Page 1

Anul II nr.5 (12)

O literatură nu trăiește prin cei ce scriu, ci prin ceea ce scriu. (Tudor Mușatescu)

APRILIE 2014

Mihai Cătrună, Frumusețea florilor de nufăr

Mihai Cătrună, Ninfa


Dăruiri literare Cu acest număr, aniversăm

Au colaborat la acest numar: Varujan Vosganian

3

Vasile Simon

4

Gabriela Cătrună

5

Muguraș Maria Petrescu

6

Alex Cetățeanu

10

Georgia Miculescu

13

Ionuț Caragea

14

Mihai Ghișe

15

Vic.Virgil Bălan

16

Anca Sîrghie

18

Ștefan Radu Mușat

20

Marian Hotca

22

Daniel Marian

23

Dan Ravaru

24

Daniela Dumitrescu

26

Dumitru Ichim

27

George Filip

28

Ileana-Lucia Floran

30

UN AN! La mulți ani, Dăruiri literare!

Revistă de cultură apărută sub egida Asociației FLOREMA DESIGN Orăștie, str.Aurel Vlaicu 4 e-mail: office@florema.ro http://daruiriliterare.florema.ro

Colectivul de redacție: Ileana-Lucia Floran: redactor-șef Mihai-Paul Floran: redactor-șef adjunct Natalia Ermicioi: redactor

Tel.: 0745 368 700 Tel.: 0354 104 753 Fax: 0354 814 387

editura

EMMA

ISSN 2343 9904 ISSN-L 2343 9904

Semnatarii articolelor apărute își asumă întreaga răspundere asupra textului publicat. Vă rugăm să ne semnalați orice tentativă de plagiat! Reproducerea materialelor publicate fără acordul redacției și fără semnalarea sursei, este interzisă!


Dăruiri literare

Varujan VOSGANIAN

Portret de bărbat cu fundal ploios

Ritratto di un uomo Con la base piovigginosa

Eu sunt ceea ce simt. Şi totuşi Numai lipsa simţurilor e cu adevărat a mea, Cum ar fi de pildă orbirea. Ochiul meu neliniştit, hain, Vine dintr-un alt trup, luminos, Aşa cum pasărea lasă anume să-i cadă Oul într-un cuib străin.

Sono quello che sento. E pure Solo la mancanza dei sensi è veramente mia, Come sarebbe per esempio l'accecamento. L'occhio mio ansioso, malvagio, Viene dall'altro corpo, luminoso. Così come l'ucello lascia apposta cadere L'uovo dentro un nido estraneo.

Eu sunt ceea ce ştiu, Maica mea dintâi a fost cartea frumoasă Din teancurile ei am simţit gestul Frunzişului veşted Ca laprele de lupoaică Şi, totuşi, într-o zi, paginile ei vor uita că s-au scris, Se vor strecura ca apa printre pietre. Într-o zi cuvintele vechi, Înfierbântate din gură în gură Vor durea ca o arsuă, o iască. Într-o zi maica mea va uita precum că m-am născut, într-o zi maica mea va uita chiar să se nască. Eu sunt cel care sunt. Înhămat la propriul meu chip, Opintindu-mă la edec Singuratic, ca un pândar al propriilor urme, Ca un cerc. Şi,mai ales, eu sunt ceea ce nu-i Şi adaug, cu trupul meu şi numele acesta, Strămoşilor mei Poate că ploaia e adevăratul meu sânge, Care bate în ceruri hai-hui

Io sono quello che so, La mia prima madre fu il bello libro Dal suo mucchio ho sentito il gesto Del fogliame appassito Come il latte di lupa E pure, in un giorno, le sue pagine Dimenticherano che furono scritte, Passeranno come l'aqua fra le pietre In un giorno le vecchie parole, Riscaldate boca a boca Addolorando come un bruciore, una esca. In un giorno mia madre dimenticherà che io Sono nato In un giorno mia madre dimenticherà pure di essere nata Io sono quell che sono. Attaccato alla mia propria immagine Facendo sforzo all mio percorso Solo, sorvegliando le proprie orme, Come un cerchio. E sopratutto, io sono quello che non è E aggiungo con il mio corpo e questo nome, I miei antenati Puo essere che la pioggia è il mio vero sangue Che batte nei cieli così, così.

Traducere: Elena Daniela SGONDEA și Eugen EVU Pag.3


Dăruiri literare

Vasile SIMON profesor, teolog, poet

Anton Pann psalt, literat, folclorist Acest spirit trihotomic din punct de vedere al celor trei îndeletniciri pe parcursul vieţii sale, se naşte în anul 1796, în Bulgaria, fiind fiul unui căldărar pe nume Pantaleon Petrov. Mama grecoaică, pe nume Tomaida ia drumul perenigrărilor prin ţinuturile Basarabiei cu cei trei fii. Din Basarabia ajunge pe meleagurile româneşti şi se stabilelşte la Bucureşti cu fiii ei, în anul 1812, el având doar 16 ani. La această vârstă cunoştea foarte bine patru limbi: turca, greaca, rusa şi româna. Acest emblematic personaj, îşi făcea prezentă erudiţia încă din copilărie. Pe lângă cunoaşterea celor patru limbi, el avea și un dar de a cânta deosebit de frumos, acompaniindu se de chitară. A învăţat la şcoala lui Petre Efesiu, muzică bisericească, dar şi meşteşugul tiparului, cea de-a patra vocaţie, pe lângă celelalte trei care îl definesc ca un erudit scriitor, muzician şi folclorist. Chiar devine proprietarul unei tiparniţe în anul 1843. Anton Pann a transmis mai departe darul său de psalt predând muzica bisericească maicuţelor de la Mănăstirea Dintr-un Lemn. A fost psalt la biserica Sfântul Nicolae din Şchei, la Braşov, loc în care s-a refugiat de teama conflictelor şi anume a Revoluţiei iniţiate de Tudor Vladimirescu. El mai predă muzica şi la Seminarul Mitropoliei, în anul 1842. A publicat multe cărţi de muzică bisericească: Basul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti. Cât priveşte literatul Anton Pann, el a ştiut să elaboreze o simbioză între elementul popular şi cel cult. Cele mai importante opere ale sale sunt: Fabule şi istorioare, Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, O şezătoare la ţară şi Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. Cea mai importantă operă a sa este Povestea vorbii, lucrare ce a necesitat o osteneală de mai mulţi ani din partea sa. George Călinescu spunea despre maestrul Anton Pann astfel: „Erudiţia lui în materie de tradiţie orală şi populară este enormă.” Această lucrare „Povestea vorbii” nu este altceva în zilele noastre, decât o mare comoară de înţelepciune. Povestea vorbii „Doi prieteni împreună la un drum călătorind, un urs le ieşi-nainte, cu groază spre ei viind. Unul dintr-înşii, de frică, văzând ursul furios, Se sui şi se ascunse sus într-un copac stufos. Cellalt, într-acest pericol singur dacă s-a văzut S-a-ntins la pământ îndată şi în mort s-a prefăcut. Ursul dar totdeotată asupra lui cum sosi, Pe la nas, pe la ureche, se plecă a-l mirosi.

