Issuu on Google+

Anul I nr.3

Redactor-șef: Ileana-Lucia Floran

AUGUST 2013

Victorița Duțu


Dăruiri literare

Nr.3 – august 2013

SUMAR

„Mese ria” de scr iitor

Maria Tirenescu - Haiku

3

Geo Vasile - Omagiu lui Nichita

4

Dacă înainte de revoluție accesul la edituri era mai dificil, iar cenzura își făcea simțită prezența, talentul și munca de creație erau,

Dan Șalapa - Furtuni fecunde de Melania Rusu Caragioiu

6

Comunicat UZPR

7

Ștefan Doru Dăncuș - poezii

8

Dan Orghici - Interviu: Sebastian Bara sau pasiunea pentru carte

10

Geo Galetaru - O poezie a implicării sociale

12

măcar, recunoscute și plătite. O scriitoare îmi povestea într-o zi cum a reușit să-și mobileze două încăperi din banii primiți ca drepturi de autor. Asta, vizavi de faptul că acum adună pensie după pensie pentru a-și plăti editarea și tipărirea unui nou volum. Ba mai mult, dacă atunci tirajul unei cărți se număra în mii, acum abia ajunge la sute. Problema e că nici așa, puține, cărțile nu-și găsesc cumpărători. Nu că n-ar dori oamenii să citească, dar ar face-o gratis, după modelul: „ Îmi

Mihaela Rotaru - Tăcerea destinului, un roman despre trăire și suferință

14

Ileana-Lucia Floran - poezii

15

Muguraș Maria Petrescu - Mariana Pândaru Așteptare în tăcere

16

Claudia Moscovici - cronică la romanul Destin scindat de Viorica Hagianu

18

Daniel Marian - Un memorial al firescului...

19

Valentin Tufan - poezii

20

Larisa Ileana Casangiu - Mihaela Burlacu Simfonie pentru ciulini

21

Maria Toma-Damșa - Romulus Lal, Imperialii din Bocșari

22

Octavian D.Curpaș - O narațiune despre dragoste, credință și valori

24

Petru Hamat, Nicolae Pătruț - himerele poemului erotic

28

dai și mie o carte de-a ta?” Vremuri noi, obiceiuri noi... Cu toate astea, s-a făcut un pas (ce-i drept, mic!) spre recunoașterea efortului intelectual depus de breasla marginalizată a scriitorilor. Ar putea fi o posibilitate, pentru ca nopțile nedormite, durerea sufletului și palpitațiile resimțite până la încheierea travaliului nașterii unei cărți, să poată fi recompensate. La ce mă refer? Ei bine, în Clasificarea Ocupațiilor din România au apărut și meseriile de „scriitor” și „poet” ... Știu, greu de crezut că te-ai putea angaja undeva „scriitor”, dar e un început care atestă incontestabil existența unor persoane care nu-și lasă deoparte „talantul” primit la naștere, ci-l înmulțesc și-l dăruiesc și celor din jurul lor. Ar mai fi de discutat dacă poetul e sau nu scriitor, dar asta o lăsăm pentru numărul viitor... Ileana-Lucia Floran

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat. Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat! Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!


Dăruiri literare

Maria Tirenescu haiku Semne de primăvară (din volumul Amprente, Ed.PIM)

Susurul apei viorele brumate lângă izvor

Cuibul dărâmat – rândunica zboară printre fulgi de nea Pâlc de toporaşi – nici un nume pe crucea plină de muşchi

Două petale căzând împreună – vântul serii

Zăpadă pe munţi – în vale înfloreşte liliacul alb

Răsărit de soare — păpădii înflorind printre ruine Din primul balcon sare sticla cu apă – nuntă de pisici Noapte înstelată – într-un cireş bătrân prima floare

Mii de albine pe cireşii înfloriţi – singură mama

Pe crucea de lemn cad petale de cireş – răsărit de lună

Se lasă seara – pe mormântul vecinei flori de liliac Vântul şuieră – prin urdiniş nu trece nici o albină

Ploaie de seară – fetiţa colorează o buburuză

Târziu în noapte – un cărăbuș zboară în jurul lămpii

Pag.3


Dăruiri literare

NICHITA VERSIONE ITALIANA: Geo Vasile OMAGGIO NEL DOLCE IDIOMA A

NICHITA AR FI IMPLINIT ÎN 2013 OPTZECI DE ANI Este, după Mihai Eminescu, autorul celei de-a doua revoluţii a limbajului poetic românesc NICHITA AVREBBE COMPIUTO NEL 2013 OTTANT'ANNI Egli è, dopo Mihai Eminescu, l'autore della seconda rivoluzione del linguaggio poetico romeno Elegia întâia

ELEGIA PRIMA

Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului neam de artişti, al dedalizilor

Dedicata a Dedalo, il fondatore della famosa stirpe di artisti, i dedalidi

El începe cu sine şi sfârşeşte cu sine. Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l urmează nici o coadă de cometă.

Egli inizia con sé e termina con sé. Non lo predice nessun'aura, non lo segue nessuna coda di cometa.

Din el nu străbate-n afară nimic; de aceea nu are chip şi nici formă. Ar semăna întrucâtva cu sfera, care are cel mai mult trup învelit cu cea mai strâmtă piele cu putinţă. Dar el nu are nici măcar atâta piele cât sfera.

Da lui non sprigiona Nulla; ecco perché non ha un viso né una forma. Potrebbe somiglare in qualche modo ad una sfera, che ha il più grosso corpo ricoperto della più stretta pelle possibile. Ma egli non ha neppure tanta pelle quanto la sfera.

El este înlăuntrul desăvârşit, şi, deşi fără margini, e profund limitat.

Egli è il dentro compiuto, e, benchè senza margini, è profondamente limitato. Però, a vederlo non si vede.

Pag.4

Dar de văzut nu se vede. Nu-l urmează istoria propriilor lui mişcări, aşa cum semnul potcoavei urmează cu credinţă caii…

Non lo segue la storia dei propri movimenti, così come l'impronta del ferro da cavallo segue fedele i cavalli...

II

II

Nu are nici măcar prezent, deşi e greu de închipuit cum anume nu-l are.

Egli non ha neppure presente, benché sia difficile immaginare il modo di averselo negato.

El este înlăuntrul desăvârşit, interiorul punctului, mai înghesuit în sine decât însuşi punctul.

È il dento compiuto, l'interno del punto, più pigiato in sé del punto stesso.


Dăruiri literare

NICHITA STĂNESCU (1933 1983) III

III

Egli non urta contro nessuno e niente, perché non ha nulla che sporga fuori di sé attraverso cui potrebbe urtarsi.

El nu se loveşte de nimeni şi de nimic, pentru că n-are nimic dăruit în afară prin care s-ar putea lovi.

IV

IV

Qui dormo io, attorniato da lui.

Aici dorm eu, înconjurat de el.

Tutto è l'opposto di tutto. Ma non gli si oppone, e tanto meno lo nega:

Totul este inversul totului. Dar nu i se opune, şi cu atât mai puţin îl neagă:

Dice No soltanto colui che conosce il Sì. Però egli, che conosce tutto, ha i fogli strappati al No e al Sì.

Spune Nu doar acela care-l ştie pe Da. Însă el, care ştie totul, la Nu şi la Da are foile rupte.

E qui non dormo solo io, ma anche l'intera teoria d'uomini di cui porto il nome.

Şi nu dorm numai eu aici, ci şi întregul şir de bărbaţi al căror nume-l port.

La teoria d'uomini colonizza una mia spalla. La teoria di donne l'altra spalla.

Şirul de bărbaţi îmi populează un umăr. Şirul de femei alt umăr.

E non hanno neanche luogo. Loro sono le penne che non si fanno vedere.

Şi nici n-au loc. Ei sunt penele care nu se văd.

Batto le ali e dormo qui, il dentro compiuto, che inizia con sé e termina con sé, non lo predice nessun'aura, non lo segue nessuna coda di cometa.

Bat din aripi şi dorm aici, înlăuntrul desăvârşit, care începe cu sine şi se sfârşeşte cu sine, nevestit de nici o aură, neurmat de nici o coadă de cometă.

Pag.5


Dăruiri literare

Dan Șalapa „Furtuni fecunde” de Melania RUSU-CARAGIOIU ÎNTRE DOUĂ LUMI Volumul „Furtuni fecunde” (Editura „Cuget românesc”, 2011) al Melaniei Rusu-Caragioiu cuprinde poeme din mai multe perioade de creaţie 1978, 2000, 2002, 2006, 2008, 2011 - ale autoarei, fiind ceea ce se numeşte o antologie de autor. Ce aflăm din această selecţie, practic, opt secţiuni mai mult sau mai puţin masive, per total, totuşi, consistente numeric? Desprindem, mai întâi, concluzia că autoarea are o vituozitate a descrierii, de unde o poezie care cochetează intens cu genul pastel, gen oarecum depăşit, ar zice unii, dedaţi la versurile prinse în carapace voit croite, uneori ascunse de ele însele, şi versuri şi carapace. Pastelul nu este, totuşi, un gen nici interzis, nici epuizat, sufletele sensibile se pot regăsi lesne în el, iar autorii mai pot să-l abordeze, însă cu măsură, spre a evita pastişele. Ori Melania Rusu-Caragioiu cam asta şi face: tuşele sale gen pastel se manifestă nestingherite în pagini, dar au şi o notă de originalitate, adică, mai exact, au acea doză de aport personal, o „găselniţă” poetică bine strunită. Mai exact, poeta îmbină elemente de rural - spaţiu de respiraţie specific genului - cu cele de citadin - de aici, un fel de... neo-pastel interesant. O astfel de osmoză au mai încercat şi alţi poeţi, din aşa-numitul „nou val”, dar au folosit procedeul cu tentă pamfletară, pentru a persifla chiar, pastelul. Rezultatul a fost că respectivul gen literar a fost izolat, ruralul, ca sursă de inspiraţie, pierzând bătălia cu citadinul, ritmul arhaic, cu soare, cu flori, cu nopţi înstelate, cu iazuri argintii, cu gâze, nori şi cai zburdând sub liziera pădurilor tinere, trecând în desuetudine vizavi de beton, ferestre cenuşii, sentimente rătăcite la intersecţii scufudate în anonimat, cer siniliu şi gropi comune, peisaje cu angoase furnizate preambalat şi coşmaruri evadate din spitale de psihiatrie deturnate de la rostul lor... O lume în derivă exultată în versuri... Nici asta nu ar fi rău, poetul e liber până la capăt să ne spună neîngrădit cum vede el, „lumea”, cum o înţelege, Pag.6

cum şi-ar dori-o, cum şi-o imaginează, pentru el şi pentru noi, pentru cine vrea să-l asculte. Melania Rusu-Caragioiu ne propune, cum spuneam, un melanj între aceste două viziuni, aceea idilică - spre care, totuşi, tinde mai mult - şi una furnizată de lumea oraşului, un urban tentacular, dar nu neaparat strivitor. Este un urban... domestic, sau pretabil domesticirii, am zice. „Prin păsări voi trimite/ În patru zări întinse/ Mesajul încântării./ Trăirea peste timpuri/ Şi fericiţi voi face/ Pe-acei ce lira-mi frântă/ Vor auzi-o tainic.”(Nicicând...) Înţelegem de aici, spiritul profund umanist al poetei - spre final, avem şi surpriza unei implicări politice evidente a autoarei, în poeme-manifest! spirit ce refuză prăbuşirea, şi pentru care speranţa, derivată din lumea naturală, aceea a lui JeanJacques Rousseau, care l-a dat pe om pur, „bun”, dar pe care civilizaţia, „societatea” l-a corupt: „În cioc porumbeii flutură eşarfe mai albe/ ca spuma,/ Se prind câte patru în joc de trifoi,/ Şi nu zboară aripi, ci sori pretutindeni/ Şi umbre presară pe pajişti argintul din pace...” (Oamenii îţi dăruiesc ţie, Pământule, viaţa. Manifest). Iată-l şi pe părintele Contractului social răbfunind jupiterian dintre rânduri: „Cândva, pe pământ s-a născut răul / Negru, hâd, şi făcător de rele./ Într-o noapte vrăjitoarea l-a întâlnit.../ Ea purta o cruce pe lanţul de la gleznă./ Nici ea, nici răul nu aveau credinţă./ Amîndoi s-au contopit într-un fulger. De atunci, cu o seceră de foc, taie mereu.../ Au tăiat vise, vieţi, speranţe ...” (Efemer) Poezia Melaniei Rusu-Caragioiu poate fi plictisitoare pentru cei obişnuiţi cu ritmul de videoclip al omului contemporan comun, dar, evident, percepţia este una pervertită, pentru că poezia este contemplare, reflecţie, o încercare de integrare graduală, asumată - o dedare de sine, cum ar spune filozoful - în ceea ce înţelegi sau nu ai înţeles încă. Antologia - rămânem la această încadrare „Furtuni fecunde” exact acest aspect vrea să ni-l releve - uneori, poate prea insistent anume că, la


Dăruiri literare confruntarea a două modalităţi de a vedea lumea, cea a naturii iniţiale, „paradisiace”, şi cea a naturii artificiale, pervertite, un copy paste al primeia, se iscă furtuni, în trup, minte şi suflet. Dar nu orice fel de furtuni ci unele fecunde. Unde şi în ce împrejurări stârnise-vor furtuni sterpe – pentru că titlul ne lasă să ne imaginăm şi un revers al sugestiei metaforice din titlul volumului – ar rămâne să bănuim noi, cititorii, fiecare în parte, autoarea nefăcând nici o aluzie în acest sens, oricum nefiind nici datoare cu un asemenea gest. Ba, din contra! Chiar dacă este o antologie de autor, cartea are o prea pronunţată tentă de eclectic al abordărilor tematice, deasupra căreia planează un iz atistic poate prea romanţat, de o vibraţie nostalgiacă ireprehensibilă, vrând să ne mărturisească, sincer, despre prea-plinul sufletesc al autoarei, de acolo din mirobolanta Canada, de sub cerul unui Montreal ca o matrice a redescoperirii sinelui poetic la racordul cu fascinaţia unui rural iniţial şi iniţiatic.

