Revistă decembrie 2013

www.cbee.ro

nr. 2

2013 RAZE DE LUMINĂ

REVISTA STUDENȚILOR Colegiului Biblic Est European

Echipa redacţională

Minuni mărunte...10 Scisoare din Madagascar...13

Adina Stanciu Anca Lenora Leivi Alina Miron Anca Pop Antonia Albu Denisa Bulzan Gabriel Negru Lavinia Pașca Liviu Sore

Special

Redactor-şef

Misiune

Design & tehnoredactare

Cuprins Coordonate

ID: Peniel Band...4 Sărbătoarea rededicării...7 Călătorie în Namibia...24 Despre coincidențe...31

Amprente

Teorie vs. practică...27 Orice dar desăvârșit vine de sus...26

Regăsiri

Denisa Bulzan Ionathan Pătrașcu Florin Iosif

Fotografii

creationswap.com deviantart.com desktopnexus.com sxc.hu

Mentori în culori...29 De ce media?...14 Depresia...8 La început de an...30

Ionathan Pătraşcu

Manga story

Colaboratori

Poveste de Crăciun...18

Ilustraţii

În deschizătura ferestrei...22 Un nume puțin cunoscut...28

Ada Vultur Iulia Tuns Iulian Costea Eusebiu Vașadi Liviu Simuț Mihaela Moza Mihai Ploeșteanu Petrică Miheț Rabbi David Nagy Simon Budimir Tatiana Hapațuc Valentin Vesa

Media

Profesori coordonatori

Portret

În căutarea locului potrivit...28

Muzica

Versuri, emoții și pantofi de Crăciun...20 Dumnezeu pe versuri de hip-hop...16

Contrasens

Ghid practic...30 De (re)văzut...31

2

Denisa Bulzan

Florin Iosif Lidia Ban Marius Radu

EDITORIAL O rază de lumină

Există multe sentimente puternice pe care le experimentăm treptat în decursul vieții. Câteodată simțim frica atât de puternic încât ne imobilizează furându-ne capacitatea de a acționa. Ne trezim staționând, bătând pasul pe loc, călcând cu grijă să nu speriem umbrele. Ele, umbrele, sunt tot mai multe și mai tenebroase, parcă au mai multe lucruri de ascuns. Urmează suspiciunea în acest lanț care poate avea ca și finalitate alienarea sau, dacă nu, cel puțin instaurarea paranoiei.

Mai puternic decât frica însă, este sentimentul de speranță, de nădejde. Realitățile pot fi aceleași, prezența ta acolo și abordarea lor poate fi diferită. Inundat de speranță sau îmbâcsit de frică te poți raporta la realitate așteptând rezultate.

E drept unii sunt fataliști prin definiție, la ei totul e negru, sumbru și nu se poate, iar pentru alții totul e roz și va fi bine, să nu ne stresăm, dar nu vorbim de abordări care nu au de-a face cu atingerea pământului cu picioarele sau de trăierea cu capul în nori.

Aproape totul te forțează să crezi că nu mai există speranță: îți ridici capul și cineva îți dă peste el, întinzi mâna să faci ceva și celălalt îți rupe degetele, te duci să faci un bine și poliția te amendează pentru cinci kilometri în plus, nu era mai bine să nu faci nimic?

Am auzit o întâmplare, pare a fi fabulă, însă demult o familie de regi a fost forțată să trăiască într-o peșteră fără lumină naturală, fără hrană normală, în condiții demne de începutul civilizației. Erau condamnați de noua împărăție instaurată. Au rezistat, au luptat pentru viață, s-au adaptat la noua locație. Au învățat să mănânce din reziduurile pe care le aducea pârâiașul ce străbătea

locația lor, au învățat să trăiască și să moară într-o lume închisă, fără lumină. Bătrânii au murit, copiii au crescut și au avut copii în peșteri, neînvățați cu râul, ramul, cu sunetul de păsări și cerul înstelat. Au rezistat, au mers mai departe până-ntr-o zi când un alt împărat ajunsese pe tron. Trecuseră ani mulți și doar istoria le confirma că sub pământ, în peșteri locuiește o familie de regi. Au căutat peștera, au deschis-o ca să-i salveze pe captivi.

Oamenii, sau ce-or fi devenit în timpul șederii lor acolo, au încercat să iasă la lumină, pe măsură însă ce se apropiau de gura peșterii lumina le strivea ochii, soarele le rănea pielea, sunetele le spărgeau timpanele, într-un cuvânt normalitatea le era dăunătoare. Se învățaseră, se adaptaseră atât de bine peșterii încât mirosul ierbii și al aerului curat îi otrăvea, soarele îi mistuia.

Cumva suntem forțați să intrăm în peșteră și pare-se că dacă vom ajunge acolo vom și rezista: ,,am trecut noi și prin mai grele” s-ar putea să auzim.

Tristețea este că astăzi mulți trăiesc ca proaspăt recuperați din peșteri întunecate, răniți de normalitate sau ofensați de firesc. Și mai trist este că ei n-au fost niciodată în peșteri, ci au trăit în frică, comportându-se ca niște învinși.

Concluzia e că normalitatea le face rău doar celor ce s-au învățat cu anormalitatea, că frica ucide și că speranța, deși e slabă, nu va muri niciodată. Mai e o rază de lumină, să stăm cu ochii în soare ca nu cumva atunci când se va arăta Soarele, ochii să ne fie striviți de lumină.

Florin Iosif

3

ID: PEniel Band Îi vedem pe scenă la fiecare eveniment ,,Peniel”, ne impresionează, ne conduc în închinare, dar oare cine sunt ei în viața de zi cu zi? Și cum ne văd ei pe noi?

Cu ocazia conferinței naționale din Timișoara am încercat să vedem cine sunt ei, Peniel Band și am discutat cu câțiva membri ai trupei.

4

Cine ești în viața de zi cu zi?

Care e melodia ta preferată și de ce?

Marius: Marius Pop e un tătic, un soț foarte binecuvântat cu o soție foarte frumoasă, cu doi copii, AndreasDominic, care are 3 ani și jumătate și Alisa care are două luni. În rest sunt profesor de muzică, la două licee în Baia Mare, la Liceul Teologic Penticostal și la școala populară. Pe lângă asta prestez muncă de studio.

Dan: O persoană foarte normală. Dacă nu ar știi lumea că mă ocup de muzică sau că sunt producător muzical nu cred că s-ar vedea lucrul ăsta. Încerc să fiu cât mai modest și cât mai normal.

Dinu: Dinu Onea, în viața de zi cu zi este un tătic, un soț și un apicultor.

Adi: Bună întrebare. În viața de zi cu zi sunt tată, soț și, nu în ultimul rând, un închinător, urmaș al lui Hristos, care încearcă să împlinească mandatul de a merge în toată lumea și a face ucenici din toate neamurile botezându-i în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!

Dan: Am mai multe melodii preferate. În general prefer melodiile care se adresează în mod direct lui Dumnezeu, pentru că pentru asta trăiesc. Îmi place orice gen de muzică, mai ales muzica modernă, dar în special îmi place cea care vorbește în mod direct despre Dumnezeu.

Marius: E greu să răspund la întrebarea asta. La conferința asta am cântat ,,Tu ești Rege” de vreo două ori, mi se pare foarte profundă. De ce? Pentru că îl declari pe Dumnezeu ca Rege peste viața ta, peste tot ce înseamnă ființa ta, peste suflet, peste inimă, peste duh.

Adi: Nu pot să spun că am o melodie preferată, toate sunt preferate deoarece sunt izvorâte din timpul de părtășie cu Dumnezeu, momentele de intimitate cu El și toate sunt speciale în felul lor. Probabil piesa ,,Rupe orice lanț și eliberează, numai Tu Isuse poți aduce viață”. Este o piesă pe care Dumnezeu mi-a dat-o în momentul când am ajuns în punctul în care am realizat încă o dată cine este Isus Hristos, cu cine am de-aface în acele momente de intimitate și nu numai.

În ce alte proiecte mai ești implicat?

Dan: Da, după cum se știe sunt producător muzical, am lucrat cu mulți artiști din România, am un studio de înregistrări audio, ne ocupăm de multiplicări de CD-uri.

Deci am pe rol multe producții muzicale în ultimii 13 ani.

Marius: Sunt lider de închinare în biserică, sunt membru în trupa Domini. Și pe lângă mai am proiecte personale și colaborări cu mulți alți artiști pe partea de studio.

Adi: Pe plan local sunt implicat în biserica din care fac parte, biserica ,,Betania”, sunt lider de tineret, sunt lider de închinare, dau tot ce pot pentru generația aceasta. Avem o cafenea creștină ca proiect evanghelistic, un proiect care stă între societate și biserică, un proiect prin care încercăm să îi aducem pe oameni la o relație personală cu Isus Hristos. Este un cadru neutru, un loc în care îi invităm pe tinerii cu care intrăm în contact, un loc deosebit, aș spune eu, unde Dumnezeu a atins multe vieți. Este un proiect pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inimă, mă pasionează, sunt entuziasmat de ceea ce fac și sunt oarecum în așteptare pentru a vedea ceea ce Dumnezeu are de pregătit în perioada care urmează. Slujirea mea este multiplă, dar dincolo de asta, timpul meu este dedicat familiei și copiilor mei cu care Dumnezeu m-a binecuvântat.

Ce te-a impresionat cel mai mult în activitatea Peniel Band?

Dinu: Că suntem împreună de peste 20 de ani, asta mă impresionează și văd în lucrul acesta mâna Domnului.

Este foarte greu să ții împreună niște oameni un an, darămite 20 de ani? Așa ca impact de ultimă oră, faptul că Domnul ne dă har să cântăm și să slujim o generație tânără, care nu are aceleași afinități ca și noi.

Marius: Pentru mine Penielul a însemnat o apropiere de Dumnezeu, la modul cel mai serios. Acum șase ani când a început activitatea Peniel, eu eram într-o perioadă grea cu Dumnezeu, și de atunci pot să spun că m-am apropiat foarte mult de Dumnezeu. Faptul că am slujit aici și faptul că am stat lângă oameni credincioși și maturi spiritual m-a apropiat foarte mult de Dumnezeu.

Pentru mine Penielul are o valoare deosebită în inimă.

Adi: Îmi place să lucrez cu oamenii cu care lucrez.

Peniel Band a luat ființă în 2007, la Arad, până atunci am colaborat cu diferiți artiști creștini, dar am considerat că

ar fi momentul să facem o trupă de sine stătătoare, cu care să călătorim, o trupă în care să începem să dezvoltăm relațiile dintre noi, să ne cunoaștem mai bine și din 2007 am început procesul acesta. Ce pot să spun? Învăt de la prietenii mei, de la frații mei din Peniel Band, sunt oameni deosebiți, oameni care au o relație personală cu Dumnezeu, oameni care s-au pus deoparte pentru Dumnezeu, la dispoziția Lui și este o onoare pentru mine să pot petrece timp împreună cu ei și noi împreună cu Dumnezeu.

Dan: Faptul că oamenii au renunțat la anumite idei și planuri personale pentru a ne pune împreună și a face ceva pentru Dumnezeu și pentru generația tânără. Am renunțat la visuri, practic, la multe planuri, ca să punem echipa asta împreună.

Ce schimbări ai observat în felul în care se închină tinerii?

Adi: Cred că generațiile în general au căutat ceva. Pe parcursul timpului am putut să văd același interes și chiar o creștere a interesului în ceea ce privește închinarea, dacă vorbim de evenimentele Peniel și departamentul de închinare. Am observat o dorința a tinerilor de a-l cunoaște pe Hristos, de a-L căuta, de a-L experimenta pe El în ceea ce numim închinare corporativă sau timp de laudă la adresa lui Dumnezeu. Chiar în seara asta am simțit o revărsare puternică și cei care au vrut să facă un pas mai departe în a-L experimenta pe Dumnezeu prin puterea laudei și a închinării au putut să o facă. Eu cred că Dumnezeu se coboară în mijlocul laudelor lui Israel, în mijlocul laudelor Sale, eu cred că generația aceasta este gata să îl laude de Dumnezeu, bineînteles sunt loviturile, este influența din partea societății, a massmediei și tot ceea ce implică asta îi bulversează pe acești tineri și de multe ori sunt defocalizați. Dar cred că în interiorul lor dorința este sinceră și am putut să văd o creștere a acestei dorințe de a-L lăuda de Dumnezeu, de a-L experimenta pe El în timpul de laudă și închinare.

Cred că asistăm la o restaurare a cortului lui David din punct de vedere al închinării, un loc în care nu mai există perdele, un loc în care închinarea și percepțiaa vis-a-vis de ceea ce Dumnezeu este, manifestarea în prezența lui Dumnezeu este fără nicio perdea, fără nicio cortină. O deschidere față de prezența Domnului exact așa cum era în cortul davidic, unde nu mai era absolut nimic decât prezența Domnului reprezentată prin acel

5

chivot, dar astăzi reprezentată prin Duhul Domnului căruia ne închinăm și prin care suntem binecuvântați.

Marius: Întotdeauna e greu să-i iei de la început, adică, cu primul program spargi gheața, apoi al doilea program…

Dar, dacă se lasă conduși de Dumnezeu în închinare e bine.

Noi suntem ,,aducători în prezența Domnului” și dacă reușim să facem asta e meritul lui Dumnezeu, dacă nu...

Dan: Asta e o întrebare grea, pentru că în mod normal te-ai aștepta... Noi semănăm foarte mult în domeniul acesta al închinării și te-ai aștepta, după ani de zile, să vezi tinerii că sunt educați, că au învățat ce înseamnă laudă și închinarea, că știu cum să se raporteze la Dumnezeu prin închinare și știu cum să se manifeste în închinare.