Pag.4

Iar el îşi ţinu suflarea, să un-l simtă că e viu, Și aşa de mort, gândindu-l, cum sta nesuflând lungit, Nicidecum neatingându-l, l-a lăsat şi a fugit, Iar prietenul său, care sta în copaciul stufos, după ce se duse ursul, l-a întrebat dându-se jos : -Ia spune-mi frăţioare, ursul ce lucru-ți şopti Când se puse la urechea-ţi? (Şi începu a hohoti) - Mi-a poruncit, el răspunse, să știu minte să păzesc Şi cu-n prieten ca tine să nu mai călătoresc.” Nu mai sunt cuvinte de spus la un asemenea parfum inegalabil al înţelepciunii. Cât priveşte viaţa sa intimă, nu a fost una prea fericită, deoarece a avut parte de două căsătorii şi o relaţie eşuată cu o călugăriţă. Prima căsătorie a fost cu Zamfira în 1820 iar peste câţiva ani divorţează şi se căsătoreşte cu cea de-a doua, Ecaterina, mult mai tânără decât el, îi rămâne devotată cântăreţului până la moarte. Cât priveşte relaţia cu Anica, o călugăriţă de 16 ani pe care a a răpit-o din rândul maicilor cărora le preda muzica la Mănăstirea Dintr-un Lemn, eşuează în 1835, aceasta părăsindu-l şi se întoarce la mănăstire. Străpuns de o pneumonie și apoi de un tifos, moare, fiind înmormântat în curtea bisericii Lucaci din București. Locurile care îl țin spre veșnică amintire a acestui cântăreț poet sunt: Casa din București unde a locuit până la moarte, mănăstirea Dintr-un lemn unde Anton Pann a predat maicilor lecții de muzică, schitul Surpatele loc unde s-au descoperit manuscrisele și compozițiile bisericești, biserica „cu sfinți” din București unde a fost pe postul de-al doilea cântăreț al stranei, biserica Olari unde a ocupat postul de paraclisier, biserica Olteni unde a funcționat mica sa tipografie din 1843 și biserica Lucaci unde se află mormântul scriitorului.

Bibliografie: 1.Pann Anton, Povestea vorbii, editura Erc Press, București, 2009; 2.Crăciun Boris și Vacariu Dumitru, Pe urmele scriitorilor din vatra limbii române, editura Porțile Orientului, Iași, 2003; 3.Zaciu Mircea,Gheran Niculae și Pienescu Gherghe, Scriitori români, editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978


Dăruiri literare

Gabriela CĂTRUNĂ

portret realizat de Mihai Cătrună

LIBER DE PĂCAT Privindu-te din luminișu' înrourat, Orbită de lucirea-ți sfântă Îți caut cel din urmă și dintâi păcat În existența cea demult pierdută. De voi surprinde taina vieții tale Voi cuteza păcatul să ți-l iert! Și-n suflet picur alinare Pe-asprimea gândului inert! Atât de liber vei rămâne-n toate Făr'de păcatul cu-a lui umbră, Ca somnul liniștit ce-n noapte Își cheamă visul în penumbră!

SUNT Sunt firul de nisip ce zborul n-am putut să-mi iau, Și am rămas încătușat în mare; De-aș fi știut cărarea ce valul, vântul o săpau, Spre visul meu aș fi avut chemare! Sunt alga vie dintre stânci Ce forța mării o aduce, Cu vuietul furtunilor adânci Cătând talazul la răscruce! Sunt glasul cristalin și dulce-al mării Ce-n noapte luna tainic îl ascultă! Mă stinge cea lumină din arșița dogorii Ce-mi biciuie cântarea acum atât de mută. Sunt scoica ce tresară cu fiecare val De teamă și de frică eu neștiindu-mi locul, M-apropii-ncet și sigur de malul cel banal, Ce liniște nu are și-și cheamă grabnic omul!

UN VIS A fost doar visul meu în care Tu-ai strălucit necontenit, Ca stelele ce cad în mare În umbra zilei l-asfințit! Te-am preaslavit, iubire dulce, Și locul cel dintâi ți-am dăruit, Pentru ca vremea trecătoare să n-apuce Speranțele ce mi s-au năruit! Cu ce curaj, cu ce voință În visul meu am înzestrat Privirea ta și-a mea dorință Și simțurile noastre l-aolalt'! Deși doar vis, încap atât de multe Istorii de suspine și-ntrebări Și-s scrise toate numai pentru tine Dând sens și rost vestitului meu dor! Nimic și nimeni nu-mi va stinge focul Ce-n visul meu curat el s-a aprins! Cu lacrimile mele îi voi veghea puterea Chiar oarbă de-ai rămane în abis!

DUREREA Durerea… nu-i Durere, E-un scurt poem cu versuri fără rimă, E-un cânt criptat cu note ascuțite, E-un tenebros decor de spațiu și de timp! De-ai vrea să-ți înțelegi durerea, Și de uitare să te poți desprinde, Un scurt poem ți-ar limpezi tăcerea Și-o altă suferință-ai reaprinde! Și iar o piesă vie vei căuta să joci În spațiul generos al unei peșteri șlefuite, În care suferința-i hărăzită de proroci Iar caturile-ți terne-s contopite! Te vei întoarce-apoi în tristul tău decor Pentru-a-ți întinde aripile frânte de tăcerea Acestui clar-obscur și vid locșor În care murmură sfâșietoare doar durerea!

Pag.5


Dăruiri literare

Muguraș Maria PETRESCU Jurnalist cultural, Membru UZPR

DAN GHIȚESCU: OMUL CARE VINE DIN EST ROMANUL SAU O PIESĂ DE TEATRU SIMBOL AL UNEI EPOCI ÎNTREGI Pe scriitorul Dan Ghițescu l-am cunoscut la București. Cu această ocazie domnia sa mi-a propus să-i traduc în limba franceză romanul Omul care vine din Est. Fiindcă ,,nebănuite sunt căile Domnului'', nici autorul și nici eu nu ne gândeam că această versiune în limba franceză avea să fie tipărită într-o zi de către Editura Descartes & Cie de la Paris și lansată acolo în martie 2014. Tot atunci, nici Dan Ghițescu și nici eu nu bănuiam că acest roman urma să fie adaptat pentru scenă de către regizorul Bogdan Cioabă de la Teatrul ,,Al. Davila'' din Pitești, cu o scenografie semnată de Cristina Ciucu. Ba mai mult decât atât, această piesă avea să fie jucată în premieră absolută la Paris. Pe cei doi (Bogdan Cioabă și Cristina Ciucu) i-am cunoscut la muncă, adică la teatru, anul trecut. Inteligenți, deosebit de talentați, prietenoși cu toată lumea, în mod special receptivi la nou, la sugestii, deschiși la orice fel de dialog, ei fac un corp comun cu toți actorii teatrului, un fel de familie mai mare, bine conturată, ,,cu reședința în casa Thaliei''. În plus, ca și Dan Ghițescu, cei doi locuiesc atât în România, cât și la Montréal. Viața lor se împarte, firesc și normal, pe două continente, între două culturi care se aseamănă, dar se și deosebesc și pe care, cu foarte multă muncă, sentiment și dragoste față de cultura românească, încearcă să o promoveze, făcând un pod uriaș peste oceanul Atlantic. Când ne-am cunoscut, Bogdan Cioabă ne-a prezentat, printre altele și teatrul din Pitești unde cândva, Dan Ghițescu a fost el însuși regizor. Am văzut pe holurile teatrului, cu emoție și uneori cu părere de rău, expuse fotografii care îi înfățișau pe marii actori ai scenei românești, interpretând roluri celebre. Păcat că și în acest domeniu, ca și în multe altele, ajungem să ne prețuim valorile incontestabile doar in memoriam. Provocarea pe care Bogdan Cioabă a acceptat-o ca și sarcina pe care și-a asumat-o au fost extrem de dificile. Știm că mijloacele de exprimare ale romanului sunt total diferite și mult mai ample decât cele ale dramaturgiei. De aici problema, dilema chiar a regizorului în a lăsa sau în a scoate din textul original. Ce să sacrifici cu bună știință și voință, deliberat și să faci în

