, în a decripta statutul personajelor, ori a ghici, cine se ascunde, în realitate, în pielea personajului X sau Y, deşi, fără nici un efort ne putem imagina, că, Nero Întremaluri, oricând poate fi identificat cu însuşi autorul. „Dedublarea liricarilor (ca să-i dăm credibilitate autorului) se întâmplă numai în anumite condiţii, de securitate individuală maximă”. Şi, mai departe: „Teama de depersonalizare îi strânge pe liricari aici (casa W.), îi face să se iluzioneze că sunt vii, că au ceva de spus, că nu sunt sorbiţi de neant”. Prozatorul are un teribil spirit de observaţie, pana sa este satirică de cele mai multe ori, iar arta portretistică ne aminteşte de zbârnâitul metaforelor, aruncate din tăria arcului cu care Fănuş Neagu îşi imortaliza personajele. Cerbicia celor care caută cu lupa, şopârle, prin textele autorilor de „poezele”, nu ne era străină (nouă celor trăitori în respectivul regim comunist), dar, în şedinţa de cenaclu de dinainte de izbucnirea Revoluţiei, această goană a

cenzurii, devine stigmatul pe care autorul îl pune pe fruntea celor care dezarmează, se dau în vileag (gen Armeanu) ştiindu-se secături fricoase, ce fug dinaintea dialogului care i-ar pune faţă în faţă. Cu alte cuvinte, se spală pe mâini ca şi Pilat din Pont, personajul biblic. Descrierea personajelor, fierberea „din interior” a încordării ce-i nemulţumeşte pe liricari, prin prezenţa la şedinţa lor de cenaclu, a doamnei celentariste (adică din Capitală), Ecaterina Scurtu, cunoscuta scriitoare şi ziaristă, care-i „onorează” cu prezenţa ei, tocmai în preziua când (vorba circula în secret) „şandramaua se va dărâma”, este antrenantă şi trebuie citită în cheie. Şi, ar veni ca poliţă plătitoare celor cocoţaţi în prim planul atmosferei culturale (şi atunci, ca şi acum), pe care nici celentarii, ca să nu mai vorbim de cei din provincie, nu-i mai suportă. Aşadar, ne aflăm cam „pe la mijlocul lunii decembrie„ (1989), iar liricarii „par adunaţi aici pentru a se desfăta în lumina casei W., ca nişte fluturi în jurul lămpii” şi, până să înceapă şedinţa obişnuită, cu prudenţă „se discută despre fel de fel de întâmplări, multe dintre ele neavând nimic comun cu literatura”, dar, în care se simte „resemnarea în sufletele lor de artişti ai cuvântului. Deşi, nimeni nu o spune pe faţă ceva pare să se întâmple”. Lucrurile par a se limpezi, o dată cu deschiderea şedinţei de către Ando Găgău „căpcăunul careului de aşi, responsbilul casei W.” (un carierist notoriu), dar, care ştie să-i flateze pe toţi cei de faţă. Discursul său, se desfăşoară sub „un accentuat timbru al nervozităţii”, dar, sub presiunea evenimentelor decembriste, care se precipită, pare al unui şoricel nevricos, iar sub ochii ţintă ai doamnei de la centru, devine politicos, un pic parodic, dar de un lichelism de neimaginat. Temânduse doar pentru scaunul său, devine atent în tot ce spune, numai ca distinsa doamnă să plece mult mai mulţumită „ca de obicei”. Ne mutăm atenţia asupra „monologului” interior, pe care autorul i-l atribuie elegant, liricarului „până-n măduva oaselor, cum îi place să se recomande”, pentru că, acest bâlci al deşertăciunilor literare, la care asistă, nu are cum să nu-l lase „descumpănit”. Asupra celor de faţă, deşi „cel mai scurt drum al fiecăruia către cimitir e viaţa”, nu planează decât dorinţa de a-şi goli „fiinţa de himere”, întrucât, e clar pentru toţi: „Urmează Ziua de Apoi a zilei de mâine!”. Şi, oricât am învârti pe degete „cheia” acestui ultim mesaj ori am lua-o de la început cu lecturarea miniromanului, am ajunge la nedumerirea celor gândite de Marin Preda despre un personaj al său, ce îşi omorâse în bătaie, calul: „Învârtea osul în mână şi, liniştit în mişcări, începu să-l lovească din nou...cum ar fi tăiat lemne, fără să mai fie atent la ceva”. Şi, apoi, de ce şi-ar omorî autorul, eroii? Mai ales, că unele personaje s-au şi teleportat prin alte spaţii culturale, şi nu au dus lipsă de evenimente postrevoluţionare, gata de un alt spectacol, sub regia autorului. Intuim noi oare, o nouă continuare (ca pe un nou serial al scrierii sale) a miniromanului de faţă? Vom trăi şi vom vedea.

Tudor Cicu

Antares


poesis

14

ANDREI VELEA Poeme cu Jim Morrison la telefon cerul acesta are o limită: bolta palatină

aşteptând soarele („waiting for the sun”) la prima licărire a unui fulger din eden ne-am grăbit către ţărm aşteptând soarele te ţineam strâns de mână: mi-era teamă ca nu cumva lumina să-mi reveleze cine eşti

însă dincolo de ea, planetă peste planetă, cu pieile încinse într-o furtună pe soare, pretind: iubito, aprinde-mi focul!, dragostea noastră să devină rug funerar, amintirea de scrum a unei lumi fumată-n uitare

ştiam precis că-mi voi trăi cea mai stranie zi!

timpul ezitărilor a trecut, timpul certurilor, al orgoliilor, al relaţiilor, căsătoriilor sau al despărţirilor, acum ne iubim printre particulele elementare, respirând primele secunde ale universului

apoi a venit primăvara. un soare difuz ne mângâie pieile aspre, de şopârle

aici nu se lasă niciodată noaptea, e doar umbra sexului tău care se-nchide pleoapă peste toate

abia acum poţi să simţi cum îmi transpiră palmele când te ţin de mână

scântei, stele împrejur… tu: ai aprins totul, noi: am incendiat universul

abia acum observi războiul care se dă în mine: să te privesc sau să rămâi aşa cum te-am imaginat în iernile lungi, gheare de lupi? sar frenetic pe genunchii tăi urc repede, în sus, pe pulpe, alunec prin sexul tău de mlaştini înşelătoare, apoi de pe sâni sar pe cuierul umerilor, pe creştet, unde, cu ochii strânşi în puşcăria pleoapelor, înghit soarele şi spun: nimic nu-i mai frumos ca aşteptarea alături de tine hai înapoi în peşteri, soarele ăsta nu va mai răsări vreodată! aprinde-mi focul („light my fire”) aş minţi, mi-aş da credinţele pe promisiunile politicienilor, sângele mi l-aş preschimba în vin fără alcool dacă ar fi să-ţi spun: iubito, nu, nu am putea ajunge mai sus!