Bucureşti, 16 iulie 2013

Comunicat UZPR Pactul Mondial, cea mai importantă iniţiativă civică la nivel planetar Participarea jurnaliştilor profesionişti din România Companii naţionale şi multinaţionale, organizaţii neguvernamentale şi instituţii de învăţământ din întreaga lume participă la Pactul Mondial. Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România se numără printre organizaţiile neguvernamentale care promovează respectarea celor Zece Principii ale Pactului Mondial şi îşi propune să informeze corect opinia publică, în ceea ce priveşte importanţa respectării drepturilor omului în lumea globalizată a secolului 21. Prin numărul mare de participanţi: 7413 companii, 3823 de organizaţii neguvernamentale din 145 de ţări, Pactul Mondial (Global Compact) este considerată cea mai mare şi importantă iniţiativă civică la nivel planetar. Acele companii care aderă la Pactul Mondial împărtăşesc convingerea, potrivit căreia, practicile bazate pe principiile universale contribuie la construcţia unei pieţe globale stabile şi echitative care ajută societatea, comunităţile din zona în care îşi desfăşoară activitatea să trăiască mai bine. Pactul Mondial include doua obiective: 1) Încorporarea celor Zece Principii în activităţile mediului de afaceri, pe care fiecare entitate economică le realizează atât în ţara de origine, cât şi în alte ţări unde are reprezentaţe. 2) Iniţierea şi implementarea acţiunilor care sprijină Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODMs). Prin parteneriatele încheiate între organizaţiile neguvernamentale, mediul corporativ, instituţiile de învăţământ şi administraţia locală se pot realiza obiective comune şi / sau obiective individuale. Pactul Mondial este o iniţiativă internaţională propusă de Organizaţia Naţiunilor Unite, al cărei obiectiv este angajamentul voluntar pentru responsabilitatea socială, prin implementarea celor Zece Principii bazate pe drepturile omului, mediul înconjurător şi lupta contra corupţiei. Iniţiativa Pactului Mondial i-a aparţinut fostului Secretar General al Naţiunilor Unite, Koffi Annan, şi a fost prezentată la Forumul Economic Mondial de la Davos (1999). Doru Dinu Glăvan Preşedinte UZPR

Pag.7


Dăruiri literare

Ștefan Doru DĂNCUȘ POEZII

din volumul „Întoarcerea poetului risipitor”, în curs de apariție la Ed. SINGUR

31 de litere mari Fotografia nr. 30 Dar singuri? Nu, e frunza prea aproape Nu s-au făcut fotografii aşa! Cum o să stea definitiv sub pleoape? Şi cum de s-a sfârşit şi moartea ta? Zâmbiţi vă rog acestor grave arme Fiţi mai senini, mai propriu conturaţi! Iar noi zâmbim. iar specia adoarme Numai aşa putem părea curaţi Nu înţelege ce se poate face Cu doi amanţi lăsaţi de capul lor. Poate un iad, poate-un minut de pace Poate-un mormânt mitraliat cu flori

Dacă te-ai îndrăgosti de mine Într-o zi cu slabe ploi locale Ar ceda, descoperind aldine Bietele resorturi cerebrale Literele mici s-ar sinucide Aş tot scrie nopţi cu semne mari Printre lungi apusuri invalide Într-un han cu vin şi cu tâlhari Poate că ai fi înspăimântată De jungherul conspirând la brâu Însă eu aş fi tâlhar deodată Şi perechea ta ar fi să fiu 32 de frunze pentru o singură femeie

Foto color! Îmbătrâniţi în rate! Zâmbiţi vă rog în sensul interzis! Şi grupele de sânge-s anulate Şi noi trăim şi nu avem permis Mai circulă mental câte-o silabă Vreun Vivaldi grăbit, incidental Noi ne iubim. ei nu ne mai întreabă De ce-am fugit din regnul animal Pe unde ne desprindem şi ne-atingem De ce în unul singur ne-am retras De ce ne ardem şi de ce ne stingem De ce atât de magici am rămas Deodată singuri. ştim că lumea doarme Şi frunzele ne fac fotografii Şi nu zâmbim acelor grave arme Şi nu murim şi nici nu suntem vii…

Pag.8

M-am angajat ca paznic al orelor cândva Dar mi-au blocat viaţa războaiele lor dese Am renunţat şi uite: şomez în viaţa ta Şi se ridică-n juru-mi păduri de paranteze Nu pleacă trenurile. autogara-i plină Tăcerea claxonează dar suntem surzi cu toţii Nu ne condamnă nimeni deşi suntem de vină Pentru o frunză prinsă sub adjectivul roţii Călătorind, ne-ajunge un anotimp defect Pe drumuri sigilate şi prin autogări Şi trupurile noastre se caută corect Cu puncte de vedere, cu nervi, cu motivări Murim în destinaţii ne naştem în plecări Zadarnici expeditori tăceri ghilotinăm Dar ne ajung din spate prin reci autogări Ne îmbarcăm în silă şi orelor ne dăm Eu tac privind aiurea. în faţa mea taci tu. Participăm la masa tăcerii devotaţi. Comedianţi isterici cu ochii-n patru cu: Acelaşi plâns cu care vom fi executaţi


Dăruiri literare Nesiguranţa 27

A douăzecişinoua petrecere Nu-i aşa că poate-am fi mai îngeri De ne-am mai aprinde o ţigară Dacă am epuizat înfrângeri La acea petrecere de-o seară?

Migraţia începe. vânătorii S-au strâns la sfat cu armament cu tot Se simt, dramatici, printre clipe zorii Loviţi de enigmaticul exod Sunt rece însă. mă gândesc la Tine Cu toamnă-n braţe şi cu munţi pustii Va-ncepe vânătoarea. va fi bine. Ce dimineaţă veştedă va fi!

Nu-i aşa că şerpii din artere Ne-ar întinde mărul cu păcat Prin orbite tragice-n cădere Devenite verb intoxicat? Noi vom fi nemulţumiţi deodată Ne vom cerne iarăşi pân' la os Deschizând o sferă încuiată Căutând un teatru mai frumos

Voiam să fii la Cina cea de Taină Când va fi foc, friptură, vin, cărări Când cizmele vor ocoli o haină În buzunarul căreia-s ţigări Să pregătim vânatul pe-ndelete. Un vânt subţire-ar fi bătut activ Iar eu Te-aş fi îmbrăţişat cu sete Printre copacii goi fără motiv

Nu-i aşa că nu putem pretinde În acest desfrâu universal O lumină care ne-ar aprinde Prin puterea semnului =? Ce păduri de oase sunt în mine Oxidând oraşul istovit Parcă-mi sunt şi buzele străine Parcă-s punct ochit şi punct lovit Ar mai o vorbă grea rămasă Echitabil, poate, ne-am privi Moartea mea pe drumul către Casă: Nu-i aşa că astfel ne-am iubi?

Am râde ca şi ceilalţi, am strânge Blazate crengi şi vreascuri pentru foc Şi la o vreme noaptea ne-ar înfrânge Între braconieri ne-am face loc (Şi absolvit de-orice concept moral Ar ţine-un veac ospăţul ilegal) Dar iată ce stupidă dimineaţă: Departe eşti. sunt încă în viaţă.

A douăzecişiopta noapte simplă

Ne vor spune leneş „noapte bună” Ploile-n suave armistiţii Vom privi o vreme împreună Încolţind politice solstiţii

Scrumiere pline vor întinde Orele strivite de prăpăd Şi încercănarea ta cuminte Printr-un filtru epic am s-o văd

Ne vom vinde hainele uscate Mlaştinilor care ne-au chemat Când aceste versuri izolate Ne vor da o noapte şi un pat

Nu închide ochii. e devreme. Sunt vânaţi pe străzi îndrăgostiţii Ploile alunecă-n dileme. Au ratat acele armistiţii…

Te voi dărâma pe-o galerie Susţinută în sărutul meu Îmi va bate inima doar mie Prăbuşitul dintre noi mereu

Pag.9


Dăruiri literare

Dan ORGHICI INTE

RV I U

Sebastian Bara sau pasiunea pentru carte De curând, la una dintre multe lansări de carte organizate de Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva, l-am regăsit pe neobositul meu prieten, Sebastian Bara. Era prins în toate, îi saluta cordial pe cei sosiți, punea la punct ultimele detalii și așa, ca să fie bine, reportera unei televiziuni voia neapărat să-i ia un interviu. L-am salutat și mi-am văzut de treabă, mai bine zis am plecat să-mi salut la rândul meu colegii și prietenii întru scriitură. Pentru cei ce nu-l cunosc, domnul Sebastian Bara este managerul Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara şi ocupă această funcţie din anul 2010. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filologie Secţia Muzeologie Conservarea şi Restaurarea Patrimoniului Cultural Naţional din cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia. Asta ca date generale. Despre omul de suflet Sebastian Bara sunt multe de spus. Este prietenul cărților, deci implicit al celor ce le scriu, dedicat trup și suflet în ceea ca face și ce nu face managerul Bibliotecii Judeţene „Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva: lansări de carte, întâlniri cu cititorii, Biblionet și multă aplecare asupra a tot ce se numește munca unui om de cultură. Iar Sebi (așa cum îi spun apropiații) este cel ce știe să se aplece asupra mlădiței numită cultură, s-o ude, s-o îngrijească ca din roadele ei să se poată bucura cât mai mulți. După lansare și, ca de obicei lansările organizate de Biblioteca Judeţenă „Ovid Densusianu” ies bine și pline de frumos am reușit să stau un pic de vorbă cu prietenul Sebi. Microbul jurnalisticii nu m-a lăsat în pace, astfel că scurta noastră poveste a devenit acest interviu: Dan Orghici: De unde pasiunea pentru carte? Sebastian Bara: Este o pasiune firească, o pasiune veche ce s-a născut în primii ani de școală. Am avut dascăli de limba și literatura română care au știut să-mi sădească zi de zi dragostea pentru citit, dragostea pentru carte, m-au învățat să gust literatura de bună calitate, m-au învățat să prețuiesc literatura română. Această pasiune a devenit tot mai puternică odată cu

Pag.10

trecerea timpului și, mai ales, după ce am ajuns să lucrez într-o bibliotecă, în acest univers pe care Borges îl asemăna cu Paradisul. Dan Orghici: Care sunt principalele satisfacții profesionale? Sebastian Bara: Dintre reușitele pe care vreau să le amintesc fac parte întâlnirile periodice cu scriitorii, lansările de carte care se bucură de mare succes, organizarea în fiecare lună a unor activități culturaleducative deosebite, editarea unor lucrări de referință (Județul Hunedoara, monografie și Deva, contribuții monografice), editarea trimestrială a revistei Bibliotecii Județene, Vox Libri, organizarea lunară a unor standuri de carte cu vânzare ale marilor edituri din țară, organizarea în fiecare an a Salonului Editurilor Hunedorene, deschiderea în aproape toate comunele județului Hunedoara a unor centre Biblionet pentru comunitatea locală, modernizarea filialelor bibliotecii noastre, crearea bazei de date și posibilitatea consultării on-line a acesteia, crearea Bibliotecii Digitale Hunedoara, crearea blogului și a paginii de facebook a bibliotecii, organizarea în fiecare lună a unor întâlniri între editurile din județ, scriitorii hunedoreni și membrii comunităților locale în cadrul proiectului Lectura pentru toți, atragerea spre bibliotecă a unor segmente speciale de populație, cum ar fi copiii instituționalizați, copiii din spital, bătrânii din instituțiile de ocrotire și exemplele pot continua. Dan Orghici: Cum a devenit „Vox Libri” una dintre importantele revistele de cultură, în peisajul cultural românesc? Sebastian Bara: Pe lângă colegii din bibliotecă, cei care scriu în fiecare număr al revistei, colectivul redacțional al acestei reviste a reușit să atragă un număr de colaboratori de mare prestigiu, din importante instituții de cultură ale țării, colaboratori care ridică nivelul calitativ al revistei. Revista îmbină latura profesională, de strictă biblioteconomie, cu o pronunțată componentă culturală care cuprinde recenzii de cărți, eseuri, articole dedicate limbii române, note de drum, articole ce prezintă tradițiile folclorice hunedorene etc.


Dăruiri literare Monografia județului Hunedoara

1927 1970 1980 De asemenea, toate activitățile noastre își află reflectarea în fiecare număr al revistei. Este meritul colectivului redacțional că a știut să mențină ridicată ștacheta calității, iar acum autori de mare prestigiu vin spre noi și se simt onorați că le publicăm textele. Facem o selecție foarte riguroasă a acestora și publicăm numai materiale de înaltă ținută, care într-adevăr merită să fie citite. Dan Orghici: Care este rolul cărții, al scriitorului în cetate, în comunitate? Sebastian Bara: Cartea a fost, este și va continua să fie o călăuză veritabilă în formarea spirituală a oricărui om. Rolul cărții nu va fi estompat de asaltul internetului, cartea va avea de luptat cu această concurență, dar întotdeauna va fi iubită și căutată. Nimic nu poate înlocui lectura tihnită a unei cărți bune, apărute în condiții grafice de excepție, cititorul adevărat va ști să aprecieze acest lucru. Biblioteca publică are un rol covârșitor în atragerea spre carte a unui număr tot mai mare de membri ai comunității, de toate vârstele și categoriile sociale. Dan Orghici: Care este importanța sacrului, raportarea la Dumnezeu în artă, în creație, în ceea ce facem? Sebastian Bara: În esență, deviza Nihil sine Deo răspunde perfect la această întrebare. Dan Orghici: Ce proiecte are managerul Sebastian Bara?

2013 Sebastian Bara: Într-un orizont de timp destul de apropiat, am în vedere continuarea celor trei volume ale lucrării Județul Hunedoara, monografie cu încă două volume. Necesitatea acestei completări a apărut întrucât am constatat că o mare cantitate de informație despre județul nostru nu a avut cum să fie prinsă în cele trei volume despre care am amintit. Vom avea, așadar, un al patrulea volum dedicat agriculturii, creșterii animalelor, pădurii și silviculturii în spațiul hunedorean, legat strâns de acest domeniu va fi vorba și despre vânătoare și pescuit. În sfârșit, capitole speciale vor fi dedicate transporturilor, sănătății populației, timpului liber și divertismentului. Al cincilea volum va fi o veritabilă enciclopedie a personalităților hunedorene din toate domeniile de activitate, lucrare ce completează și continuă amplul dicționar apărut în anul 2004 și elaborat tot de biblioteca noastră. De anul viitor, în parteneriat cu Primăria municipiului Deva, vom demara un proiect complex, Monografia municipiului Deva, lucrare de pionierat ce presupune o impresionantă cercetare a arhivelor unde, din câte știu, se găsesc kilometri de documente neprelucrate. În curând ne vom muta în noul și modernul sediu al Bibliotecii și, odată mutați, doresc să organizez aici o conferință a Asociației Naționale a Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din România, proiect îndrăzneț, dar în a cărui reușită cred cu tărie pentru că am alături de mine un minunat colectiv. Dan Orghici: La ce să ne așteptăm și la ce nu de la ediția din acest an a Salonului Editurilor Hunedorene? Sebastian Bara: Ca în fiecare an, să vă așteptați la prezența a numeroase edituri hunedorene și din țară și la o foarte bogată ofertă de carte. Anul acesta, invitată de onoare va fi Editura Casa Radio, dat fiind că Radioul public împlinește în noiembrie 85 de ani de existență. Sebastian Bara: Îi invităm de pe acum pe iubitorii de carte să petreacă începutul lunii octombrie în compania cărților, o companie extrem de plăcută și folositoare.

Pag.11


Dăruiri literare

Geo Galetaru

O poezie a implicării sociale Poemele lui Ion Ghera sunt tot atâtea interogaţii adresate timpului său, încercând o decodare a resorturilor care subminează fiinţa şi-o destinează unei precarităţi tragice. Simultan, autorul îşi îndreaptă degetul acuzator spre improprietăţile unui destin istoric deturnat de la rosturile sale şi anemiat de aderenţe conjuncturale. Demersul poetic îşi arondează teme grave, repudiind tacit (uneori, explicit) inadecvarea unor angajări sterile şi fanfaronada impudică a unor prozelitisme de faţadă. Această aserţiune face lesne decelabilă dimensiunea socială a unei poezii, pivotând în jurul unor preocupări de elevată respiraţie şi de un interes semnificativ. Meditaţiile poetului au alonjă problematizantă şi conturează adevărate mitologii ale implicării, cu o fervoare constantă şi un patos nedezminţit. Ion Ghera nu se hazardează în experimente fără finalitate, îi repugnă redundanţa falselor subiecte sau apetenţa frivolă pentru excesul metaforic. Pentru el, poezia este o abordare lucidă a marilor adevăruri şi o asumare, la fel de lucidă, a deziluziilor ce rezultă din această aventură pe cont propriu. Bisturiul verbului său răspunde doar exigenţelor sincerităţii, neocolind harta malignă a simulacrelor cotidiene, nici tarele unui evazionism păgubitor pentru condiţia umană. În locul subtilităţii gratuite sau al minimalismului delirant, poetul adoptă gravitatea necontrafăcută a justiţiarului decis să meargă până la capăt. Pariul cu viaţa şi pariul cu istoria sunt două feţe complementare ale unui demers de o francheţe, pe cât de dureroasă, pe atât de necesară. Autorul consemnează derapajele unei epoci şi ale unei societăţi convulsive, grefate pe o istorie din care au fost expulzate sentimentele fireşti şi principiile călăuzitoare. Ochiul său necruţător developează falii şi inadvertenţe, care divulgă anomalii ireversibile şi ofensează relieful unui parcurs existenţial normal:

Pag.12

„Iubirea de pământ e goală, / şi-acesta-i marele păcat, / iubirea omului e boală / şi-l duce către scăpătat. // Când adevăru-i tras pe roată, / se stă în al minciunii stal, / e prea puţin, în viaţa dată, / să fii şi să rămâi doar cal. // Plâng aripile-nălţătoare / şi-n ele se adâncesc de dor, / în lumea verbelor se moare, / e sâmbătă în viaţa lor. // Miros de grâu nu urcă-n moară, / ochiul divin ni s-a închis, / pâinea din trup de cer coboară / în gura marelui abis. // Vinul rămâne-n rădăcina / înfiptă-n sângele şuvoi, / iubirea şi-a închis lumina, / Golgota noastră suntem noi!” (Sâmbăta verbelor). Lirica lui Ion Ghera, irigată de subtile brize coşbuciene şi cotruşiene, îşi impune cadenţa proprie în versuri expresive, de o rezonanţă aparte. Nimic mai străin acestui poet al clamărilor disperate decât frisonul filosofard, căruia îi este preferat apetitul pentru verbul fierbinte şi frust, capabil să degaje sensuri robuste, necoafate în laboratorul unei calofilii monotone şi echivoce. Căci obsesiile lui Ion Ghera se decupează pe spaţii ample şi se articulează în accente virile, necontaminate de ambiguităţi postromantice sau de cinisme postmoderniste. Aşa cum deja credem că am sugerat, vocaţia poetului este aceea a rostirii adevărului, în orice circumstanţă şi cu orice risc. Exaltarea decorativă este înlocuită cu fiorul unor premoniţii din care a dispărut orice iluzie. Timpul istoric, ca şi cel individual, este cangrenat de false imperative şi false valori, iar reconectarea la sursele optimismului devine o insuportabilă himeră. Un tragism inexorabil subminează ritmurile existenţiale, destinându-le unei sterilităţi obsesive: „E frica / stăpână / pe inimi / şi-n gând, / în ochi, / în iubire / şi-n sânge, / se-aude / durerea / dreptăţii / plângând / şi / laţul / se vede / cum strânge. // S-aprinde / deşertul / din dorul / de ploi, / lumina / dispare / din minte, / prin suflete / ară / dureri / şi / nevoi / şi / zilele sapă /


Dăruiri literare morminte” (Zilele sapă morminte). Fervoarea bunelor intenţii de altădată este caducă, în condiţiile în care tirania imposturii şi preeminenţa reculului existenţial anulează orice elan vizionar. Poemele lui Ion Ghera, de o amară şi implacabilă luciditate, exclud complicitatea cu răul devenit formulă de supravieţuire, încercând să instituie cultul adevărurilor perene. Un fel de dialectică a dezamăgirii demne îşi face loc în acest peisaj arid şi lipsit de iluzii: „Măduva / fiecărui os, / şi / în destin / şi / în cuvânt, / a devenit / c-un cer / mai jos/ şi / mai puţină / c-un pământ. // Balanţa-nclină / glorios / spre verbe / aruncate-n / vânt, / cântă / consoanele / duios, / joacă / vocalele / plângând. // Trecutul / e / mărinimos, / oferă / seve / de mormânt, / prezentul / stă / cu capu-n jos / spre viitorul / de nicicând” (Spre sâmbăta verbelor). Ca un revers al acestor proiecţii dizarmonice ale prezentului, imaginaţia poetului îşi caută alte repere, apte să conecteze spiritul la idealurile nobile ale fiinţei dintotdeauna. Iar dragostea de ţară, sentiment generos şi rezonant, răspunde acestui comandament interior, devenind o componentă a unui univers poetic dens şi revelator. Ion Ghera nu mimează vibraţia patriotică, nu pastişează tradiţia unor teme reverberante. Pentru el, resorturile emoţiei îşi află originea în amplitudinea unor opţiuni ferme, ferite de alibiuri conjuncturale sau de tentaţii periferice. Poeziile care se înscriu în acest areal tematic sunt animate de un suflu al certitudinilor arhetipale, articulate pe pilonii de ancestralitate ai neamului. Pământul străbun, părinţii şi casa părintească, zariştile patriei, vitalitatea unui trecut infuzat de magia ingenuă a unei înţelepciuni luminoase, sunt tot atâtea elemente care traduc o esenţialitate arhaică. Pe care poetul o pune la temelia versurilor sale, invocând-o la tot pasul ca pe un triumf împotriva tenebrelor, un triumf al unui echilibru tonic, al unei bogăţii secrete şi indestructibile care reprezintă, în concepţia autorului, o punte simbolică peste abis: „Iar a nins / pe cruci / şi / pe morminte/ ca pe un tărâm / îndepărtat, // ninge-n / mine / lacrima / fierbinte / a acestui / neam / însângerat. // Am rămas / în cercul / de ninsoare / un copil / de mai / cu ochi / de foc, // se făcea / că nu mai este / Soare… / Am visat / sau / poate-a fost / un joc. // Nici bunicul / nu avea / cuvinte / şi / nici maica / nu mă mângâia. // Au plecat, / demult, / spre locuri / sfinte, / să-mi rezerve / muntele / de nea. // Cad petale / albe / de-amintire, / o ciugulitură / de urzici. // Se dărâmă / cerul / de iubire / şi noi / suntem, / parcă, / tot

mai mici” (Un vis de iarnă). În final, poetul îşi învinge aprehensiunile şi trăieşte istoria ca pe un dat fatal, acceptându-i asperităţile şi accidentele, dar refuzând capcana pervertirii printr-un veto omniprezent şi decisiv. Recluziunea mohorâtă şi anihilantă cedează în faţa unui vitalism structural, care modelează perspectiva, impunând corecturi de substanţă într-o geografie a scepticismelor individuale şi a traumelor colective: „Om bun, / om drag / şi / iubitor / de ţară, / cu gust / de pâine-n / foamea ta / amară, / dezice-te / de roade / pentru pântec / şi / fă-ţi palat / de nemurire-n / cântec. // Să te hrăneşti / cu vise / şi / cu poame, / să dai / din tine / altor guri / de foame. / Să-nfrângi / în minte-ţi / patimi / şi / ispite, / să sângerezi / pe drumuri / neivite. // Să-mpingi / mereu / la a iubirii / roată, / să dai / la semeni / inima ta / toată. / Să rândui / pe pământ / iubiri / şi / fapte / şi / să împarţi / din tine / zi / şi / noapte. // Cât eşti / sămânţa / rodului / de soare, / să ştii / a pierde / şi / să ştii / a dare, / când / nu mai ai / nimic / din tine - / a pierde, / eşti frunză / galbenă / şi / iarbă / verde” (Om bun).

Pag.13


Dăruiri literare

Mihaela ROTARU TĂCEREA DESTINULUI UN ROMAN DESPRE TRĂIRE ȘI SUFERINȚĂ Romanul Tăcerea destinului este semnat de Ileana Lucia Floran, a apărut la Editura Emma, 2012 și poate fi considerat, pe drept cuvânt, un roman polițist. Lectura captivează de la primele pagini, cu atât mai mult cu cât trama epică, insolită prin modul țeserii și finalizării ei, ne scoate din iureșul vieții cotidiene, prozaice, terne și lipsite de orice strălucire. Firul sinuos ne antrenează în dezlegarea unor noduri, taine aparent de nepătruns, care capătă treptat amploare, ca într-un crescendo tulburător. Asemeni unui bulgăre de zăpadă în cădere, subiectul și conflictele, exterioare și interioare, capătă proporții nebănuite. Ceea ce părea transparent sau, altfel spus, ușor de decriptat, se opacizează și se complică, astfel încât „veleitățile de detectiv” ale cititorului sunt supuse unui dificil examen. În cele 138 de pagini, căutăm împreună vinovații, a căror identificare se pierde în meandrele unui caz greu de soluționat. Titlul conține două substantive articulate, unul în nominativ, profund ca însuși misterul pe care îl ascunde, urmat de un atribut genitival, care trimite la tema sorții neînduratoare, moira sau fatum, atât de prezente, ca temă, în opera marilor gânditori ai tuturor timpurilor. Viața ne supune la grele și nebănuite încercări, la obstacole adesea imposibil de surmontat, o luptă permanentă cu trupul, cu lumea, cu diavolii dacă ar fi să ancorăm definiția într-un cadru de gândire preponderent teologic. Oricum, viața, în esența ei, se sustrage oricăror definiții. Despre aceasta vorbește romanul de față, al cărui incipit ne introduce ex abrupto în conflict: vin pe lume doi gemeni, un băiat și o fetiță, sub atenta supraveghere a personalului medical. Suntem siderați de atitudinea mamei, care respinge fetița, sortită abandonului și, implicit, unui destin sinuos și presărat de clipe de un real tragism. Suntem tentați, în mod firesc, să condamnăm mama și gestul său incalificabil, dar, urmând pas cu pas țesătura epică, vom deveni martorii unor situații cu totul imprevizibile, care amână explicarea și soluționarea misterelor, întârziind secvența deznodământului. Dacă alegem să repovestim narațiunea pe momentele subiectului, nu la modul didacticist, ci în intenția de a sonda în adâncurile semnificațiilor care se ascund unei lecturi de suprafață, am spune că trecerea rapidă peste expozițiune și intrigă nu face decât să ne sporească și mai tare interesul față

Pag.14

de secvențele cuprinse în partea amplă a desfășurării acțiunii. Punctul culminant poate fi surprins în mai multe segmente, pline de suspans și de tensiune. Credem că momentul în care Ioana, fetița adoptată, este răpită la vârsta de opt anișori, tulbură în gradul cel mai înalt ritmul respirației cititorului, prins efectiv captiv în mrejele palpitantei lecturi. Ioanei îi este hărăzit un destin nu tăcut previzibil și lin, ci, din contră, unul zigzagat și plin de tumult: este închisă într-un orfelinat, cunoaște diferite medii, diverși oameni, o lume meschină, în care ticăloșia, răutatea diabolică, setea de putere și de bani sunt cuvinte de prim ordin. Ioana cunoaște, de asemenea, și alte destine dramatice, precum cel al lui Nuți și a altor copii nefericiți ca ea, damnați unui cerc închis, carceră fără perspectiva eliberării. Soarta acestora ne impresionează până la lacrimi, luăm contact nemijlocit cu un cadru surprinzător: un sanatoriu de boli psihice, spațiu morbid, ce exclude, prin definiție, noțiunea salvării (deopotrivă și alternativa salvării prin iubire, prin atenția și afecțiunea celorlalți, sau cea facilitată de școală, carte, instruire, copiilor interzicându-li-se pe deplin aceste elementare drepturi). Ioana este pierdută, apoi regăsită, și iar pierdută, urmând ca, în final, comisarul Popa să aducă lumină în obscurul și complicatul labirint. Personajele principale sunt Vlad și Carmen Stan, medicul Dora Doinescu, secondate îndeaproape de alte chipuri senine și luminoase, precum cel al Magdei Panciu sau al cuplului Docea, sau, din contră, roase de răutate, aroganță, lăcomie (directoarea-tartor, chip odios și mârșav) sau de boală (Vlad, caz clinic). Investigăm, așadar, un caz, pe cât de insolit, pe atât de complicat, detaliile se cer analizate nu la nivel de țesut epitelial, superficial, ci în adâncime, cu acuitatea și cu intuiția unui fin psiholog, cu rigoarea și disciplina unui detectiv. Romanul devine oglinda realistă a unor niveluri și paliere diferite, de la mediul spitalicesc, la cel familial, apoi spațiul ostil al unei gări, trecând prin iadul caselor de copii instituționalizați și al dramelor greu de imaginat pe care aceștia le trăiesc. În toată această odisee zguduitoare ne este călăuză Ioana, copil plăpând, dar plin de curajoase inițiative. Alesele virtuți cu care este înzestrată, precum și dorința nețărmurită de a-și regăsi familia, din sânul căreia a fost brutal smulsă, o ajută să iasă din cele mai stranii și zguduitoare încercări. Închizând cartea, chipul Ioanei ne rămâne extrem de puternic impregnat în suflet, ca o efigie, astfel încât, un gând răzleț prinde a încolți și a se pârgui chiar, în mintea noastră, deoarece stăruie cu obstinație: acela de a redenumi cartea, nu cu eleganța rece a tăcerii unui destin tragic, ci cu bogăția aristocratică a unui nume de copil cu suflet nevinovat, dar călit prin suferință IOANA...


Dăruiri literare

Ileana-Lucia Floran Din volumul bilingv „Dincolo de daruri/ Beyond gifts” TRADUCEREA:

Mihaela-Carmen Micuț Deșertăciune

Vaingloriousness

Suntem din nou pierduți printre lupi; mușcăturile adânci ne sfâșie carnea neobișnuită cu mersul cutremurător al lumii. Ne căutăm printre dărâmături rămășițele, sperând să mai putem încropi un simulacru de orgoliu dar durerea ne afundă ochii adânc, în orbitele cerului căzut peste noi. Pietrele devin moi, bureți îmbibați cu sânge: nu mai avem după ce ne ascunde. Doar lupii privesc nepăsători, bucurându-se de stârvuri.

We are - again lost among wolves; the deep bites tear our unusual flesh with the terible walking of people. We seek each other among the rubble the remains, hoping we can knock together a simulacrum of pride but the pain plunges deeply our eyes, in the orbits of heaven fell upon us. The stones become soft sponges soaked with blood: we don't have where to hide. Only wolves look careless, enjoying carrions.

Eva

Eva

În urma mea nu mai rămân urme de pași... e seară încă de dimineață; soarele a fost prins în capcană și-ntârzie. Sunt o simplă carcasă pustiită. Cum să-mi păstrez condiția de autotrof? Va trebui să m-arunc în jocul morții și să mușc din fructul interzis!

Behind me the footprints don't remain ... it's evening ever since the morning; the sun was trapped and it is late I am a simple, desolate case. How can I keep my autotrophic condition? I have to throw myself in the game of death and bite from the forbidden fruit! Pag.15


Dăruiri literare

Muguraș Maria PETRESCU Membru UZP - România

Mariana Pândaru - Așteptare în tăcere Este oarecum neobișnuit ca o poetă să îmbrățișeze cu atâta dăruire mitul lui Prometeu și al vulturul lui ,,S-a tras/ în cel mai bun prieten al meu/ Vulturul'' (Zăpezi peste ființă) într-o tăcere a unei grădini din piatră, nemișcată și imuabilă, care a rămas, încă de la începuturile ei într-un secret și enigmatic infinit de cretă albă. Ca și menhirele și dolmenele, nici ,,piatra nu are gură/ să spună câte dimineţi/ au trecut/ de la naşterea lor'' (Clipe de salamandră vicleană). Poezia Marianei Pândaru și-ar dori să descifreze un secret neîmpărtășit nouă, muritorilor de rând, un secret al unei altfel de existențe, suspendate între divin și inexorabil, pentru care un fel de ritual păgân ar fi vrut să spună că încă de ,,la început a fost Cuvântul morții'', al acelei păsări mari care ,,stătea neclintită/ desupra orașului,/Și nimeni nu știa/ de unde această umbră/ fără contur'' (Pasărea cea mare). Cuprinsă într-un hățiș vegetal, (,,din pământ ești, în pământ te vei întoarce'') percepută multiplu de ochiul de lăcustă (care stă nemișcat în vis), poezia aceasta caută să descopere câte ceva în elementele primordiale, încă necunoscute ale universului poetic al autoarei spre care se poate privi doar ,,pe ferestruica de gheață''. Timpul ,,Noaptea nu e decât un zid/ în care cântă necontenit greierii/ iar ziua o imensă tăcere'' (Semne subțiri de neliniște), pământul întruchipat prin piatra de cretă (oasele care rămân goale și albe și care, în final uneori ajung să se sfărâme precum creta), aerul materializat prin umbre tăcute, focul simbolizat prin salamandra vicleană care arde în vis dar nu moare și apa ce picură din lacrimi, toate sunt populate cu elemente, creaturi anonime, minuscule ce se percep cu ochiul de la nivelul cel mai de jos al lăcustei, până la ochiul atoatevăzător, foind fără noimă în lumea lor pierdută, uitată. În mijlocul acestei tăceri apăsătoare, poeta vrea să-i dea îngerului ,,toată respirația/ toată viața'' ei (Poezia). Dar să le luăm pe rând. Timpul din această carte este unul care vine dintr-un trecut îndepărtat, uitat de lume, tăcut, secret, misterios. Acest timp nu pare, la prima vedere, să opună vreo rezistență în a fi decodificat, paradoxal el pare accesibil, dar nu e, cititorului trebuindu-i o anumită stare sufletească ca să-l poată