Pag.6

așa fel încât piesa de teatru în sine să păstreze linia acțiunii, personajele să aibă caracteristicile lor, cu atât mai mult cu cât însuși romancierul a folosit amplu și cu ușurință tehnica cinematografică și teatrală. Cum să faci ca, în final, impresia spectatorului să fie aceea de tot unitar, aceea că spectacolul curge lin, firesc, că este rotund, că are un început și un sfârșit. Aceasta este arta lui Bogdan Cioabă și în plus, atunci când cortina cade la final, dorința celor din sală de a mai fi, măcar puțin, în continuare cu actorii, de a mai afla ceva în plus, de a mai trăi în piesă, printre personajele ei, pe care le-au îndrăgit încă de la primele replici, așa cum se întâmplă și cu cartea, pe care nu o mai poți lăsa din mână încă de la primele pagini. Scenele se succed enchaînées cu repeziciune, dar descompuse, ele sunt mini piese de teatru, într-o piesă de teatru mai mare. Într-adevăr, Bogdan Cioabă stăpânește perfect tehnica de ,,teatru în teatru''. În plus, piesa lui exprimă romanul în sine, lucru meritoriu pentru spectatorul care nu a apucat să-l citească încă. Spectacolul este concentrat la maximum. Privindu-l m-am simțit acolo sus pe scenă, printre actorii-personaje, care cu o naturalețe de nedescris și un talent actoricesc deosebit au reușit să facă spectatorii să râdă cu ei, să fie tensionați alături de ei, să plângă alături de ei. Uneori rafinamentul interpretării lor merge până acolo încât un simplu gest, o grimasă în colțul gurii, o ridicare din umeri, o privire care din normală devine adumbrită pot schimba întreaga idee. Din acest punct de vedere jocul lor reușește să scoată la iveală și alte trăsături ale personajelor, așa cum nu le vede sau nu le sesizează cititorul atunci când parcurge paginile cărții. Ideea decorurilor Cristinei Ciucu este simplă, la îndemână. Cadrul teatral trebuie să fie acolo, el este prezent, necesar, dar neinvaziv. El este personajul din umbră, oarecum în planul doi, dar fără el nu se poate. El face parte din piesă, cu aceeași dezinvoltură ca și regizorul ei, care a creat-o, ca și actorii ei, ca și toți aceia care, de după cortină sau din culise, asigură buna ei desfășurare. Lansările din România în 2013 ale romanului scris de Dan Ghițescu, Omul care vine din Est (Editura ,,Mașina de scris'', București, 2014, 286 pp.) ca și lansările lui la Paris în versiunea în limba franceză (Dan Ghitesco, L'Homme qui venait de l'Est, Descartes & Cie,


Dăruiri literare 2014, 384 pages) pe 23 martie 2014 la Salonul de Carte de la Paris, în standul României, pe 27 martie 2014 cea de-a doua lansare a romanului la Galeria de Artă Aréa din Paris precum și premiera piesei de teatru cu același nume care a avut loc la Ambasada României din Franța, în sala bizantină a Palatului Béhague pe 31 martie 2014, iar la Pitești, Teatrul ,,Al Davila'', sâmbătă 5 aprilie 2014, au marcat un experiment pilot reușit care, cu siguranță se va bucura de un succes deosebit. OMUL CARE VINE DIN EST dramatizare de BOGDAN CIOABĂ după romanul omonim al lui DAN GHIŢESCU traducerea în limba franceză MUGURAŞ MARIA PETRESCU ACTORI: PERSONAJE GABRIEL GHEORGHE: LUCIAN IONESCU DAN IVĂNESEI: TUDOR ALEXA / ISAC PETRIŞOR STAN: GABRIEL / ROBERT PIGEON FLORIN DUMITRU: UMBRA 1 /CONSILIERUL KARPOV/ ZMEUL/ PĂRINTELE VISARION MIRELA POPESCU: DOINA / FANY MIRELA DINU POPESCU: MADAM POMPILIAN / IRINA ADRIAN DUŢĂ: MILIŢIANUL VASILE / AVOCATUL/ DOCTORUL DAN ANDREI: COLONELUL NEGREANU / REFUGIAT RUSIA / TEIUL CRISTINA CARAGEA: LOUISE / LOTTI RAMONA OLTEANU: MAGDA / LEANA / SORA MADAMEI POMPILIAN VLAD POPESCU: UMBRA 2 / MARCEL NAUM MUZICA ORIGINALĂ:JEAN-MICHEL ROUSSEAU SCENOGRAFIA CRISTINA CIUCU REGIA ARTISTICĂ BOGDAN CIOABĂ ,,... Însă cel mai singur dintre cei de acolo era Tudor, pentru că Doina exista doar în închipuirile lui. Lucian știa că, de fapt, nu are pe nimeni. Mai singur decât așa, nu se poate!... În toate serile Săptămânii Mari a asistat la denii, așezat pe marginea patului. Ceilalți ședeau în picioare și doar cei doi țărani și locotenentul Hudiță îngenuncheaseră. A doua zi, Marcel i-a luat pulsul, n-a fost mulțumit și i-a mărit doza de medicamente, pe care o primise în ascuns de la soția comandantului. Pe seară Tudor s-a simțit mai bine și, când părintele a început slujba Sfintei Învieri, s-a ridicat și el și a stat un timp în picioare, după care s-a așezat iar pe marginea patului, ca de obicei. La miezul nopții s-au auzit clopotele bisericilor din oraș și atunci părintele a spus cu glas mai ridicat: Hristos a înviat!... și toți i-au răspuns. Din celelalte celule se auzea ca un murmur, cântarea sfântă. În acel moment Tudor s-a aplecat în față ca și când ar fi vrut să se ridice, dar s-a prăvălit la pământ fără ca brațele celor doi să-l poată reține. Marcel a constatat că nu mai