Antares

şi nu ne-ar aresta nimeni şi nu ne-ar ridica nimeni statuie pentru asta!

iubeşte-mă de două ori („love me two times”) iubeşte-mă de două ori: o dată pentru ziua care abia a început şi încă o dată pentru toate certurile şi divorţurile zilelor trecute iubeşte-mă de două ori: urmează să plec pentru un gând mai bun, chiar dacă temeri de şofran îmi aţin calea iubeşte-mă pentru când mă iubeşti şi încă o dată pentru când mă deteşti, până la tocirea cuvântului, până la moartea lui în cea mai neagră demagogie o dată pentru oglinda apei care ne-a proiectat în univers şi încă o dată pentru calea lactee, reflectată într-un ochi murdar de baltă dau să plec, dar caii verzi pe cel mai intim perete al nostru îmi dezaprobă avântul iubeşte-mă de două ori: o dată pentru când îţi voi oferi marea şi încă o dată pentru când vei cerşi nisipul

zilele stranii („strange days”) zilele stranii ne-au surprins împletind vântul, negociind abil firea, oferind aţă de papiotă pentru fiecare cuvânt de dragoste şi nasturi pe sentimentele ascunse în inima pădurii de piatră zilele stranii ne-au schimbat ochii pe urechi, aşa că ne-am aspirat cu degetele înfipte adânc în plămâni, ne-am scormonit de paşapoarte la graniţa dintre noapte şi zi la graniţa dintre a deschide buzele şi a fi spus, deja, prea mult zilele stranii ne-au ascuns vocile în pungi de plastic pe care le-au desfăcut în deşert, ne-au luat păcatele şi au făcut din ele salbe de aur, praf în ochi, idei aruncate de-a valma, într-un bar, la o bere zilele stranii şi-au anunţat singure sfârşitul: fecioarele şi-au recăpătat, dintre urzici, virginitatea, memoria şi-a injectat lecitină, oblio şi-a regăsit sensul, anunţat de ceasuri triunghiulare secunda în care te vei refugia va fi eternitatea sub care confuz, dar fericit, voi trăi nava de cristal („the crystal ship”) înainte să aluneci în inconştient, mi-ar plăcea să te mai sărut o dată… port vina timpului cu mult prea îngust, patima de a fi vrut să trăiesc totul în loc să mă fi rezumat la tine ploile le-am închis într-un glonţ de argint, toamnele le-am redus la destinul unui fluture zăpăcit în furtună, cărările pe care am alergat sunt doar şireturile tălpilor pe care ţi le miros cu patima unui deviant erotic acum şi spune tu: libertatea de a pleca mai e libertate când aerul care te-mbrăţişa rămâne devastat şi gol, când ochiul care te privea e condamnat să te imagineze, iar excesele de altădată împletesc pânze fine de păianjeni? imaginez o navă de cristal.. coşul pieptului ţintuit de catarg… zarurile vântului o vor aduce la tine cu un milion de motive pentru care ar fi fost preferabil să exişti, tu, iluzie pe care nu intenţionez să o lămuresc!


lector

15

ADRIAN BOTEZ ŞI CRONICARII MOLDOVENI – SAU DESPRE NAŞTEREA IDENTITĂŢII, PRIN „IEŞIREA“ (CONTROLATĂ!) DIN ISTORIE Profesorul, scriitorul, criticul literar şi hermeneutul Adrian Botez ne surprinde, din nou, publicând de curând o lucrare hermeneutică, uimitoare prin concluziile la care ajunge şi care va stârni discuţii aprinse printre literaţi. Cartea se intitulează Normalitatea reacţionară: sinergia scris – făptuire – fiinţare cosmică, la Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Ed. Rafet, 2012, şi, aşa cum ne aşteptam, lucrarea concretizează o nouă şi diferită abordare hermeneutică a textelor celor trei cronicari moldoveni de la finele Evului Mediu şi începuturile Modernităţii, în maniera inconfundabilă a profesorului Adrian Botez. Mărturisesc că sunt surprins de abordarea profesorului Botez, întrucât, după ştiinţa mea, nimeni nu a conferit semnificaţii mai adânci operelor cronicarilor moldoveni. O spune explicit autorul în Argumentul cărţii: „Pentru că ei TREBUIE socotiţi ca făcând parte (precum toţi Voievozii Sfinţi şi Martiri, precum Voievodul Eminescu sau Voievodul Codreanu!) din Logos-ul Întemeietor şi Mântuitor al Românilor! Ei sunt (alături şi dimpreună cu toate Geniile Ocrotitoare de Logos/Nomos Artistic-Valah) Ctitorii Logos-ului (Artistic!) Scris/Exorcizator-LITURGIC, al Duhului Valahilor... – chiar dacă, fireşte, strămoşii TRACI ştiau şi ei să scrie, şi încă din adâncimi de timp insondabile!“ (p. 5). Hermeneutul Adrian Botez porneşte de la premisa că în Evul Mediu românii au redescoperit „Magia Scrisului“ ca element care ne scoate din „Teroarea Istoriei“, din „Teroarea Timpului“ ca uitare a „Coerenţei Spaţiale Desăvârşite“, echivalentă, în „Semantica Divină“, cu „Sacralitatea Spaţiului – Spaţiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiinţei şi, deci, a Logos-ului“. Timpul este rezultatul Căderii Omului de după Păcatul Originar. Aşadar, are o puternică componentă subiectivă, despiritualizată şi despiritualizantă, iar ca dimensiune non-reală, adică subiectivă, poate fi hiperbolizat până la disoluţia completă a Fiinţei/fiinţării. Ideea, deşi nu este nouă, este, desigur, seducătoare, fiind, de altfel, laitmotivul unei lucrări celebre, Fiinţă şi Timp, a lui Martin Heidegger. Adrian Botez, urmând o logică bine stabilită în acest registru, consideră că însuşi termenul de „cronicari“ este greşit şi trebuie, în cazul celor trei, reevaluat. În concepţia sa, aceştia consemnând timpul cu acribie, fug tocmai de timp, exorcizându-l, pentru a scăpa de obsesia lui tiranică: „Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creează un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii - şi scrie nu doar ca să nu se uite Fiinţa/Fiinţarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinţa Fiinţa Umano-Divină!“ (p. 35). În acest sens, pentru Grigore Ureche Magia Scrisului este una metanoică, preschimbând Fiara din om – înecată în informul Iluziei Timpului/Uitării - , în „Umanitate Divină, deci în Lucrare Divină-Faptă/ Înfăptuire Mântuitoare de Iluzia Demonică a Timpului – pentru a păstra Coerenţa Fiinţială a Făptuirii Făptuitoare, printre cioburile împâclite ale «anilor», semne ale disoluţiei, prin Iluzia Temporală: «ca să nu să înnéce a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să să asémene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte» - cf. G. URECHE, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. a II-a, Bucureşti, 1958, p. 7“ (p. 35). Modelul Grigore Ureche este urmat de către ceilalţi doi „cronicari“ a-cronişti, Miron Costin şi Ion Neculce. Pentru toţi trei există un Topos al Înfiinţării: Paradisul, „initium“-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate care dă consistenţă Existenţial-Spaţială – Fiinţei Neamului. „În funcţie de acest Topos Sacru, există sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expediţia de Aflare întru Con-Formare a Fiinţei - şi, de aceea, Ştefan cel Mare nu este doar „mare“, ci este singura bază de orientare fiinţială a poporului, care tinde, mereu, să-şi