Pag.16

pătrunde cu mintea, cu ,,ochiul de gheață'' (Pescăruși cu blânde priviri). Este un timp al unui trecut clar exprimat printr-un prezent nesfârșit. Poeta ne propune, în locul celei vii, o lume (un spațiu, pământul) cu o grădină din piatră, în care cuvântul final aparține numai acelei păsări mari ,,Văzând liniştea grădinii de piatră'' (Celei păsări adevărate). Este o lume în care ,,Vor începe să umble singurătățile'' (Amurg), în care ,,Păsări mute veneau'' (Îmi furau bucuria), o lume cu umbre de cretă dintrun univers tăcut și nemișcat și care are foarte puține culori. Ca element de bază al acestui micro sau macro univers tăcut, predomină, într-o fierbințeală greu de suportat, doar cenușiul pietrei. Aici, (în cimitir ?), ironic ,,trăiesc o mie de suflete'' și, neobișnuit pentru un astfel de loc și ,,câinele meu și el, roșu ca para'' (Frumoasele umbre de cretă). Se remarcă în continuare predilecția pentru un colorit sărăcăcios (care sporește senzația de mister, de singurătate, de impenetrabil, de auster, de apăsare, de tristețe, de abandon), pentru verdele zid al pădurii (un alt obstacol ce face ca totul să devină


Dăruiri literare greu și apăsător), un verde crud, nealterat de nuanțe, o culoare plată, fără tonuri de dégradé. Este un univers în care, dintr-o dorință de eliberare, pare că se aude ,,un strigăt ciudat/ bătându-se de pereţii/ cu ierburi înalte'' (Verdele zid), este un univers în care zăpezile se aștern strat cu strat, an de an, peste ființă. În acest univers tăcut, elementele de decor, eventual personajele sunt puține. De ce? Pentru că prezența lor, cu atât mai mult veselia lor ar tulbura, cu siguranță, marea tăcere, marele mister. ,,Dinspre câmpie/ veni păpuşarul/ înveselindu-i pe toţi'' (Surâsul păpușarului). Nici bufonul nu mai face gimbușlucurile lui obișnuite, el doar ,,visează la o masă rotundă/ la care maiestățile dorm'' (Joc de bufon). Cele două dimensiuni, timpul și spațiul, se contopesc ,,în dimineața cu nume de piatră'' (Vânătoare). Un alt element primordial: focul. Element satanic uneori sau halucinant alteori într-un astfel de loc, potrivit credințelor populare. ,,S-a întâmplat/ să văd pe stânca de foc/ desene cuprinse de spaimă'' (Pe stânca de foc). Din foc se ridică-n putere ,, ...pasărea/ cu zborul înfrânt'', sau se târăște cu o jalnică mândrie salamandra care, cândva visa pe marginea ,,unui cuib strălucitor de piatră'' (Pasărea cu zborul înfrânt). Această lume alcătuită numai din elementele ei primordiale (din esențe) este o ,,insomnie perfectă'', peste care tăcerile se aștern ca niște umbre, ,,ca niște elemente necunoscute'' (Zile neașteptate). Aproape liniște este o carte despre viață, scrisă pe albul zăpezii, un volum de auto-definire, explicativ, gandit într-o cheie de mister, de însingurare și de început nesfârșit de lume ,,Şi poate sunt/ cel mai tăcut dintre ei/ cel mai însingurat/ în lupta cu propria-mi umbră'' (Cel mai tăcut). ÎMI FURAU BUCURIA

THEY WERE STEALING MY HAPPINESS

Degeaba-mi spuneau miri cu pălării rotitoare să mă arunc înspre lume

In vain brides and grooms with rotating hats were telling me how to throw myself towards the world

Păsări mute veneau în golul primejdios din cuvinte Şi pe nedrept îmi furau bucuria

Quiet birds were coming in the empty dangerous space among words And unjustly were stealing my happiness

Viaţa (răstălmăcită cum nu te aştepţi) îmi stătea înainte ca un frumos salt mortal

My (misinterpreted) life (as you don't expect it) was facing me like a beautiful breakneck leap

Şi totuşi eram mai liberă decât ştiam că sunt eram mai liberă decât ştiam că sunt.

And yet I was more free than I knew I could be I was more free than I knew I could be.

POEZIA

POETRY

Să vezi îngerul ca o pasăre rătăcită în turnul de apă

To see the angel like a bird which is groping about in the water tower

Să-i dai toată respiraţia ta toată viaţa

To give him all your breathing for your entire life

Şi el încetul cu încetul să fugă.

While he runs away little by little.

Prezentare și selecție de poezii din volumul bilingv Mariana Pândaru, Aproape liniște / Almost Silence, traducere în limba engleză de Muguraș Maria Petrescu, Editura DaniMar, Deva, 2012.

Pag.17


Dăruiri literare

Claudia Moscovici critic literar şi de artă

Cronică la romanul Destin scindat - Viorica Hagianu

Nu este nimic mai dureros în viaţă decât pierderea persoanei pe care o iubeşti cel mai mult: partenerul tau, iubitul tau, cel mai bun prieten. Să treci peste o astfel de pierdere este una dintre cele mai dificile provocări ale vieţii, pe care puţini o pot înţelege, din exterior. Cum afirma John O'Donohue, „Există o singurătate a suferinţei, atunci când treci prin întuneric, care este singulară, intensă, şi teribilă. Cuvintele devin neputincioase să exprime durerea ta, ceea ce aud alţii din cuvintele tale este atât de îndepărtat şi diferit de ceea ce suferi de fapt“ (Anam Cara: „O carte a Înţelepciunii Celţilor”). Romanul de debut al Vioricăi Hagianu, „Destin scindat” descrie această realitate umană dureroasă - suferinţa pierderii unei persoane dragi pe care puţini o pot comunica, dar care este însă fundamentală pentru condiţia umană. „Destin Scindat” este o poveste de dragoste, o călătorie psihologică a celui care se confruntă cu o astfel de pierdere şi cu procesul de doliu, precum şi o odă închinată puterii pasiunii umane, chiar şi atunci când nu mai exista nimic senzorial care s-o susţină. Acest roman ne relevă, mai presus de toate, pasiunea dintre Gabriel şi Ada. Întâlnirea lor începe cu un coup de foudre, continuă cu o căsătorie extraordinară şi se termină cu sinuciderea bruscă a Adei. Sinuciderea ei este de natură existenţială: nu

Pag.18

există motive raţionale sau materiale pentru aceasta. Ada pur şi simplu decide să-şi pună capăt vieţii. Fiinţele umane nu pot alege să se nască, dar ele pot întotdeauna alege moartea. Gabriel este confruntat cu consecinţele alegerii brutale a soţiei sale. Deoarece prietenia şi pasiunea lor fuseseră atât de puternice, el se confruntă cu pierderea ei ca o durere de neconsolat şi de netrecut. Prietenii săi, cunoscuţii, membri ai familiei - chiar şi preotul nu-l pot convinge să depăşească această pierdere şi să-şi continue mai departe viaţa, poate chiar cu noi parteneri. Desigur, după cum sugerează şi titlul „Destin scindat”, există o fragmentare între el şi cei din jurul său; între dragostea lui disperată, care îşi găseşte expresia numai în nostalgie şi durere, modul mai pragmatic de interpretare şi consiliere prin care aceştia încearcă să-l ajute să facă faţă morţii Adei. În acelaşi timp, alegerea Adei creează o părăpastie între ea şi iubitul ei - moartea ei - care, chiar şi cu dragostea lui eternă, nu o poate depăşi. Pe de o parte, o poveste a triumfului dragostei asupra morţii, pe de altă parte, o poveste despre alienarea umană în faţa suferinţei. „Destin scindat” sondează profunzimea inimii umane şi descrie experienţele emoţionale care ne marchează viaţa cel mai mult. Cu siguranţă Viorica Hagianu se distinge ca o scriitoare abilă şi prin versatilitatea stilului ei literar: de la pasajele lirice care descriu povestea de dragoste dintre Gabriel şi Ada, la descrierea regretului lui Gabriel şi a disperării după sinuciderea ei. Distingem de asemenea şi vocile colocviale ale personajelor secundare, pline de viaţă şi capturate prin limba vorbită, care ne aduce aminte de stilul literar a lui Celine. Toate elementele ale acestui „Destin scindat” se unesc pentru a crea un roman care merită citit şi o poveste de dragoste de neuitat.


Dăruiri literare

Daniel MARIAN Un memorial al firescului, dar abacadabrat ca de o zână vrăjită!

Ciprian Marian: „poezii II”

Vine din cotidian, din firesc, din inevitabil. Dar atemporal fiind, neconvenţional şi imprevizibil. Cotidianul e înţărcat după care mutat din ce e înlăuntrul conştienţei cu tot cu un oraş, cu gară, cu sărbători, plictiseli, oprelişti, nebunii de tot felul; cu fel de a trăi. Este un romantism întârziat în (post)modernism, un oarecare cuib de vulturi dirijat cu efectele speciale ale vulturuluirobot şi/ sau şaman. Omul e liber, precum a fost din naştere, nu l-a atins alienarea grozăviilor în fapt nonsensuale, decât uneori nişte cârduri de îndoieli; e contemplativ şi îndeobşte implicat în ceea ce e. Poetul e acesta, cuprins într-o ceremonie coborâtă din memorie, pentru a se face ce a fost sau n-a fost, dar nu mai contează, pentru că, iat-o!: „Te-am prins de braţ în sărbătoarea albă,/ ai rămas nesimţitoare ca statuia din/ faţa municipalităţii. Era un foc de artificii în cămara/ sufletului meu, tu l-ai stins vremelnic de dragul/ bârfelor din gara părăsită. De la prea multă dorinţă/ de-a fi una, noi doi una, s-au aprins cărbunii nesăbuinţei./ M-ai pus să fluier de nebună pe străzi după fantoma zâmbetului tău cvandid./ Cu mersul graţios n-o să mai petrec zilele pătate de lichidul neputinţei,/ eşti o stea palidă. Mă închid în odaia părăsită ca să mai respir o dată/ aerul martor al timpului iubirii,/ te chem în şoaptă să îmi îndeplineşti un ultim vis…” ( Te-am prins de braţ ). Pentru cine nu ştie, sau cine nu-şi poate închipui, aceasta este mireasa cea din suflet; e poezia în sine; mireasa trecută prin tot posibilul de reflexii şi refracţii, într-un pavilion de viaţă ca şi unul mişcător din oglinzi, de la circ. Am spus circ? „Când am fost la circ”: Când am fost la circ un clovn m-a apostrofat/ reproşând că râsul meu e interior./ I-am smuls atunci hainele tărcate,/ iar elefantul mă privea cu milă./ Spectatorii mi-au cântat osanale,/ Nu am vrut să fiu regele lor. M-au pus/ să jonglez cu verbe, cu substantive./ Leii raţiunii îndată au răcnit, aducând lumea la tăcere./ În cortul fericirii se vor aduna plângăcioşii.” Că e o vreme de circ, asta ştiu; Doar că poetul nu se dizolvă în astă vreme, el jonglează în vremea lui pe care dacă o ştiţi, atunci umblaţi prin ea: cu alţi iepuri, porumbei, veveriţe scoşi/ scoase din joben. Se întâmplă, în mod evident, să fie Ciprian Marian îndrăgostit, dar nu oricum, ci de „Nimfa”: „Nimfa m-a ademenit în patul cu suflet/ al cărui nimb stă răstignit

(…)”. Imediat şi chiar degrabă, tot trebuia să aflăm odată că viaţa e viaţă şi atunci când nu e, trebuie însuflată şi creată!: „Depunerea de flori deşarte/ într-al amorezilor parc/ e interzisă prin lege!/ Iniţiator al reformelor sunt eu. (…)” ( Depunerea de flori deşarte ). Dar, adevărul că nu aici e Ciprian Marian, ci într-o tulburare-nchipuită-n „Ghirlande”: „Ghirlandele aurii mă împresoară,/ plecând din mine noroiul se îneacă/ în apa rece din care a băut dinozaurul./ Paltonul din sufrageria înverzită/ a putrezit văzând cămaşa plină de sânge.” Iar dacă e să-l mai căutăm pe poet, să-l aflăm atunci: „Mă plimb / cu aripile frânte/ prin lumea înălţimilor/ scuturat de îngerul cu aripi frânte./ Fântânile, privite de sus, râd în soare./ Izvoarele plâng în valea amorţită/ de sângele strămoşilor răbdători./ Oamenii parazitrează globul albastru/ presărat cu insuliţe de dor. (…)” ( Mă plimb ). L-am mai găsit pe poet, într-o „Reţetă”, aproape că la limita dintre om şi poet (există aşa ceva ?...): „Se ia o felie de naivitate/ şi se taie în mii de bucăţele mândre./ Se pune piper pe cartofii prostriei fudule./ Adăugăm sare în supa jignirilor permutante../ Fierbem macaroanele crestate în oala victoriei./ Varza curajului o călim bine./ Pe toate astea le aşezăm pe platoul împrumutat de la vecini./ Se mănâncă încet, nederanjând intestinele neavizaţilor.” Ironie, sfântă ironie, eşti de basm şi eşti de poezie! Ce altceva să zic !... Este ceva care mă atinge în mod direct, într-un fel neaşteptat, e imaginea celui care are o meserie deloc confortabilă, dar iată că merită trăită, măcar pentru atât: „S-a găsit un ziar/ din care curgea cerneala./ Pozele se rotunjeau,/ titlurile fugeau de colo-colo,/ literele plângeau speriate. (…).” ( S-a găsit un ziar ). Ei bine, pe Ciprian Marian trebuie să-l mai şi iertăm, pentru că îndrăzneşte să existe tocmai când simpla existenţă e aidoma cu o virtute: „Să-mi fie cu iertare/ când spăl viaţa,/ am ratat colacul de salvare/ oferit de alteţa din regatul anonim fără de hotar,/ Logodna pedepsei cu recompense/ Va fi oficiată de salcia plecată la mal./ Zglobii fii ai inocenţei îşi plâng virtutea.” (Să-mi fie cu iertare). Trebuie citit poetul?; ce înseamnă poet sau ce înseamnă a citi?; dacă vrei să fii pus pe gânduri, într-o deloc cuminte ipostază, aş zice că ,precum într-o învârtoşare a imaginii prin cuvinte sau viceversa, atunci suntem aici !

Pag.19


Dăruiri literare

Valentin Tufan Viziune

În spirală Melcii au năpârlit şi-au lăsat în urmă fluierul cu pavilion secătuit de unde Se-asmut caii la trap într-un hipodrom cu ghinturi, se scurg din coamă broboane din corpul secundei şi nasc formaţiuni ciclice, ca-ntr-un angrenaj de mecanică cuantică. Materia se vede părăsită lăsând loc portativelor purtate într-o continuă alăturare de note şi game, ce-şi găsesc declicul într-o trecere firească. Se-adaugă secundele la trap într-un galop sudat de zale şi-şi ascultă simfonia viitorului.

În sensul acelor de ceasornic decupăm secundele cu foarfeca fracţiunii, le dăm formă de timbru în urma pe care şoarecii luminii o fac în cadrul hologramei încorsetată în armura lentilelor heliotrope. Axis mundi se-ntretaie, materie pe materie fără să schimbe coordonarea, îşi sudează ochelarii cabalini pe latura +∞ şi se macină în sensul ceasornicului, lasă-n urmă deşeurile materiei ca un şpan scos de sub strunjire. Deşeurile ajung în deşertul fără aviz de timp, cel pe carel călcăm adesea cotropiţi de existenţe paralele.

Pag.20

Am faţa brăzdată de cuvinte, îmi mănâncă fruntea şi-am riduri. Am doar cuvinte-n ochi, le văd străluce-n subite deja-vu-uri, ele n-au temei, ele-s de azi şi de mâine, nu-s ştiinţe, doar te-aşteaptă s-alegi scântei din alt hotar… Adun totul, Firimituri şi aliaje. Le îmbin şi le strâng în suport literar. Flutură cerul, miroase-a cerneală şi lemn. Flutură râpa de polen solemn, soarele zace şi plouă a cuvânt şi m-adap din ploaie, al minţii veşmânt.

Botezul oceanului Între cunoscut şi mister există o graniţă oasele, un burete stors sau plin din trasele vieţii amintirea unui femur, aceea a pasului de bătaie călcat pe etape. Încă n-am învăţat să călcăm desculţi oceanul, n-am învăţat să ne strigăm la cer numele şi să le-nghiţim apoi curate din apă. Abia atunci după botezul oceanului, desculţi, să călcăm nisipul şi să culcăm tâmpla pe plajă, lângă obrazul lui Dumnezeu ochii cerului să ne plângă renaşterea cu tot sângele Golgotei.