avea puls și a făcut tot ce se putea, să-l reanimeze. Ceilalți băteau cu disperare în poarta de fier a celulei. Târziu, când un milițian a deschis, ,,Iuda'' a spus doar ,,Așteptați''! După un sfert de ceas a revenit zicând: ,,nu e nimeni la infirmerie!'' Și a închis oblonul. Marcel a făcut semn că e prea târziu. Goanță a bătut în pereți semnalând prin Morse că acolo a murit profesorul Tudor Alexa. În minutele următoare s-a ridicat din toate celulele închisorii cântarea de înviere a lui Iisus. Dar de data asta nu mai era în șoaptă. Se cânta cu voce puternică, încât răsunau pereții vechii închisori. Ei toți plângeau îngenuncheați lângă patul lui Tudor. Contrariați, milițienii s-au dezlănțuit, bâtând cu bastoanele în porțile de metal ale celulelor, dar deținuții au cântat și mai tare. Vacarmul ajunsese la paroxism, dar nici o poartă nu s-a deschis. Milițienii au continuat să bată în uși, iar deținuții să cânte din ce în ce mai tare. Acest infern a durat aproape un ceas, când brusc, bastoanele n-au mai izbit în porți. În schimb, deținuții au continuat să cânte Hristos a înviat și au cântat până în zori.'' (Dan Ghițescu, Omul care vine din Est, capitolul 9 ,,Universitățile cu gratii'', Editura Mașina de scris, București, 2012, pp. 162-163). Nu întâmplător am ales spre exemplificare acest fragment din roman, fragment cu valoare de simbol nu doar pentru un personaj, ci pentru o întreagă societate, pentru o viață pe care înaintașii noștri au trăit-o cu spaimă și de care (cei care încă mai sunt printre noi) își mai amintesc cu groază, sau povestesc cu ochi dilatați de frică ce au trăit în acele momente, de neînchipuit cu mintea. Filmul, adevărat din pacate, a acelor vremuri, atinge apogeul în aceste pagini de roman. Transpus în piesă de teatru de regizorul artistic Bogdan Cioabă și interpretat de actorul Dan Ivănesei (Tudor Alexa), momentul marchează, ca un simbol, de un dramatism greu de imaginat, odată cu moartea profesorului Alexa, sfârșitul greu de prevăzut al unei epoci, apariția ,,omului nou'', sortit eșecului încă de la nașterea conceptului lui de existență, dar și conștientizarea începutului unei regăsiri de sine, a unei libertăți interioare ce nu a putut nicicând fi controlată, în ciuda tuturor opresiunilor. Rămasul bun, ca și petrecerea pe acest drum fără de întoarcere, ireversibil ca destin al acestor personaje din această scenă zguduitoare interpretată de Gabriel Gheorghe (Lucian Ionescu), Florin Dumitru (Părintele Visarion) și Vlad Popescu (Marcel Naum), fiecare în mână cu câte o lumânare aprinsă, imagine susținută de fundalul muzical al cântării ,,Hristos a înviat!'' întristează și înfioară sala deopotrivă, aducând printr-un proces invers emoția de maximă intensitate trăită de spectatori. Erau oameni care plângeau în sală. Priveam pe scenă la cei trei actori care țineau lumânările aprinse în mâini și la Dan Ivănesei (profesorul universitar Tudor Alexa) întins acolo pe jos, mort și mă întrebam dacă Bogdan Cioabă atunci când scrisese scenariul și gândise întreaga regie a piesei, dar mai cu seamă această scenă, avusese în minte patimile lui Iisus. Coincidențe oarecum stranii sau nu și atunci, cu peste două mii de ani în urmă

Pag.7


Dăruiri literare ca și înainte de marea grațiere din anii '60, trecutul istoric a fost marcat de aceleași patimi ale lui Iisus pentru iertarea păcatelor noastre, dar și de cele suferite în închisoare de Tudor Alexa (Dan Ivănesei), de afirmația rostită (cu o simplitate și un firesc previzibil al unui destin inexorabil) de Iisus Hristos care la întrebarea ,,Spune, tu esti regele iudeilor ?'' răspunde ,,Tu spui''. Tudor Alexa în fața torționarului Florin Dumitriu (Umbra 1) reușeste magistral, cu o simplă ridicare din umeri și o privire deznădăjduită în gol, la întrebareaafirmativă cum că ar fi spion francez să intre doar pentru o fracțiune de secundă în destinul lui Iisus (în același moment similar): ,,Tu spui''. Cronologic vorbind totul culminează cu moartea (răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos, pentru iertarea păcatelor și învierea după trei zile care, dacă rămânem tot la nivelul simbolului mânuit cu măiestrie de Bogdan Cioabă, nu trebuie interpretată doar din punctul de vedere al celor 24 de ore pe zi, ci ca primenirea omului după un timp de... ani, decenii, generații, așa cum s-a întâmplat și la nivelul istoriei noastre). Cred că acesta a fost sensul dat de Bogdan Cioabă aici, mai ales că riscul pe care și l-a asumat și de care el a fost perfect conștient, în punerea unei mari presiuni emoționale asupra actorilor, dar mai ales a spectatorilor, a fost acela că după acest climax, cortina se putea trage, piesa ar fi putut foarte bine să ajungă la sfârșit, sau cum să mai reușească el, ca regizor, împreună cu actorii să-i țină pe spectatori în continuare atenți și participanți la ceea ce avea să urmeze. Cât de intens și cât de fin dozat trebuia să fie totul? Publicul este acel participant răsfățat la spectacol. Și pentru că tot am ajuns cu discuția la public, voi menționa aici că la premiera de la Teatrul ,,Al. Davila'' din Pitești, din 5 aprilie 2014, o sală arhiplină de spectatori a participat cu minte și spirit, cu multă atenție, cu bucurie și tristețe, cu emoție, râs în hohote, dar și cu lacrimi la jocul actorilor. Spectatori și actori erau cu sufletul pe scenă, jucându-și fiecare rolul nedisimulat. Reușita actorilor, faptul că întreaga echipă a dat din prea plinul ființei ei s-a văzut prin receptivitatea completă a sălii, care a fost în permanență cu sufletul la gură, sorbind fiecare replică sau moment al spectacolului, dar și prin ropotele de aplauze cu care au fost răsplătiți actorii de-a lungul reprezentației, ca și la încheierea ei, când momentul festiv și de încununare cu succes a acestei ,,îndrăzneli teatrale'' a adunat pe scenă trupa de actori, pe Bogdan Cioabă, regizorul artistic, pe Cristina Ciucu, scenografă, pe toți cei din spatele scenei care șiau adus aportul la realizarea acestui proiect minunat și pe care nu-i vede și nu-i știe nimeni din cauza anonimatului în care lucrează permanent, pe însuși autorul romanului Dan Ghițescu, sosit tocmai de la Montréal împreună cu soția lui, dna Veve Ghițescu. În treacăt fie spus, pe scenă, printre bucuria succesului, aplauze, emoții și flori multe, Dan Ghițescu a mărturisit că în afară de bucuria de a fi acolo după 40 de ani de viață trăiți în Canada, teatrul ,,Al Davila'' din Pitești a fost ultimul loc de muncă unde el a lucrat înainte de a fugi din România.