regăsească Fiinţa Supra-IndividualăNEAMUL.“ (p. 36). De asemenea, în funcţie de „Modelul Ştefanic“ sunt judecaţi ceilalţi domnitori ai Moldovei, pentru că „se instituie o mult mai precisă judecată asupra Fiinţei şi Făpturii voievodale: A FI VOIEVOD devine o funcţie «Ştefanică». A FI VOIEVOD înseamnă, de acum, a accepta să nu exişti ca personalitate, ca individualitate – ci să exişti ca Funcţie Nomotică – funcţie de NOMOS-ul instituit de Ştefan cel BUN.“ (p. 73). Dintre descendenţii Voievodului, doar Petru Rareş, fiul nelegitim al lui Ştefan, este cel mai apropiat de NOMOSUL ŞTEFANIC. Ceilalţi Muşatini nu se ridică la nivelul cerut de „Misiunea Ştefanică“, de a TRANSCENDE ISTORIA ÎN ANISTORIE. Un alt aspect pe care îl identifică profesorul Botez în lucrarea lui Grigore Ureche este „normalitatea reacţiunii“: „(...) ceea ce se revelează clar, în Scrisul Înfiinţător al Pontifului Grigore Ureche, Stăpân şi Paznic al NOMOS-ului – este REACŢIUNEA făpturii umane faşă de orice se întâmplă, oricât de grav şi oricât de periculos – sau oricât de neaşteptat de benefic. Şi această REACŢIUNE nu este una «dictată», manipulată– ci ţine de NORMALITATEA/FIRESCUL VITALIST AL FIINŢĂRII!!! Numai re-acţionând, dai dovadă că eşti viu. Chiar dacă reacţia nu este con-formată total peste NOMOS-ul Sacral, se cheamă, totuşi, că trăieşti, tocmai Făptuind, întru Gloria Scrisului Exorcizator de Timp, al Cărturarului-Mag, Grigore UrecheA-CRONIDUL!“(p. 90). Secţiunea din lucrare dedicată lui Miron Costin debutează cu o inspirată comparaţie între „Treimea“ filosofică elină – Socrate, Platon, Aristotel, şi cea „cronicărească“ întru a-cronie – Ureche, Costin, Neculce - , asupra modului de raportare la MIT/ SACRALITATEA ŞTEFANICĂ: „a - Grigore Ureche CREDE în MIT/ SACRALITATEA ŞTEFANICĂ, fără clintire; b - Ion Neculce nu mai credea, fără crâcnire, în FUNCŢIA SACRAL-ŞTEFANICĂ – dar RESPECTĂ CREDINŢA «MAESTRULUI» - Grigore Ureche – deci NU UITĂ!!!; c - Miron Costin (crescut şi educat la iezuiţii polonezi!) – nu mai crede, dar nici nu mai are respect: deci, UITĂ MITUL/SACRALITATEA (de tip ŞTEFANIC!)!!! - şi, prin MIT/SACRALITATE, esenţialitatea spirituală...!“ (p. 102). Dacă „Grigore Ureche TRĂIEŞTE ÎN INTERIORUL LOGOS-ului RITUALIC, fiinţa lui Grigore Ureche identificându-se, empathic, cu Ritualul-Logos, Miron Costin nu se mai identifică, empathic, cu Ritualul-Logos. Miron Costin doar comentează Logos-ul, dintr-un „înafară“ non-empathic, autoreflexiv“ (p. 103). „Odată cu Miron Costin, se pierde (parţial, deocamdată!) nu doar perspectiva Centrului Cosmic al Logos-ului, ci şi Semantica Integrală, de Logos Liturgic, a Scrisului – deci, încă de La Miron Costin se înregistrează înfrângerea omului, ca vizionar al Arheilor Izbăvitori. (...) Miron Costin, amestecându-se, fiinţial/ ontologic, cu evenimenţialul istoric, pierde Perspectiva Cosmică a Ritualului, pierde Viziunea Centrului Cosmic al Logos-ului - şi obţine, prin scris, tot un amestec Nesuspendat Arheic: sunt doar pulberi de fapte, amalgamuri irespirabile de făptuiri fără orizont semantic, amestecate fiind «făptuirile» cu pulberi de fiinţe/fiinţări“ (p.104-105). Totuşi, în De neamul moldovenilor, Miron Costin face cel mai impresionant elogiu tocmai Logosului, a cărui semnificaţie era pe cale s-o piardă: „Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul ţărâlor cel dintăi de Traian împăratul

Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. BIRUIT-AU GÂNDUL SĂ MĂ APUCU DE ACEASTĂ TRUDĂ...“ Analiza operei lui Ion Neculce începe cu o afirmaţie categorică a profesorului Botez: „...Letopiseţul Ţării Moldovei, al lui Ion Neculce, n-ar fi ceea ce este, fără cele 42 de povestiri: O samă de cuvinte. De ce? Pentru că valoarea a ceva se stabileşte doar prin raportare, printr-un sistem de referinţe - şi, în primul rând, prin fixarea unui CENTRU al NOMOSului. Or, dacă n-ar exista cele 10 povestiri despre Logos-ul ŞTEFANIC (cca. Ľ din totalul celor 42 de repere epico-spirituale, plasate în debutul Letopiseţului), practic, am asista, mai curând, la un soi de carnaval sinistru al Morţii, sau la un balet al dezintegrării, prin Demonul Istoriei“. (p. 161). „Ceea ce-l deosebeşte pe Ion Neculce, de Grigore Ureche şi Miron Costin, în aceste vemi ale «jocului Morţii», este faptul că-şi lărgeşte considerabil concepţia despre Om şi despre Voievod, despre apartenenţa lor la o anumită etnie: fireşte că Ion Neculce este patriot, fireşte că ar aştepta, precum sfinţii din mănăstiri, a doua venire a lui Mesia-Hristos... - ...dar ştie că are de înfruntat şi descântat şi exorcizat ISTORIA «TĂLPIZĂ»“. (p. 191). Şi totuşi, deşi trăieşte în vâltoarea unor vremuri tulburi, de o „REACTIVITATE INVERSĂ“, Ion Neculce rămâne, „cu preţul Martiriului Pesimismului de Viaţă (aparent! – de fapt, al încrâncenării în refuzul acceptării Minciunii şi Iluziei Demonice!) – dar îndărătnicie benefică a Reacţionarismului Românesc şi cu Înţelepciune şi Bun-Simţ pur româneşti, ECHILIBRISTUL PRINTRE DEZECHILIBRE, al unei epoci pe care, prin Magia Suverană a Scrisului, o păstrează, strict, între limitele fixate de Primul A-CRONID dintre Magii Scrisului Românesc – Grigore Ureche, Ctitorul A-CRONISMULUI SCRISULUI ROMÂNESC! – întru pregătirea de Exorcizare a Logosului/Nomos-ului Românesc, prin Forţa ŞTEFANICĂ!“ (p. 259). Ei, bine, „paseistul“ şi „protocronistul“ Adrian Botez, ştergând colbul de pe „cronice bătrâne“, socoteşte că faptele celor de odinioară: „fie Voievozi Sfinţi (când şi cât au mai existat!), fie boieri patrioţi şi cu durere de ţară, fie simpli răzeşi-cavaleri, ţărani cu fruntea sus, nu răbdau nici nedreptatea, nici pe străinii care-i jefuiau (sau măcar încercau să-i jefuiască) de Dumnezeu, de Ţară, de Neam – nici pe românii trădători, care se luau după stăini, şi ne jefuiau, şi ei, cu tot atâta spor... trădându-şi, uneori, Dumnezeul, Ţara şi Neamul!“ (p. 263), sunt „o lecţie aspră pentru vremurile noastre de astăzi – VREMURI DE EGOISM ŞI DE MESCHINĂRIE DE CÂRTIŢE ŞI DE VIEZURI, NU DE OAMENI AI LUI DUMNEZEU!!! – VREMURI DE ANORMALITATE PASIVĂ, DECI SINUCIGAŞĂ! – VREMURI DE ADORMIRE CVASI-TOTALĂ A FORŢEI VITAL-REACŢIONARE, FAŢĂ DE DEMONUL ILUZIEI TEMPORALE!!! (p. 264). Dar înainte de a fi o temerară lucrare hermeneutică – ceea ce, desigur, este! – cartea profesorului Botez este un manual de PEDAGOGIE NAŢIONALĂ.