Totuși, surpriza mea este că așteptările noastre nu sunt împlinite, sau văd totuși tineri care, nu știu, se manifestă străin în prezența lui Dumnezeu, le e frică, parcă, să ridice o mână sus, deși nu e nimic greșit să ridice o mână, exprimă o dependență față de Dumnezeu. Încurajez tinerii să citească mai mult din Cuvântul lui Dumnezeu ce înseamnă manifestarea aceasta, sunt o grămadă de exemple biblice, de versete care exprimă moduri de manifestare în adorarea lui Dumnezeu, în lăudarea lui Dumnezeu: bătutul din palme, îngenuncherea, ridicarea mâinilor, a ridica mâini curate spre Dumnezeu, Psalmul 24, de exemplu. Sunt multe exemple. Îi încurajez să meargă pe un model biblic, nu pe un model tradiționalist sau un model pe care mintea sau rațiunea ni-l spune, ci ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Dinu: Din păcate schimbările nu sunt progresive, asta constat eu cu durere, și, mai ales generația aceasta tânără de acuma este destul de apatică în a-L lăuda pe Dumnezeu.

Totuși am speranța și credința că Duhul Sfânt va lucra în viața lor, ca să le schimbe viața, să fie mai dinamici.

Sunt și schimbări bune, peste tot în țară sunt multe echipe de închinare, mulți tineri dornici de a-L lăuda pe Domnul, sunt mulți tineri dornici de afirmare. Sunt schimbări pozitive, dar sunt și schimbări negative, mă rog Domnului ca tinerii din această generație să-L cunoască pe Dumnezeu și să-L laude cu mai multă dinamică, cu mai mult patos, cu mai multă dăruire, cu mai multă reverență.

Ce așteptări ai avut de la această conferință Peniel?

Dinu: Așteptările mele au fost împlinite, am venit, am lăudat pe Domnul cu multă bucurie, prezența Lui a fost vizibilă aici. M-aș fi bucurat, iarăși spun, să se implice mai mult tinerii, dar noi avem răbdare cu ei și suntem credincioși de peste 20 de ani în lucrarea aceasta de lăudă a lui Dumnezeu. Mă aștept ca, în anii care vin, cortul lui David să fie mai tare ridicat din dărâmăturile lui și lucrarea de laudă, spre slava Împăratului, să se extindă cu mai mare putere și prin Peniel.

Dan: Ca Dumnezeu să se manifeste, asta este așteptarea pe care o avem întotdeauna, ca prezența Lui să se manifeste. Nu pot să spun că am avut o așteptare specială de la tineri, sau de la participanți, dar mă aștept ca slujirea pe care o facem, ca modul în care Dumnezeu lucrează în viețile oamenilor să se vadă în timp, să aibă un feedback, un rezultat în viețile tinerilor. Să văd vieți schimbate, să văd vieți atinse, nu de o muzică, nu de o organizație, ci de prezența și de Duhul Sfânt a lui Dumnezeu.

Marius: Să vină prezența Domnului. Oamenii să fie hrăniți, restaurați, vindecați, să-și lege relația cu Dumnezeu, să se predea în brațul Lui. Să se întâlnească cu Dumnezeu, nu? De fapt acesta e Penielul, să vadă fața lui Dumnezeu.

Adi: Așteptările mele cred că s-au împlinit în mare măsură. Am vrut să experimentăm puterea lui Dumnezeu. Mesajele și puterea cu care au fost transmise, cel puțin pentru mine au însemnat foarte mult și cred că la fel pentru tinerii aceștia. Deci din punct de vedere al întâlnirii lui Dumnezeu așteptările mele au fost împlinite. Mai ales în seara asta tot ce s-a întâmplat în sală a fost extraordinar, de așa ceva avem nevoie, de așa ceva are nevoie România și bisericile noastre. Din punct de vedere al unității cred că s-a realizat ceva, bisericile din Timișoara au venit împreună, cele care au vrut și cred că Dumnezeu binecuvântează unitatea. Am putut să vedem bisericile unidu-se pentru a face ceva pentru orașul lor și pentru generația aceasta și cea care vine, pentru România. Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze bisericile de aici, România întreagă și pe voi, care citiți.

Denisa Bulzan

6

Sărbătoarea

rededicării

Probabil că fiecare dintre noi și-a dorit cel puțin o dată să asiste la o sărbătoare evreiască. În zilele acestea când avem parte de multe beculețe și prea mult sclipici, încercăm să redescoperim semnificația Luminii. Pornim sfios într-o călătorie înspre originile și semnificațiile sărbătorii Hanuka sau Chanukah, îndrumați de un evreu mesianic.

Chanukah În Yochanan (Ioan) 10;22,23. citim: “În Y’rushalayim (Ierusalim) avea loc atunci Sărbătoarea Chanukah (Dedicării (Templului)). Era iarnă. Yeshua (Isus) se plimba prin Beyt Ha’Mikdash (Templu), în porticul lui Shlomoh (Solomon).”

După cum vedem în textul Noului Legământ, Yeshua a ţinut şi a participat la această sărbătoare evreiască, care nu era poruncită de către Adonay, ca şi celelalte din Torah (Lege). Într-un anume sens, era şi este o sărbătoare opţională a poporului evreu. Aşa că, Yeshua, care era şi El evreu, ţinea această sărbătoare, care este mai mult legată de identitatea evreiască.

Evenimentele care stau la baza acestei sărbători sunt legate de eliberarea de sub ocupaţia greco-siriană din 165 I.M. În anul 171 I.M. Antiokos s-a urcat pe tronul seleukid din Siria şi s-a autointitulat Antiokos Teos Epifanes (Antiokos dumnezeul întrupat), însă potrivnicii lui l-au numit epimanes, care înseamnă “cel ce urlă de nebunie”.

După acest eveniment a început o elenizare puternică a popoarelor din regiune, care a constat în impunerea culturii, mentalităţii, religiei, filozofiei greceşti asupra tuturor popoarelor subjugate. În Israel, poporul s-a împărţit în cei elenizaţi sau asimilaţi care erau mai mult din aristocraţie şi evreii ortodocşi care rămâneau fideli culturii şi credinţei evreieşti. Aşa se face că, după mituirea cu aurul furat din Templu, Antiokos îl face Mare Preot Menelaos, care nu avea acest drept şi care era un elenist înverşunat. Antiokos a atacat Egiptul în 168 I.M. dar a fost oprit de romani. Când s-a întors în Y’rushalayim (Ierusalim) a găsit o revoltă şi s-a răspândit zvonul că el murise. Ca răzbunare, Antiokos a poruncit distrugerea Templului şi pe altar a pus o statuie cu faţa

lui. Pe 25 decembrie a tăiat un porc şi l-a pus ca jertfă pe altarul sfânt de la Templu, iar după ce a fiert carnea a luat sulurile sfinte ale Scripturii şi a turnat zeama rezultată peste ele şi peste obiectele sfinte. Astfel a întinat tot ce era mai sfânt de la Adonay pe Pământ. A interzis practicarea credinţei evreieşti, iudaismul, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. A început un val cumplit de atrocităţi printre care fiii unei evreice Chanah au fost fierţi de vii pentru că au refuzat să mănânce porc și multe altele.

Până în momentul când Yehudah, fiul unui preot, a început o mişcare de rezistenţă dură împotriva asupritorilor. L-au numit makkabi, adică ,,ciocanul”, şi i-a învins pe sirieni. În anul 165 I.M. pe data de 25 a lunii evreieşti Kislev, a fost rezidit altarul de la Templu. Doar că vasele cu ulei sfânt au fost şi ele distruse şi a rămas ulei pentru menorah (sfeşnicul cu șapte braţe) din Locul Sfânt doar pentru o zi. Torah spune că trebuie să se aştepte șapte zile ca noul amestec de ulei să fie sfânt înainte de utilizare. Minunea de Chanukah este că uleiul care era suficient pentru o singură zi, a ars în menorah încă șapte zile, deci opt zile în total. Şi prin aceasta Adonay a confirmat că El va da victorie credincioşilor Lui şi poporului Său, dacă nu se vor asimila şi vor rămâne credincioşi în voia Lui. În zilele noastre se face o menorah (sfeşnic) cu nouă braţe care se numeşte Chanukiah, special pentru sărbătoarea de Chanukah, care ţine opt zile. În fiecare seară se aprinde o lumânare în plus cu ajutorul celei de-a noua lumânare, în cinstea victoriei asupra asimilării şi a victoriei luminii şi credinţei asupra întunericului şi păgânismului.

De Chanukah se fac gogoşi şi mâncăruri cu mult ulei, ca să amintească de uleiul sfânt care s-a “înmulţit” de la Beyt Ha’Mikdash (Templu).

Rabbi David Nagy

7

Depresia Depresia este un fenomen care a fost recunoscut ca o problemă încă de acum trei mii de ani. Pe de altă parte acest fenomen este foarte răspândit şi afectează persoane din toate categoriile de vârstă şi statut social, face tot mai multe victime între adolescenţi şi adulţi tineri. Cu anumite ocazii, aproape toţi experimentăm depresia în anumite grade. În formele ei uşoare se poate manifesta ca perioade pasagere de tristeţe în special ca urmare a unei dezamăgiri. În formele severe poate copleşi victima cu sentimente de disperare, frică, anxietate, epuizare, apatie imobilizatoare, sentiment de neajutorare, lipsa apetitului, insomnii, incapacitate de concentrare, imagine de sine scăzută şi ideaţie suicidară. Dacă acest gen de simptomatologie persistă mai mult de două săptămâni, se recomandă abordarea unui specialist.

Literatura de specialitate vorbeşte de două tipuri de depresie: reactivă şi endogenă. Depresia reactivă vine ca o reacţie la traume sau pierderi reale sau imaginare.

De obicei acest gen de deprimare aduce cu sine anxietate acută (un sentiment de frică puternic - frică fără un obiect anume) este de scurtă durată şi se corectează de multe ori de la sine. Depresia endogenă, este foarte probabil să apară în mod spontan, din interior (cum îi spune și numele) implică disperare profundă, persistă pentru o perioadă lungă şi este foarte rezistentă la tratament.

Cauzele care generează depresia sunt dintre cele mai

8

diverse, în primul rând vorbim de cauze biologice cum ar fi: predispoziţia ereditară, lipsa somnului, lipsa exerciţiilor fizice, efecte secundare ale medicamentelor, drogurilor sau alcoolului, bolile fizice, dieta impropie, naşterea (depresia postpartum), ciclul menstrual, tumori ale creierului sau dereglări glandulare. Se prea poate ca depresia lui Ilie descrisă pe paginile Scripturii să fie consecinţa descărcării de adrenalină dată de confruntarea cu profeţii lui Baal. Legat de factorii fizici, avem o generaţie care este tot mai dependentă de computer şi televizor, ceea ce constituie un impediment pentru mişcarea fizică. Computerul poate să dea dependenţe. Datorită internetului tot mai mulţi oameni îşi hrănesc adicţiile (dependenţe, compulsiile, fixaţiile) sexuale relaţionale răsfoind site după site ceea ce presupune multe ore şi nopţi petrecute online, o suprasolicitare a organismului.

Computerul şi adicţiile sexuale merg mână în mână cu alt gen de adicţii. Dependeţa de computer a ajuns o mare problemă în zilele noastre. Ştim că cineva are o problemă în acest domeniu dacă: - Nu poate să controleze timpul petrecut în faţa computerului; - Suferă anumite consecinţe date de timpul petrecut; - Are un sentiment profund al importanţei computerului în viaţa lui; - Foloseşte computerul ca pe o modalitate de refugiu

atunci când este deprimat sau supărat.

Este un cerc vicios. Multe ore în faţa computerului duc la adicţii şi deprimare, iar pentru a scăpa de deprimare se recurge tot la computer, asemenea unui alcoolic care dorind să scape de mahmureala produsă de alcool recurge tot la alcool ca remediu, rezultă altă mahmureală şi mai mult alcool.

Pe de altă parte vorbim despre cauze psihologice. Aici avem în vedere mediul familial din care provine persoana depresivă. Sunt evideţe cum că traumele produse în copilărie stau la baza manifestărilor depresive şi anxioase din anii maturităţii. Evenimente cum ar fi stresul şi pierderile semnificative (moartea cuiva, divorţul) constituie o cauză semnificativă, dar şi interpretarea dată de persoană acestor evenimente. Cu cât sunt privite în mod mai dramatic cu atât creşte probabilitatea apariţiei deprimării, în acest caz vorbim de cauze cognitive (care ţin de modul de gândire). Persoanele depresive manifestă gândire negativă în trei domenii. Viaţa este văzută ca o serie de experienţe negative, sarcini imposibil de dus la îndeplinire, obstacole, trebuinţe excesive într-o lume fără sens. Şi nu este de mirare având în vedere construcţia socială contemporană privind realitatea. Cerinţele sociale sunt tot mai mari. Cerinţele privind performanţele sociale pentru cel de 60 de ani şi cel de cinci ani sunt aceleaşi ca pentru cel de 30 de ani. Dacă nu performezi te aşteptă „focul” respingerii sociale şi drept urmare pregătirea începe foarte devreme, din fragedă copilărie. Copilăria şi adolescenţa sunt sacrificate pe altarul performanţelor. „Evanghelia de la Hollywood” a introdus ideea că este ferice de cei care sunt de succes, au un CV impecabil şi posedă cât mai multe lucruri. Și pentru a fi acceptat social TREBUIE să urmezi aceste cerinţe. În al doilea rând depresivii au o imagine foarte deficitară despre ei. Teologul catolic Henry Nouven remarcă existenţa a trei moduri greşite de a declina identitatea: 1. Sunt ceea ce fac; 2. Sunt ceea ce am (într-o societate materialistă predomină acest gen de declinare a identităţii.