Pag.8

Dar să nu-i uităm nici pe ceilalți actori. Pentru că romanul este stufos și întins pe câteva sute de pagini, regizorul a hotărât, întâmpinând mari dificultăți în realizarea unității și a unei coeziuni a piesei, comasarea și concentralea lui la maximum. Așa se face că aproape toți actorii au avut de interpretat câteva roluri, lucru care nu a fost deloc ușor de realizat, dacă ne gândim la rapiditatea cu care s-au succedat scenele și la rapiditatea cu care actorii înșiși trebuiau să iasă din pielea unui personaj și să intre în pielea altui personaj. Am vorbit pe larg de Dan Ivănesei care, în afară de profesorul universitar Tudor Alexa a mai interpretat alături de Mirela Popescu (Fany) rolul lui Isac, un cuplu de evrei, simpatici și plini de farmec, potriviți în scena respectivă ca două picături de apă. Petrișor Stan interpretează rolul ziaristului francez Robert Pigeon, un ins convins neclintit de comunism și de forța Uniunii Sovietice eliberatoare, afectat profund de moartea lui Stalin ,,pe care a simțit-o dureros asupra propriei sale persoane''… ,,Scrisese atunci că a asistat nu la funeraliile unui om, ci ale unei epoci'' (p. 25-26), dar îl interpretează și pe Gabriel, pictor, fire boemă, prieten adevărat care, de-a lungul piesei are intervenții de o mare savoare, spre deliciul publicului. Florin Dumitru (Umbra 1, consilierul Karpov, Zmeul, Părintele Visarion) realizează, dacă vreți roluri episodice, dar extrem de bine controlate din punctul de vedere al personajelor și al caracterelor lor. Plină de haz și de farmec, dublată firesc de comicul interpretativ al unui limbaj specific, dar și de cel comportamental (de exemplu o simplă rotire cu subînțeles a ochilor, care parcă spune, fără nici o putere de tagadă, ,,lasă că știm noi tot'' - Florin Dumitru - consilierul Karpov), dar și interpretarea magistrală, parcă ,,aiurită, bâlbâită, bâjbâită printr-un întuneric voit indus și cu aceeași mimică a unor ochi gata, gata să-i iasă din orbite de uimire, stupoare și surpriză a lui Petrișor Stan (Robert Pigeon), este și scena întâlnirii dintre ei doi. Din acest punct de vedere, trebuie să remarcăm uimitoarea și surprinzatoarea (mai ales pentru public) mimică a actorilor în diverse momente. Am mai spus câte ceva, în acest sens până acum, dar același lucru îl voi repeta și despre Mirela Popescu (Doina) care trece cu ușurință de la sentimentele exprimate prin gesturi simple dar pline de emoție (de exemplu frângerea mâinilor, atitudine care îi exprima înfrigurarea și speranța în dragoste, sau un chip împietrit de uimire și durere la aflarea unor vești, dar și hotărârea și îndârjirea, chiar o ură resemnată de acceptare pentru ispășirea unui păcat personal), la atitudinea unei femei mature și care ia viața așa cum este, asumându-și oarecum greșelile. Ajungând la personajele feminine, trebuie să o menționăm de Ramona Olteanu (Magda, Leana, sora Madamei Pompilian) care trece de la ipostaza de ,,femme fatale'' (Magda), la cea de ,,fată bună din popor'', cu suflet, care se construiește pe ea însăși, vrând să ajungă ,,guristă, dar nu din alea care behaie pe la operă'', dar care surprinde prin nonșalanța cu care interpretează rolul Leanei și așa-zisul ,,je m'en fiche-


Dăruiri literare ism'' pentru că tot cânt pe la petrecerile ,,ștabilor de care mă doare-n…'' Dar și mai plăcut și mai surprinzător este faptul că Ramona Olteanu alias Leana chiar cânta deadevăratelea. La fel de plin de farmec atât în roman, dar și pe scenă este și Adrian Duță (Milițianul Vasile Vasile, Avocaul, Doctorul). Este aproape incredibil să-l vezi pe Adrian Duță așa cum se comportă în viața de toate zilele, politicos, fin, prietenos și să vezi un cu totul și cu totul un alt om pe scenă. Personajul milițianului Vasile Vasile scoate la iveală tocmai acele trăsături caracteristice acestei categorii de ,,slujbași zeloși'' ai statului de prin 1953. Comicul lui baleiază pe o scară largă de la interpretarea unei ,,prostii perfect întruchipate'' presărate cu nenumărate atitudini comice, dublate de infatuarea dată de pretinsa ,,corectitudine'' în comportamentul și atitudinea personajului, la cel al unui avocat infatuat, cu pretinse și false pretenții de apărător al dreptății. Voi continua cu Dan Andrei (Colonelul Negreanu, Refugiatul din Rusia și Teiul) și cu Vlad Popescu (Umbra 2 și Marcel Naum) doi actori foarte tineri, dar care promit foarte mult și care se completează foarte bine de-a lungul piesei. Mă gândesc aici la ,,atașamentul fără crâcnire'' și zelul în îndeplinirea sarcinilor de serviciu al Colonelului Negreanu și al Umbrei 2, dar și la tristețea, resemnarea și năruirea iluziilor pentru care în acele vremuri unii oameni, și nu puțini la număr, au ajuns să plătească cu viața. Este vorba de Dan Andrei (Refugiatul din Rusia) care, prin felul în care își interpretează rolul dublat de precauție și îngrijorare, nu-și exprimă aceste sentimente numai visà-vis de soarta lui, ci, pare a fi un fel de vizionar, îmbătrânit înainte de vreme, lucid, dar înfrânt, care, tot ce mai poate să facă este să tragă un semnal de alarmă pentru vremurile ce aveau să vină. Aceeași atitudine slugarnică și plină de zel o are și Vlad Popescu (Umbra 2) care însă în interpretarea personajului Marcel Naum reușește să ne transmită sentimentele, frământările, dorințele și năzuințele unui tânăr din acele vremuri care înfruntă viața și care, în ciuda tuturor aspirațiilor lui și a unei reușite trăiește sub zodia ,,efemerului'' o viață mult prea scurtă, curmată mult prea devreme. Cristina Caragea interpretează pe Louise și pe Lotti. Ajutată și de aspectul fizic (actrița este minionă de statură), Cristina Caragea pune un accent deosebit pe sensibilitatea și ingenuitatea celor două personaje pe care le interpretează, dozând cu multă atenție momentele de tristețe din existența lor. Mirela Dinu Popescu (Madam Pompilian, Irina) reușește să impună, mai ales prin cel de al doilea personaj, o femeie plină de caracter și hotărâre, cam ceea ce se numește astăzi ,,femeia puternică din umbră care știe cum să-și susțină bărbatul vieții ei''. Nu întâmplător l-am lăsat la urmă pe Gabriel Gheorghe (Lucian Ionescu) actorul care interpretează doar un singur rol (în roman se identifică până la un moment dat cu autorul, fiind un fel de alter-ego al acestuia) iar în piesă el este personajul cheie, coloana ei