Cătălin MOCANU

Antares


cronicã literarã

16

RIGOAREA EXEGEZEI ŞI AMPLITUDINEA UNIVERSULUI IMAGINAR

Cartea d-lui Viorel Coman este, astăzi, neîndoielnic, cea mai avansată exegeză a operei lui Fănuş Neagu, o interpretare personală dar şi o sinteză obiectivă a analizelor şi comentariilor critice pe care le-au generat, din 1954 (când apare prima) până astăzi, cele 90 de povestiri scrise de-a lungul vieţii. Eugen Negrici, în scurta prezentare, are şi nu are dreptate când admite că lucrarea „a repornit motoarele blocate ale exegezei”. Nu lectura, nu receptarea au fost bruiate de formulele critice simplificatoare în ultimele două decenii, ci opera a trecut printr-un con de umbră. Am remarcat că generaţiile tinere, după anii 2000, nu mai sunt la fel de entuziasmate, după ce aceste noi generaţii au contextualizat altfel opera fănuşiană în ocurenţa marii literaturi sud-americane sau a celei ruseşti, din nou şcoala epică siberiană. Contemporan, deci, cu realismul magic sudamerican şi consonant cu tradiţia himerică locală, a aventurii iniţiatice şi a misterului sufletesc susţinute de un Panait Istrati ori Ştefan Bănulescu, universul imaginar fănuşian reconstruieşte mitologia întâlnirii pământului cu apa, care generează o umanitate inconfundabilă. Fenomenul receptării operei nu a fost ferit de sincope, de schimbări de nivel, deşi interpretările nu oferă viziuni contradictorii asupra unei opere meandratice, inegale, cu o sinusoidă mascată şi dezvoltări parabolice. Sunt tentat să afirm ceea ce s-a afirmat şi în cazul operei lui Rebreanu, că s-ar putea manifesta o curbă descendentă a creaţiei, că toate capodoperele, câte sunt, au apărut în perioade de tinereţe şi maturitate a autorului. Dl. Viorel Coman afirmă că Bărăganul a rămas unul din ultimele spaţii geografice româneşti fără identitate literară, deşi avea o identitate filosofică prin teoriile lui Vasile Băncilă. Totuşi, scriptural vorbind, după Vasile Alecsandri (Balta Albă), Al. I. Odobescu, (Pseudokynegeticos), Mihail Sadoveanu cu controversatul „Mitrea Cocor”, nu se mai poate spune că Bărăganul era o pată albă pe hărţile literare. Fundamentat pe o bună cunoaştere a operei, discursul critic rămâne accesibil, narativ, fără propuneri conceptuale, fiind sesizabil efortul autorului de a evita o construcţie didactică. Analiza are fineţea unei perspective microscopice, şi elanul unei empatii trecute prin ochiurile mici ale afinităţilor elective. Bun cunoscător al literaturii române, criticul îl asociază cu o varietate de opere ale scriitorilor clasici sau contemporani. De-a lungul textului sunt numiţi: Ion

Antares

Codru-Drăguşanu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Vasile Alecsandri, Vasile Voiculescu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Sorin Titel, Alexandru Ivasiuc, D. P. Popescu, Ion Băieşu, Nichita Stănescu, George Călinescu, Ion Lăncrănjan, Octavian Goga, Geo Bogza, Marin Sorescu, Tudor Arghezi, poate şi alţii, între aceşti scriitori fundamentali, Fănuş Neagu devine partener de capodoperă şi de eternitate. Autorul realizează o excelentă tipologie a personajelor fănuşiene, amintind şi de sfatul pe care i-l dă Nichita Stănescu de a scrie Amintiri din copilărie, pe care, cu certitudine nu le-a rescris. Surprinzător, dl. Viorel Coman descoperă în frecventele evocări ale copilăriei „un cod eminescian de lectură”. Elegant şi protocolar, discursul exegetic nu face eforturi să evidenţieze excelenţa criticului, ci să sublinieze amplitudinea umanităţii şi profunzimea universului imaginar, într-un singur loc, criticul contextualizează opera fănuşiană, atât în literatura naţională cât şi în cea universală: „Fănuş Neagu este un maestru al jocului perspectivelor narative. Dintre colegii de generaţie, doar Dumitru Radu Popescu îi este pe măsură. Începând oarecum timid, cu poveştile din Caii albi din oraşul Bucureşti, continuând cu câteva povestiri din Vară buimacă, mai ales cu povestirea Acasă şi în forme specifice prozei moderne în romanul Îngerul a strigat, Fănuş Neagu confirmă asimilarea până la rafinament, în ipostaze creatoare ale marii lecţii faulkneriene.” Păcat că această preţioasă sugestie nu este dezvoltată şi nuanţată. Panait Istrati (cu întreaga operă) ar putea reprezenta germinativul poeziei câmpiei: „Cu Vasile Voiculescu, Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu se impune o nouă şi modernă viziune asupra câmpiei. Bărăganul nu mai este doar un loc pitoresc al întinderilor nesfârşite şi al aventurii, ci devine şi un spaţiu al adâncimii. Devine acum un spaţiu al vechimii, este adevărat, fără dimensiunea eroică a istoriei, dar cu o mitologie aparţinând unei umanităţi vechi şi statornice, cu credinţe creştine împletite ca nicăieri în literatura română cu practici şi credinţe magice şi, mai presus de orice, vorbind o limbă română înflorată, cu cuvinte vechi, doldora de sensuri. Prin opera celor trei mari scriitori români Bărăganul nu este doar o descoperire târzie prin care se echilibrează harta literară a spaţiului românesc, ci este şi o revelaţie. Cei trei scriitori români ilustrează exemplar principiul unităţii în diversitate. Fănuş Neagu dă o nouă dimensiune nu numai necunoscută ci, mai ales, nebănuită a lumii Bărăganului şi contribuie, prin timbrul unic al povestirilor şi romanelor sale, la sincronizarea prozei noastre cu dimensiunea sudică, balcanică a literaturii europene, dar şi cu realismul magic al prozatorilor sud-americani.” Bărăganul, spaţiu matricial, sacralizează orizontul infinit, mai degrabă fabulos (adică un topos al fabulei) decât baladesc şi pitoresc, deschis în toate părţile, un prag al mitului, obscurizat de viclenia mirajului, în care firul de iarbă conectează pământul la cer, a devenit o veritabilă temă literară prin povestirile lui Fănuş Neagu. Dl. Viorel Coman riscă o premiză a demersului analitic: „...povestirile lui Fănuş Neagu - eterogene