Este greşeala pe care a făcut-o și fiul risipitor. „Tată dămi” a afirmat el, gândind că fericirea se conjugă cu verbul a avea); 3. Sunt ceea ce spun alţii despre mine, adică la mila publică. Repudiatul David îşi găseşte identitatea în Dumnezeu, în Psalmul 139 afirmă: „Te laud că sunt o făptură atât de minunată”. Dacă cineva se vede pe sine prin cele trei modalităţi greşite atunci sigur va apărea un sentiment de inadecvare, inferioritate, sentimentul că e deficitar. Toate acestea duc la autoblamare şi autocompătimire - un mediu foarte propice pentru deprimare.

În al treilea rând viitorul este văzut catastrofal. Viziunea asupra vieţii poate atrage evenimente comforme ei, cum spune Iov: „De ce mă tem aceea mi se întâmplă”. Cu toţii avem o hartă mentală, un fel de GPS după care ne orientăm în realitatea socială, dacă acest GPS este neadus la zi, atunci dăm rateuri care duc la frustrări, deprimări şi la întărirea convingerii că Dumnezeu şi viaţa ne sunt potrivnice. Tot la categoria cauze psihologice este şi mânia interiorizată, în special persoanele introvertite au tendinţa de a „înghiţi mânia”. Totdeauna mânia nexprimată duce în cele din urmă la depresie. Nu întâmplător Pavel îndemnă pe cei din Efes: ,,Să nu apună soarele peste mânia voastră”. Este o greşeală să se creadă că timpul va rezolva toate problemele pe care cineva le-a îngurgitat. Timpul doar le acoperă, iar ele vor ieşi la suprafaţă sub formă de simptome. Aproximativ 80% din bolile organice îşi au rădăcina în psihic, în probleme refulate în inconştient sau reprimate in mod conştient.

Emoţiile sunt indicii că trebuie luată atitudine pentru a soluţiona o problemă de relaţie cu sine sau cu cei din jur. În al patrulea rând păcatul şi vinovăţia duc la depresie.

Un exemplu elocvent în acest sens este cazul lui David, descris foarte bine în Psalmul 32. În urma păcatului cu Batsheba, David are tendiţa de a ascunde, de a nu mărturisi. Rezultatul la care ajunge în urma acoperirii vinovăţiei este foarte bine surprins în psalmul menţionat: „Câtă vreme am tăcut mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate”.

Pentru a trata depresia trebuiesc avute în vedere cauzele.

Astfel, se verifică dacă nu cumva sunt cauze biologice şi atunci există o probabilitate mai mare să avem o soluţie medicamentoasă. Dacă cauzele sunt cele psihologice atunci avem nevoie de restructurarea modului de gândire, a viziunii asupra vieţii şi nu mai este nevoie să spun că pentru o cauză spirituală soluţia este pocăinţa şi împăcarea cu Dumnezeu.

Toţi suntem predispuşi la forme de depresie şi pentru a le preveni este necesar să învăţăm umblarea cu Dumnezeu şi încrederea în El. Aceasta presupune conştientizarea faptului că El este cu noi indiferent de circumstanţe şi că în cele din urmă toate lucrurile (fie ele şi neplăcute) lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Domnul.

O administrare corectă a mâniei, cultivarea unor relaţii semnificative şi flexibilitatea în gândire sunt de mare folos în prevenţie. În același timp nu este de neglijat alimentaţia corectă şi menţinerea organismului într-o formă bună, prin mişcare.

Petrică Mihenț

9

Minuni

mărunte...

Obișnuiți cu ceea ce avem uităm de multe ori să vedem lucrurile ,,mărunte” pe care Dumnezeu le face pentru noi zi de zi. Dar oare cum îl percepi pe Dumnezeu atunci când pâinea cea de toate zilele e o minune, sau când ai nevoie de o intervenție divină ca să reușești să înscrii un copil la școală? La întrebarea aceasta ne-a răspuns printre rânduri familia Nam, misionari în statul Bihar din India. Maria este absolventă a primei promoții CBEE.

10

Ai spus că pe câmpul de misiune experimentezi minuni cu Dumnezeu. Poți să ne dai un exemplu?

Maria: Nu pentru că suntem noi mai vrednici decât alții, dar pentru că Dumnezeu ne-a plasat într-un context atât de complex și de provocator, ele sunt poate zi de zi. Cred că în ultimii cinci ani de când nu am mai fost acasă, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună am așteptat ca și Ilie să vină corbii. Purtarea asta de grijă a lui Dumnezeu este cea mai mare minune pentru noi. Și asta nu doar pentru mine și familia mea, e vorba de toți oamenii care sunt sub acoperământul nostru, sub acoperișul nostru. Copiii de la orfelinat, 35 de copii, vreo zece slujitori din echipa noastră care depind ei și familiile lor de plățile noastre, pe lângă multe alte programe care au fost în afara misiunii noastre, a implicării noastre directe, ci în colaborare cu alte misiuni, cu alți lucrători, în mod regulat, uneori lună de lună Dumnezeu ne-a binecuvântat. Și asta a fost doar acel act de credință de a ne îndrepta privirile spre El. Asta e o minune repetată, o pot numi chiar cea mai mare minune. A trăi prin credință, și Dumnezeu, în providența Lui, a se îngriji de atâția oameni zi de zi pe o perioadă de cinci ani de zile, în care, v-am zis, nu am avut niciun venit regulat, au fost doar acei corbi pe care Dumnezeu i-a trimis în mod fizic, fie că au fost albi sau negri, acele binecuvântări trimise de Dumnezeu la momentul potrivit. Bineînțeles că avem multe răspunsuri la rugăciuni, săptămână de săptămână avem altă listă, în fiecare miercuri când avem cu echipa zi de post și rugăciune avem și motive noi de rugăciune. Și de la săptămână la săptămână, exact când ne întâlnim deja avem răspunsurile.

Cum v-ați cunoscut?

Este o altă mare minune, pe lângă mântuire, pe care Domnul a îngăduit-o în viața mea. Eram în India, în Bihar, când am avut un moment de prăbușire înaintea Domnului și când familia mea încerca să mă retragă de pe câmpul de misiune, să nu mai îmi dea voie să merg pentru a mă căsători, pentru a mă așeza la casa mea. Domnul știa focul din inima mea și nu că nu îmi doream să mă căsătoresc, dar nu-mi doream niciodată să mă căsătoresc ca să părăsesc câmpul de misiune.

Era o contradicție foarte mare cu care nu mă împăcam și am zis Domnului, atât: ,,Doamne, dacă vrei să mă binecuvântezi, binecuvântează-mă acum”. Și atât a fost de scurtă, dar cu credință. La două săptămâni de la această rugăciune a venit o misionară la noi la biserica. Și în timp ce vorbeam cu ea m-a întrebat dacă sunt

căsătorită și mi-a spus: ,,Duhul lui Dumnezeu îmi spune să îți spun că soțul tău este din Corea de Sud”. A fost un mesaj din partea Domnului, deși îl știam pe Jonathan ca și coleg, ca lucrător. Nu era cu mine în echipă, eram la o distanță de cinci ore în statul Bihar, nu aveam o limbă comună pe atunci, el încă învăța hindi, nu știa engleză.

A urmat ca Domnul să lucreze în inima lui, să mă aducă pe mine în orizontul lui și Dumnezeu să îi vorbească în mod direct. Și a făcut-o într-un tren care a fost oprit șase ore în timp ce el călătorea către Patna. Atunci Domnul i-a vorbit despre mine, eu primisem mesajul dinainte și a rămas să ne aducă împreună și să înțelegem că Dumnezeu a hotărât și noi trebuie să ne supunem. Nu a fost vorba de plăcut și de... a fost hotărârea lui Dumnezeu și alegerea Lui, pentru care îi sunt foarte mulțumitoare.

Cum decurge o zi normală în familia Nam? Maria: O zi normală este o zi aglomerată. E o zi plină de activități care sunt programate și de lucruri de făcut care apar peste rutina noastră zilnică. Spre exemplu la ora cinci și jumătate dimineața sună alarma. La ora șase trebuie să îmi pregătesc fiul să meargă la școală. În India fiind foarte cald, școlile de multe ori au două schimburi, și pentru a nu trimite copiii în arșița zilei și a nu se îmbolnăvi, primul schimb începe foarte devreme. Deci noi nu am pomenit în India să trimitem copiii la ora opt la școală, ci la ora șase și jumătate fiul meu trebuie să fie în clasă, cu pachețel și pregătit. Și poate stai blocat în trafic până să ajungi pentru că în India, pe străduțele acelea înguste, autobuzele și toți se mișcă în același timp, cu același orar, și există o suprapunere și o aglomerație de neimaginat. După ce îmi duc fiul la școală mă întorc acasă, se trezesc fetițele, trebuie să le dau lapte, trebuie să pregătesc micul dejun, imediat facem duș, fiica mea a doua care trebuie dusă la școală, ea urmează să fie pregătită. În timp ce vin acasă fac piața pe drum, poate trebuie să cumpăr ceva pentru ceilalți copii de acasă, din orfelinat și piața mea personală. Mă întorc acasă, iau și eu micul dejun, poate că am un moment de liniște, de rugăciune, apoi urmează să mă ocup jos la biroul de misiune. O mulțime de oameni care lucrează cu noi, de dat responsabilități, de coordonat orarul zilei. Vine cineva care ne vizitează cu care trebuie să vorbim. Am multe lucruri administrative de rezolvat afară care îmi iau o grămadă de timp, pentru că nimic nu se mișcă la timp sau repede acolo. Avem seara închinare cu copiii, orar de gătit, e un program foarte, foarte aglomerat. Rare sunt zilele mai relaxate, când sunt sărbători hinduse și suntem închiși în casă, atunci traficul e blocat și nu avem voie să ieșim afară, alea sunt zile de har pentru noi.

11

Cum ai putea descrie într-o frază experiența ta ca studentă la Colegiul Biblic Est European?

Maria: Wow, mă despart de asta aproape 15 ani și înainte de aceștia încă patru ani petrecuți aici. Vă pot descrie în câteva cuvinte ca un colț de paradis, ca un colț în care, din cadrul familiei mele și a bisericii mele locale de unde vin, din Târgul Jiu, m-a adus aproape de Poarta Cerului, m-a adus aproape de Cer. Este ceva foarte frumos și divin, este școala pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru mine înainte de a păși în India. Și pentru că vine de la Dumnezeu cred că e locul cel mai perfect care mi-a adus experiențe cu care încă mă hrănesc și încă îmi clătesc retina vizuală și memoria privind în urmă la toată părtășia, la toate binecuvântările de care m-am bucurat aici, toate experiențele bune și rele care mi-au deschis apetitul pentru misiune și m-au provocat să visez.

Ce te face să mergi mai departe?

Maria: Nimic altceva decât ceea ce m-a pornit la drum și asta este chemarea de care Domnul mi-a făcut parte. Nu aș putea să trăiesc o zi sau să ies din această traiectorie a lui Dumnezeu pe care El a trasat-o dinainte. Și normal că oriunde mă găsesc astăzi sau peste alți încă 10 ani este datorită faptului că a fost un început, un punct în care Dumnezeu m-a chemat și m-a trimis.

Asta e ceea ce mă ține pe mine în momentul de față în slujire în India, ceea ce mă ține în familie, în relația mea cu soțul meu. Este chemarea lui Dumnezeu cea care mă ține pe mine în lucrare, în proiectele pe care le avem în desfășurare, și, peste toate, este bucuria că familia noastră aparține acolo. Familia noastră a fost născută în India și originează în India. Deci nu ne găsim altă identitate. Și mai avem și acei copii indieni care ne aduc multă bucurie și cred că nu ne-am putea bucura și nu am avea alte satisfacții dacă am fi separați de ei.

Ne poți da un exemplu de miracol care s-a întâmplat pe parcursul lucrării tale de misiune?

Jonathan: S-a întâmplat în 2004. Localitatea Tarbanga unde eu locuiam atunci este o zonă inundabilă. Pentru două luni de zile tot orașul a fost acoperit de apă și toți oamenii de acolo locuiau pe acoperiș. Prin apă am trecut până într-un sat unde noi aveam o lucrare, era o școală pentru copii și trebuia să ajungem să vedem care e situația și ce au ei nevoie acolo. Și cea mai mare problemă pe care am sesizat-o era lipsa de apă potabilă pentru că nivelul apei era peste pompele de apă manuale. Apa devenise o

12

sursă de infecție și grija noastră a fost ca oamenii să nu se îmbolnăvească. Gândiți-vă că apa potabilă, canalizările din localitate, trupurile moarte ale animalelor care nu supraviețuiseră inundațiilor, toate erau una. Era un focar de infecție și mai presus de asta era nevoia oamenilor de a bea apă. Atunci Domnul mi-a pus pe inimă că trebuie să ajutăm, un lucru care părea imposibil, dar când m-am rugat Dumnezeu mi-a pus pe inimă să mă rog pentru apa din pompă și să dau la manivelă ca să scot apă și să beau, eu să fiu primul care bea apă de acolo. A fost prima minune pe care am experimentat-o pentru că, deși apa a mai rămas timp de două luni peste acea zonă, niciunul dintre oamenii din sat s-a îmbolnăvit. Când m-au văzut pe mine că beau, unul câte unul a început să vină să își ia apă de acolo, și folosind apa niciunul nu s-a îmbolnăvit. A fost prima mea experiență cu Dumnezeu, care nu m-a implicat numai pe mine, ci am văzut mâna lui Dumnezeu la nivel de societate.