vertebrală, eșafodajul în jurul căruia s-a creat totul. Ca interpretare, Gabriel Gheorghe dublează neutralitatea și atitudinea echidistantă a naratorului-personaj principal direct implicat în toate și de la care toate au plecat cu suferința umană a unor furci caudine prin care a fost obligat să treacă. El este simbolul a câtor oameni care au venit și încă mai vin din Est?... Chiar dacă oarecum par a fi personaje secundare, ele nu sunt deloc așa, aparițiile actorilor pe scenă, fie chiar și sporadice având, în permanență, valoare de simbol în simbol atât într-o situație cheie, cât și pentru personajul în sine. La reușita acestei piese de teatru a mai contribuit și Cristina Ciucu, scenograf, care a făcut indirect prin simplitatea decorurilor folosite să evidențieze și mai mult aspectul variat al piesei, mergând pe aceeași idee de sugestie a decorurilor precum și a rapidității schimbărilor lor. Câte un singur obiect scos sau pus în scenă a reușit, de fiecare dată să schimbe întreaga idee a acțiunii momentului, scenografa marșând foarte mult pe ideea de sugestie. I-a reusit pe deplin! Semnată de Jean-Michel Rousseau, muzica are rolul de suport, de fundal al piesei. Asistând la acest spectacol nu m-am putut abține să nu mă gândesc deseori cât de mult amintesc, in ironia lor amară și tristă, romanul dar și piesa de teatru de celebrele versuri ,,Cuvantul libertate/ îl știm din moși, strămoși/ Cuvânt de dor și luptă/ Din anii-ntunecoși/ Dar dacă astăzi liberi/ Sub soare ne-am văzut/ E pentru că pe lume,/ Partidul s-a născut''… Dacă o reprezentație teatrală are cu adevărat valoare, atunci acesta este cazul Omului care vine din Est. Pare greu de crezut, dar ca în decurs de două săptămani să vezi aceeași piesă de teatru de trei ori (avantpremiera ei la Pitești, premiera de la Ambasada României din Paris și premiera de la Teatrul ,,Al. Davila'' din Pitești) și de fiecare dată să constați evoluția interpretării actorilor, dar și să fii cu sufletul la gură față de tot ceea ce se petrece pe scenă și să participi (așa cum am avut eu ocazia) la aceste reprezentații succesive întrun timp atât de scurt, fără să te plictisești, înseamnă că într-adevăr experimentul acesta precum și contribuția fiecăruia în parte, dar și a tuturor la un loc sunt o reușită adevărată și de necontestat. Adevărul s-a văzut concretizat pe scenă. Din toată inima felicitări și ropote de aplauze tuturor și vă așteptăm din nou în stagiunea următoare pe scena Teatrului Național din București, pe scenele teatrelor din tară și, pentru că o meritați pe deplin, de ce nu în străinătate. Dacă în viața lor cea de toate zilele această trupă este compusă din oameni simpli, cuminți, fini, retrași, politicoși, prietenoși, neinvazivi, dar în permanență dornici de comunicare, același lucru îl afirmă ei și pe scena, care este a doua lor casă, sufletul lor, pe care-l oferă cu drag și generozitate tuturor celor care-i apreciază, dar și celor care nu sunt întotdeauna alături de ei. Dincolo de rolurile lor, ți-i dorești oricând prieteni. Piesa Omul care vine din Est trebuie neapărat văzută! Succes!

Pag.9


Dăruiri literare

Alex CETĂȚEANU DRACULA the IMPALER (1431-1477) and ME, ALEX CITIZEN-CETĂȚEANU

(or how the history “lenses” have changed the view…) ALEX CETĂȚEANU - DRACULA VLAD al III-lea (Prozo-poem citit de autor cu ocazia celui de al XXIII-lea Congres Internațional al Poeților, Osaka, 25-29 martie 2014)

I often meet him in my dream I'm not mistaken! It is him! How come? I don't have any clue... In order to get rid of him, what should I do? Was not my fault, that first, I saw the light, There, on the Vlad Dracula's home site It is a curse to carry him with me So, I will tell you… who was he : Known mostly by his patronymic name Dracula, he is a mighty legend. The hawk-like nose, the waves of hair, wide unflinching open eyes, staring at us from history! Who was Dracula in reality? For many a blood-thirsty ghoul. For others, a righteous hero. To those of us who've known him best, He was a fair and a brave man, As history's pages will tell. And one thing to remember, don't forget: The faith in Christ he always kept That the invaders' faith would not accept. After his beloved father was killed by the enemies, and his brother Mircea was burned alive, young Vlad was asked to reign over Wallachia, his most beloved

Pag.10


Dăruiri literare

land. Vlad the III or “Tzepesh”, called Dracula, was just seventeen, when he became a King, but the hope for freedom in his blood made him the fiercest warrior. His rule lasted only for two months, then he was banned by the Sultan's armies and chased into exile. Far, far away, his soul was home And night and day he planned to fight With absolutely all his might… He was Wallachia's right knight. When he returned, he gathered a handful of good men, he taught them well and led the charge so fiercely, so the Sultan's men, received a mighty death rattle. For six years Dracula was King again and after expelling the invading armies he aimed ''to clean” his land. He punished robbers and thieves for they were many in Wallachia as there are in Romania today (joking…). So, folks who by chance were losing their coins on the road could find them in the same place some days later. Nobody would dare steal the gold, or may end up without a hand, or impaled! But history was stirred again. By Sultan Mehmed the II hatred Twenty thousand Ottomans invaded. Was their faith to be impaled? Vlad the III and a few thousand men, armed with love for their land, fought hard and played some tricks on the invading armies. When the Ottomans rushed in panic, they got stuck and trapped, thousands of them ended up impaled, and perished in excruciating pains. So, advised by Allah, their Sultan raised a bigger army and invaded once again Dracula's country land. This time his destiny was bad Vlad was defeated, the whole Europe was mad He was banished from his land twelve years The whole country rained with tears. When tears had dried, Vlad tried to reign again, this time only for just two months. He led another fierce battle, but in the battlefield he was slain, and his head ended up in Istanbul. A fierce warrior, he defended Christianity for 45 years! On the Past, the memories are bad! We forget the truth… this is a fad! Some become heroes as they never been And great heroes just figures with bad sins! (Example W.W. II is not too far away, And we forgot the heroes bad men are on display! The winners in a war, will be forever right, White will be black and black will be white…) Pag.11


Dăruiri literare

Vlad Dracula, loved by his countrymen Became in modern days a figure of a strongman: A bloodsucker, revealed in print and film, A best-selling Halloween costume!!! These legends I've read and I have a cause: The World should know who Dracula was. I am the Poet, and now I pause: And what I've known for a long time I promise! I will tell you all in rhyme. Next time……

Congresul Internațional al Poeților, Osaka, 25-29 martie 2014

Alex.Cetățeanu, director al revistei de cultură „Destine Literare” de la Montreal și al Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, alături de poetul dr. Bidhan Datta din Kolkata, care l-a invitat pe urmele lui Eliade și Maitreyi Devi pe 25 ianuarie, 2015.