atât tematic cât şi valoric - formează un şantier la vedere”. Mai mult, povestirile afirmă o structură diferită, paralelă, celei a romanului şi implică un alt cod de lectură naratologică. Obsesia plenitudinară a copilăriei şi, consecutiv, absenţa semnelor unei religiozităţi efective atrage şi alte distincţii specifice. Există - şi nu credeam, după primele lecturi - o neîndoielnică, grea fractură între mitologie şi metafizică în opera fănuşiană. Inapetenţa sau impotenţa pentru o viziune metafizică asupra existenţei accentuează căderea, nu în lume, cum suna sintagma profetică a lui Nae Ionescu, ci în... mitologie, până la geneza mitului şi obiectivarea arhetipurilor. Nu sunt puţini cei care se întreabă astăzi dacă nu cumva posteritatea va fi mai reţinută în ceea ce priveşte afirmarea şi valoarea creaţiei lui Fănuş Neagu, dacă nu va rămâne decât parte din povestiri şi fragmentar „romanele”, lungi divagaţii poematice lipsite de construcţia definitorie şi limitat atractive doar prin eflorescenta limbajului, dar şi fascinaţia expresivităţii se poate diminua într-o zi. Absenţa credinţei, ca şi a oricărei aspiraţii ori evadări metafizice, confirmă şi provoacă identificarea universului imaginar pe coordonatele mitului şi al evenimentelor arhetipale, ca la începutul lumii, căci, după Facere, Dumnezeu s-a retras din creaţie şi a rămas, cel mult, personaj. Desigur, chiar după dispariţia anunţată a autorului, au intervenit importante mutaţii în receptarea operei, operă care, nemaifiind susţinută de uriaşul său tată auctorial a rămas fără susţinere în faţa contestatarilor, surprinzător de numeroşi. Dacă, anterior, receptarea era un fel de înaltă oficiere a unui ritual de decodificare simbolică, acum a ajuns o opţiune semnificantă şi o angajare polemică. Exegeza tematică a dlui Viorel Coman, „Fănuş Neagu - povestirile magice”, reprezintă, probabil, numai prima parte a unei monografii dedicată marelui scriitor brăilean la scurt timp după dispariţia sa, când a apărut şi o categorie de contestatari. Personal, ca istoric şi critic literar, dar şi ca editor al ultimelor cărţi apărute în timpul vieţii, am fost puternic surprins de câţi cârtitori şi negatori are creaţia fănuşiană, e drept, cu exprimare mai frecvent orală, dar intens premeditată şi viguroasă. Descrierea metodică şi minuţioasă care, uneori diluează interpretarea, ca şi absenţa unui portret final care să contureze spiritul specific al creaţiei fănuşiene rămân dezamăgiri intime fără importanţă. Totuşi, personal, mi-aş fi dorit o pagină de încheiere care să formuleze explicit prin ce rămâne Fănuş Neagu în literatura noastră (el nu a descoperit nici povestirea nici lumea Brăilei) şi cum opera sa performează distincţiile de reprezentativitate şi universalitate într-o lume din ce în ce mai puţin interesată de valorile limbajului în construcţiile ficţionale. Cartea d-lui Viorel Coman rămâne cea mai profundă monografie parţială dedicată operei lui Fănuş Neagu, care, chiar dacă rămâne greu de precizat când vor apărea şi altele, în viitor, a stabilit o altitudine valorică, nu foarte uşor de depăşit.

Aureliu Goci (Viorel Coman, Fănuş Neagu - Povestirile magice Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2011)


prozã

17

Surpriza muntelui Valentin Popa

De aproape doi ani de zile, Marius B. nu mai ştia nimic de Cornelia şi Tatiana Vaidu, mamă şi fiică, în sufrageria cărora petrecuse atâtea şi atâtea seri de plăcută desfătare a sufletului. Plecaseră – of, Bucureştiul acesta! – mânate de visul ca Tatiana să studieze canto cu o mare artistă ca să-şi împlinească destinul. De altfel, ar fi fost şi păcat să n-o facă! Tânăra Tatiana zăpăcise pur şi simplu oraşul prin talentul ei de solistă. Cornelia, suava mămică, cea care-şi trăia a doua tinereţe alături de drăgălaşa ei fiică, n-ar fi conceput să lase să treacă nici măcar o zi fără să-şi vadă odorul. Mă fac portăreasă la Conservator, la cămin, măturătoare de stradă... şi tot mă duc după ea. Şi s-a dus, lăsându-l pe Marius fluierând a pagubă. Fusese o despărţire decentă, liniştită, fără lacrimi, fără reproşuri, deşi regretată de toate părţile; cei patru sau cinci ani de când dura prietenia lor lăsaseră, negreşit, urme vizibile. Şi-au şi scris o vreme. Chiar şi Tatiana îi trimisese atunci, în primul an de conservator, câteva epistole intitulate Dragă tati, aluzie la ceea ce i-ar fi putut deveni dacă relaţia lui cu maică-sa ar fi depăşit nivelul vizitelor reciproce. Dar nu depăşise! Iar acum, probabil, drăgălaşa de Taty se amuza zicându-i altcuiva tati, cel puţin aşa lăsa să se înţeleagă din ultima lor scrisoare, când un domn scrobit, cu papion şi baston, blonduliu şi agreabil, medic de circă, cincizeci de ani, cam mulţi, cam mulţi, dar în rest o grozăvie de om, apăru pe neaşteptate într-un postscriptum care spunea mai mult decât tot restul epistolei. Cum însă viaţa trebuia să-şi urmeze cursul ei firesc, Marius B. trecu post-scriptum-ul buclucaş în sertarul cu vechituri şi-şi văzu de ale sale. În ultimul an, gândul îl purtase din ce în ce mai rar înspre imaginea celor două artiste. Şi totuşi, în duminica aceea de august, o duminică mai deosebită, se împlinea un an de când intrase în combinaţie cu Iolanda, dar într-o combinaţie din aceea sănătoasă, cu acte şi pirostrii, ce merita a fi serbată şi se hotărâseră s-o facă la munte, deci în acea dumnezeiască duminică de august, când se pregătiseră să asculte un pocnet de şampanie în mijlocul brazilor, la cota o mie patru sute, se ivi, ca din senin, ceva, mai mult decât o presimţire, mai degrabă un fel de chemare a sirenelor, dar din ce în ce mai consistentă, care-l făcu să tresară şi apoi să tremure chiar, fiindcă prea-l trimisese cu gândul înapoi la anii când obişnuia să intre în haine de musafir în atmosfera aceea de nebunie plăcută şi dulce din casa Corneliei. - Tu auzi ceva? – îşi întrebă el consoarta, o femeie cam ştearsă, dar, oricum, mai tânără decât el, treizeci de ani numai, în plus, ca suflet, o adevărată minune: afectuoasă, blândă, caldă, cum rar mai întâlneşti în zilele noastre. Tu auzi ceva? – o întrebase el, aşadar, la care Iolanda ridică din umeri, semn că nu auzea nimic, dar răspunsul acesta mut nu avu decât un termen foarte scurt de valabilitate, atât cât săşi regleze cât de cât respiraţia, pentru că, după aceea, femeia se corectă brusc: - Ba da, aud. Apoi, după o scurtă pauză: Parcă un fel de cântec, probabil un radio sau un casetofon. Nu văd nici un motiv de mirare: probabil vreun turist dependent de tehnică. Oricum, e de prost gust să strici tăcerea muntelui. Pentru Marius B. răspunsul Iolandei nu avu câtuşi de puţin darul să-l liniştească. Sunetul acela cristalin, modulaţiile unei melodii încă abia perceptibile, emoţia pe care o simţea fremătând în rămurişul brazilor erau destule semne că acolo, în spaţiul acela pre-alpin, se petrecea ceva neobişnuit, un fel de apoteoză a preafericitei comuniuni dintre om şi natură sau, mai precis, dintre femeie şi natură, fiindcă acea voce care parcă paralizase şi vântul, transformându-l în granule cristalizate de tăcere, agăţate ca nişte podoabe inaparente, presimţite doar, pe umbrele de ace ale coniferelor, aparţinea unei femei şi-i amintea cu o violenţă de nezăgăzuit de Tatiana Vaidu, acea ciudată Chiralină din perioada dintre cele două mariaje, în casa căreia el, Marius B. fusese unicul musafir, singurul poftit aproape seară de seară să-şi umple sufletul cu parfumul cald, îmbătător şi dulce al muzicii curgând în valuri pe toată durata unor ore de adevărată orgie a simţurilor... Iată-l acum, grăbind paşii pe scurtătura care lega părţile uneia dintre buclele serpentinei, spre a-şi potoli mai repede frământarea,

