Gherasim RUSU TOGAN
Gherasim RUSU TOGAN
Faptul că i-a dat ascultare s-a însemnat prin întoarcerea între prieteni şi a-i da sens vieţii: „Am urmat atunci sfaturile tale, continuă scriitorul, urmează-le la rândul tău pe ale mele şi vei ajunge ca şi mine la descoperirea acestui adevăr; că pentru a-ţi uşura puţin propriile tale suferinţi, trebuie să le sacrifici durerilor celorlalţi. Trebuie să mângâi pentru a nu cădea în disperare”, îşi sfătuieşte în final prietenul (18). În aceeaşi perioadă, Vasile Alecsandri împărtăşeşte cu aceeaşi sinceritate grijile prietenului său Costache Negri, afectat dureros de boala surorii sale Elena Negri, de care, la rândul său, i se va lega, dureros, cântecul destinului. Ca moment de referinţă în relaţia lor se înscrie întâlnirea de la Blânzi, după călătoria la Bucureşti, din februarie 1845: „Mai mulţi români din Moldova, îşi aminteşte Ion Ghica în amintirile sale, Vasile Alecsandri, Kogălniceanu, Neruzzi şi alţii făceau parte din Societatea literară, şi când unul din aceşti bărbaţi venea la Bucureşti, era pentru noi toţi o adevărată sărbătoare” (19). Primit la Bucureşti cu „ ovaţii sărbătoreşti”, chiar şi de către domnitorul Bibescu, în cinstea lui Alecsandri „se organizează şi un banchet strălucit”; toate aceste manifestări de preţuire îi creează scriitorului bună dispoziţie şi încredere în viaţă. Iar popasul de la Blânzi, domeniul Elenei Negri se înscrie ca un moment sublim în existenţa sa, „moşia constituind parte din zestrea sa, dăruită de părinţi, cu prilejul căsătoriei sale cu Alecu Liteanu, completată de o „Casă spaţioasă cu etaj şi interior aranjat de ea în chip simplu şi rustic, dar cu mult gust Aici îşi petrecură mai mult timp, „în atenţie de logodnici”, în poezie, muncă şi planuri de viitor” (20). Se reîntâlneau cu timp răbdător, iar momentul este de altfel imortalizat de Alecsandri în poezia „ 8
martie”; „în care consemnează această zi a dragostei triumfătoare… mărturisind intensitatea fericirii poetului, care în marile sale bucurii, de obicei nu-şi părăsea calmul şi seninătatea”, observă G. C. Nicolescu (21). Dar să-i dăm spaţiu poetului îndrăgostit, cu o frântură din dezlănţuirea sa explosivă: „Veniţi năluciri scumpe, dorinţe, visuri măreţe, / Ca păsări călătoare la cuibul înflorit./ Veniţi de-ngânaţi veseli a mele tinereţe, / Căci steaua fericirii în ochimi a lucit…/ Iubesc şi sunt iubit!”. De-acum, dacă am crede şi urma firul unei poveşti fericite, de dragoste, pentru Vasile Alecsandri se va naşte un timp aparte, ornat cu jocul dragostei sub un cer cu oaze de linişte şi blânde revelaţii, dar şi cu griji, decepţii şi lacrimi. Mai mult decât atât, cei doi îndrăgostiţi, în conflict cu lumea fiind, cauzat de indiscreţia ei ce, mereu şi mereu le va amplifica temerea de a nu se deconspira de unde, discreţia răpindu-le cele mai încântătoare momente. Şi totuşi, oare cu sar consuma altfel o poveste de dragoste lipsită discreţia şi temerea demitizării ei! Apoi, dacă această relaţie sentimentală ce se va finaliza atât de dramatic, a fost sau nu unică, prin sinceritatea trăirii ei şi atât de generos primită de majoritatea contemporanilor, prin relevanţa şi unicitatea ei, rămâne să-i căutăm şi în continuare resorturile intime, pe cât posibil, cu rost de a anula pe minimalizatorii ei. Pe acest fir al căutărilor noastre, să receptăm în continuare punctele de vedere ale autorului „Istoriei Literaturii Române de la origini şi până în prezent” şi al monografiei „Viaţa lui Vasile Alecsandri”: Ne surprind astfel judecăţile sale, aflate tocmai la polul opus al celorlalţi exegeţi, enunţate „ la rece” şi fără implicaţii emoţionale, de genul celor proferate chiar şi de poetul însuşi. „Prin legăturile lui dese
Revista Nouă nr. 3 (76) /2013
113