Dăruiri literare

Larisa Ileana Casangiu Mihaela Burlacu, Simfonie pentru ciulini, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2012 Cel de-al patrulea roman al Mihaelei Burlacu (şi, totodată, a cincea carte a autoarei), Simfonie pentru ciulini, aduce în prim plan o acţiune plasată preponderent în mediul rural în Câmpia Bărăganului, şi, în spiritul realismului, realitatea textuală o concurează atât de serios pe cea socialistorică, de referinţă, încât, la fel ca în unele filme, există atenţionarea că „Personajele şi situaţiile din acest roman nu au nicio legătură cu realitatea. Orice asemănare este întâmplătoare” (p. 4) Alături de realism, regăsim însă trăsături sămănătoriste (fapt susţinut şi demonstrat de criticul de cultură şi artă Doina Păuleanu, la lansarea cărţii), naturaliste (în special în construcţia tatălui Ioanei, un văcar alcoolic, condus de nervii şi sângele său, violator şi cu tendinţe spre incest), chiar romantice (caracterul excepţional al protagonistei, aflată în împrejurări excepţionale; dragostea platonică a lui Radu faţă de ea, împotriva diferenţei socialeconomice dintre familiile celor doi), toate aceste estetici literare fiind subsumabile însă postmodernismului, în accepţia de curent cultural care înglobează tradiţia în acest sens. Titlul romanului, oximoronic şi totodată conţinând o sinestezie, anunţă deja o lume a contrariilor, dar şi a asocierilor inedite. Protagonista romanului, Ioana Flămânzilă, pe lângă intenţiile vădit caracterologice cuprinse în denominaţie, este o rara avis în comunitatea din care face parte, în primul rând prin antiteza în care se află faţă de întreaga sa familie, apoi, prin caracterul excepţional al învăţăturii pe care o deprinde, întrecându-şi toţi colegii, indiferent că se situează aproape de condiţia sa socială sau pe adevărate culmi de bunăstare. Paradoxal, doar fiul primarului, avantajat la note de anumiţi profesori pentru a absolvi ca şef de promoţie, îi recunoaşte superioritatea în acest sens. Ioana înregistrează succes după succes la şcoală, în ciuda vicisitudinilor cărora trebuie să le facă faţă, însă face dovada unei naivităţi infantile în viaţa sentimentală. Nu îi mărturiseşte lui Radu sentimentele sale, deşi acest lucru nar fi expus-o niciunui risc, însă se abandonează într-o relaţie care se dovedeşte absolut nepotrivită, dacă nu chiar malefică. Putem crede că acest lucru este rezultatul atât al sechelelor din copilăria sa nefericită şi la un pas de a fi victima propriului său tată, cât şi faptului că pentru starea de bine material şi sufletesc pe care o trăieşte nu pare să mulţumească divinităţii şi să trăiască în spirit creştinesc noua viaţă-dar pe care o dobândeşte. Poate sta deopotrivă alături de eroii literaturii antichităţii greceşti prin neputinţa de a se sustrage destinului şi locului hărăzit ei în lume, dar, la fel de bine, poate să fie propria sa victimă, dacă avem în vedere

perspectiva conform căreia, prin faptele, vorbele şi gândurile noastre, ne hotărâm clipă de clipă viitorul. Lipsită de „şcoala vieţii”, dar şi de înţelepciune, având drept atuuri doar capacitatea de absorbţie a cunoştinţelor şi abnegaţia, eroina nu pare să aibă un crez personal şi nici tabieturi religioase. Ea vrea să ajungă oarecum asemenea Georgetei, să devină medic sau farmacistă, optează pentru această ultimă profesie enunţată mai degrabă din calcul (decide raţional, nu afectiv), însă trăieşte haotic, fără „program” (idealuri) privind evoluţia sa personală. Nu „dedică” devenirea sa nimănui, aşa cum nu şi-o orientează spre un ţel declarat. Nu-şi exprimă intenţia de a face parte din „Oamenii satului”, fundaţie care o ajutase fundamental să se realizeze profesional şi social. Nu conştientizează că trecerea dintr-o extremă în alta pe făgaşul vieţii poate constitui o probă/încercare a sinelui, dat fiind faptul că în bunăstare şi nu în sărăcie se vădeşte caracterul, ies la iveală adevărate calităţi, dar şi tare individuale. Satul nu este deloc idealizat sau cosmetizat, în ciuda câtorva trăsături sămănătoriste, după cum nici critica decidenţilor instituiţi politic sau prin amăgirea electorilor nevoiaşi nu vizează excepţiile pozitive de la practicarea pomenii electorale, aşa cum stau lucrurile în cazul primarului de la Coşereni, om greu încercat, dar de o rară calitate umană. Microdramele de specific rural (spre exemplu, a mamei Ioanei Flămânzilă, care se consolează privind comportamentul soţul ei la gândul că treaz este om bun), marea dramă a femeii rămasă văduvă tânără, cu trei copii, care, după ce îi creşte, îi pierde şi pe aceştia sau bovarismul Georgetei conferă operei şi valoare de „document”. De altfel, romanul este valoros prin multitudinea lecturilor interpretative pe care le permite, prin senzaţia de „viu” pe care o induce, prin puterea exemplului ilustrat de protagonistă în ce priveşte setea de învăţătură şi sensibilitatea culturală (inexplicabile în mediul ostil în care trăieşte în Coşereni), prin seducţia pe care o exercită asupra cititorului, prin catharsisul pe care îl provoacă.

Pag.21


Dăruiri literare

Maria TOMA-DAMȘA Din volumul Sclipiri hunedorene de har (cronici literare)

Romulus Lal, Imperialii din Bocșari În cea de-a douăsprezecea carte, Imperialii din Bocșari, Romulus Lal scrie despre „vijelii, destrămare, vuietul Timpului și mai presus de orice devine sunetul cornului care a ținut și lunga, nestinsa cărare de ape și munți și detunări, despre ființa ce a legat prund de piatră rară cu prund de ametist, Transilvania de Țara Românească (după Fănuș Neagu). Firiță Carp poet, romancier și editor de carte consideră că „însuși numele, între cele mai vechi la români, cu legături în vechea sanscrită (Lal = iubire) sau hundusă ( Lal = roșu), referitor la străvechea nostră origine indo europeană, este predestinat pentru a spori cantabilitatea limbii române [...], imperialul cucerește definitiv tărâmul creației valoroase”. Volumul de povestiri, inspirat intitulat Imperialii din Bocșari, ne plimbă prin îndrăgitul sat natal al scriitorului, cu secole în urmă, reușind o structură epică modernă, menită să realizeze atât de necesarul „catharsis”, pentru a evada din „astă lume” într-o alta care ne devine dragă nouă, cititorilor”. Structurat în zece povestiri (Ordin de la Împăratuʼ, Blazonul „Cap de mistreț cu săgeți aurite”, Ochi albaștri azurii, Să nu treci muntele pe viscol, Răpirea Mariilor, Oaia lui Loghin, Sit tibi Christe datus, Iazul și Făclia arde până la capăt) volumul nu numai că își păstrează nealterată unitatea prin locuri și oameni , dar reaprinde interesul pentru proza scurtă (mai greu de realizat decât romanul, tocmai pentru concentrarea acțiunii), proză care se citește „pe nerăsuflate”, fiind antrenantă, captivantă prin harul cu care se povestește. Autorul aduce în contemporaneitate o lume „de demult”, oameni cu adevărat puternici, demni, părând legendari, dar știind să-și păstreze verticalitatea, în ciuda vicisitudinilor vieții din această binecuvântată, dar dramatic încercată Transilvanie, unde „munții noștri aur poartă”, dar noi și azi „cerșim din poartă-n poartă”. Lumea evocată de scriitor este o lume autonomă, care „trece cu brio testul credibilității, fiind [...] pe deplin validă în ceea ce privește latura sa estetică”. (Corneliu Ostahie). Dedicat „tinerilor care, în viață, pariază pe CARTE”, discursul epic, sondând „o zonă care tinde să se mitizeze”, rămasă „din timpuri de demult”, se diversifică doar aparent, căci păstrează, cum spune autorul, „circulația în timp, fără margini și pretutindeni”. Prima povestire ne transpune într-un spațiu dinspre „bătrâna pădure a satului”, sub o „ploaie măruntă” și, retrospectiv, într-un timp când copiii, jucându-se „de-a războiul”, „luptau” să răzbune nu numai pe Împărat, ci „pe toți morții și mutulații din Bocșari”. „Mutulat” era unchiul lui Avrămuț, Toader Branea, care primise o medalie de la Împăratul, pe care scria „Pentru vitejie”.

Pag.22

Viața de „slugă” a lui Avrămuț, la herghelie, l-a călit pentru când a fost chemat la oaste ca recrut. Acolo și-a consolidat convingerea că „Transilvania valahă [...] este bijuteria împărăției”, că valahii sunt „luptători de nădejde”. Autorul mânuiește cu măiestrie împletirea planului real (Avrămuț, bătrân, era grav bolnav, transportat spre spital într-o căruță) cu cel retrospectiv, în care, visând, eroul își evocă nu numai copilăria, ci întreaga viață, între reverie, vis și realitate. El și-a luat existența pe cont propriu de la treisprezece ani, dorind să-și depășească condiția precară în care trăia. Ca slugă, „a trecut de la mânji la iepe gestante”, ajungând, după cinci ani, „mai mare peste celelalte sluji”, pedepsind „orice neglijență, orice delăsare de la muncă”, pentru ca stăpânului să i se îndeplinească visul de a avea o sută de cai. Serviciul militar l-a făcut împreună cu calul său, Fulger, în „Regimentul 2 de Cavalerie” din Timișoara. Idealul său după satisfacerea stagiului militar a fost să scoată satul din impas, prin impunerea unei discipline de fier, sub deviza „Ordin de la Împăratuʼ”. Pentru Avrămuț Găluș, „Împăratul [...] era lumea ideală...” Deși pe plan personal nu a avut noroc cu nevasta, „n-a mai încercat altă însurătoare”, „l-a ocolit norocul de a fi tată”, Avrămuț „era bucuros că schimbase, cât de cât viața satului”. Pentru că a hotărât că „hoția, înșelătoria, ticăloșia [...] trebuie arse cu roșu” și cârciumarii care au fost pedepsiți „au jurat, în sinea lor, răzbunare”, ducându-și planul la bun sfârșit într-un mod criminal. Frații l-au dus pe Avrămuț la un chirurg din Sighișoara, dar acesta, frate fiind cu cârciumarii, l-a trimis peste o săptămână, în sicriu, acasă. După șapte ani, la deshumare, s-a constatat că sicriul conținea un sac cu nisip, nu osemintele cavaleristului, dar „orice anchetă era de acum zadarnică...” Autorul creează un personaj convingător, autentic, plin de calități, dar cu un destin tragic. Impresionează realismul discursului narativ, atmosfera de epocă, valorificarea originală a întâmplărilor. La fel de tulburătoare este povestirea Blazonul „Cap de mistreț cu săgeți aurite”, reconstituind viața de succes a deținutului „767”, devenit „porcar” al satului Barabaș Miro căsătorit cu Floaredemăceș. Prin muncă asiduă și o consoartă pe măsură, Barabaș ajunge un om bogat, dar, printr-un capriciu al destinului, sfârșește tragic, după aspre mustrări de conștiință, devenind „vătaf de vânătoare” al baronesei, apoi „baron”, având „blazonul cu cap de mistreț”. Baronul „du Zarand” a fost înmormântat în cimitirul vechi din Bocșari... Povestirea încorporează și elemente de roman polițist, fiind, în același timp, o izbutită poveste de dragoste și ură... Din povestirile volumului se detașează și alte personaje exemplare, precum Zamfiu Luncan, fost soldat fruntaș „pentru merite în viața civilă”, ajuns în Bocșeri forțat de împrejurări, din povestirea Ochi albaștri-azurii. El avea „minte scormonitoare”, era harnic, om de onoare, greu de păcălit. Din povestire, pe lângă realismul faptelor, se reliefează arta dialogului și a monologului interior.


Dăruiri literare Personajul feminin greu încercat din Să nu treci muntele pe viscol, Saveta Avram, trăiește drama pierderii soțului și a celor patru feciori. Pentru ea, „simțul timpului se stinsese. Ceasul din creierul ei se blocase” în ziua și la ora plecării ultimului fecior, Aurel, pe care îl aștepta de Crăciun... Au trecut vreo cinci Crăciunuri și Aurel nu se întorcea... Ea îl aștepta, fidelă, la autobuz. Destinul i-a scos în cale un tânăr călător care semăna leit cu Aurel. Acesta a intrat în „rol”, „deși i se puse un nod în gât de emoție”. Saveta a mai rezistat doar o zi: „Murise în somn. Pe fața ei înflorise o fericire fără seamăn...” Era bucuria „revederii” lui Aurel, ultimul ei copil... În Răpirea Mariilor, scriitorul îmbină armonios elementele reale cu cele fantastice, cărora le acordă șansa acceptării: „n-au putut distinge ce fel de animale zguduiseră pământul”, „nălucile-n goană pe ulița morii”, „erau conduse de niște forme nu neapărat umane”, „turme de năluci [...] o apucă [...] în direcția pădurilor”. Arătându-și milostenia, Împăratul Iosif al II-lea, la urcarea pe tron, „i-a iertat pe toți cei vinovați și condamnați și [...] nejudecați”. Așa se face că, după ani buni, „Mariile se întorceau acasă cu soții lor, care le răpiseră cu ani în urmă, după ce răsculaților le fusese ștearsă pedeapsa și erau liberi să iasă din ascunzătoare”. Din povestire se detașează pentru curajul, perseverența în a-și căuta fiica, înlăturarea numeroaselor obstacole, Iancu Nonu. „După două veacuri”, lui Nae i s-a cumpărat „piatra de moară” și cele patru „trepte”, relicve din „Moara Giurcășeilor”, de unde au fost răpite Mariile... în schimbul unei capre și a doi iezi. Un alt personaj memorabil este Loghin din povestirea Oaia lui Loghin, care, din slugă muncitoare și credincioasă, ajunge stăpânul unei mari averi după moartea stăpânului. Acesta, în timpul vieții, îi promitea anual câte o oaie, dar era cea care murea... „Relicve” ale „Imperiului...” în Bocșari, pe lângă povestiri, rămân monedele din aur, așa cum atestă autorul în secvența epică „Sit tibi Christe datus...”, confirmate ca autentice de Institutul de Numismatică din Viena, fondat în 1870. Rudolf, cavaler de Hoften, a stabilit că moneda era ștanțată în 1284, considerând-o „adevărată regină valutară a lumii timp de cinci secole, din 1284 până la sfârșitul republicii Venețiene, în 1797”... Vizitând biserica-monument istoric din sat, pe „lemnul-fronton” se pot distinge „cele patru cifre ale târnosirii ei: 1784 [...] de la Hristos, 7292 de la facerea lumii”. În același an, „la ieșirea de la sfânta cununie, în pragul ușii bisericii, de Sfântul Ilie, [...] doi miri [...] au fost loviți de un fulger...” Drumurile valahului surprind „transhumanța oierilor români între Carpați, Crimeea și Caucaz” (1785). Dintr-un sfânt lăcaș din Moscova, un „valah din Transilvania austriacă” a cumpărat o „Icoană făcătoare de minuni”. Scriitorul valorifică, în această povestire, motivul drumului... Din Iazul transpare admirația scriitorului pentru șansa ca „un brâu de dealuri împădurite și stâncoase” să facă „din Bocșari un rai pe pământ...”, „nu tu cutremure [...], nu tu inundații [...], nu tu erupții vulcanice cu foc și cenușă [...], nici geruri mari, nici arșiță ucigătoare...”, chiar dacă au loc alte drame provocate de oameni, precum deschiderea zăgazului iazului în care viermuiau trupurile muribunde ale animalelor, transformând iazul în mormânt. Volumul se încheie cu povestirea Făclia arde până la capăt, urmărind destinul tragic al lui Petre Jitar din „Bocșari nr.37”. Era un tânăr fost prizonier, foarte inteligent, dar

