P a g i n a
2 0
Recenzii ACTUALITATEA ROMANULUI „AŞTEPTAREA” de Sabin Ionel „Vom urmări nori şi stele, ape şi munţi, dar vom urmări oamenii, mai ales, pentru că din toate câte sunt doar făpturile noastre pribege cuprind la un loc cer şi pământ, lumină şi întuneric”( Sabin Ionel). O insistentă preocupare pentru cunoaşterea omului, cu luminile şi umbrele lui, ca fiinţă trecătoare prin noianul neaşteptatelor încercări ale vremurilor, manifestă Sabin Ionel în scrierile sale. Într-o lume rostogolindu-se în incertitudini şi, adeseori, în desfiinţarea modelelor, oscilând între reperele consacrate şi înnoirile pândite uneori de tentaţia desprinderii de vechile valori, Sabin Ionel îşi caută identitatea, reevaluând dimensiunea morală şi stabilitatea înaintaşilor, sondând profund şi reflexiv condiţia umană, prinsă într-o continuă confruntare cu meandrele încercatei noastre existenţe. Pe aceste coordonate se înscrie romanul autobiografic „Aşteptarea”, apărut în anul 2011 la Editura „Hestia”, seria Planetarium, care, prin mesajul transmis într-o structură literară modernă şi captivantă, trezeşte interesul cititorului, conferindu-i scrierii o evidentă valoare literar-istorică şi filozofic-etnografică. Pendulând între reconstituire şi ficţiune, între rememorarea trecutului şi interpretarea prezentului prefigurând viitorul, autorul realizează un original roman memorialistic, specie tot mai apreciată în literatura contemporană. Complexitatea fiinţei umane determină personajul principal, suprapus autorului, să caute în trecut „ germenii prezentului şi nălucirea viitorului”. Nu şi-a cunoscut bunicii, dar pentru a se înţelege pe el însuşi, simte nevoia de a-i readuce din negura uitării, căci „nu pădurii îi este îndatorată mlădiţa, ci trunchiului din care îşi trage seva”. De aceea, „A cercetat cu patimă trecutul aflându-şi rădăcina sănătoasă” în ţinutul Apusenilor, la Vaţa de Sus. Titlul sugestiv, decriptat parţial în sfericitatea primului şi a ultimului capitol, sugerează „aşteptarea”, acea stare de spirit proprie majorităţii oamenilor, ancoraţi între dorinţe şi reuşite, între iluzii şi dezamăgiri. Cu speranţa împlinirii afective, profesionale, materiale, spirituale sau familiale, viaţa noastră este o continuă aşteptare în cursa cu trecerea ireversibilă a timpului. Scriitorul e convins că, înspre final, înţelegem rostul şi rolul nostru în această lume, în care ne regăsim cu
In e d i t
adevărat doar reconstituind, în sens invers, traseul parcurs. Această mărturisită aşteptare a clarificării sensului vieţuirii noastre, continuând modele, năzuinţe şi trăiri ale neamului din care ne tragem, e admirabil surprinsă în volumul „Aşteptarea”. Structurat în patru capitole, sugestiv întitulate: „În aşteptare, Dorinţa, Neamul, Ultimul inel”, romanul se descompune şi se recompune în unităţi epico-lirice de o mare profunzime, fără a urma o ordine strict cronologică, ci mai ales sentimental-memorialistică, împletind variatele resurse ale naraţiunii cu cele ale descrierii şi vibraţiile dialogului cu ale monologului rememorativ-analitic. Primul capitol, „ În aşteptare” , se constituie într-o mărturisire de suflet făcută semenului-cititor, deschizând perspectiva unor subtile interpretări, prin care transpare difuz şi discret solidaritatea în durere şi dorinţa de regăsire a aproapelui. Încrezător în efectul terapeutic al investigării rădăcinilor, scriitorul înseilează secvenţe grăitoare, cu oameni şi întâmplări din trecut, valorificând temeinice cunoştinţe istorice, filozofice, psihologice şi etnografice, reuşind să refacă admirabil arborele genealogic al neamului din care se trage Al doilea şi al treilea capitol înfăţişează o diversitate de aspecte ale unei lumi care s-a stins în nemărginire, dezvăluindu-se cu luminile şi cu umbrele ei, proiectată pe fundalul social-istoric al vremurilor. Oamenii trăiesc dramele războaielor şi ale unor frământate perioade istorice, care le marchează existenţa, repetând trăiri şi experienţe umane puternic marcate de condiţiile specifice etapelor traversate. În capitolul al doilea, întitulat „Dorinţa”, autorul surprinde, cu nostalgie şi sensibilitate, emoţia elevului de altădată la întoarcerile ACASĂ, evadarea din „viermuiala oraşului”, vibraţia transmisă de bucuria colindatului în magica seară de Ajun al Crăciunului între cei dragi. Blândeţea mamei şi drama mărturisită a „coloniştilor” strămutaţi din Ardeal în Banat, purtând în inimi nostalgia locurilor şi a obiceiurilor din Văţişoara, de unde au plecat, sperând la mai bine, se învăluie cu dorinţa de a readuce predecesorii din ceaţa trecutului. Pasaje de o mare încărcătură afectivă demonstrează virtuţile scriitorului : „ Prizonieri ai neumblării noastre în lume, clădim tot mai semeţe cercuri de izolare în jurul neamului nostru, în jurul casei noastre şi, în cele din urmă, în preajma condamnatului nostru eu”. Dorinţa de a regăsi bucuria simplă şi pacea din copilărie îi procură adultului „certitudini tămăduitoare pe care marea citadelă a oraşului le refuză”. Pendulând între meditaţii şi retrospective cu ochii deschişi, autorul mărturisirii făcute la persoana I, revede imaginar, „din biroul aflat la ultimul etaj în turnul de beton şi sticlă”, locurile dragi, conturate în depărtare, peste oraş. Simte că rostogolirile timpului şi ale realităţilor social-istorice au schimbat vechile rânduieli, care se vor pierde în negura vremii, aducând alte dominante, precum „filmul, televizorul, meciul, birtul.” Dorinţa de a nu