curiozitatea, speranţa... Ah, vocea aceea unduindu-se pe meandrele unei arii dintr-o cunoscută operă, năvălind din tării cu o violenţă din ce în ce mai năprasnică, dar care-şi ţinea încă în secret purtătoarea, îl înnebunea fără doar şi poate, îl reducea la o singură dimensiune existenţială în care Iolanda, femeia care gâfâia în spatele lui, aproape că nu mai avea concreteţe. Ajunse, gâfâind, pe potecă, la şosea, dar porţiunea vizibilă a acesteia era pustie şi tristă, iar cântecul venea acum, uşor anesteziat de distanţă şi unghiuri neinspirate de undeva, dinspre dreapta, Iolanda însăşi, tulburată la rându-i, rămase o clipă în mijlocul şoselei, ascultând cu vădită emoţie glasul diafan al cântăreţei din inima muntelui. - Nu e radio, nici casetofon - fusese ea nevoită să se corecteze, forţată de o evidenţă pe care bărbatul o trăise cu multe minute mai înainte. Iată-i acum pe amândoi, mânaţi parcă de aceeaşi obsesie, angajându-se cu o patimă sporită pe scurtătura ce le ieşise în cale şi care, speraseră ei, avea să-i conducă mai repede spre miezul tainei. Pe Cornelia Vaidu, Marius o cunoscuse în ziua în care se transferase la I.F.C.C.P. O remarcase bătând de zor pe discurile cu litere ale unei maşini de dactilografiat, întrun birou în care mai erau vreo trei asemenea mitralioare furioase, dar diferenţa vizibilă între pasiunea de artistă a Corneliei, în acea banală operaţie de excitare a claviaturii şi plictiseala, sictirul chiar, cu care celelalte chinuiau clapele era atât de şocantă încât Marius rămase încremenit în mijlocul încăperii, cu formularul în mână şi, deşi cele trei fete plictisite erau cu ochii pe el, aşteptând să spună ce doreşte, în timp ce artista, complet detaşată, se comporta în faţa maşinii ca în faţa unui pian într-o sală de concert şi nu la repetiţie şi prin urmare nici o fibră a făpturii sale nu tresărise la intrarea lui, totuşi el, după vreun minut de încremenire, se îndreptă către biroul Corneliei şi aşteptă docil până ce femeia îşi termină partitura şi-şi ridică privirile asupra lui. Şi ce priviri, Dumnezeule! O aşteptă după program şi făcură câţiva paşi împreună. Îi mărturisi încântarea cu care o privise frământând cu degetele ei lungi, miraculoase clapele acelei banale maşini de scris care, robită de pasionalitatea atingerilor pe claviatură, ce configurau un fel de fantezie coregrafică a degetelor ei modulate în tempo de vals, la care se asociau unduirile braţelor, capului, tangajul părului, robită deci de toate acestea, maşina aceea bătrână, un Mercedes dinainte de conflagraţie, părea să emită din plămânii ei de fierărie o adevărată structură melodică. După ce-i transmise pe nerăsuflate toate aceste impresii, viitoarea lui prietenă se opri din mers, îl privi cu ochii ei negri, profunzi, îi zâmbi, apoi exclamă: - În sfârşit, iată un om care a observat că, de fapt, eu, când dactilografiez, cânt! - Chiar cânţi? - Exact. În afară de înălţime, am la dispoziţie în maşina aceea tot ce mi-ar putea oferi un pian: intensitate, pauze, ritm. Ştii? dacă aş fi avut condiţii, cred că aş fi devenit o mare pianistă. Muzica e pasiunea vieţii mele. Dar n-am putut avea pianul meu decât la treizeci de ani. Cam târziu! De fapt, nu l-am cumpărat pentru mine ci pentru fiică-mea, care este, cred, şi mai dotată pentru muzică. Treci într-o seară pe la noi şi ai să te convingi. Bineînţeles, o asemenea invitaţie nu se refuză şi astfel Marius B. deveni un vizitator frecvent al casei Vaidu. Cornelia şi Tatiana locuiau într-un apartament cu trei camere, cu chirie la stat, pe strada Serpentinei, colţ cu Argintăriei. Aveau şi puţină curte, aveau şi chioşc de vară... Care era viaţa cotidiană a celor două fiinţe, Marius n-a înţeles niciodată. De câte ori trecea pe la ele, cam în jurul orei opt seara, începea muzica: pian, chitară, voce, arii din opere, romanţe, folck, interpretate solo sau în duet. Se avânta puştoaica în orice fel de muzică. Totul o prindea. Când începea să cânte, se decupla complet de lume, temperamentul îi ieşea înainte ca un zid de protecţie. Adio timiditate, adio complexe! O adevărată sarabandă a patimilor descătuşate în ritm, melodie şi dans. Aşa e! Cele două bacante se

dovedeau şi nişte dansatoare desăvârşite. În tot acest timp, el, Marius, cu ceaşca aburindă în faţă, aşezat pe fotoliu, lângă o mescioară, rămânea ore în şir în extaz, aproape fără să respire, doar fumul de ţigară descriind anafoare albăstrii în faţa frunţii sale cumva anesteziate de vrajă ce mai trăda existenţa unor pulsaţii vitele în fiinţa lui pe jumătate ieşită din timp. La treizeci şi şase de ani, câţi număra la vremea aceea, Cornelia arăta încă foarte tânără. Cu greu ai fi putut accepta că este mama Tatianei. Mai degrabă ai fi fost tentat să vezi în ea o soră mai mare sau o prietenă, însă privirile acelea grele de adoraţie, proiectate asupra adolescentei, atunci când Tatiana rămânea singură să se desfăşoare în toată splendoarea tinereţii, în timp ce ei doi, aşezaţi în fotolii, în faţa măsuţei aceleia, trăiau împreună emoţia spectacolului, privirile acelea deci – violente, nebune – care nu se dezlipeau de trupul solistei, închipuind parcă un fel de cortină ocrotitoare, vorbeau în limbajul lor de tăcere şi flacără despre adevărata relaţie dintre cele două femei. Ah, şi acum glasul inconfundabil al Tatianei, răsunând în acel spaţiu bântuit de ecouri pe o partitură de operă, îl făcea pe Marius să-şi piardă pur şi simplu luciditatea. Uitase complet de Iolanda, alerga, parcă muncit de un duh rău, pe poteca ce ar fi putut să-l ducă mai repede acolo, la sursa acelei melodii ce îngheţase până şi respiraţia muntelui. Dar ori trăia o halucinaţie stupidă ori pur şi simplu se rătăcise ca un fraier şi alerga – cine ştie? – poate chiar paralel cu şoseaua... Cert este că după vreun sfert de oră, când, în fine, ajunse pe banda albastră a asfaltului, cântecul acela abia se mai auzea şi parcă venea de undeva, din vale... Ah, fir-ar să fie! Iolanda, bineînţeles, rămăsese în urmă, dar amănuntul acesta nu mai avea nici o însemnătate atunci pentru nefericitul care, otrăvit de un sentiment tulbure, învecinat cumva cu disperarea, alerga cu ultimele resurse pe şoseaua ce cobora spre staţiune. Trebuie s-o găsesc, nu se poate, trebuie! Şi alerga, alerga, mânat parcă de la spate de rucsacul care-l bătea pe spinare, în care avea şampania şi toate celelalte ingrediente ale festinului aniversar... dar, culmea ciudăţeniei, pe măsură ce se apropia de oraş, melodia aceea înnebunitoare îşi subţia continuu intensitatea, pierzânduse ca un ecou plăpând tot mai spre vale, tot mai spre vale, până ce se stinse complet, lăsând în locul lui o tăcere cumplită, pe fondul căreia inima lui obosită îi bocănea în piept ca o tobă. Rămase aşezat pe marginea şoselei, cu ochii aburiţi de lacrimi, îndreptaţi înspre depărtările care înghiţiseră cântecul şi retrăia minunatele seri din casa aceea a melosului. Retrăia gesturile, zâmbetele, mângâierile aproape materne cu care-i răsplătea Cornelia profundele lui sentimente, pianul acela care absorbea parcă sufletul minunatelor slujitoare ale muzicii – ciudatele scurgeri de sensibilitate şi poezie prin degetele ce atingeau nebune clapele în tulburătorul concert la patru mâini ce-i fusese oferit în ultima lor seară, apoi vocea Tatianei înălţându-se spre ghirlandele lustrei, făcându-le să tremure otrăvite de vrajă, ca până mai adineauri, când răvăşise întreaga suflare a muntelui. Rămase poate mai bine de o oră acolo, pe marginea asfaltului, trăind o puternică deteriorare a lucidităţii şi nici măcar nu tresări când Iolanda ajunse lângă el, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă nu din vina sa femeia rătăcise atâta vreme până să-l găsească. La un moment dat, buzele ei, care ar fi trebuit să arcuiască reproşuri, începură să tremure în efortul de a înlocui cuvintele grele, acuzele cu relatarea unui fapt divers. - Ştii... mai în vale, la o curbă, s-a întâmplat un accident nenorocit. O basculantă care... Dar se ori la jumătatea frazei, paralizată de reacţia bizară a lui Marius, deoarece, mai întâi, îi apăruse acestuia pe faţă o grimasă de groază, ce se transformase mai apoi, subit, într-un val de lumină curată, tonifiantă, îmbătătoare. Din depărtare, izbucnise din nou cântecul acela duios, răscolitor, înnebunitor al Tatianei Vaidu.