Ne-ai spus azi printre altele că în misiune Dumnezeu te schimbă. Cum crezi că te-a schimbat pe tine?

Jonathan: În misiunea mea și prin toate experiențele mele cu Dumnezeu, El mereu mi-a spus un singur lucru: ,,tu ești fiul meu!”. Datorită acestei declarații de dragoste și a valorii pe care Dumnezeu mi-o dă, și nu bazată pe ceea ce sunt eu, mă simt întărit mereu să îl cunosc îndeaproape ca Tată. Pentru noi care slujim în Bihar, numai a trăi acolo, a supraviețui nu e un lucru simplu, e în sine o minune. Dumnezeu nu mă acceptă datorită faptului că eu slujesc acolo, ci pentru faptul că văd împlinit cuvântul lui Dumnezeu și promisiunea lui împlinită în viața mea, asta mă apropie de Dumnezeu.

Ce sfat aveți pentru un tânăr care vrea să meargă în misiune?

Maria: Încurajez pe oricine vrea să meargă pe câmpul de misiune să se asigure de convingerea chemării. Nu îi trebuie nimic altceva. Dacă ți-ai înțeles chemarea atunci ești gata să pleci. Și în aceeași măsură vreau să spun că e nevoie de credință și de curaj. Și la drum!

Jonathan: Să nu te duci până când nu ai slujit în biserica locală, în biserica ta. Pe câmpul de misiune nu te duci instant și direct ca să performezi semne și minuni, este o slujire normală și dacă nu ești angajat anterior în această slujire în cadrul bisericii de unde ești tu chemat, cred că ar trebui întâi să dobândești această experiență, expunere, slujire locală și apoi îți pot spune drum bun.

Denisa Bulzan

Scrisoare din Madagascar Ada Vultur este absolventă a Colegiului Biblic Est European, secția Teologie-Educație creștină, promoția 2012. În ianuarie va merge în Madagascar să-L slujească pe Dumnezeu prin organizația Wycliffe.

Dragii mei, Abia aștept să gustați, împreună cu mine, din viața de pe insula cu pământ roșu! Mă încântă faptul că urmează să învăț o limbă nouă. Abia aștept să cunosc oameni noi și să îmi fac prieteni. Abia aștept să văd răsăritul de soare și stelele de acolo. Zâmbesc când mă gândesc la Împărăția lui Dumnezeu lărgindu-se și cucerind inimile malgașilor. În următorii doi ani, „acasă” va fi un loc departe de Clujul meu drag, în Madagascar (unde nu sunt pinguini!).

Insula este de două ori mai mare decât România și are aproximativ 20 de milioane de locuitori. Aceștia fac parte din 19 triburi, fiecare dintre ele vorbind o limbă diferită. Se presupune că toți cunosc limba malgașă oficială. Nivelul de alfabetizare este scăzut. Doar 40% știu să scrie și să citească. Biblia este tradusă doar în limba malgașă, dar există proiecte de traducere începute și în alte câteva limbi. Oamenii sunt zâmbitori și veseli, deși trăiesc în sărăcie. Mai puțin de jumătate sunt creștini, iar ceilalți sunt credincioși religiilor tradiționale.

Mulți oameni mă întreabă cum este vremea în

Madagascar și ce o să mănânc acolo, așa că o să vă spun și vouă. Ei nu au patru anotimpuri ca și noi, ci doar două: secetos și ploios. Sezonul ploios a început prin septembrie-octombrie; plouă mult, torențial, în special din ianuarie până în martie, iar temperaturile ajung până la 35-40ºC. Sezonul secetos nu este la fel de cald ca și cel ploios, iar diferența de temperatură dintre zi și noapte este mare și poate scădea până la 0ºC. Mâncarea de bază este orezul. Există multe legume și fructe, vite și păsări. De fapt, 80% dintre plantele și animalele de pe insulă nu există altundeva pe pământ.

Mă bucur mult pentru că Dumnezeu este Cel care Îi mântuiește pe oamenii din Madagascar și o va face chiar și prin proiectele în care voi fi implicată eu. Știu că lucrarea e pe mâini bune, fiindcă El este înțelept și plin de bunătate. Planul Lui de mântuire a malgașilor include o mulțime de oameni, printre care, împreună cu mulți dintre voi, sunt și eu. Sper ca ceea ce Domnul Isus face și va mai face acolo să vă umple de bucurie și, în același timp, să vă inspire să visați, să aveți curaj și să luptați să lărgiți Împărăția Tatălui nostru, în timp ce Cristos ia chip în voi.

Cu drag, Ada P.S.: Abia aștept să gust, împreună cu voi, din bucuria experienței voastre cu Cel Atotputernic.

13

De ce De ce media? Adevărul e că nici eu nu știu exact de ce am ales media. Nu pot răspunde la întrebarea aceasta, dar o să încerc să vă spun despre cele două mari pasiuni ale mele. Deci de ce fotografie și design grafic? Îmi place să fiu pe afară în haosul vieții normale, să văd oamenii, să-i ascult, să văd lucrurile care mi le arată. Până nu de mult, nu m-am gândit niciodată la fotografie ca la o artă. În 2010, când am terminat liceul, nu știam exact ce urma să fac, ce să studiez. Nu era ceva foarte neobișnuit pentru mine, nu sunt deloc un om al planurilor, sunt chiar foarte spontan. Voiam muzică pentru că îmi plac sunetele, mereu mi-au plăcut. Îmi place mult muzica, ce transmite, ce emoții trezește, însă mai e și cititul. Într-un final, la fel de spontan, am hotărât să dau la psiho, dar ai mei nu au fost de acord.

Perioada admiterilor era aproape gata și eu eram tot indecis, până când cineva mi-a povestit de Colegiul Biblic, mi-a povestit că pot studia și media. Așa am ajuns la admitere, iar în toamnă student.

Prima săptămână a fost interesantă, aveam ,,presă scrisă” și până vineri trebuia să predăm un proiect și să dăm un examen, am ,,intrat în pită” cu alte cuvinte.

Toate impresiile mele de la început s-au schimbat total la cursul de DTP(design, tehnoredactare și print). Acolo am făcut cunoștință cu magia, adică Adobe Photoshop.

Niciodată n-am fost bun la matematici, am fost chiar jalnic și nici acum nu pot spune că înțeleg exact cum fac ceea ce fac matematic, însă parcă am geometria în sânge, ca un simț.

Designul e ceva foarte frumos, îl găsim, conștient sau nu, peste tot unde privim. E un fel de fundație a culturii și a secolului în care trăim. Oamenii asociază designul cu fonții de la computer, eu cred că design înseamnă detaliu, ceva ce îți dă posibilitatea să te joci cu detaliile.

Pentru mine designul este un loc în care pot să-mi dezvolt creativitatea și asta într-un mod distractiv. E un gust pe

14

care-l simt mereu, o foame care nu e nicicând satisfăcută.

E ca și când ai merge la culcare după ce faci ceva știind că puteai să faci mai bine lucrul respectiv. Pe mine asta mă motivează să creez cât mai mult, să fac cât mai mult, chiar dacă nu îmi iese bine din prima încercare, știu că doar exersând voi trece de prăpastia începătorilor și voi ajunge într-un final pe tărâmul profesioniștilor. În anul II, am avut cusul de Fotojurnalism. După 20 de minute de curs am ieșit în natură să căutăm ,,lumină bună” pentru a face poze, însă eu eram foarte atent la modul în care făcea profesorul pozele și a fost fantastic: mișcări ca de balet, deschidere și multe zâmbete, când a început să vorbească cu subiectul, a fost magic.

După ce s-a terminat cursul, tot în jurul meu parcă era schimbat, mi se părea interesant până și cum vorbea lumea pe stradă, cum cineva urca într-un taxi sau cum cineva tocmai a pierdut tramvaiul și era plin de nervi, o salutare călduroasă, o îmbrățișare între doi amici de gimnaziu, cadre pe care niciodată nu le-am zărit așa de pasional. Mi-a fost foarte frică de aparatul de fotografiat, credeam că e prea complicat pentru mine, însă după câteva săptămâni mi-am făcut curaj și am luat aparatul școlii să fac câteva fotografii, să încerc, să văd ce iese. În scurt timp am știut că fotografia s-a lipit de mine ca o caramea de măsele. Am trecut de la concepția că fotografia e doar fotografie, la convingerea că fotografia este o idee. Asta înseamnă că prin fotografii pot să-mi exprim ideile. Nu vreau doar să fac poze bune, ci vreau să experimentez ceva mai adânc care să mă facă să simt că trăiesc, să mă trezească la a fi un artist. Vreau să mă axez pe fotografia de stradă și portret.

Aici este profilul meu pe Behance “http://www.behance. net/sebivasadi” unde poți găsi o parte din portofoliul meu.

Eusebiu Vașadi

media?

15

Dumnezeu în versuri de hip-hop

După o pauză de patru ani binecunoscuta trupă ,,Pocăiţii” revine în”vizorul” tinerilor creştini şi nu numai. Ultima piesă lansată, “Hristos e în control” a avut un impact atât de puternic, încât “temeliile iadului au fost zguduite când în inimile tinerilor răsuna Numele lui Hristos”. Despre această nouă revigorare pe care au experimentat-o membrii trupei ne va povesti mai multe Cătălin Cojoc, alias Pocă.

,,Scopul trupei Pocăiţii a fost dintodeauna prezentarea Evangheliei. Se poate observa după numele trupei că noi nu facem compromisuri sau mascări ale adevărului hristic, ci îl prezentăm pe Hristos în prim-plan, pe uşa din faţă.”

16

S-a schimbat viziunea voastră în vreun fel?

Oscilaţii cred că au fost de la proiect la proiect. Nu vreau să ascund faptul că port regretul anumitor compoziţii pe care le-am creat în momente nepotrivite în care ar fi trebuit să mă rog mai mult. Şi pe această cale, rog ascultătorii să treacă prin filtrul Bibliei orice piesă a albumelor vechi. Dar riscul acesta a fost înlăturat odată cu maturizarea spirituală. Fiecare piesă a albumului la care lucrăm în prezent, are în spate o zi de post. Am convenit ca fară călăuzirea Duhului Sfânt să nu mai scriem texte. De aceea nici nu mai lucrăm pe viziuni la termen lung, de exemplu habar n-am la ce dată vom lansa următorul clip pentru că îndrumarea o primim la fiecare pas, pentru fiecare zi în parte. În orice caz de la „Hristos este în control” la celelalte albume e o prăpastie, probabil că schimbarea este evidentă şi în noua atitudine a trupei.

Ce părere ai despre cei care vă critică?

Am observat că cei care trăiesc călăuziţi de Duhul ne zâmbesc recunoscând lucrarea. Cât despre critici, Domnul are pietrarii Lui şi agenţi de smerenie. Să lăsăm ca toate lucrurile să lucreze spre binele celor ce îl iubesc pe Dumnezeu. În ce măsură au reușit criticile să te facă să te îndoiești de ceea ce faci? Într-adevăr, uneori criticile reuşesc să mă tulbure, sunt o persoană sensibilă, dar am avut un pilon puternic uitându-mă în inima mea şi ştiind cui îi slujesc de la bun început.

Care e povestea din spatele melodiei „Hristos e în control”?

Sper să nu vă sperii, să dezechilibrez interviul acordat sau să fiu o pricină de poticnire, dar vreau să fiu sincer şi toată lauda să fie a Aceluia prin care am primit toate aceste lucruri. Bineînţeles că înainte de povestea „Hristos este în control” a fost un capitol extrem de adânc şi dureros pe care nu îl voi prezenta acum. Însă povestea noului proiect începea cu o zi de post şi cercetare, cu o umplere de Duhul Sfânt cum nu am îndrăznit să visez vreodată, o aşa mare putere şi aşa apropiere de Dumnezeu, că peste baptistul din mine a plouat cu daruri duhovniceşti, belşug de har, s-a lăsat cu vorbire în limbi, cu experienţe metafizice şi o bucurie nespus de mare, dar nu vreau să vorbesc mult despre asta pentru că nu ele sunt importante. Fericirea mea este că am parte de Hristos şi că îmi vorbeşte atât de clar prin revelaţii zilnice pe care le primesc cu atâta apetit în

fiecare dimineaţă prin Cuvântul Său.

Hotărâsem deja cu ceva timp în urmă că nu mai facem nimic cu trupa, cu toate că mai promisesem încă un proiect pe care l-am intitulat încă de acum un an „Hristos este în control”, dar pe care îl abandonasem. Însă în această perioadă de cercetare a fost pentru prima dată în viaţa mea când am auzit glasul lui Dumnezeu privind la clapele pline de praf rezemate de perete: „Acum poţi să faci muzică”.

La câteva săptămâni mă aflam la Beny acasă cu Linus, după o zi de post în care L-am întrebat pe Dumnezeu ce anume să punem pe primul instrumental care se afla pe masă. „Vestiţi-L pe Hristos!” a fost atât de clară vocea, i-am spus lui Beny, în care am simţit o umbră de îndoială. I-am cerut să-mi dea Biblia de pe masă, am deschis-o pur şi simplu la îndemn dintr-o dată şi mi s-au fixat ochii pe versetul acesta: „Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său, – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri..”

(Galateni 1:15-16).