impertinent și fără scrupule. El știa despre „expertiza medicolegală”, era șmecher, dar sfârșește tragic din cauza lăcomiei”. Luța mama lui auzind urletul câinelui, știa că e semn rău și, într-adevăr, Petre, acum miner, a fost accidentat mortal... El înșelase mai întâi pe superiori, evadând de pe front, stând ascuns „trei ani în podul grajdului de sub Petraș”, unde tatăl îi „ducea mâncare [...], iar doi dulăi [...] nu lăsau pe nimeni să se apropie”... L-a mituit pe comandantul legiunii jandarmilor, apoi l-a reclamat, iar acesta a fost „arestat și trimis în fața Curții marțiale”. L-a furat, după stabilirea în sat, pe nașul lui, Dionisie Goran, luându-i o cantitate de aur, pe care a ascuns-o sub piatra casei. Nașul, bănuindu-l, a început să-l afurisească, aprinzând „lumânarea de la botez și de la cununie”, citind „cele patru evanghelii” și rugându-se ca „nicio faptă rea cu voia să nu rămână nepedepsită...” Făclia ardea zi și noapte... Când a ars până la jumătate, Petre a fost închis pentru omorârea clarinetistului de la nuntă, iar când „pieri într-o lacrimă de ceară”, Petre a murit accidentat în mină, de unde a vrut să fure aur... „În credința populară, afurisenia ca pedepsirea nedreptății ce se face cuiva, era de veacuri încetățenită”, spune autorul. Adevărul, însă, a ieșit la lumină, la înmormântarea lui Petre, când „ginerele lui Goran” a văzut „cocoloșul de metal strălucitor de sub treapta rostogolită...” și când „Martorii la îngropăciune scăpară un ooo!?! de uimire [...], ca și când de acolo ar fi putut veni primejdia orbirii...” Scriitorul reușește să surprindă toate momentele esențiale din viața acestui sat obiceiuri străvechi, datini, mituri și superstiții, afurisenii, legende, eresuri momente ce „se derulează aproape cinematografic” (Radu Cârneci); toate, însumate, dau o valoare, un farmec și o frumusețe indiscutabile paginilor” (Florentin Popescu), dovedind „calități care definesc un prozator pe deplin format, autentic și profund”. (Corneliu Ostahie). Impresionante rămân atât arta dialogului, dar și captivantele descrieri de natură, asupra cărora vom zăbovi: „Copacii scoteau un șuierat prelung de frunziș biciuit”, „O nouă primăvară exploda prin grădinile și pe dealurile satului, umplându-le cu verdele crud al ierburilor eliberate de sub povara nămeților”, „Cerul o oglindă mată [...], nici măcar o scamă de nor”, „Pe firmamentul albastru, ultimele raze ale soarelui se retrăgeau spre înserare, dând strălucire caierelor răzlețe de nori împurpurați de lumină”, „Ai fi zis că o turmă de oi cu lână de aur paște printre stele, deasupra Dubei”. Scriitorul re-creează nu numai atmosfera de epocă, ci și cea specifică satului ardelean, valorificând expresii și locuțiuni populare, zicători precum: „tot răul spre bine”, „norocul se ținea [...] ca scaietele de coada calului”, „om de vază”, „să nu ne pierdem cu firea”, „se afla [...] pe cai mari”, „de bună-seamă”, „sămânță rea răsare și în piatră seacă”, „un zâmbet până la urechi”, „ce-a fost a trecut”, „ba cu unul, ba cu altul”, „cu mâna goală”, „dând iertare”, „dădeau târcoale”, „se face de știre”, „de unde sare așchia” etc. În funcție de „situație”, aceste elemente coexistă, în mod firesc, cu stilul neologic: „suspiciune”, „a chestiona”, „supliciu”, „a ezita”, „zenit”, „expertiză”, „amprente”, „misiune”, „comision”, „mesaj” etc. Scriitorul mânuiește suveran limba, creând impresia de autenticitate, de viață trăită intens și reușește în cea mai mare parte să fie convingător, nemurind locurile natale atât de dragi lui.

Pag.23


Dăruiri literare

Octavian D. Curpaş Phoenix, Arizona, SUA

O naraţiune despre dragoste, credinţă şi valori întâmplări reale, simţămintele ei au trecut prin filtrul înţelegerii şi simţirii mele. Firul întâmplărilor este derulat în scopul arătării dramei celor de sub ocupaţie, dar şi a celor refugiaţi, de teama «ciumei comuniste». Am urmărit destinul Laurei, pot spune de la naştere până la moarte, am mers pe un fir epic propus, urmărind Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica descrierea unor întâmplări din Basarabia şi din PatriaBucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici este mamă România, atmosfera vremurilor…” autoare a douăsprezece volume de versuri și „Atunci am murit puţin…” douăsprezece de proză. Scriitoarea debutează în 1982, în revista „Ramuri”, din Craiova, iar şase ani mai târziu, în „Noaptea aceasta am avut un alt vis: Cerul era 1988, câştigă premiul Editurii Eminescu. În prezent plumburiu şi era aproape. Mă aflam în grădina casei locuieşte, în Statele Unite ale Americii. copilăriei mele. Nu-mi simţeam picioarele, parcă erau Ultima piruetă, cartea scrisă de Vavila Popovici, este un micro-roman. La fel ca şi în „Cartea mamei”, stilul din „Ultima piruetă” este o împletire de epic şi liric. Naraţiunea nu are nimic banal, fiind presărată pe alocuri cu pasaje idilice, a căror naturaleţe poetizează epicul cărţii. Autoarea prezintă cu mult har şi originalitate viaţa rurală din Basarabia de dinainte şi de după 23 august 1939, dar şi mediul rural şi citadin din România comunistă şi post-decembristă. Ar mai trebui remarcate naturaleţea şi frumuseţea descrierilor, profunzimea simbolurilor, analiza transformărilor sufleteşti ale personajelor, prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din „Ultima piruetă” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o reuşită monografie a satului moldovenesc, dar şi o carte despre valori şi despre credinţa în Dumnezeu, într-o lume în care totul este politizat. Titlul cărţii anunţă finalitatea tragică a întâmplărilor, precum şi faptul că fericirea este amorţite şi nu mă puteam mişca din loc. Am rugat pe trecătoare. cineva, să sape în grădină şi să scoată câteva flori, de câmp şi de grădină, să mi le aducă cu pământ cu tot. Ultima piruetă romanul unui destin Aveam florile în mână şi mă grăbeam să le mut cât mai Vorbind despre romanul „Ultima piruetă”, Vavila repede în alt loc, în altă grădină, în aşa fel ca să nu sufere Popovici mărturisea: „Jurnalul nu a existat. Laura a rădăcinile florilor. Trebuia să le schimb locul, dar nu mă existat, întâmplările sunt în mare măsură reale. Povestea puteam deplasa…O durere cumplită mă chinuia… Dintr-o ei am aflat-o de la cei care au cunoscut-o. Felul în care am dată, am zărit o pasăre mică şi albă care cădea de undeva redat-o, îmi aparţine. Este povestea unei vieţi, dar şi din norii cerului. Speriată, am vrut să strig, dar pasărea sdrama poporului nostru, a celor dezrădăcinaţi; o a aşezat pe umărul meu stâng. Atunci am simţit căldura transfigurare artistică pe care am scris-o sub imperiul penajului catifelat pe gâtul meu, apoi sub bărbie, inspiraţiei care a venit ca un val asupră-mi, bazat pe acele nelăsându-mă să mai respir… În căderea sa din cer realităţi cunoscute… Am folosit ca pretext literar un jurnal rămăsese o dâră de lumină ce-mi ardea privirea… Şi cred, lăsat prietenei de către Laura, personajul principal care că atunci am murit puţin… În zadar ceream clemenţă îşi trăieşte ultimele zile de viaţă într-un spital. Sunt timpului… El se scurgea undeva spre infinit…” Astfel se încheie jurnalul Laurei, eroina

Pag.24


Dăruiri literare Acolo, în acel rai”

romanului „Ultima piruetă”, de Vavila Popovici. Laura se află pe patul de moarte, la spital, cu diagnosticul de pericardită cronică constrictivă. Este o doamnă trecută de maturitate, distinsă, cultă, misterioasă. Soţul ei, Alec, a fost cândva profesor universitar, apoi profesor într-un sat de pe lângă capitala ţării. Cei doi locuiesc într-un mare oraş din Muntenia, unde au revenit după ce el a dobândit casa părintească luată de comunişti şi dăruită unui reprezentant al noii clase din acea vreme, aparţinând „burgheziei proletariatului”. Pe patul de moarte, Laura îi oferă scriitoarei, jurnalul ei intim, sperând că aceasta se va îngriji să fie publicat. Întreaga carte se concentrează în jurul vieţii Laurei şi a lui Alec. Evenimentele trăite de cei doi soţi sunt înregistrate cu acurateţe în propriul jurnal, de Laura. Notiţele din jurnalul ei vorbesc despre drama intelectualului dintotdeauna. La fel ca în „Patul lui Procust”, romanul lui Camil Petrescu sau în „Falsificatorii de bani”, creaţia lui André Gide, în „Ultima piruetă” scriitoarea prezintă prin intermediul jurnalului Laurei, existenţa, gândurile, sentimentele personajelor care interacţionează cu aceasta. Fiecare capitol din „Ultima piruetă” are ca moto un extras dintr-un scriitor cunoscut, cum ar fi Vasile Voiculescu, Garabet Ibrăileanu, Emil Cioran, Arhip Ciobotariu etc., motouri ce amintesc din nou, de romanul lui André Gide, „Falsificatorii de bani”, sau de jurnalul de călătorie al iluministului Montesquieu. De altfel, jurnalul Laurei este tot un jurnal de călătorie al călătoriei acesteia prin viaţă.

În „Ultima piruetă” toposul casei devine referinţă. Dorinţa de deschidere, de găsire a idealului, de descoperire a ritmului interior, de speranţă, se leagă de acest simbol. Pentru Laura, casa este în primul rând o „imago mundi”, un loc idilic, un adevărat rai: „În spatele casei se întindea livada de meri, câţiva cireşi şi nuci. Când venea primăvara şi timpul se încălzea, crengile curgeau în văzduh şi năşteau muguri… Vara, de câte ori priveam livada, mi se părea că fructele ard pe ramuri. Erau galbene şi roşii, iar galbenul soarelui adăugat, le dădea acea strălucire a focului. Acolo, în acel rai, bunicul îmi legase un leagăn…” După ce situaţia politică se schimbă, iar sovieticii preiau controlul, casa se transformă din spaţiu sacru, vital, lăuntric, într-un spaţiu dominat de tragic: „Când mă întorceam de la şcoală, se închideau uşile fiecărei camere cu câte o cheie, astfel că rămâneam împreună cu bunicii într-o singură cameră, situată mai în interiorul casei. Bunicul punea un par în dreptul uşii de la intrare, ca să fie un obstacol în cazul forţării uşii.” Un nou tărâm invadează, şi în consecinţă, modalitatea eroinei de a percepe lumea se schimbă, pentru că maturizarea ei se produce brusc: „Dintr-o dată totul s-a schimbat, oamenii maturi şi bătrânii erau înspăimântaţi, terorizaţi, stare ce ni se transmitea şi nouă, celor tineri; parcă ne furase cineva visele.” Conştiinţe zbuciumate evoluează într-un univers existenţial realist. Totul se află acum sub semnul destrămării ordinii bine stabilite şi al abuzurilor. Liniştea de până atunci este tulburată, casa, până acum un loc mirific, se transformă într-un spaţiu nefast. Bunicul este arestat, iar bunica trece în nefiinţă: „Rămăsesem singură în casă, în grija unei mătuşi care locuia într-o casă alături de cea a noastră”, spune Laura. „…aveam să aflu mult mai târziu…” Un alt moment important în roman este acela al plecării Laurei spre România, spre ţara mamă: „Nu apucasem să-i fac bunicii toate parastasele, ajutată bineînţeles de vecini și rude, că s-a şi anunţat din nou ocupaţia sovietică. Basarabia şi Bucovina de Nord deveneau din nou teritoriul sovietic. România Mare, visul de sute de ani al neamului, s-a prăbuşit din nou.” În aceste condiţii, Laura hotărăşte că venise momentul ca destinul ei să se schimbe. Perspectiva pe care o are la sosirea în capitală ne dezvăluie o experienţă specifică, guvernată de o forţă benefică, în sensul că eroina speră că din acest moment, viaţa ei se va îmbunătăţi: „O dulce ameţeală mă însoţea, după un drum atât de lung. Sufletul meu era răscolit de durere, de speranţă, de vise. Mergeam pe străzi, aveam din nou pământul sub picioare. O dată cu seva ce năvălea spre ramurile copacilor, urcau şi în mine puteri nebănuite, puteri ce zăcuseră îngropate adânc în suflet…”

Pag.25


Dăruiri literare „Ultima piruetă” este un roman realist, deşi are o tentă de poveste. Opoziţia dintre esenţă şi aparenţă, precum şi permanenta actualizare a trecutului, fac ca viaţa reală, precum şi percepţia lumii să fie invadate de tragic. De exemplu, episodul violului, întreruperile de sarcină, relaţia cu Alin şi apoi cea cu Sever, reluarea neaşteptată de către Laura, a legăturii cu cea care îi dăduse viaţă, îşi pun pecetea asupra perspectivei pe care aceasta o are asupra existenţei. Idila Laurei cu Sever stă sub semnul întrebării încă de la debut: „La numai un an de la revenirea mea în serviciu, directorul care mă angajase a plecat si a venit un alt director, mai tânăr şi care pusese ochii pe mine. Totul a început cu o invitaţie la un restaurant. Am acceptat, fără să ştiu prea multe despre el. Era tânăr, bărbat bine, chiar pot spune că am fost fascinată de fizicul şi comportamentul său. Eram mândră că mă invitase şeful meu! De ce s-a oprit la mine? Asta am aveam să aflu mult mai târziu…” Concluzia cu care Laura rămâne după ce se desparte de această nouă iubire este aceea că oamenii plasaţi pe o treaptă superioară a ierarhiei sociale nu îi acceptă în preajma lor decât pe cei ce le pot fi de folos.

Laura. Crăciunul şi Paştele sunt momente cruciale în creştinism, iar faptul că evoluează într-o lume indiferentă la astfel de valori este o dramă pentru eroina din „Ultima piruetă”. Tonul ironic cu care Sever, cel pe care îl iubeşte, vorbeşte despre sărbătoarea naşterii Mântuitorului, i-l dezvăluie Laurei într-o lumină cu totul nouă, ca un om vulgar şi insensibil: „La următoarea întâlnire a încercat să-mi spună că Sărbătoarea Crăciunului este de fapt sărbătoarea copiilor, legată de bucuria zăpezii, pentru jocul cu sania şi alte jocuri cu zăpadă… Unii mai cumpărau brazi şi-i ascundeau sau îi puneau în balcon şi îi ornau de Revelion, ca să ştie toţi vecinii că nu au sărbătorit Crăciunul. Ce meschinărie!” De o mare putere spirituală, ce revelează superioritatea Laurei şi a mediului arhaic din care provine, sunt descrierile pregătirilor ce se realizau pentru întâmpinarea Paştelui: „Datinile acolo erau respectate cu sfinţenie. Noaptea Învierii era cea mai sfântă şi minunată noapte a anului. Acum, în vremurile noastre, nimeni nu mai vorbea de venirea acestei mari şi sfinte sărbători. Necredinţa îşi întinsese aripile şi venea de undeva de la răsărit. Păcat! Tradiţia ar fi trebuit păstrată, ea făcea parte din fiinţa neamului nostru românesc.”