Antares


debut

18

La steaua Un talent deosebit mi se pare a fi Andrada Ciorici, elevă în clasa a IX-a a Colegiului “Vasile Alecsandri” din Galaţi. Versurile sale trădează o vocaţie timpurie, matură şi emoţională. Surprinzătoare este şi lipsa totală a “complexului vârstei lirice”. Andrada convinge prin naturaleţe şi farmec personal. Felicitări! Corneliu Antoniu

Andrada Ciorici Intersecţia fără rost

Egalitatea inegalităţilor

Când gândesc o fac în altă limbă cea a minţii mele fără astâmpăr între vechea inimă şi noua speranţă. Pe-un vitraliu de cenuşă eu mă plimb.

Limitele pier sub amprenta unui sărut fugar. adunări ce tind spre infinit...

Respir cadavre de lumină şi mă îmbăt cu asprul miros al unui crepuscul. de frică să nu-nţelegi ceea ce simt cuget în pliuri şi sorb culori! Timpul stagnat în basm Vreau să trăiesc într-un final de basm, unde timpul se opreşte să mă admire, apoi se şterge de amintiri şi învie la dansul început dinaintea lui.

Pricep acum că suntem multipli de unu suprem. Inegali şi eronaţi şi totuşi aceiaşi. Moartea e cruntă, dar pusă sub un radical; conturează iubirea unui mal cu el însuşi. Mândria mea Mândria mea s-a scurs ca un şirag de perle într-o clepsidră cu apus.

Îmi doresc să mă pot plimba pe cer cum face pixul pe hârtiile aiEve. aspir la un ceai cu scoicile din lampa mea şi la întunericul – în care să suflu! Stelele nu mă îndrumă, dar găsesc câte o piesă lipsă într-o amintire ce se curmă.

Antares

Rog cerul să se răsfrângă ca să pot vedea în norii lanţul ce iar mă cuprinde! Cerneala şi timpul Şi se vor îndrăgosti pe drum. plouă cu scântei în ritmul păsării cu aripi de scrum. Fugi, mister neîngropat! ascultă sângele cum, în cântec visează că te va regăsi! Cântă-mi, dar, cerneală! aminteşte-mi din viitor cum în trecutul lor de smoală făceau baie muritori. Urlă, tu, timp, zbiară! să se spargă-n nori scara de vise ce omoară cocorii.


siaj

19

Nicolae Labiº în perioada fălticeneană

Ionel Necula

Despre scriitorul Vasile Gh, Popa din Fălticeni aflasem câte ceva din editările fiului său, dr. Vasile V. Popa, care i-a publicat postum câteva din manuscrisele sale; i-a publicat memorialistica în cele două volume Din copilărie, i-a publicat Letopiseţul fălticenean, carte masivă excelent scrisă, şi acum, de curând i-a publicat manuscrisul despre tânărul Nicolae Labiş în perioada fălticeneană a formării sale intelectuale.(Nicolae Labiş, elev la Fălticeni, Editura Lidana, Suceava, 2012). Cartea circumscrie o perioadă mai puţin cunoscută, cea de elev la Liceul Nicu Gane din Fălticeni, unde autorul l-a avut ca elev venit din Mălini, de unde tatăl său, învăţătorul Eugen Labiş, comunist îndârjit, îl depusese pentru a-şi continua şcoala începută în sat. Era în toamna anului 1946, Labiş avea 11 ani şi se îndeletnicea, încă de la acea vârstă, cu compoziţii lirice. Mic, fragil, cu ochii negri şi de-o nespusă vioiciune, cu pieliţa obrazului fină, de culoarea şi frăgezimea şi puritatea laptelui proaspăt muls, îmbrăcat într-o flaneluţă de lână de iepuri de casă, albă, împletită de msaică-sa, se uita la mine uşor speriat şi aştepta. (p.31). Erau vremuri tulburi. La 20 noiembrie 1946 au avut loc faimoasele alegeri contrafăcute şi tânărul Labiş, ca şi tatăl său în regiunea Mălinilor, participa activ la confruntarea electorală, lipea afişe şi arăta entuziasm pentru noua guvernare comunistă. Deocamdată nimeni nu anticipa derapajele ce vor urma. Tatăl său, învăţăzorul Eugen Labiş, era şi el conectat la febra comunistă şi făcea o bună propagandă Blocului Democrat Popular, dominat de partidul comunist. Poetul se-ncerca în versuri pe această temă şi se plia perfect pe spiritul timpului.Tatampărţea Scânteia prin vecini/ Odată un vecin a vrut să-l taie/ De oftică-n boredeiu-i se stingea/ Vădana Meletina cea bălaie In anul şcolar următor (1947-1948) tânărul Labiş s-a mutat de la croitorul Gheorghe Iordache de pe uliţa Rădăşenilor – un cunoscut al tatălui lui Labiş din timpul războiului – la Leonida Gavrilescu, mai aproape de liceu. Era plin de exuberanţă şi se dovedea deosebit de receptiv la devălmăşia evenimentelor ce se derulau într-o ritmică neobişnuită. Elevul Nicolae Labiş rezona la noianul schimbărilor în felul său şi în paralel cu articularea propriei sale personalităţi, cu conturarea profilului psihic deosebit de personal şi cu afişarea dreptului la diferenţă. Colegii de internat se plâng direcţiei că se trezeşte noaptea, că are insomnii şi tânărul liceean solicită o cameră separată pentru a nu-şi mai deranja colegii. In aceşti ani îi descoperă, îi citeşte cu nesaţ şii asumă sub aspectul rafinamentului artistic pe Sadoveanu şi Creangă. Este nelipsit de la reuniunile de cenaclu şi nu scapă nici o ocazie de a citi în public din creaţia scriitorilor bine situaţi în topul percepţiei publice şi din propriile sale producţii poetice. La 15 ani conducea deja cenaclul literar din liceu şi nu făcea defel o activitate formală, citea lucrările confraţilor şi participa la dezbateri cu opinii şi puncte de vedere rezolubile. Când în toamna anului 1950 a avut loc la Iaşi consfătuirea tinerilor scriitori, Nicolae Labiş a reprezentat cenaclul Mihail Sadoveanu din Fălticeni. Era, desigur, cel mai tânăr scriitor, iar întrunirea a avut un rol catalitic pentru evoluţia ulterioară a scrisului