De aceea primele versuri a strofei încep cu: „Cel ce este viu e vestit, iată Luceafărul de dimineaţă” restul a curs ca un izvor.

Mai târziu Domnul mi-a vorbit într-un vis de noapte în detaliu cum să prezint Evanghelia. Dimineaţa miam notat aceste detalii: Mi-a spus că primul pas este să-L prezint pe Hristos, cine este El și despre puterea şi natura Lui. Mi-a spus apoi că următorul pas este să vorbesc despre păcat, despre decăderea şi depravarea lumii şi consecinţele veşnice ale ei, ca mai apoi să prezint Calea Mântuirii. „Hristos este în control” este de fapt o trilogie, primul episod a fost lansat deja, acum lucrăm la cel de-al doilea clip „1’n Păcat” feat. Iulia Verzea (KL), după care revenim cu cel de-al treilea episod foarte, foarte special care prezintă calea mântuirii, titlu pe care îl vom prezenta la momentul potrivit.

Ce te motivează să mergi mai departe?

Duhul Sfânt, râvna pentru evanghelie, roadele, responsabilitatea talantului.

V-ați gândit vreodată să renunțați?

Nu ştim, depinde care este planul lui Dumnezeu cu noi pe viitor. Dar Domnul mi-a arătat că voi pleca pe undeva, în Orientul Mijlociu ca misionar, când însă, nu ştiu. Deocamdată avem de lucru aici.

Anca Pop

17

Primul Crăciun

A fost odată... da, totul începe aşa... un orăşel înconjurat de ziduri, la poalele muntelui, la 20 km de Marea Moartă şi la tot atâţia de Ierihon, cel mai vechi oraş atestat istoric. Până la orizont sub lumina călăuzitoare a lunii se oglindeşte o potecă ce străbate pustietăţile deşertului.

E o noapte liniştită cu vânt domol, dar totuşi rece. De nicăieri, pe drumul înspăimântător o umbră coboară, un copil se grăbeşte spre Betleem. Loveşte cu putere suprafaţa tare de nisip şi cu o carte îşi apără ochii de praful ridicat de vânt.

Noaptea, deşertul întins, luna, bolta cerească, toate creează o atmosferă în care tânărul se simte atât de singur. Grăbeşte pasul şi neliniştit aruncă priviri în stânga şi în dreapta. Într-un târziu spre bolta stelară se ridică din depărtare fum.

Călătorul tresare şi gânduri negre îi trec prin minte, când deodată sunetul unei harfe îl mângâie.

Păstori ce îşi păzeau turmele, stăteau la câţiva paşi de drum şi cântau la instrumente. În vale turmele odihneau în adierea vântului rece. Lângă drum, în spatele unui smochin, doi ochi urmăresc scena. Un chip de om cu înfăţişare ieşită din comun apare înaintea lor şi sunt copleşiţi de spaimă. La fel şi tânărul care se ghemuieşte sub crengile uscate ale arbustului.

18

În acest cadru tensionat, mesajul îngerului şuieră la fel ca valurile mării: "Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.

Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle." Păstorii părăsesc degrabă turmele şi pornesc în căutarea locului unde se născuse pruncul. Împreună cu ei pe poarta Betleemului intră şi călătorul uimit de cele întâmplate. Într-un spaţiu umil, o iesle, se odihnea un nou-născut împreună cu Iosif şi Maria. Dintr-un colţ al staulului se zăresc chipurile pline de bucurie ale vizitatorilor. Dând din umeri în semn de nedumerire tânărul îşi vede de drum. Îşi aminteşte că are de dus o carte bunicului său şi timpul este foarte înaintat. După ceva vreme, același băiat se loveşte de glasul a trei oameni călare pe cămile care se recomandă a fi magi de la răsărit şi care îl caută pe noul-născut.

Tânărul află că până şi regele Irod ştia de naşterea acestei persoane. Plecă nedumerit întrebându-se: “Cine o fi acest copil care are oaspeţi din toate colţurile lumii!?” În cele din urmă tânărul călător trece pragul casei şi împovărat de drumul lung, şi de evenimentele neînţelese întinde cartea misterioasă bunicului său. Acesta foarte entuziasmat strânge cartea la piept, apoi îi cere nepotului să fie atent la ceea ce urmează să citească. Părea să fie ceva foarte interesant căci „călătorul” obosit deveni deodată ochi şi urechi. Și bunicul rosti:“Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: “Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.“ Atunci tânărul înţelese ce se întâmplase în acea seară în călătoria lui, înţelese cine era copilul adorat de îngeri, păstori şi magi şi căutat de Irod. Și exclamă: “S-a născut!”

A fost odată primul Crăciun.

Ionathan Pătrașcu (ilustrații) Liviu Simuț (text)

19

Versuri, emoții și pantofi de Crăciun

În anul 1990 circula pe Internet povesteea băiețelului carea dorit să-i cumpere pantofi mamei lui care era pe moarte. Economiile lui nu erau suficiente pentru a cumpăra aceşti pantofi. Era la casă şi un cumpărător amabil a plătit diferenţa de bani .

Din această poveste s-a născut “The Christmas Shoes” , un cântec scris de Eddie Carswell și Leonard Ahlstrom din formaţia Newsong .

Piesa a devenit în scurt timp un succes internațional și a deschis drumul spre scrierea unor cărţi şi producerea unor filme bazate pe această poveste. Donna VanLiere a scris cartea Binecuvântare de Crăciun, care a continuat povestea băieţelului. Cartea a fost adaptată pentru ecran de reţeaua de televiziune CBS . Cei doi compozitori au scris doar prima strofă și refrenul în primă fază. Nimeni nu părea interesat despre o poveste cu pantofi. Cântecul a fost lansat abia în 2000, iar azi The Christmas Shoes este unul dintre cântecele preferate de Crăciun. Cuvintele simple sunt pline de emoție și readuc cumpărătorii cu picioarele pe pământ, măcar pentru câteva minute. Încă din primele versuri ale cântecului, atmosfera Crăciunului ne învăluie. Fiind la cumpărături, un bărbat a observat în faţa lui un copilaş cu haine murdare, care-şi

20

aştepta rândul la casa de marcat. Micuţul ţinea în mână o pereche de pantofi şi se plimba în jur neliniştit. Când i-a venit copilului rândul să plătească, bărbatul a rămas uimit de ce-l auzea pe acesta spunând: „Domnule, vreau să cumpăr aceşti pantofi pentru mama mea. Este seara de Crăciun şi aceşti pantofi sunt exact mărimea ei. Aţi putea să vă grăbiţi domnule? Tata a zis că nu avem timp de pierdut. Ştiţi, ea e bolnavă de ceva timp şi cred că aceşti pantofi îi vor aduce un zâmbet. Vreau ca mama să arate minunat dacă îl întâlneşte pe Isus în seara aceasta.”

După ce a numărat banii, casierul i-a spus copilului că nu sunt suficienţi. Băieţelul şi-a verificat furios buzunarele iar apoi şi-a întors privirea spre bărbatul care aştepta la rând în spatele lui. „Mama a făcut frumos Crăciunul în casa noastră. Spuneţi-mi domnule ce trebuie să fac?

Cumva trebuie să cumpăr aceşti pantofi de Crăciun,” a zis copilul bărbatului. Impresionat de cuvintele băieţelului, bărbatul a completat diferenţa de bani pentru a-l ajuta.

Chipul plin de bucurie al copilului a marcat amintirile bărbatului care simţea că a prins o bucăţică din bucuria cerului. Bărbatul era conştient că Dumnezeu l-a trimis pe băiețel ca să-i amintească ce înseamnă Crăciunul.

Pașca Lavinia

The

Christmas shoes

It was almost Christmas time There I stood in another line Trying to buy that last gift or two

Not really in the Christmas mood

Standing right in front of me

Was a little boy waiting anxiously

Pacing around like little boys do

And in his hands he held a pair of shoes And his clothes were worn and old

He was dirty from head to toe And when it came his time to pay

I couldn’t believe what I heard him say “Sir, I wanna buy these shoes for my momma please

It’s Christmas eve and these shoes are just her size Could you hurry sir? Daddy says there’s not much time

You see she’s been sick for quite a while And I know these shoes will make her smile

And I want her to look beautiful if momma meets Jesus tonight”

They counted pennies for what seemed like years And the cashier says, “Son, there’s not enough here” He searched his pockets franticly Then he turned and he looked at me

And he said, “Momma made Christmas good at our house Most years she just did without, tell me sir, what am I gonna do

Somehow I gotta buy her these Christmas shoes”

So I laid the money down, I just had to help him out And I’ll never forget the look on his face when he said,

“Momma’s gonna look so great” I knew I caught a glimpse of heaven’s love, as he thanked me and ran out I knew that God had sent that little boy to remind me what Christmas is all about.

Newsong 21

În deschizătura ferestrei ...

Aerul e mult mai proaspăt, în măsura în care îl inspiri prin Ferestrele Împărăției care nu se trece.

Să scrii despre un om pe care nu l-ai văzut niciodată în carne și oase și să fii obiectiv în aprecieri, e aproape imposibil. Îndrăznesc a mă aventura în acest necunoscut cu ajutorul unor oameni dragi ce mi l-au descris atât cât ne-a permis timpul și locul. Chiar și așa, slujba mea nu e una facilă când supus analizei e cel mai mare poet evanghelic. Părerile cu privire la mărimea unui om sunt mereu împărțite între cei ce vor să-l înalțe și cei care se mulțumesc să-l ignore. Cert e că orice om ascuns în palma Tatălui e în cel mai înalt și mai sigur loc.

Ionatan Piroșca, căci despre el aș vrea să ne amintim, se descrie cel mai bine prin apăsarea lui de taste. Boala ce-l măcina l-a privat de bucuria caligrafiei. Dar, într-o vreme a supremației online, țepușul din trup a trecut neobservat de mulțimea ochilor care-l vedeau activ pe net. Din spatele monitorului nu se vedea neputința pasului sau a lingurii care refuza să poarte întregul conținut până la gură. Suferința se execută, nu se discută, credea cu tărie Ionatan. Ce-i drept, se lua la trântă cu ea – verbal doar – dar, în cele din urmă, resemnat, accepta voia Tatălui.

Ionatan, fără suferință, n-ar mai fi fost Ionatan despre care vorbim azi ci, poate, un jurnalist ca mulți alții care scriu pentru o pâine; sau un predicator de duzină.

Cred de bună seamă, că era din fire încăpățânat nevoie mare. Și cum altfel l-ai descrie dacă, în ciuda infirmității, a scris cât alții nu pot citi?! Am întâlnit, ce-i drept, o mână dintre cei care l-au cunoscut, măcar sporadic. Mă consolau că nici ei n-au parcurs întreaga lui operă.

Poate acum, când degetele lui s-au oprit pentru noi, muritorii, vom găsi răgaz să luăm o gură de aer prin ferestrele ce ni le-a lăsat deschise. Taraba cu fluturi, Jurnalul scrierii iubirii, Cuvinte la schimb, The Salt Street Journal au fost câteva din locurile în

22

care s-a făcut citibil. A născocit asocieri de termeni ce par a fi din altă lume. Să fi fost dictați de îngeri? Asta o știe doar el. Îi pomenea des și mereu se îndeletniceau cu facerea de ceva în slujirea lor față de Dumnezeu.

Era cunoscut unui cerc restrâns de micimea înțelegerii cititorului avid de nimicuri. Lectura poeziilor sale nu se pretează unei călătorii între două stații de tramvai sau cufundat într-un fotoliu, în semiobscuritate și tăcere, ci se citește cu greutatea facerii ei. Se ia cu un gram de cultură alături. Născută din sudoarea durerii ce-i era mereu călăuză, poezia lui Ionatan se mistuie spre a da mireasmă celui ce se opintește a păși în urmele pașilor poetului.

Ionatan n-a scris pentru a fi auzit, ci pentru a respira. În urcarea pe munte, aerul e rarefiat. Inima e supusă unei presiuni ce bate ritmul ei normal. S-a cocoțat în poezie să poată privi prin ochii Lui. Oricât l-ai căuta pe Ionatan în versuri sau eseuri, îl găsești trunchiat. Dacă vrei să-l cunoști la adevărata valoare, trebuie să-l întrebi pe Dumnezeu: El îl cunoaște pe nume...

A strâns în jurul lui semeni de o valoare sufletească ce l-au îmbogățit. Cu o dorință de a pune oameni împreună spre a da glas bucuriei cerești, i-a adunat în desaga inimii și a schimbului de cuvinte. De drept era o voce recunoscută chiar și de Uniunea Scriitorilor, însă membralitatea aceasta nu l-a oprit să ardă pentru cei ce se ostoiesc cu însăilarea literelor cu sens. A fost așa cum îl sculpta în cuvinte Liviu Mocan „un prinț în straie de rob”. Și-a dorit să lase urmași în arta frumosului descris în cuvinte contopite în rime felurite. Câți îi vor urma, știe doar Tatăl și cei aleși.

A trâmbițat iubirea în fel și chip pentru că era limba ce o vorbeau și îngerii ce-l ajutau să-și ascută creionul. Ionatan n-a murit. El trăiește prin fiecare cuvânt așternut pentru noi, prin amintirile lăsate, prin dragostea ce a lăsat-o spre păstrare celor rămași. Ionatan Piroșca trăiește așa cum unii din noi doar tânjesc s-o facă odată cu trecerea prin icoană.

Iulia Tuns

Omul cu semn de-ntrebare Pe străzi, cât mai sunt oarecare, sunt omul cu semn de-ntrebare.

Mersul încet, inima ţinută de mână, nedumeriri în alţii le adună.