Pag.12


Dăruiri literare

Georgia MICULESCU

TABLOUL DE CEARĂ S-au surpat scările cerului mă sprijin cu fruntea de-un munte de ceară care se scurge nu ştiu ce să fac zgomotul tobelor mă surzeşte tremur din soare se desprind bucăţi de gheaţă întunericul se ridică din morminte mă liniştesc: ochiul morţii mă ţintuieşte lacom.

LA TINE MĂ GÂNDESC La tine mă gândesc când luna se răsfaţă-n lacuri cu tine sunt şi când adorm când ochii-mi grei de ape în întuneric se scufundă visez visele tale dorm somnul tău şi timpul încremeneşte noi amândoi.

ULTIMA UMBRĂ Cu tălpile goale am intrat în râul roşu o umbră roşie stătea lângă mine

IUBIREA TA CREŞTE ÎN MINE

ochii-mi erau orbi auzul mi s-a scurs prin timpanele sparte un duh îmi luase şi glasul

Iubirea ta creşte în mine rece nepăsătoare dispreţuitoare

doar un gând mi-a rămas acolo în minte în sânge în oase

mă aprinde şi mă îngheaţă mă trezeşte şi mă sufocă mă zideşte şi mă surpă

am înţeles că trebuie să iert sau să decid că nu mai vreau să exist!

îmi simt singurătatea spărgându-mi inima în viaţa asta poate că nu e loc pentru iubire. Pag.13


Dăruiri literare

Ionuț CARAGEA

Din ciclul „Sindromul nemuririi”, partea a IV-a * Iubirea este precum puiul de pasăre care părăseşte cuibul inimii, încercînd să zboare peste orice prăpastie cu aripile imaginare ale sufletului. * Adevăratul pictor al cuvintelor este acela care îşi face autoportretul cu ochii închişi pe pînza imaculată a sufletului. * Nu ai nevoie de aripi pentru a fi un înger şi nici de alţi îngeri pentru a-ţi creşte aripi. * Uneori ura este implozia dragostei, cînd sufletul pe care l-ai trimis celui pe care-l iubeşti se loveşte de zidul indiferenţei şi se întoarce în vidul din tine. * Indiferenţa este prăpastia de netrecut între oameni. Deasupra prăpastiei, Dumnezeu încercă să le smulgă un zîmbet, dansînd cu razele soarelui şi cu norii. Apoi tună, fulgeră şi plînge în toate culorile curcubeului. * Oamenii aleargă mereu după tot felul de fantome, fără să ţină cont că umbra, fantoma morţii eterne, îi urmăreşte la tot pasul. * Moartea este unica religie a timpului. Toate semnele timpului sînt rugăciuni către întunecata doamnă. * Degeaba vrem ca ceilalţi să ne înţeleagă perfect şi să aibă o impresie cît mai bună despre noi, dacă îi lăsăm să citească numai anumite capitole, pagini sau citate din cartea vieţii noastre. Oamenii se pot îndrăgosti de noi, dar pentru a ne iubi cu adevărat trebuie să ne cunoască şi să ne accepte trecutul. * Dintre toţi dascălii, durerea este cea mai darnică: dă meditaţii gratuite pentru toţi cei care trec prin examenele necunoscute ale vieţii.

Pag.14

* Dacă le spui unora adevărul, îi va durea cel mai tare. Aceştia preferă mai degrabă o minciună. O vor folosi pe post de calmant, ajutîndu-i "să doarmă" mai bine. * Sînt oameni neîmpliniţi care vor să fie cunoscuţi şi apreciaţi pe măsura valorii pe care şi-o atribuie singuri, pentru că această valoare iluzorie este singura care îi salvează de ghilotina desperaţiei. Problema este că vorbele pe care le folosesc sînt atît de lipsite de conţinut, încît îi fac să devină eminamente ridicoli. * Unii oameni încearcă să pară mai buni şi mai inteligenţi decît sînt, scriind lucruri pe care nu le cred şi nu au apucat să le trăiască. Dar cît de tragică e soarta lor, cînd cei pe care i-au ademenit într-o relaţie le întorc spatele şi pleacă, arătîndu-le, pe limba mută a despărţirii, că adevărata iubire nu poate fi cucerită doar de nişte cuvinte frumoase. * Oamenii sînt ferestre prin care putem privi gropile, drumurile sau cerul. Pe unele ferestre trebuie să le închidem, pe altele trebuie să le deschidem larg pentru a adulmeca nemurirea. * Timpul - singurul care se poate răzbuna şi după ce îl ucidem. Nu ne rămîne decît să-l domolim cu propriile noastre amintiri, trezindu-i un vag sentiment de melancolie. * Conversaţiile în spaţiul divinului din noi ne pot salva sufletul, dar nu sînt un alibi pentru judecata superficială a oamenilor. * Tot ce-a mai rămas între noi este spaţiul aceasta infinit: WorldWideWeb.Vinoacasă.Com


Dăruiri literare

DeBuT Mihai GHIȘE Elev, Şcoala Gimnazială Checea, Judeţul Timiş Clasa a VII-a

Dedic această poezie mamei, familiei mele dragi și, cu deosebită considerație, doamnei profesoare Monica Stoianov, căreia îi mulțumesc pentru susţinere şi încredere.

Sunt un fluture născut din amintirea altei lumi Sunt un fluture născut din amintirea altei lumi, Din Regatul Ghemului de Aur, În care sunt stăpân până şi pe grauri. Sunt un fluture născut din scame de zări, Ce-mi aparţin doar mie, Aripile-mi sunt stăpâne pe culori, Asemeni stelelor pe cer.

Sunt un fluture născut doar din ţăndări de curcubeie, Sunt un fluture doar în mintea ta de geniu, Sunt un fluture frate cu inima ta, Sunt izvorul fluturilor din ochii tăi. Sunt un fluture cu braţele de apă, Precum gândurile bune. Sunt un fluture cu sufletul gingaş, Precum undele din palma ta. Sunt fluturele care-ţi alungă toate gândurile ce ard. Sunt un fluture născut din sprâncenele munţilor, Pentru a-ţi aduce fericirea din casa vântului. Sunt un fluture născut pentru cuvintele tale din ploaie, Sunt aici doar pentru tine. Sunt un fluture prieten cu jurnalul tău din soare, Care te ajută să nu se piardă printre nori. Sunt un fluture care cântă pentru tine, Cu muzica culeasă din grădina florilor de mai. Sunt fluturele născut doar pentru a dărui iubire celor ce zboară.