său. Era un partizan ferm al politicii PCR şi adesea le recomanda confraţilor săi fălticeneni: Când e vorba de frumuseţe, de artă, de literatură, de filozofie, de vis… dacă vrei cu adevărat să devii viu şi puternic, fă-ţi băiete racordul la reţeaua de înaltă tensiune! Iar reţeaua de înaltă tensiune o ştiţi care este: Partidul. (p.93). Ii plăcea, chiar la acea vârstă a formării intelectuale, să conferenţieze, să se adreseze publicului şi să exceleze, dacă nu prin bogăţie de informaţii, în mod sigur prin însufleţirea dezlănţuită. Punea patos, vervă şi vibra cu toată fiinţa la perspectivele pe care le furniza deşănţata propagandă comunistă. Era în elan revoluţionar şi-ncerca să dea dovezi de fidelitate şi ataşament faţă de noul regim comunist, instalat după model şi cu ajutor moscovit. Intr-o altă conferinţă aborda problema satului românesc şi perspectivele prosperităţii lui, ca urmare a măsurilor luate de regimul comunist, iar o altă expunere se intitula Doi albatroşi şi era consacrată scriitorilor Gorki şi Baudelaire. Devenise o prezenţă obişnuită în viaţa culturală a Fălticenilor. Il visa pe Sadoveanu şi râvnea la ocuparea unuia din cele două fotolii, poezia şi dramaturgia, rămase libere în galeria personalităţilor fălticenene, după cele trei ocupate deja: cel de proză ocupat de Sadoveanu, cel de critică ocupat de Eugen Lovinescu şi cel de folcloristică ocupat de A. Gorovei. Labiş era o minte lucidă, cristalină, structurată pe ideile de bază ale filosofiei marxiste. Nu credea în factori spirituali, endo sau extramateriali şi nu punea nici un temei pe vise (p.109). Inţelegea folclorul şi avea o apetenţă specială pentru sesizarea esenţei, a subtilităţilor stilistice şi sencerca în asociaţii, paralelizări şi analogii între lucrările lecturate şi-ntre autorii pe care-i ţinea în graţie receptivă. Aflu din bibliografia autorului că Vasile Gh. Popa a scris chiar o carte, Nicolae Labiş folclorist, (Editura Lidana, Suceava, 2006), apărută tot postum ca şi celălalte lucrări, gaţie devotamentului arătat de strădania fiului său, dr. Vasile V. Popa. Avea vocaţia prieteniei durabile şi consistente. Era deschis, firesc şi spontan (p.122) Intreţinea relaţii calde şi productive cu mulţi cunoscuţi şi colegi, dar cu doi dintre corespondenţii săi – Bogdăneţ Valeriu şi Zaharia Mihai - amândoi din seriile anterioare ale liceului, purta o corespondenţă ritmică şi plină de substanţă, de conţinut, de frisoane postadolescentine. Primul era fiul directorului şi, la fel ca Zaharia Mihai erau exemplari din toate punctele de vedere – conduită, comportament, învăţătură, conştiinciozitate şi disciplină. Si mai notez fugitiv şi în grabă că suceveanul Nicolae Cârlan a adunat în anul 2009 o parte din risipirile epistolare ale poetului într-o carte mustoasă şi-mpănată cu căldura prieteniei, în care regăsim Corespondenţa poetului cu cei doi prieteni, dar şi cu alţi cunoscuţi şi rude apropiate. Intr-unul din capitolele cărţii – Ce ne spun cataloagele – este reconstituită situaţia şcolară a elevului Nicolae Labiş în anii care au urmat ciclului primar. Clasa a V-a este încheiată cu media generală 9,50, clasa a VI-a cu 9,04, clasa a VII-a cu 9,43 şi clasa a VIII-a cu 9,16. Era, cum se vede, un elev de excepţie. Aceeaşi situaţie strălucită se menţine şi în anii de liceu urmaţi la Fălticeni. Clasa a IX-a (1950-

1951) este absolvită cu media 8,16, iar din clasa a X-a (1951-1952) n-a urmat la Liceul Nicu Gane dein Fălticeni decât o jumătate de an pentru că restul va fi continuat, la insistenţele lui Constantin Ciopraga, la Iaşi. Aşa se termină aventura fălticeneană a elevului Nicolae Labiş, aflat la vârsta marilor elanuri, a marilor pasiuni, visuri şi înfrigurări. Cee ce a urmat se cunoaşte. Labiş a fost dirijat spre Şcoala de literatură din Bucureşti înainte de a termina liceul, fiind nevoit, ulterior, să revină la Fălticeni să-şi termine restul claselor de liceu şi să dea examenul de maturitate. A ieşit din Fălticeni pentru a intra în legendă, în mitologie şi-n galeria marilor spirite ridicate din perimetrul Moldovei de Sus. Cartea este mărturisitoare, îmbină documentul cu memorialistica şi se structurează într-o lucrare ce legitimează cercetările de geografie culturală. In biografia unui scriitor sunt destule fapte, evenimente şi întâmplări considerate de marile istorii literare ca nesemnificative, asupra cărora insistă mai puţin sau deloc şi care reclamă cercetătorul local să scotocească, să discearnă şi să facă lumină. Vasile Gh. Popa este unul dintre cei mai prolifici cercetători de geografie literară, cum, cu decenii în urmă, doar G.G.Ursu din Bârlad se mai remarcase. Scrisă, probabil, în anii protetcultismului agresiv, cartea se supune, într-un fel canoanelor vremii, insistă asupra activismului militant arătat de tânărul poet, în speranţa nemărturisită c-ar putea interesa vreo editură socialistă. Speranţă neîmplinită, cum neîmplinite sub formă livrescă au rămas toate sau majoritatea lucrărilor semnate de Vasile Gh. Popa. Nu subiectele tratate erau suspectate de cerberii edituirilor comuniste, ci numele său, ca autor trecut prin spăimosul Gulag comunist şi, ca fost deţinut politic, reteza orice speranţă din partea oficialităţilor comuniste. De asta trebuie preţuit. In locul lui oricine şi-ar fi reprimat elanurile creatoare, s-ar fi cuibărit întro nepăsare improductivă şi s-ar fi dedicat vieţii larvare, s-ar fi pliat pe treptele primare ale piramidei lui Maslow şi s-ar fi mulţumit cu o vieţuire obişnuită confortabilă, neirizată de elanuri creatoare. Spre cinstea lui şi-a reprimat asemenea alternativă şi şi-a văzut de rosturile lui. Ca profesor al lui Nicolae Labiş, memorialistul s-a ţinut singur şi prin voie vegheată într-un rol secund, implicânduse în partitura rememorării din condiţia persoanei a treia. Bănuiesc că-i vorba de o strategie de autor, folosită în ideea de a facilita accesul manuscrisului la o editură. Strategia nu i-a reuşit, dar convingerea că se poate bizui pe dăruirea fiului său a rămas, cum se vede, intactă şi-a dat roadă bună. Şi mai putem bănui că tentaţiile lucrului înalt şi adânc erau prea ademenitoare ca să se mulţumească doar cu bucuriile vieţii, şi mai ştia, sunt sigur că fiul său, Guju, va da un rost livresc strădaniilor sale. Evident, şi-a cunoscut bine fiul.

Antares


20

Antares

Revista Antares, Nr. 175-176-177  

Revistă de cultură ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor Din Romania

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you