Ce-i drept, nici mie nu-mi e prea clar dacă sunt sau nu, emisar; dar că rostirea-mi e ceea ce El făcu să fiu, asta o ştiu!

Nu-i aşa că vi se pare unora ciudat să umblu pe străzi dezlegat?

Oh, libertatea e mult mai mult decât a avea – şi atât!

Libertatea este să fii – şi eu sunt.

Adevărul m-a slobozit pe pământ ca pe o sălbăticiune a îndurăriiomul cu semnu-ntrebării!

De ce mă priviţi, privitorilor, dacă în voi nedumeririle vă încarcă?

Daţi semnul de la întrebare la o parte, cumva, şi veţi vedea Omul din ea!

Eu trec mai departe, cu acelaşi semn de dragostea Lui şi de lemn…

Voi vedeţi un om cu semn de întrebare.

Eu merg cu inima de mână. Şi mă doare!

Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra?

Ce gust ai tu, ce hrană poţi săra cu pulberea din cugetarea ta?

De care vânturi ţi se-nchină chipul ce-l desenează-n plaje vagi, nisipul?

Cine mai poate, acestui pământ să-ntoarcă sarea dusă de vânt?

Pe care drumeag, din paşi, îşi păstrară urmele, albe cămări de vioară ce-n cântec ştie să ţină gustul, măsura iubirii, nu frica, nu lustrul ce-ntunecă negrul făcându-l străluce?

Pe ce limbă sarea mai zice, atunce?

O dală pe drum, călcată-n picioare, călătorie stearpă, care doare…

Sarea vărsată din gura Domnului afară, sub urmele omului… Şi mă întreb: câtă sare sunt eu când hrana lumii-o gustă Dumnezeu? În care colţ din bucătăria Sa se află fiinţa mea? Învrednicit să fiu sarea pământului, m-am dat apei, m-am dat vântului?

Fă-mă, Doamne, limpede bocnă la Tine în ocnă!

De nu strigai de nu strigai s-ar fi topit tăceri în drumul lor de dor spre nicăieri, iar nicăieriul fără sens şi rost de nu l-ai fi numit el ar fi fost; de nu m-ai fi numit eu n-as avea în lumea de pământ fiinţa mea, ca un căluş peste o gură ce nu poate bâigui că nici nu e; de nu m-ai fi numit în zori de zi amiaza-n jur fierbinte n-ar veni sau seara-n nostalgia florii toată n-ar fi aşa albastră înfoiată; de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea n-ar fi avut hălad hălăduirea şi suferinţa jertfă legănată n-ar fi ajuns la mine niciodată; întoarce-mă-n aluatul unei pâini pe care-o poţi lua Isuse-n mâini: s-o frângi, s-o înmulţesti şi s-o împarţi cu glasul Tău tăcerii celorlalţi.

23

Călătorie în Namibia Iată-mă ajunsă. Marea de nisip fierbinte, pomii uscaţi şi iarba aurie, îmi urează bun venit în deşertul Kalahari. Printre puţinele căsuţe construite, dar neterminate, se găsesc şi corturile misionarilor stabiliţi aici de peste patru ani.

“Ce caut eu aici, Doamne? Ce poate fi de lucru atât de mult încât au nevoie de continuitatea voluntarilor?

Care-mi va fi rolul în următoarele două luni?”

– întrebări ce-mi răsunau în minte, în timp ce continuam să privesc pustietatea ce mă înconjura.

Teama de şerpi, leoparzi, păianjeni veninoşi şi diferite boli ce puteau să îmi curme viaţa, începu să mă cuprindă. Însă după grele încercări de a mă linişti, L-am lăsat pe Dumnezeu să decidă ce se va întâmpla cu mine în această perioadă. În prima duminică am plecat împreună cu misionarii de la Kalahari New Hope, spre Kanufle – un sat în care aceştia au construit o biserică. Un zâmbet larg mi-a apărut pe faţă când am întâlnit privirile celor care ne aşteptau cu o imensă bucurie. Aceşti oameni veneau de la distanţe foarte mari pe jos, cel

24

mai probabil, nemâncaţi de câteva zile. Toate astea pentru a afla mai multe despre Dumnezeu.

Privirea lor insistentă asupra noastră, mă fascina.

Am mers să îi salut pe fiecare în parte, dând mâna cu ei şi întrebându-i “ka ne wa?” (ce faci), răspunsul lor imediat, fiind: “ka jea la” (foarte bine).

Uitându-mă la hainele pe care le purtau, nu îmi venea să cred în ce sărăcie lucie trăiesc, însă bucuria din ochii lor m-a făcut să conştientizez cât de important este să ai pace şi bucurie, în ciuda a ceea ce ai... sau nu, din punct de vedere material.

Programul a început, iar închinarea era foarte dinamică. Africanii au început să danseze de bucurie în prezenţa lui Dumnezeu, iar eu îi priveam cu uimire şi un zâmbet larg incontrolabil.

Următoarea zi, aşteptam cu nerăbdare să văd copiii cu care urma să lucrez ca educatoare pentru următoarele două luni. Nu după mult timp, inima mi-a fost zdrobită, când am văzut că la 5° C, copiii veneau îmbrăcaţi doar cu o bluză subţire la şcoală, pentru că nu îşi permiteau mai mult. Faţa le era

crispată de frig, nasul le curgea, ochii lăcrimau, mânuţele tremurau atât de puternic, încât nici nu puteau duce mâna la gură ca să mănânce. Am încercat să le punem hainele noastre pe ei, însă nu puteam face asta pentru toţi cei 100 de copii care erau acolo. În aceeaşi zi, spre seară, am mers în sat să ducem mâncare copiilor care locuiau fără părinţi. Când am ajuns acolo, nu îmi venea să cred ce văd. O căsuţă foarte mică făcută din pământ şi beţe, iar în interior era împărţită în “două camere” separate de un rând de lemne subţiri, înalte, aşezate pe vertical. Pe jos se găseau pături extrem de murdare, iar lângă acestea, erau aruncate câteva haine rupte şi vase. Copiii stăteau apropiaţi unul de celălalt pentru a se încălzi, iar în mijlocul încăperii era făcut un foc care mai mult fumega, decât emana căldură. Nu am putut privi mai mult de câteva secunde, pentru că fumul începea să mă înece, iar ochii îmi lăcrimau. Am ieşit din încăpere şi i-am chemat afară pentru a le da de mâncare. Au venit zâmbind, ne-au mulţumit şi au început să mănânce.

Următoarea zi am mers în vizită la o familie, pentru a ne ruga şi a petrece timp împreună. Sana, femeia care avea cinci copilaşi, ne-a povestit cât de greu îi este să îi crească. Ea povestea: “De multe ori, micuţii se trezesc noaptea plângând de frig pentru că au doar trei pături şi dorm pe jos într-o încăpere făcută din folie de plastic. Mi se rupe inima când văd că nu pot face nimic, pentru că nu am ce să le ofer”. În ciuda neajunsurilor, ea spunea că cea mai mare dorinţă pe care o are, este să nu Îl supere pe Dumnezeu şi să rămână statornică în credinţă până în ultima clipă a vieţii ei. Am rămas uimită să aud asta din gura unui om care ar putea să îşi dorească atât de multe din punct de vedere material. Mi-am dat seama că noi avem foarte multe de învăţat de la aceşti oameni simpli.

Aici am învăţat ce înseamnă mulţumirea, bucuria, pacea, dragostea. Cele șapte săptămâni petrecute lângă aceşti oameni, am învăţat să valorific ceea ce contează cu adevărat.

Alina Miron

25

Orice dar desăvârşit vine de Sus ...de la Tatăl Luminilor

A mai trecut o lună şi suntem iar la un nou început. O nouă zi, o zi în care trebuie să mă bucur pentru că am viaţă şi azi.

Fiecare zi e un dar de la Dumnezeu. Cred că o pot confirma cu mai multă tărie cei care trec prin greutăţi. Un băiat care stă într-un scaun cu rotile, sau o bătrânică trecută de zile care abia mai vede, dar se bucură de fiecare răsărit de soare şi de fiecare adiere de vânt pe care încă o mai simte.

Le poţi avea pe toate şi să nu vezi nimic din Dumnezeu.

Poţi să ai o maşină bună, o familie împlinită, să porţi haine scumpe, dar să nu vezi violonistul din colţul străzii care aşteaptă sunetul monezilor căzând în cutie. Poate să crească firul de iarbă sau să răsară primul boboc de floare şi să nu îl vezi. Copilul care se bucură de fiecare lucru mărunt, sau îndrăgostiţii de fiecare zâmbet primit.

Când te-ai oprit să îi observi? Să observi oamenii care se bucură cu adevărat de viaţă, care fac din fiecare zi o sărbătoare, o nouă şansă la viaţă.

Stau şi mă întreb, mă gândesc la ultimul accident feroviar grav, cel din Spania. Un bătrân, un copil, o mamă, oare ce au gândit în ultimele clipe de viaţă? Tu ce ai spune, dacă ai şti că în câteva minute ai muri, sau care ar fi dorinţa inimii tale?

Suntem prea ocupaţi cu gândurile noastre, cu ce vom face azi, mâine, săptămâna viitoare, dar uităm prea des că ziua de mâine nu-i a noastră. Ne îngrijorăm ce vom mânca, ce haine vom purta la nunta ce urmează, de unde vom plăti taxa şcolară, cum ne vom descurca, uităm că Dumnezeu a promis că va fi cu noi până la capăt. „De aceea vă spun: nu vă îngrijoraţi de viaţa

26

voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” Matei 6:25 Îmi place o cântare care spune în versurile ei: „Poate mâine vom pleca spre-acele zări senine şi ce-am putut aici lucra? Ce dragoste? Cât bine?”. Nu ştim niciodată ce aduce o zi. Nu ştim dacă mâine vom mai putea respira sau dacă ne vom putea ridica din pat. Dacă nu cumva ni se descoperă un cancer limfatic. Nimeni nu poate şti asta, decât Dumnezeu. Şi totuşi stăm nepăsători faţă de viaţa nouă pe care am primit-o în dar. El este credincios să ne înnoiască zi de zi, dar noi? Ce facem? Ce rămâne în urma noastră? Dacă am muri mâine, ar avea oamenii cuvinte de bine despre noi? Ar exista oameni încurajaţi de noi care să aibe puterea să îşi schimbe viaţa? Sau ar rămâne doar un mormânt pustiu şi rece, năpădit de buruieni?

Acum ai şansa să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu. Mâine nu ştii ce va fi. Dar azi, opreşte-te din alergare. Opreştete şi respiră. Fă-ţi timp să observi că vecina are nevoie de ajutorul tău, pentru că plasele pe care le poartă sunt prea grele pentru ea. Fă-ţi timp să dai telefonul acela pe care ai tot spus că îl dai. Fă-ţi timp să îi zâmbeşti copilaşului care, cu ochii mari şi speriaţi se holbează de jumătate de oră la tine, dar pe care l-ai ignorat.

Fă-ţi timp să îngenunchiezi şi să spui: „Mulţumesc Doamne, pentru această zi!”.

Viaţa e un dar de Sus, nu o irosi, investeşte-o!

Antonia Albu

Teorie vs. practică Orice lucru e mai ușor când vorbești despre el teoretic decât atunci când te lovești de el practic. Aceasta au învățat pe pielea lor studenții noștri după cursul de asistență socială, când s-au dus să pună în aplicare teoria la un azil de bătrâni din Dumbrava, Bihor. Iată câteva impresii de la ei: După cursul de asistență socială credeam că am informația de care am nevoie pentru a fi un asistent social de succes.

Aceasta cel puțin pentru perioada de o săptămână, cât urma să slujim în Dumbrava, la un azil de bătrâni.

Am plecat cu așteptarea că vom fi o binecuvântare pentru bătrânii de acolo. Până la urmă am realizat că cel binecuvântat am fost chiar eu prin tot ce am experimentat.

Dincolo de toate am fost uimit de dedicarea familiei Pașca, care este implicată 24 de ore din 24. Ei sunt mai mult decât asistenți sociali, pentru că situațiile extreme i-au învățat să se mobilizeze și să găsească resurse acolo unde s-ar părea că ai ajuns la capăt de drum. Exemplul lor m-a motivat să mă implic mai mult în această lucrare.

Mihai Ploeșteanu Sincer, când am aflat unde vom face practica eram puțin speriată și îngrijorată pentru că auzisem de la alți colegi detalii mai puțin plăcute - mirosuri care te pălesc mai să te dărâme, suferință pe care nu o poți descrie în cuvinte. Și totuși, păstram un loc în mintea mea pentru ceva care mă va lua prin surprindere.

Mă linișteam cu gândul că poate va fi o săptămână binecuvântată, că voi învăța multe lucruri noi.

Aș putea spune că am ajuns acolo chiar la momentul potrivit, era nevoie de ajutor pentru a termina amenajările pentru deschiderea unui adăpost în satul vecin, Râpa. Chiar a doua zi după venirea noastră, ne-a luat prin surprindere sunetul ambulanței care a început să aducă bolnavi fără speranță, oameni ai nimănui.

Un caz special pentru mine a fost o adolescentă, numită

Somna. A călătorit prin mai multe orfelinate și de fiecare dată comportamentul ei era extrem de violent, situația a ajuns la limită, iar ultima șansă pentru ea era acest adăpost. Spre surprinderea tuturor, comportamentul ei s-a schimbat radical. Aceasta pentru că îngrijitorii din adăpost nu doar se îngrijesc de asigurarea hranei, ci mai presus de toate încearcă să îndeplinească nevoile sufletului. Nevoia ei de dragoste a fost acoperită, iar această dragoste necondiționată a transformat-o. Cine poate rămâne stană de piatră în fața unei astfel de dovezi?

