Mossad gordon thomas

oficialilor şantierului pentru a le spune că urma să-i contacteze „în câteva zile", în decursul acelei ore, Siem se afla în biroul generalului Louis Bonte, care se ocupa, în guvernul francez, de vânzările de arme. Siem îi spuse că auzise că „erau de vânzare nişte canoniere care puteau fi transformate în platforme petroliere".

Limon îl sună în acel moment pe Bonte să-i spună că se află la Paris si că era gata să accepte o ultimă ofertă de despăgubiri. Cifra propusă de el era cea pe care o oferiseră cei de la şantierul naval de la Cherbourg. Bonte îi răspunde lui Limon că „negociază" si că îi va da un răspuns prin telefon. Generalul se întoarse apoi spre Siem si-i prezentă oferta pe care Limon o acceptase, dar despre care spusese că era prea mare pentru ca guvernul să fie de acord să o plătească. Atunci, pe loc, Siem mări oferta lui Limon cu 5%. Bonte îl sună pe Limon si-i spuse că oferta lui este cât se poate de convenabilă. Bonte credea că făcuse o afacere bună scăpând Franţa de o problemă spinoasă. Israelul îşi luă despăgubirea, iar Franţa obţinea 5% profit.

Avea doar două întrebări pentru Ole Siem. Navele aveau să meargă în Norvegia?

Putea Siem să garanteze că navele nu aveau să fie reexportate după utilizarea lor la forajul marin? Siem dădu garanţii fără echivoc în ambele cazuri. Bonte acceptă pentru a evita întrebările presei legate de amplasamentul zonei de foraj petroliero chestiune comercială sensibilă pentru o industrie renumită pentru secretele ei -ca scoaterea navelor de pe şantierul din Cherbourg să se facă discret. Data plecării lor fu stabilită pentru ajunul Crăciunului 1969, când la Cherbourg se sărbătorea începutul sărbătorilor de iarnă.

Mai era o lună si Meir Amit era cât se poate de conştient că era destul timp pentru ca lucrurile să ia o întorsătură proastă. Era nevoie de 120 de marinari israelieni care să alcătuiască echipajele acestor nave pentru voiajul de trei mii de mile de la Cherbourg la Haifa. Trimiterea atâtor oameni în acelaşi timp ar fi alertat cu siguranţă serviciile de securitate franceze. Din nou inventivul Meir Amit a fost cel care a găsit si soluţia.

Acesta hotărî ca marinarii să călătorească doi câte doi, prin oraşele Europei înainte de a merge la Cherbourg. Marinarii erau instruiţi să nu stea în hotelurile porturilor mai mult de o noapte. Călătoreau toţi cu paşapoarte israeliene astfel încât, în cazul în care ar fi fost prinşi, să nu poată fi învinuiţi de deţinere de acte false de călătorie. Cu toate acestea, Meir Amit ştia că riscurile erau încă mari. „N-ar fi trebuit decât un poliţist mai suspicios să se întrebe de ce merg aşa de mulţi marinari israelieni la Cherbourg si întreaga operaţiune ar fi eşuat".

Pe 23 decembrie marinarii erau cu toţii la Cherbourg. împrăştiaţi în tot oraşul, aceştia ascultau colindele care păreau că nu se mai termină niciodată; unii dintre ei, care erau născuţi si crescuţi la Ierusalim cântară şi ei alături de localnici.

Meir Amit, acum liniştit, se ocupa de alte probleme curente la Tel Aviv.

Problema aprovizionării pentru cele opt zile pe mare fusese rezolvată la magazinele din Cherbourg de către ofiţerul desemnat pentru acest lucru în cadru l operaţiunii.

Dar ori de câte ori vânzătorii îl îmbiau cu jambon pentru Crăciun el refuza politicos.

Sfertul de milion de litri de combustibil fusese adus prin contrabandă la bordul navelor si ascuns prin diverse unghere ale calelor. Una dintre marile necunoscute era vremea. Navele trebuiau să traverseze Golful Biscaya în condiţii de iarnă si se puteau scufunda.

Meir Amit avea să-si amintească despre toate acestea la Tel Aviv: „Ne rugam să fie vremea ca la Dunkerque. Trimiserăm un meteorolog la Cherbourg, iar el