„De ce îngăduie Dumnezeu…?” „Dincolo de această limită a durerii” Un loc aparte în structura romanului îl ocupă elementul religios. Laura este urmărită mereu de ideea păcatului comis, de gândul că şi-a scos din pântec doi copii. Iată de ce, credinţa în Dumnezeu şi în Maica Domnului semnifică pentru ea existenţa unui ideal spre care tinde să ajungă. Religia înseamnă pentru Laura un nou început al creaţiei fiinţei ei spirituale, dar şi puterea de a îmbunătăţi lumea, de a se ridica deasupra destinului, de a pătrunde într-un spaţiu sacru, de a-şi găsi un reper fix: „Mă rugam la Dumnezeu să-mi ierte păcatele grele şi să-mi arate un drum luminos pe care să merg măcar de acum înainte. Intram în câte o biserică şi mă rugam la icoana Maicii Domnului şi a lui Iisus, să mă ajute să pot cunoaşte numai binele în această lume.” Discuţiile purtate de Laura cu preotul satului unde locuiesc ea şi Alec imediat după căsătorie, aduc în prim plan o lume rurală, statornică prin valorile pe care le cultivă. Credinţa este un factor modelator, iar rolul preotului, la fel ca şi al învăţătorului, este de a oferi lumină şi susţinere: „Părinte, de ce îngăduie Dumnezeu ispitele? ” l-am întrebat, gândind cu durere cât de ispitită am fost şi eu în viaţă. „Îngăduie cu scopul de a ne fortifica în lupta împotriva răului şi a ne întări în stăruinţa de bine, pentru a înainta pe calea virtuţii, spre a ne dobândi mântuirea…” „Necredinţa îşi întinsese aripile” Lipsa respectului pentru tradiţie este încă un element definitoriu pentru societatea în care trăieşte

Pag.26

Ar mai trebui spus că în roman este remarcabil redată ideea de pustietate, pe care Laura o trăieşte la aflarea veşti morţii mamei. Cu toate că doreşte să o întâlnească, încercările ei de a-i face o vizită în Germania, acolo unde aceasta locuieşte, se izbesc de refuzul autorităţilor comuniste. Tristeţea, suferinţa eroinei în momentul când realizează că orice speranţă de a-şi mai revedea mama a fost spulberată, sunt zugrăvite prin analiza sentimentelor şi trăirilor profunde ale acesteia. „Scrisoarea avea un chenar negru şi o cruce neagră în dreapta foii. Tatăl meu adoptiv anunţa trecerea mamei în nefiinţă. Mă aflam în acel moment în camera mea. Am scos un ţipăt îngrozitor. Gazda s-a speriat şi a alergat la mine în cameră. Eram chircită în pat, cu scrisoarea în mână şi plângeam în hohote. Am plâns până când am leşinat. Toţi ai casei s-au strâns în jurul meu şi m-au readus la viaţă. „Mama mea, visul meu”, rosteam din când în când… Mai târziu m-am întrebat: Ce poate fi dincolo de această limită a durerii pe care am simţit-o?” Pentru Laura, totul pare acum ciudat şi incredibil, deşi posibil. Din nou, se produce o ruptură adâncă, iar efemeritatea existenţei, faptul că fericirea este trecătoare se transformă încă o dată, într-o provocare pentru eroină. Simbolurile malefice ce prevestesc primirea anunţului mortuar se regăsesc în natură, în forţele stihiale ale acesteia şi se suprapun peste momentele neplăcute ale unor activităţi obligatorii, impuse de comunişti: „Într-un an, în această zi de defilare nori negri pluteau undeva deasupra pe cer, ridicam privirea şi mi se părea că din ei se desprind păsări


Dăruiri literare negre care treceau în goană şi sfâşiau văzduhul, speranţele mele zburau şi ele păsări albe -, se amestecau cu cele negre iar eu… Aş fi tras cu arcul să dobor păsările negre… Cum să uit acea zi? După defilare am primit o scrisoare din Germania. Nu era scrisul mamei şi o vagă presimţire m-a făcut să o deschid cu teamă.” „Mai bine nu te întâlneam în viaţa mea!” O altă temă prezentată de roman este aceea a căsniciei eşuate, nerealizate. Un cuplu care trăieşte calvarul absenţei comunicării, al suspiciunii, al geloziei şi al minciunii este chiar cel al părinţilor Laurei: „Îmi amintesc cum mama detesta faptele tatălui, cum nu era de acord cu evadările lui, cum îl ura din cauza purtării lui, cât despre dragoste între ei nici nu mai putea fi vorba. Îmi era milă de amândoi, căci amândoi se chinuiau. Îşi suportau în continuare, unul altuia, lipsa de sensibilitate şi adesea, chiar de judecată. Nici unul dintre ei nu era fericit.” Povestea lor de dragoste se destramă, iar accesele dramatice de mânie ale mamei Laurei culminează cu aceste vorbe, aruncate soţului: „Mai bine nu te întâlneam în viaţa mea!” Prin contrast, cuplul format din Laura şi Alec se află în căutarea dragostei pure, absolute, unice. Amândoi sunt intelectuali, iar iubirea lor este o modalitate de a se izola de mediul social, de lumea rea şi cupidă, de cotidian. Cei doi se căsătoresc. Aparent, amândoi par a fi învinşi de societatea în care trăiesc. Revolta lor denotă inadaptarea, însă Laura şi Alec au puterea de a spune şi de a recunoaşte acest adevăr. Iată de ce, din punct de vedere moral, ei nu sunt nişte înfrânţi. „Îmi devenise atât de drag pământul” Remarcabilă rămâne dragostea Laurei pentru p��mântul pe care îşi duce zilele: „Îmi devenise atât de drag pământul, încât îl aduceam uneori în palme, îl miroseam şi îl puneam într-o glastră, ca să-l am mai aproape, în casă. Apoi răsădeam o floare, floare a cărei dezvoltare o urmăream cu mare grijă. Odată când aveam pământ în palme, Alec intră pe poartă, în curte, în casă şi surprinzându-mă, uimit oarecum de gestul meu care se repeta, îmi înălţă mâinile şi mi le sărută, aşa cum erau, cu pământul maroniu în căuşul lor.” Gestul lui Alec, venit în continuarea gestului Laurei, vorbeşte despre şansa de a învinge trecutul şi de a aparţine prezentului prin puterea dragostei şi a valorilor morale. Alec acţionează instinctiv, iar gestul său denotă fidelitate faţă de soţie şi faţă de glie. Prin acest gest, incertitudinile şi îndoielile celor doi se risipesc, iar actul erotic în sine este spiritualizat. După o viaţă în care relaţia lor decurge bine, Laura şi Alec ajung într-un moment de cumpănă. După 1989, societatea se schimbă, iar Alec are posibilitatea să îşi redobândească

ambele case una la Buzău, cealaltă în Bucureşti ce îi fuseseră furate de comunişti. Din acest moment, atenţia sa se canalizează numai în această direcţie. Romanul revine la toposul casei, casă care pentru Alec este „această casă”: „O să mergem, Laura, o să mergem pe urmele copilăriei tale, îţi promit! De îndată ce vom termina cu lucrările pentru această casă”, îi spune el, soţiei. Frământările sale legate de cele două case nimicesc dimensiunea vieţii domestice de până acum, îi distrug practic, familia. „Numai El ne poate înţelege cu adevărat” „El iubeşte casa, eu mai mult pământul”, afirmă Laura, devenită victimă a trecutului lui Alec. Ea nu va ajunge niciodată să îşi revadă pământul natal, aşa cum nu i-a fost dat să îşi mai reîntâlnească mama. Moartea ei este până la urmă, o eliberare morală. Alec în schimb, îi supravieţuieşte pentru a lua cu el tot trecutul de care îl privaseră comuniştii. Psihologic, el îşi susţine şi îşi justifică sacrificiile făcute pentru recuperarea şi renovarea caselor, astfel: „Nimeni nu-mi poate reda timpul care l-am pierdut în închisoare, acei ani frumoşi ai tinereţii! Am pierdut prietenii, lumea parcă mi-e străină! Nimeni nu-mi va putea reda viaţa furată de comunişti!” Laura devine o a doua Ana, soţia meşterului Manole. Motivul zidului părăsit, prezent în balada „Mănăstirea Argeşului”, este reluat în „Ultima piruetă”. Casele lui Alec sunt asemenea zidurilor părăsite, iar el înţelege că pentru a le recupera, pentru a fi iarăşi stăpân pe trecut, trebuie să aducă un rod, rodul sacrificiului de sine, al jertfirii propriilor valori spirituale şi morale, în cazul de faţă, iubirea sa pentru Laura. Lipsurile, boala, neînţelegerea unui soţ pe care îl ştia altfel, îi vor grăbi acesteia sfârşitul. La fel ca şi Ana, Laura îşi acceptă destinul. Dincolo de moartea ei, mai stăruie încă trecutul, momentul când l-a întâlnit pe Alec. „Când l-am văzut prima dată, nu am avut o atracţie specială pentru el; mi s-a părut că am cunoscut o persoană ca multe altele în viaţa mea. Apoi l-am cunoscut bine şi m-am îndrăgostit de el. Îl iubesc pentru sufletul său tânăr, pentru visele lui, pentru clipele lui de veselie, pentru atenţia cu care mă înconjoară, pentru cuvintele lui frumoase pe care le aud în fiecare zi…” Ceea ce rămâne dincolo de toate acestea, ceea ce îi supravieţuieşte Laurei este credinţa pe care a avut-o în Dumnezeu. Romanul Vavilei Popovici, „Ultima piruetă”, se încheie în mod apoteotic, cu versetele despre dragoste din capitolul 13 al primei epistole a apostolului Pavel către corinteni. Cuvintele sale au sens, pentru că Laura trăise o astfel de dragoste, până la sacrificiul suprem. „Fiecare om cu rugăciunea sa”, spune Laura, la un moment dat, după care continuă: „Numai Dumnezeu cunoaşte toate gândurile noastre. În faţa lui suntem cu adevărat sinceri, numai El ne poate înţelege cu adevărat.”

Pag.27


Dăruiri literare

Petru HAMAT Nicolae Pătruţ - himerele poemului erotic

Volumul semnat de Nicolae Pătruţ, Simfonia poemului albastru, publicat la Editura Tipo-Art, Oraviţa, 2012, este „metafora plastică” a unei trăiri, în interiorul căreia se (de)joacă acordul cu materia sensibilă, cu varietatea înscenării, dar şi cu acea primordialitate a iluziei. Himerele imaginarului devin focalizări ale esteticului, prin proiecţia în logosul stupefacţiei a iubitei-amforă, a spaţiului-matrice, se manifestă, astfel, scenariul eroticului demascat şi al (ne)atingerii corporale. Oarecum intern, îndemnul/dorinţa-manifest de la început, „Ilenei Vlad, femeia frumoasă ca un poem şi blândă ca o rugăciune!”, devine element al unei manifestări sentimentale, de nestăvilit, vibrând în sonurile unei simfonii, neînţelese şi absconse. Discursul pare a surpa treptele trăirii, prin limitarea simbolului-feminin, a iubitei-himeră, pentru că descoperirea identităţii este acadabrantă, singulară şi poetică, familiară şi acaparatoare, prin incizia estetică. Lirismul din poemul ce deschide volumul este unul de sorginte stănescian, cu accente particularizatoare de post-eminescianism, iar forma cuplului este dată de ciclicitatea sentimentului reprezentat de spectacolul intern, al sufletelor care se recunosc în conotaţiile de substrat ale logosului. Iluzia este creaţia, actul artistic se recunoaşte prin proiecţia iubitei în scenariul unei fatalităţi, cernute de sita plasticităţii imaginarului, de acea dorinţă afină subtilităţii organicităţii elementului divin. Darul de a (se) renaşte în carnalul altei fiinţe este dat atât de eroticul (de)mascat, cât şi de veridicitatea sensurilor refulate în carcasa celui supus unei treceri ireversibile a timpului, a voinţei de reprezentare şi de asociere cu spaţiul neîndestulător al motivaţiei artistice: „Poemele acestea sau născut/din îmbrăţişarea a două suflete,/Ele sunt copilul nostru/pe care mi l-ai dăruit cu dragoste/Este darul primit de la Dumnezeu/Pe care ţi-l las ţie,/Să-ţi poarte numele spre eternitate.” (Poemele acestea s-au născut) Poemul lui Nicolae Pătruţ se naşte din himeră, şi, tot astfel, mărcile individualităţii şi prezenţei eului estetic se retrag într-un spaţiu, din care nu transpare decât senzaţia de a cerceta, de a încerca să regăseşti, în acel topos al nuntirii imaginare, stabilitatea, orgia unei înlănţuiri de metafore rămâne un simplu act al nemărginirii sentimentului netrăit, ci doar sperat, pentru că: „Ai venit când eu nu mai aveam cuvinte./Ne-am întâlnit pe drumul pe care n-am mai mers niciodată./Mergeai spre lumea păsărilor./Aveai doar cântecul şi voiai să vezi culoarea zborului./Vorbeam o limbă pe care o înţelegea doar Dumnezeu.” (Ai venit când eu nu mai aveam cuvinte) În

Pag.28

ale eroticului, iar particulele-matrice alcătuiesc nu numai zborul spre Arcadia-limbaj, ci se produce o strămutare în arealul logoreei unei dureri care nu reflectă iubirea, mai mult decât atât, aceasta devine un soi de lumină primordială, ce fecundează stratul unei dorinţe fugitive, pasagere, pe care trubadurul nu o înţelege, ci doar o simte: „Îmi povesteai cum cerul se iubeşte cu pământul,/cum uneori îi desparte întunericul, norii, furtunile/Cum rămân neclintiţi sub durerea poverilor.” Pentru ca în final, problematica eroticului să revină în spaţiul ei marginal, iar, acablantă, iubirea nu mai este privată de sensul ei unic şi inviolabil, discursul fiind, de data aceasta, cel al unei regăsiri şi remodelări, raportarea la gest rezumă actualitatea dezlănţuirii fictive, cu permisiunea căderii în etosul vulgar şi izolat al celor simpli şi banali: „Izvoarele iubirii sunt în noi/Dar oamenii sunt mai răi ca orbii./Nu văd nici când merg cu ochii deschişi.” Axa temporală a sentimentului erotic nu este finită, pentru că frapează acel pragmatism al unei îndelungi suferinţe, al acelei dureri ce se sfârşeşte niciodată, dialogul cu himera este alcătuit într-un scenariu viu, totuşi, alegerea poetului este de a disloca posibilitatea unui îndemn, cel de a revitaliza dimensiunea ficţională a manechinului-iubită. Astfel, strategia discursivă nu admite pătrunderea în temporalitate, pentru că totul este supus trecerii, aşteptate şi naturale, iar fatalitatea rămâne, de data aceasta, simplă manipulare de jocuri scenice, de atitudini şi viziuni, închise într-un cerc al responsabilităţii, al devenirii într-o singulară forţă de reflecţie a cuplului iluzoriu, de activitate a acestuia în structurile fantasmagorice. Rolul cuplului este de a transcende fiorul unei armonii prestabilite, iar jocul pare a se estompa între cei doi, figurile de ceară/arlechinice sunt demontate, demersul estetic/artistic fiind punctat de afectivitate şi îndemn emoţional, de răspuns la o cutumă neelucidată: „Când nopţile îţi sunt prea lungi,/Cântă-le ca să adoarmă./Când zilele îţi sunt prea scurte,/Îmbrăţişează-le ca să nu poată fugi./Când ai prea multă bunătate,/Cheamă-i pe cei răi./Când lumina ţi-e prea slabă,/Deschide ochii altora/Când ai prea multe lacrimi,/Cheamă-i pe cei care nu au cunoscut iubirea./Când ai prea mult adevăr,/Trimite-l celor care sunt fericiţi în minciună/Când simţi bucuria,/Împarte-o cu cei care plâng./Când nu mai ai nimic,/Cheamă-mă pe mine,/Pentru că te iubesc doar pentru că exişti.” (Când nopţile îţi sunt prea lungi) Motivaţia unei lexicografii a visului nu poate rămâne nenumită, neanunţată, pentru că identitatea celei care poartă un nume nenumit trebuie să fuzioneze cu organicul, natura se completează printr-o modalitate de ne/linişte, de neatingere a firavei fiinţe, elementele acestui spaţiu, în care se prăbuşeşte, este sfera unui argonaut al