Zilele s-au scurs fără niciun regret, printre povești și lacrimi, zâmbete izvorâte dintr-o tristețe profundă.

Acele zile m-au surprins cu lecții de viață pe care aveam nevoie să le descopăr, sentimente pe care trebuia să le experimentez, gânduri care să-mi întoarcă privirea înspre ,,viața” din jurul meu, lucruri care se întâmplă și de care mulți dintre noi nu știm, drumuri pe care încă nu am mers, suferință de care încă nu am auzit.

Această realitate a răscolit totul în mine și mi-a întors viața cu susul în jos. Ceea ce înainte mi se părea important și necesar, lucrurile pentru care mă îngrijoram și care mă preocupau începeau să pălească, pentru că aceste experiențe mi-au deschis ochii și mi-au schimbat perspectiva asupra vieții și asupra lui Dumnezeu.

Tatiana Hapațuc Despre Dumbrava mi-am creionat într-un fel de la început imaginea pe care aveam să o găsesc. Am plecat cu entuziasm și cu dorința de a-i sluji pe acești oameni, de a le sta la dispoziție în nevoile lor. Ceea ce nu știam însă era impactul pe care avea să îl aibă acei oameni în inima mea.

Experiențele de acolo m-au schimbat. Impactul acestor oameni asupra mea a fost unul extraordinar. I-am mulțumit parcă mai sincer lui Dumnezeu că sunt sănătos atât fizic, cât și psihic.

Valentin Vesa

27

În căutarea

locului potrivit

Foarte rar o întâlnești pe holurile școlii, te privește în ochi doar dacă o abordezi direct, iar dacă o cauți o găsești de obicei în sala de curs sau la bibliotecă. Colegii o văd ca pe ,,o fată care cântărește mult lucrurile înainte să se apuce să facă ceva, dar când începe e foarte serioasă cu ce face. Serioasă e și în relația cu Dumnezeu, pe care-L caută sinceră”. Puțini sunt cei care știu ceva mai mult despre ea și, drept să spun, de când o cunosc m-am tot întrebat ce poveste de viață se ascunde în spatele timidității și seriozității ei. Acum știu.

Cristina este o fată care a învățat pe pielea ei că ,,viața dură și circumstanțele ei te schimbă”. Al treilea din cei opt copii ai familiei, s-a găsit cu câteva responsabilități în plus imediat după terminarea liceului, când tatăl ei a fost înfrânt de boala necruțătoare cu care se luptase jumătate de an. Ea însăși dezorientată și cu sufletul frânt s-a gândit cum să își ajute mama și s-a angajat, apoi a plecat la lucru peste hotare, mai exact în Spania.

Timpul a trecut, rănile s-au mai vindecat și o parte din familie se mutase cu ea în Spania, chiar și relația ei cu Dumnezeu mergea tot spre mai bine. Avea tot ce își dorea. Numai că, în timp ce se apropia mai mult de El simțea tot mai mult că nu mai e locul ei acolo. A început să vadă altfel lucrurile și înțelegea că ,,viața e mult mai mult decât atât, e să știi voia Domnului și să o împlinești”. Și a început să se întrebe ce ar trebui să facă, care e voia lui Dumnezeu pentru ea. Dintr-o dată studiul biblic de la

28

biserică nu mai era suficient, voia mai mult, se reaprinse în ea dorința aceea veche de a merge la o școală biblică. În timp ce frământa toate acestea înlăuntrul ei, a participat la o conferință Peniel la care tinerii au fost provocați să se întrebe pe ei înșiși dacă sunt la locul potrivit acolo unde sunt. Parcă Cineva îi vorbea direct, îi știa gândurile. La sfârșit s-a dus să întrebe la ce școală biblică ar putea studia și i s-a recomandat Colegiul Biblic Est European. Trebuia să aleagă: să își facă bagajul repede și să renunțe la 10 ani de Spania, sau să își ignore frământările. Alegerea a fost destul de complicată pentru o fată care spune despre ea că nu se aventurează în necunoscut și nu ia decizii rapide, că are nevoie de siguranță.

Nu și-a ignorat frământările și, în timp ce toți spuneau că e o nebunie să renunți așa la un loc de muncă bun pe timp de criză, ea povestește că avea o siguranță și o pace pe care nu le putea explica. Trecerea de la o viață independentă la una în care înveți să te încrezi în Dumnezeu până la cel mai mic detaliu nu a fost tocmai ușoară, dar cu timpul a devenit un mod de viață.

Chiar dacă încă nu știe exact ce o să facă mai departe, Cristina spune că nu îi pare rău de alegerea făcută. Se gândește la misiune pe termen lung în Israel sau India, dar lasă totul în grija lui Dumnezeu și declară: ,,niciodată nu m-aș fi lăsat în mâinile Lui dacă nu aș fi venit aici!”.

Denisa Bulzan

Mentori în culori Conceptul de mentorat – un om care să-ţi stea alături şi să te ajute, descifrându-ţi tainele vieţii – e mereu nou şi actual, cerându-şi dreptul de a fi integrat în viaţa de zi cu zi şi aşezat la dreapta-i valoare.

Scrii urât! Şi-i rupse foaia. Iar ea rămase uimită, dar se puse de acord, concluzionând: „Scriu urât.” Până când cineva îi spuse: ,,Rotunjeşte literele”. Şi atunci avu o revelaţie: „A, asta înseamnă să scrii frumos!”

De multe ori ne spunem: „Dacă aş fi ştiut asta pe la 20 de ani, viaţa mea ar fi fost altfel.” Şi aşa şi este! Cu certitudine o inimă smerită şi realistă cere ajutorul cuiva. Dar oare ajunge să cerem ajutorul doar atunci când nu mai putem, când ne-am epuizat lista soluţiilor proprii? Nu ne e mult mai uşor când găsim pe cineva care se opreşte din drum, care ne înţelege şi vine cu perspectiva unui pas în plus?

Dar sunt atâţia băgăcioşi care ar vrea să-mi intre în viaţă, să-mi intre în suflet, să gândească în locul meu şi să decidă în locul meu. Sper că nu asta înseamnă un mentor!

Mi-ar plăcea să am pe cineva care să mă ajute în relaţii. Dar n-aş vrea să-mi spună prea multe, ci doar să mă îndrume spre a-I asculta Duhului şoapta. Aş avea nevoie să mă tragă cineva de mânecă şi să-mi spună: „Hei, stop! Te îndrepţi spre un drum periculos!”

Sunt momente când avem întrebări, când ne-ar ajuta mult să ştim cum au trecut şi alţii prin momente dificile, cum le-au depăşit. Am vrea să ştim ce greşeli au făcut, să putem identifica greşelile noastre de azi, ştiind că dacă le-am evita am înainta mai uşor prin viaţă.

Aş vrea să-mi înţeleg emoţiile, uneori mult prea inflamate. Oare de ce simt că nu mai rezist? Că-mi vine să fug? Să explodez? De ce simt să pluteşte în jur o indiferenţă pe care-ţi vine s-o tai cu cuţitul? Hei, sunt şi eu aici! Scuzaţi, dar nu vreau un mentor! La ce bun? Oricum eu cu lumea mea şi el cu lumea lui! Într-un fel, şi bineînţeles la alte dimensiuni, mentorarea e ca o cerere în căsătorie. Are nevoie de reciprocitate şi acord în dublu sens. Relaţia mentor – discipol se dezvoltă natural, când cei doi descoperă că au ceva de învăţat unul de la celălalt şi când relaţia îi îmbogăţeşte. În primul rând nu-i pot fi mentor cuiva dacă eu însămi nu am dat piept cu viaţa şi n-am reuşit să mă ridic cu o

puternică lecţie învăţată care a devenit parte din mine. Îmi doresc să fiu asemenea lui Isus, dar e ca şi cum aş învăţa o limbă nouă. Şi limba aceasta are anumite reguli pe care dacă le ştiu şi dacă le urmez mă vor duce cu un etaj mai sus, iar dacă le ignor, bâjbâind printre ele, mă vor ţine prins într-un univers strâmt, fără să mai pot înainta. ,,Voi înşivă sunteţi scrisoarea noastră de recomandare, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii, arătând că sunteţi o scrisoare a lui Cristos, pregătită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui Viu, nu pe table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne”. 2 Corinteni 3:2-3.

Mentorul face din tine o scrisoare de recomandare, o scrisoare cu impact, pentru că e scrisă în inimă. Dar nu o scrisoare oarecare, ci una semnată de Hristos, o mireasmă de bun miros într-o lume urât mirositoare.

De unde ştiu că relaţia mentor – discipol funcţionează?

Pentru că mă transformă şi pentru că oamenii din jur nu pot să nu observe schimbare, schimbarea din mine, schimbarea de aer, de temperatură şi de culoare.

Eu aş vrea un mentor roşu – un mentor curajos, care să mă împingă înainte. Eu aş vrea un mentor oranj – un mentor care să mă întrebe de ce cred ceea ce cred şi care să mă ajute să mă redefinesc. Eu aş vrea un mentor galben – ca o rază blândă de soare, cu care să pot plânge şi care să mă liniştească, să emane lumină şi pace. Eu aş vrea un mentor verde – ieşit din pământul crăpat, perseverent, statornic şi cu un cuget curat. Eu aş vrea un mentor albastru – care să măndrepte spre cer în tot ceea ce fac, în tot ce spun şi mai ales în gândul bun, sfinţit de Sus. Eu aş vrea un mentor indigo – care să iubească oamenii, să-l văd ospitalier, să-l văd deschis şi primitor. Eu aş vrea un mentor violet – înţelept, cu un zâmbet dulce-amar, neîndurător cu păcatul, dar blând cu păcătosul.

Mentori coloraţi, mentori mentolaţi, diverşi, atrăgători, interesanţi şi mentori care-ţi schimbă viaţa şi te îndreaptă înspre Isus, înspre sfatul Duhului Sfânt.

Mentori care ştiu când să se retragă şi când să apară.

Mentori nedeformaţi de postura greşită a acestei lumi.

Doamne ajută!

Mihaela Moza - Editura Elpis

29

La început de an de la inimă la inimă

Iată-ne în pragul unui nou an, cu așteptări, năzuințe, planuri și câte altele. Fiind aici, să ne oprim puțin și să ne gândim ce ar trebui să facem pentru a realiza ce ne-am propus. Poate, din experiența anului trecut, așteptarea pe care o avem este să realizăm doar parțial ce ne propunem știind că ,,doar trebuie să fim realiști”. Cu riscul de a fi prea îndrăzneț vreau să vă provoc ca anul 2014 să fie diferit de ceilalți ani. Diferit nu doar din punctul de vedere al planurilor pe care ni le facem, ci și din perspectiva modului în care credem în visurile noastre.

Apostolul Iacov îi învață pe creștinii din primul veac că înainte de a vorbi despre planuri să rostească ,,dacă va voi Domnul” (Iac. 4:15). De aici primul gând pentru 2014. Indiferent care ar fi lucrurile pe care ni le dorim sau pe care ni le propunem, provocarea lui Dumnezeu este să fim preocupați de a-I rezerva lui Dumnezeu dreptul să contribuie decisiv la planurile noastre. Nimic altceva nu poate garanta succesul și nici realizarea de 100% a lucrurilor pe care ni le propunem. A merge pe mâna lui Dumnezeu înseamnă succes din capul locului.

Dumnezeu nu a dat greș niciodată și nici nu cred că va începe cu falimentele în 2014. Dumnezeu însă, nu se angajează la chestiuni parțiale, El este de fiecare dată interesat de întreg și, drept urmare, nu va contribui la acele lucruri unde noi vrem să stabilim detaliile decorului și anumite elemente care să ne facă să ne simțim și noi parte din decizie. Să nu uităm că partea noastră în

30

parteneriat este aplicarea propriu-zisă a planului (vezi Evrei 13:21).

Apostolul Pavel le scria corintenilor încercând să îi conștientizeze că ceea ce fac pentru semeni îi va determina pe aceștia să îl laude pe Dumnezeu (vezi 2 Cor. 9:13). Iată de aici al doilea gând pentru 2014.

Fie că planurile pe care ni le facem să îi includă și pe alții. Să ne propunem să trăim în așa fel încât semenii noștri, în sfera noastră de influență, să fie binecuvântați prin relația care o au cu noi, și de ce nu, să extindem cercul acesta și la alți oameni la care poate că nu se gândește nimeni. Ajutându-i pe alții îi vom determina să îl slăvească pe Dumnezeu conform menționării făcute de Pavel. Egoismul societății contemporane, în opinia mea, este unul din factorii care au contribuit la starea actuală a neamului nostru. Aproape tot ce facem raportăm la modul în care ne simțim noi, uitând de fapt că preocuparea și pentru alții este o sursă inepuizabilă de liniște lăuntrică.

Concluzionând vreau să vă amintesc că Dumnezeu dacă ne cere ceva, sau dacă ne îndeamnă să facem un anumit lucru, El întotdeauna este preocupat de binele NOSTRU. Ceea ce ne cere nu vizează împlinirea Lui, ci împlinirea noastră, pentru că ceea ce îl împlinește pe Dumnezeu este împlinirea noastră.

Iulian Costea

Despre coincidențe

”Doamne sper că nu vrei să mă chemi să fiu misionar.”

Aceasta a fost multă vreme rugăciunea mea. După un an de studiu la Colegiul Biblic Est European am început să înțeleg că Dumnezeu nu m-a chemat ca să mă împlinesc, să fac o carieră, să devin cineva în ochii lumii. Dumnezeu a avut alt plan pentru mine.

Eram în București cu o echipă de media de la CBEE și lucram la un program pentru copii într-o echipă internațională. Acolo m-am împrietenit cu o echipă tânără din Lituania. Am ajuns să muncesc împreună cu ei în perioada petrecută în București. Apoi m-au invitat să merg în Lituania pe timpul verii, să-i ajut să pună bazele unui program special pentru copii care va fi difuzat la televiziunea națională și să-i învăț ceea ce știu ca student la o școală de media.

Echipa Kidz Lithuania dorește să se apropie de oameni

prin copii și de copii prin programe create special pentru ei. Am lucrat cu o echipă tânără care nu a mai avut de-a face cu media, însă era dispusă și dornică să învețe tot ce e nevoie pentru a reuși să creeze un program de calitate.

Am predat pentru încă o săptămână cursuri despre tehnici esențiale de filmare, editare, animație și creare de scripturi. De asemenea am organizat o tabară pentru copii din Jonava timp de o săptămână.

Am văzut nevoia de lucrători creștini care să ajute la proclamarea Evangheliei printre copii prin mijloace media. Și mi-am găsit locul în care Dumnezeu mă vrea ca misionar media. Cineva ar spune că a fost o coincidență, un creștin ar spune că a fost călăuzirea lui Dumnezeu, eu cred că Dumnezeu lucrează prin ”coincidențe”.

Gabriel Negru

31

Un nume puțin cunoscut În fruntea teologiei moderne îl găsim pe Friedrich Schleiermacher. Într-o perioadă în care se părea că întreaga creștinătate se afla în agonie, împietrită în rațiunea rece a iluminismului, lucrarea sa a deschis drumul creștinilor spre angajarea într-o dezbatere constructivă cu forțele rațiunii și ale scepticismului, întorcând armele ateilor împotriva lor înșiși. El a salvat astfel creștinătatea de la o retragere nedemnă în pietismul irațional.

Acest teolog s-a născut în 1768 în Breslau, fiind fiul unui căpitan din armata prusacă. Pe când avea 9 ani, tatăl său a intrat în contact cu pietismul, experimentând o revigorare a vieții sale devoționale. Din dorința de a-și proteja fiul de scepticismul ateu al epocii, acesta l-a trimis pe Friedrich la vârsta de 15 ani la o școală cu internat condusă de Frații Moravieni, o grupare evanghelică pioasă, care provenea din mișcarea inițiată de Jan Hus și care s-a constituit într-o influență majoră asupra fraților Wesley. Credința devotaților moravieni că adevărata religie nu este preocupată de formele exteriore, nici de doctrine, ci de experiența interioară și personală a lui Cristos, a lăsat o impresie profundă asupra lui Schleiermacher. Cu toate acestea, prin cuvintele sale de mai târziu, se pare că el găsea a fi greu de pus în practică această credință:

32

,,În zadar aspiram la acele experiențe supranatural despre realitatea cărora mă convingea fiecare lecție și fiecare cântare, da, fiecare privire a unui frate, toate acestea fiind atât de atrăgătoare când mă aflam sub influența lor. Și totuși, ele păreau a fugi de mine în mod constant.” (Viața lui Schleiermacher dezvăluită în autobiografia și scrisorile sale, I.7, traducerea Frederica Rowan) Încă de la vârsta de 10 ani, Schleiermacher nu putea să doarmă, fapt datorat îndoielilor sale referitoare la doctrina calvinistă cu privire la ispășire; iar ca adolescent, îngrijorările lui s-au amplificat. A aflat despre noile metode științifice de studiere a Bibliei și a dogmaticii inițiate de savanții de la Tubingen și de alții și dorea să afle mai multe despre ele – dar moravienii nu puteau face nimic pentru a hrăni mintea tot mai iscoditoare a elevului lor. În maniera tipic pietistă, ei reacționau la cercetarea modernă prin a o ignora. Setos fiind de polemici, îngrijorările sale de ordin intelectual s-au înmulțit atât de mult încât nu mai putea accepta ce era învățat. Într-o scrisoare înduioșătoare și sensibilă se destăinuie tatălui său: ,,Vai! Dragul meu tată, dacă tu crezi că fără această credință nimeni nu poate primi mântuirea în lumea viitoare și nici liniște în această lume – și știu că așa este credința ta – o, atunci Îl rog pe Dumnezeu să mi-o dăruiască și mie, pentru că în cazul meu ea s-a pierdut. Nu pot să cred că El, care S-a numit pe Sine Fiul Omului, este Dumnezeul adevărat, veșnic; nu pot crede că moartea Sa a fost ispășire răscumpărătoare.”

(Viața, I. 46) Replica hotărâtă și mânioasă a tatălui său l-a întristat foarte tare pe tânărul Schleiermacher. Cel de la care aștepta ajutor nu era în stare să înțeleagă această „slăbiciune a inimii” și l-a informat că, deși îl iubește ca pe un fiu, este obligat de onoare să îl dezmoștenească. În ciuda acestor cuvinte aspre, cei doi au continuat să păstreze legătura, chiar dacă nu s-au mai văzut niciodată din acel moment. Nici moravienii nu l-au putut ajuta mai mult. El căuta disperat răspunsuri și dovezi care să-i spulbere îndoielile, dar scria: ,,Lucrătorii refuză să intre în vreo dezbatere cu mine sau să încerce să-mi arate că greșesc, iar cu prietenii îmi este strict interzis să vorbesc despre acest subiect.” (Viața, I. 55) Este clar că nu mai era bine primit în comunitatea moravienilor. Părăsind acest loc, el a mers să studieze la Universitatea din Halle, unde, urmând sfatul tatălui său, a făcut un studiu intensiv pe marginea lucrărilor lui Kant care a tulburat la acea vreme lumea intelectuală. În 1970, în pofida îndoielilor sale de ordin intelectual, a devenit pastor reformat și tutore al copiilor unui conte prusac.

A savurat cu intensitate atmosfera intelectuală plină de curiozitate și căldura acestei familii de aristocrați și a prietenilor acestora, Schleiermacher fiind o persoană deschisă, sociabilă, care înflorea în preajma apropiaților.

În 1799, el a publicat cartea care i-a adus notorietate.

Obosit de atacurile iluminismului împotriva religiei și de afirmațiile că religia este doar o superstiție, a scris Despre religie: Discursuri adresate erudiților ei disprețuitori.

Această carte a fost un contraatac strălucit, menit să aducă religia înapoi în cadrul discuțiilor intelectuale și totodată a pregătit scena pentru teologia modernă. A fi religios, susținea Schleiermacher, face parte din a fi om: ,,Pentru că tu te ocupi de viață într-o manieră vie, convingerea ta poartă pecetea efemerului, fiind sub toate aspectele limitată. Adevărata știință este o viziune completă; adevărata practicare este cultură și artă proprie; adevărata religie este simțul și gustul pentru infinit. A dori să ai o știință adevărată sau o practică reală fără religie sau să îți imaginezi că le ai deja este o amăgire îndărătnică și arogantă, dar și o eroare condamnabilă.” (Discursuri despre religie, cap. 2) Cartea sa extrem de populară, apreciată chiar și de Goethe, l-a tranformat în noul răsfățat al mișcării romantice. În 1802 a devenit profesor la Universitatea Halle și predicator universitar. Printre cursurile sale pe o gamă variată de subiecte, el a ținut unul complet nou, inventat de el însuși: hermeneutica. S-a văzut însă nevoit să înfrunte și evenimentele politice din Prusia 1806, atunci când Napoleon a invadat țara.

Prin mutarea sa la Berlin pentru a prelua noua slujbă de consilier guvernamental pe probleme de educație și prin implicarea în mișcările de rezistență împotriva francezilor el ajunge în final să fie decanul facultății de teologie din oraș și apoi rector în 1815. Aici scrie Credința creștină, lucrare care stabilește fără nicio îndoială locul său în panteonul teologic: el este modelul urmat de toate teologiile sistematice de atunci încoace. Devenise una dintre figurile intelectuale și culturale de frunte ale Germaniei. Printre cele mai lăudate realizări ale sale se află primirea Ordinului Vulturului Roșu din partea regelui Prusiei în 1831. În ciuda scrierilor sale, Friedrich Schleiermacher a devenit vestit ca pastor, fiind un vorbitor strălucit și carismatic.

Oameni din toată țara se înghesuiau să-i asculte predicile sau să participe la cursurile sale; de fapt, se spunea despre el că nu are studenți, ci ucenici. Poate că acesta este motivul pentru care atunci când a murit în 1834, sicriul său a fost urmat pe străzile Berlinului de o coadă de 1,5 km lungime, din care făcea parte atât regele cât și prințul moștenitor.

Prin viața și lucrarea sa, prin mintea sa interogativă împreună cu evlavia-i neschimbătoare, Friedrich Schleiermacher a fost condus spre gânduri și idei ce au deschis posibilități de neimaginat pentru gândirea creștină de atunci încoace.

Simon Budimir

33

Ghid practic

În acest număr vom învăța câte ceva despre sunet. Ce instrumente să folosești și cel mai important ce face fiecare buton de pe consolă. De multe ori poate ți s-a întâmplat să te uiți la mixerul audio și ți se pară că unul dintre voi vine din altă lume. Vom învăța cum să-l citim și cum să-l faci să sune așa cum vrei tu.

Vom încerca să înțelegem și tipurile de microfoane, nu putem discuta despre fiecare tip de mixer, dar vom încerca să construim o imagine de ansamblu.

Microfoanele se împart în două mari categorii: 1. Microfonul dinamic este unul din cele mai folosite tipuri de microfoane. Acesta se bazează pe o diafragmă și pe un ansamblu dintr-o bobină de cupru și un magnet.

Diafragma preia undele sonore și le transformă în semnal electric cu ajutorul câmpului magnetic. Este foarte rezistent și poate capta sunete foarte puternice. 2. Microfonul condensor are ca principiu de funcționare două plăcuțe încărcate electric asezate în paralel. Undele sonore creează un câmp magnetic, iar sub presiunea sunetului când plăcuțele se apropie se produce semnalul electric. Acest tip de microfon are o calitate a sunetului mai bună decât microfonul dinamic. Are nevoie de o sursă de alimentare (Phantom Power) sau de o baterie în microfon.

Acum se pune întrebarea: “Și noi ce alegem?”. Microfoanele dinamice sunt foarte rezistente, ieftine, ușor de folosit, pe când microfoanele condensatoare sunt fragile, mai scumpe, au nevoie de o sursă de alimentare și sunt foarte sensibile. Pentru cor, datorită faptului că nu se poate ca fiecare membru să aibă un microfon, se folosesc condensatoare pentru că au o arie de acoperire mult mai mare. Pentru echipa de închinare sau pentru soliști din față sunt microfoane dinamice.

Să facem cunoștință cu mixerul audio. Aici avem mulțimea de butoane care încearcă să ne sperie.

Gain – de aici poți egaliza semnalul audio. | High – 2000 kHz-20 000 kHz – sunetele înalte, ascuțite. (Vocea de soprană). | Mid – 200 kHz2000 kHz – “Colorarea vocilor”. (Vocea de bază), aici găsim un alt buton pentru controlul frecvenței. | Low – 20 kHz-200kHz - “Bas-ul” din voce (de obicei datorită frecvențelor joase se produce. microfonia), de aceea la mixerele profesionale aveam un buton „Low Cut”. Acesta „taie” toate frecvențele sub 100 Khz. | Pan/Bal – poți modifica “direcția sunetului” stânga sau dreapta. | Effect – amplifici efectele de sunet pentru canalul ales. | Aux – controlezi volumul monitoarelor de pe scenă. | PFL – (pre-fader listen), poți folosi această opțiune pentru a asculta canalul respectiv doar în cască, nu pe boxele principale. | Fader – Controlul volumului de sunet.

34

Gabriel Negru

De (re)văzut...

The Words Filmul „The Words” este o operă artistică fantastică ce nu lasă loc de interpretări personale. Cuvintele şi straturile sunt prezentate pe un teren deschis şi complex. Este surprinzător cum povestea este prezentată foarte simplu şi la fiecare strat al poveştii descoperi tot mai mult profunzimea mesajului. Uneori vine ca un indiciu subtil, alteori te loveşte direct în faţă. Filmul are aromă de “Memento” sau “Inception” şi apare ca un pahar cu apă proaspătă şi rece într-o zi de caniculă.

The Bucket List Cunoşti sentimentul când după un film îţi zici: “Frate, ăsta da film!”.

Nu sunt uşor de impresionat, cu atât mai puțin când vorbim de un film despre doi bărbaţi bolnavi de cancer. Dar acest film îmi va rămâne în minte pentru multă vreme. O dramă despre cancer și totuși aventură și comedie în același timp. Scenariul a fost destul de original. Filmul a fost ca o adiere proaspătă de primăvară. Recomand acest film tuturor pentru toate vârstele şi oamenilor din întreaga lume. Regizat aşa de bine încât te face să plângi şi să râzi în acelaşi timp – aşa ceva nu întâlneşti prea des.

The Bible Povestea creației lui Dumnezeu şi toate evenimente de pe pământ prezentate ca punct de reper care au dus la Răstignirea lui Isus Hristos. Efectele speciale atât de realiste și comprimarea evenimentele Bibliei în doar 5 episoade a dat naștere unei creații cinematografice excelente. Regizorul reuşeşte să menţină legătura dintre evenimentele din întreaga Biblie. Singura obiecție împotriva acestei mini serii este că îmi doream mai multe episoade.

Liviu Sore

35