Dăruiri literare spaţiu, în care se prăbuşeşte, este sfera unui argonaut al ficţiunii. Cuplul erotic deconstruieşte un mit, el priveşte din exterior căderea în lumea epifaniilor suprapuse, anume se produce o încarcerare de momente ale arcuirii sensibile, ale unei tristeţi ce interpune realul imaginarului, si invers, printr-un sistem de punctemetafore ale indispoziţiei, de treceri şi reveniri în matricea cordonului ombilical al organicului, de factură fatidicblagiană: „Timpul îţi aşteaptă sărutul gurii cu care ai privit minciuna./Te privesc cum păşeşti goală pe iarba atinsă de blândeţea unui vis rătăcit,/Cum te înfiori când te îmbrăţişezi cu razele de lună,/E atâta graţie în fiinţa ta/Când îmi dăruieşti şoaptele luminii.” (Flori de câmp) Melancolia rupturii este prezentă prin simfonia erotică a nonexistenţei, a unei viziuni ce irumpe în arealul logosului, pe care eul îl resimte straniu şi străin, obiectul care se erotizează este desprins din carnalul femeii-himeră sau a iubitei care îşi estompează elanul adolescentin, într-o suficienţă a jocului, cu presupuse umbre ale destinului. Frumuseţea unei anunţate primăveri semnifică picătura fatalităţii trăirii, este ambrozia care hrăneşte sentimentul înalt de iubire, prin intermediul căruia cuplul se succede unei dezlănţuiri a naturalului, a ceea ce este absent prin voinţă, prezent prin dorinţă: „Până într-o zi!/O zi dintr-o primăvară de mâine/Când copacii se vor oblojii cu muguri/Iar femeia se hrăni cu dragoste./Primăvara aceea va fi frumoasă/Ca florile copacului din care se va naşte existenţa/Şi sufletul femeii atins de dragostea fără cuvinte.” (Toamna a dezbrăcat copacii) Această tensiune potolită este evocată şi în alt text, Nu voi lăsa, unde negaţia este, în fapt, amplificare a unei atitudini, subsumate imaginarului, ce transpune, în realitatea organică, dorinţa unei încoronări/îmbălsămări atipice a trupului himerei: „Apoi adormi şi îţi şterg fruntea cu un sărut/pe care nu l-am dăruit nimănui./Şi chem un înger să-ţi atingă buzele arse de minciunile iubirilor de ieri/Şi îţi acopăr sânii cu mugurii primăverii următoare,/Cu sărutul pruncului care o să vină/În ziua când vei întâlni bărbatul/Ce vrea să-ţi şteargă lacrimile cu iubire.” Este, la Nicolae Pătruţ, o iubire mocnită dintr-o atracţie în jocul carnavalesc al inocenţei, al dăruirii şi al suferinţei totodată, ceea ce este firesc se rezumă la o încifrare de atitudini care par să completeze iluzia şi devenirea, modalitatea de a se reflecta în oglindă mimesisul, acaparator şi ambivalent. Somnul, starea criptică de dormire, nu sunt doar valorificări ale mitului ce dezlănţuie iubirea platonică, acestea se definesc printr-o aglomerare de restituiri ermetice ale dragostei dintre două identităţi efemere, totul este plasat într-un cadru al nemarginii ficţionale. Se explică, aşadar, felul în care şi-a ordonat poetul imaginile şi duplicitatea, masca şi rolul de a închide în cercul vicios al neîmplinirii, firul prezumtiv al Ariadnei se rupe şi se (re)coase prin reîntregirea voinţei de reprezentare, de complex al inferiorităţii în faţa minciunii, a păcălelii ce admite nu doar absurdul, ci şi forţa ludică a limbajului, pentru că: „În noaptea asta vreau să te privesc cum dormi/fără să-ţi ating fiinţa cu păcate, fără să-ţi cer ce vor toţi care te-au minţit./În noaptea asta vreau să-ţi scriu doar un poem pe suflet./Să ai lumină şi să-ţi fie cald./Apoi voi pleca să-ţi aduc roua dimineţilor,/Ca să te speli de frigul

şi umbrele zilelor de ieri./Somn uşor, scumpa mea prietenă!” (Mă laşi?) Divinitatea este evocată pentru a deconstrui un spaţiu oarecum liniştit, apatic şi docil, astfel, punerea în abisul rememorării a ceva existent cândva, în prezent dedus doar, intervine pentru a plagia situaţia unui posibil cuplu adamic, sincer şi nevinovat, iar iubirea este şi acum acea meteahnă a vocalistului de a recupera cuvintele şi muzicalitatea unei simbolistici a căderii, a neîntâlnirii. Povestea ei este ctitoria unui meşter al logosului şi al imaginarului, al plasticităţii şi al celui care admite că, dincolo de iluzie, este efemeritatea, al cărei scop este medierea unui conflict între membrii cuplului, anunţat dintru început. Ei nu se ceartă, ci sunt împăcaţi în condiţia lor artistică, de damnaţi ai unui centru al rostirii, iar mrejele, în care sunt imaginaţi, focalizează amplitudinea erotică, pentru că nimeni nu ştie la ce serveşte atracţia în cenuşa iluzoriului: „Dumnezeu a scris o poveste cu tine// Cei care nu te iubesc vor vedea de ce eşti iubită./Cum sunt visele lor cu tine./Dumnezeu nu se joacă cu cuvintele./A scris povestea ta ca să fii înţeleasă de cei care nu te înţeleg/[…]/Nu ştiu cum se va numi povestea./Dar seamănă cu rugăciunile cu care ştergi lacrimile îngerilor.” (O poveste) Dacă povestea este franc exprimată, „Să nu te mai plângi de singurătate/Cineva te iubeşte în întregul tău,/Femeia din tine nu o cunoaşte/Dar ştie că dragostea, din fiinţa ta s-a născut” (Să nu te mai plângi de singurătate), rolul acestei dramei a lucidităţii este menţionată printr-o marcă a individualizării prezenţei eului în carnea şi sufletul iubitei-himeră, discursul este anume construit pentru a manifesta un exerciţiu de meditaţie, de reacţie la modelul patern al gestului ce ucide din faşă călătoria spre hăul dezamăgirii profunde, „Nu-ţi mai pune întrebări, nu te mai întreba de unde vine chinul/Pentru că zâmbetul şi-a început călătoria”, rebotezând fiinţa pură, marşul spre necunoaştere devine ciclicitate a senzorilor simţirii: „Şi te-am văzut cum urci muntele/În vârful căruia se află Dumnezeu cu visul tău în mână/Şi tu îmi vei spune cum e sus, cum a fost drumul/Că nu ţi-ai pierdut capul şi nici iubirea/Că sufletul tău s-a odihnit în casa îngerilor/Şi îmi vei întinde mâna să văd urma depărtărilor.” (Dacă nu vei fi acasă, îţi voi săruta urmele paşilor) Modelul divin este raportat la chipul şi substanţa carnală a fiinţei iubite, îngerul şi spaţiul îngeresc devin centrul unei lumi, în care cursul normal al vieţii rămâne vid de sens şi fapte, lucrurile sunt, parcă, toate supuse unei eterne melancolii şi suferinţe neîncăpătoare pentru damnat. Cristice, imaginile din Poem pentru un Înger aduc o noutate pentru discursul liric al lui Nicolae Pătruţ din punct de vedere al utopiei, în care se derulează ficţiunea poetică imaginată, neştiinţa, nesiguranţa şi plasa în care este împins de neputinţă, de neatingere a femeii, deşi „bolnavă de tandreţe”, ea nu-l acceptă decât ca martor al nevinovatei dispariţii în himerele timpului trecut, prezentul este cel în care se retrage pentru aşteptarea sfârşitului, a exerciţiului eliberator: „Nu ştiam cum arată un înger,/Îi simţeam foşnetul aripilor şi în vis îi ascultam cântecele./Îngerii au vocea ta,/Iar tu ai bunătatea şi

Pag.29


Dăruiri literare înger,/Îi simţeam foşnetul aripilor şi în vis îi ascultam cântecele./Îngerii au vocea ta,/Iar tu ai bunătatea şi iertarea lor./Acum ştiu!/Mâine poate să fie sfârşitul lumii./Nu mai am niciun regret./Plec împăcat, atins de glasul eternităţii.” Experimentul testamentar este asemenea unei pasagere armonii ce se justifică prin non-apartenenţa la fatalitatea aşteptată, sămânţa trăirii la cote maxime este împlinită prin regăsirea cuplului, ceea ce părea a fi erotic mascat, este acum o înăbuşire a funcţiei sintactice a motivaţiei de a continua lupta cu demonul desacralizării. Extazul este unul temperat, pentru că dinamica existenţei este măsurabilă numai prin accentele pragmatice ale inoportunului, se întâlnesc crâmpeie dintr-un vis, adulmecat de umbrele unui trecut mereu prezent, mereu aplecat peste toarta sufletului, măcinat de incertitudini: „Când ai intrat în sufletul meu ştiam că exişti,/că ne-am întâlnit într-o lume în care n-am fost./De aceea vreau să-ţi las totul./Să nu te aştepţi la prea multe…/O să găseşti ceva iubire, puţină tandreţe şi poeme pentru fiecare zi…/E cam puţin, ştiu!/Aş fi vrut să-ţi las mai multe./Dar ţie îţi ajunge Iubirea.” (Testament) Materia devine complice la denaturarea adevărului erotic, ceea ce putea fi element al unităţii toposului adamic decade în filtrul absurd al decelării sentimentale, astfel, confesiunea este arma prin care se estompează elanul matur, de data aceasta, al reglementării unor taine şi destine, pentru că tonul discursului se face la condiţional, la ceva ce ar fi putut să fie: „Te-aş fi iubit dacă te-ntâlneam într-un palat de Frunze,/şi te hrăneai cu rădăcini de apă./Te-aş fi iubit şi dacă îţi spălai ochii în lacrimile păsărilor/şi te pieptănai cu adierile vântului./Te-aş fi iubit oricând, oricum erai.” (Confesiune) Rugăciunea concepe un nou model al dimensiunii prezenţei eului poetic, aşadar, se realizează o reîntoarcere la momentul prim al înfăptuirii omului de către divinitate, este adus în discuţie elementul organic, prin care se decodează sinceritatea şi simplitatea unei ultime dorinţe, a unei fragmentări care amputează drama condamnatului la reflecţie, şi nu la dorinţă, la atracţie şi act erotic. Pluralul propus, în rugăciunea poetului, vizează starea tensională crescândă, imaginile sunt de un alcool tare, există, totuşi, şi o parte sentimentală, limbajul deschide, astfel, sufletul celui care se descarcă, prin puterea tămăduitoare a cuvântului, este, parcă, al omului antum, al celui ieşit din scena ficţiunii poetizate. Iertarea lui este capacitatea de a admite că sensul vulgarităţii erotice ţine nu de sentiment, ci de carnal, de trupescul, în care focusul matern este imbold la transfigurării: „Vă dau şi iubirea din poemele unui suflet apropiat mie,/Să învăţaţi cum se spală păcatele trupului./Lăsaţi-mă să flămânzesc în locul vostru, să-mi fie sete, să-mi fie frig/Dar lăsaţi-mi şoaptele iubirii pe care voi nu o puteţi înţelege./Vă dăruiesc şi toate bogăţiile pământului/Vreau doar miresme de înţelepciune şi tămâie arsă./Lăsaţi-mi doar Poemul/Ca să vă-nvăţ Iertarea!” (Rugăciunea Poemului Albastru) Creaţia este configurată printr-un acces la moralitatea unor fapte de neînlocuit, accesul la iluzie se face prin acceptarea himerei şi a destinului, condamnatul

Pag.30

diversităţii faptelor. Pseudo-dialogul cu iubitul/iubita este un mod de a percepe starea tensională descărcată, pragmatismul poetului/poetesei este revitalizat de sensibilitatea artistică, ego al unei fiinţe nenumite şi nedefinite, acesta este dator să despartă în unităţi estetice cântarea erotică. Complice şi ataşat în permanenţă de iubita-himeră, poetul este înscris într-un model de atracţie ce dezarmează, ascunde şi implică decăderea şi renunţarea la sinceritatea şi demnitatea valabil umane. Singur(ă) remarcă o atitudine ce alternează prin proiecţiile în alt spaţiu, într-o lumea incapabilă să perceapă şi să înţeleagă realitatea unei trăiri înalte, a unei relaţii pe care cuplul erotic nu o realizează, ea este percepută prin mărcile stilistice, dar, niciodată, prezentă în absolutul existenţei: „Dar câţi au fost până când tu mi-ai readus lumina pe chip…/Îmi mai spui că sunt blândă şi când nu vorbesc./Că văd lumea cu ochii sufletului, că iubesc oamenii cu privirea./Uit de aşteptări şi de zile şi de nopţi./Când ne vom întâlni îmi vei îmbrăţişa sufletul,/Iar eu îţi voi şopti poemul pe care nu l-ai scris pentru nimeni./Niciodată!/Poemul meu!” (Cântecul Poemului Albastru) Simfonia poemului albastru a lui Nicolae Pătruţ este o carte a iluziilor şi a mesajului ardent, a sincopelor sentimentului erotic neîmplinit, un discurs care deplânge starea iniţială a iubitei-himeră, întreg cadrul este cel al unei faze primordiale de adâncime a sentimentului ce nu se simte, se trăieşte, el, trubadurul ocazional, rămâne, mereu, să înnobileze fiinţa absentă, dorită şi aşteptată: „Te voi visa mereu, chiar dacă nu te voi vedea niciodată…/Îţi voi da flori, chiar dacă ai prea multe…/Îţi voi întinde mâna, chiar dacă nu o prinzi…/Îţi voi şterge lacrima, chiar dacă nu mai plângi…/Îţi voi spune somn uşor în fiecare seară,/Chiar dacă nu va fi nimic, pentru mine eşti TOTUL!” (Ziua de mâine) Aşadar, ziua de mâine, sau o arcă pneumatică a neatingerii, o iluzie a sciziunii dramei! Un poem albastru în mrejele/vrăjile mascate ale simplităţii erotice!


Nr.3 – august 2013

Am primit la redacție...

Dăruiri literare


Miron ȚIC

DE DRAGOSTE

CÂNDVA Tot mai rar, mi se întâmplă Să mă umplu de bucurie Şi să fiu bine dispus. Cineva vrea să-l însoţesc Pe strada acoperită De ceaţă şi de galerii de cârtiţă. Cândva, aici, era mare veselie Cânta Barbu Lăutaru Şi arlechinii căutau urma Zeiţei Vântului. Există oare zarul norocos Să dau cu el şi să îndepărtez Zgomotul ce se aude pe muntele pe care urcă Sisif? Ascult simfonia torsului de pisică Şi privesc lăstunii zgribuliţi de frig Şi mă întreb De ce nu e doar primăvară şi vară? Cum să mă pot sătura De parfumul florilor de lalele Cuibărite-n gândurile mele.

În numele celest şi drag, Al iubirii Mă plimb cu Tine Pe aleea florilor de narcise. Vreau să arăt lumii Bucuria ce-mi oboseşte inima. Acesta este glasul meu Pătruns de uimire. Ne-am îmbrăţişat pe iarba verii, Aici, miroase a dragoste Şi a sâmbure de poezie, A dulci şoapte A macilor înfloriţi pe umerii de noapte.

ROCHIE NOUĂ Amnarul tatei, de când n-a mai fost folosit, S-a tot purificat şi acum din nou scânteiază. Regenerând, la nesfârşit, scântei În biserica unde ard lumânări, Când Dumnezeu priveşte spre noi Din Sfânta şi frumoasa amiază. Femeia, pe care o iubesc şi v-o arăt Nu-i mulţumită că, doar, mă joc cu trupul ei, Vrea s-o plimb prin frăgezimi de rouă, Să-i dezvelesc genuchii, de sub o rochie nouă.

SĂ MĂ BUCUR DE NOROC Mai dă-mi, doamne, viaţă, putere, Să ajung, acolo, undeva, cineva mă cere. Mai dă-mi, doamne, grija din copilărie, Când din priviri mi-a picurat prima poezie. Mai dă-mi, doamne, cea mai râvnită avere, Să fiu sănătos, să nu mă atingă nici o durere. Mai dă-mi, doamne, cele mai frumoase dimineţi, În care, să-mi văd dorul, neatins de tristeţi. Mai dă-mi, doamne, vise frumoase, dar vai, Nu uita, niciodată, ziua de naştere din luna mai. Mai dă-mi, doamne, o floare de busuioc, Să-mi fie pe mai departe, ce-l mai bun noroc.

IERBURILE TINERE Ierburile tinere, Se ţin în preajma paşilor mei Cum se ţin florile De ramurile mărului domnesc. Din înalta seară Văd cum coboară Poveşti cu feţi frumoşi Niciodată, Din drumul lor, Chiar, târziu, Întorşi.


Numarul 3 complet