Pag.15


Dăruiri literare

Vic.Virgil Bălan

Abia terminase armata, nici nu apucase să se obişnuiască cu civilia, că începuse războiul. Într-o duminică, jandarmul i-a adus ordinul să se prezinte din nou la datorie. Unde-i lege nu-i tocmeală! La nici 24 de ani, Dinu David lăsă în urmă pe cei dragi, părinţi şi fraţi, pe Mărioara, fata cu care trebuia să lege jurământ pe viaţă în toamna acelui an. De pe dealul din marginea satului mai privi o dată înspre locurile copilăriei. Cu lacrimi în ochi, grăbi pasul să ajungă în mica gară. Nu credea că va mai vedea vreodată locurile atât de dragi. La război nu mergi ca la nuntă. A ajuns pe frontul de est. Trei ani de zile a stat în tranşee, trei ani de zile i-au şuierat gloanţele şi schijele pe la urechi. Nu era zi să nu vadă cum îi cade câte un camarad. În al doilea an a fost rănit şi el, dar uşor. O schijă i-a străpuns pulpa piciorului. A stat trei săptămâni în spitalul militar de la Galaţi, şi iarăşi în linia întâi. A ajuns până la Odessa. Când frontul a fost respins spera că va scăpa. Parcă se cununase cu moartea; ba îl încerca, ba îl lăsa. Când mai avea puţin până la Prut, el şi încă şase camarazi au fost prinşi la mijloc. Nu au mai avut puterea să se opună, flămânzi şi fără muniţie, au fost luaţi prizonieri. A stat în prizonierat până în 1949, în Siberia. Ai lui au aflat abia în 1947 că este în viaţă. Atunci li s-a permis să trimită scrisori acasă. A lucrat la mină şi la pădure. Din când în vând îl mai durea piciorul lovit, dar trăgea cu dinţii şi îndura durerea, fiindcă gardienii abia aşteptau să lovească pe cel pe care-l lăsau puterile. Într-o zi, când se afla la un gater, era în iunie 1949, veni şeful gardienilor şi, pe el şi pe încă douăzeci de prizonieri îi încolonă şi-i urcă într-un camion. Toţi au crezut că îi mută în alt lagăr sau în alt punct de lucru. Dar, spre marea lor bucurie, au fost eliberaţi şi trimişi acasă. Numai până aici această scurtă poveste ar merita să fie un roman. A ajuns într-o noapte acasă. Din micuţa gară şi până în sat, cei şapte kilometri i s-au părut o veşnicie. Inima stătea să-i sară din piept. I-a găsit pe toţi ai lui în viaţă. Atunci, în toiul nopţii s-a adunat la casa părintească tot satul…

Pag.16

În afară de Mărioara care, nemaiştiind nimic de el, se măritase cu un văr de-al lui. S-a întristat, dar nu i-a purtat pică. Numai după un an, s-a însurat şi el cu o fată din satul vecin şi s-a mutat la ea. Era cea mai săracă fată din sat, tatăl îi murise, iar mama, femeie văduvă şi fără avere, se descurca destul de greu. El, Dinu, l-a lăsat pe fratele mai mare în casă fiindcă avea trei copii şi îi era foarte greu. Lia o chema pe fata care îi devenise nevastă lui Dinu. A tras din răsputeri ca să-l prindă iarna cu ceva bucate în pod. Şi lemne în ocol. Cu o lună înainte de Crăciun s-a angajat la CFR. În primăvară a început să lucreze pământul primit de la tatăl său. Serviciul era serviciu şi, încetîncet, a început să-şi pună gospodăria pe picioare. În toamna care a venit, Lia i-a dăruit un fecior. Cât de mândru a putut fi Dinu, el care trecuse de atâtea ori pe lângă moarte! Cu ajutorul lui Dumnezeu, a ajuns tată. Om harnic, în câţiva ani a ajuns printre fruntaşii satului. Şi-a făcut o casă frumoasă, care se învârtea după soare. La toţi le spunea: „Asta-i casa băiatului meu, Ionuţ!”. Anii au trecut, şi când Ionuţ a ajuns de însurat, el şi Lia şi-au făcut, în fundul curţii, mai aproape de grădină şi animale, două cămăruţe cu tot ce trebuie, inclusiv baie, ca să nu-l deranjeze pe Ionuţ şi pe viitoarea lui nevastă. Într-o zi, Lia a căzut la pat. Într-o lună, dintr-o femeie tare ca stânca, s-a stins ca un capăt de lumânare. Cei doi, tată şi fiu, au suferit atât de mult încât nu era zi dată de la Dumnezeu să nu meargă la cimitir. Biata femeie s-a dus la nici 45 de ani. După un an, Ionuţ s-a însurat cu o fată de la oraş, o colegă de serviciu. A făcut nuntă mare. Dinu, deşi vedea de toată gospodăria, stătea în căsuţa făcută pentru el şi pentru Lia dar… era bărbat încă în putere. Ieşise la pensie şi avea tot timpul din lume. Degeaba îl ruga Ionuţ să se mute cu ei, în casa cea mare, el îi spunea mereu: „Măi copile, acolo mai vorbesc cu mama ta, am treburile mele”. Într-o zi, anii trecuseră, era deja bunic, Ionuţ şi Silvia îi dăruiseră doi nepoţi gemeni, doi feciori. Unul îi purta numele lui, celălalt îi purta numele cuscrului,


Dăruiri literare adică socrului lui Ionuţ, Mihai, să nu fie cu supărare, Dinu se simţi de dimineaţă foarte rău. Avea 75 de ani şi până atunci nu avusese probleme. A făcut odată un control, l-au găsit sănătos, dar la piciorul rănit i-au găsit o schijă la aparate. Nu a vrut să se opereze zicând că, dacă nu-l deranjează, de ce să o scoată? Dacă tot s-au înţeles bine atâţia ani… Spre seară i s-a făcut tot mai rău. Nu mai vorbea, ochii nu-i mai deschidea, sufla greu. Au fost chemaţi mai mulţi doctori. După ce l-au supus la mai multe controale, nu i s-au mai dat şanse. A fost chemat şi preotul. Trecuseră două zile şi Dinu nu dădea niciun semn de însănătoşire. Din când în când intra într-un horcăit prelung şi toţi aşteptau înfriguraţi deznodământul. Vineri, a treia zi, începuseră pregătirile pentru ce era mai rău. Înspre seară, Ionuţ se aude strigat: „Măi copile, haide de mă ajută să mă îmbrac, că nu-i rost de-a muri”. Bătrânul stătea în uşa casei lui, răzimat. Era slăbit, trei zile să nu mănânci şi să nu bei... Ba îi mai crescuse şi barba. Lui Ionuţ şi alor lui nu le venea să-şi creadă ochilor. Plângeau, dar plângeau de bucurie. A doua zi, sâmbătă, Dinu s-a refăcut astfel încât duminică s-a dus singur la biserică. Toată lumea era cu ochii pe el. Au mai trecut 19 ani în care Dinu a fost stâlp de bază. Într-o zi, la 94 de ani, era de Sf.Ilie, le-a spus copiilor, lui Ionuţ şi Silviei, şi ei bunici, că merge să vorbească cu

Mama O văd pe biata mamă, sprijinită De stâlpul porţii, privind în depărtare. De-atâtea greutăţi devreme îmbătrânitǎ, Aşteptându-şi băiatul cel mai mare. O, biata mamă, în urmă cu mulţi ani, Plângea pe-ascuns, când m-a condus la gară. A adunat, sărmana, puţini bani Şi se ruga să-mi fie soarta mai uşoară.

Ningea cu flori de tei

S-a bucurat când şcoala-am terminat Şi-a plâns când ordin am primit, Căci, din copil, am devenit bărbat, Iar pentru mine se ruga necontenit.

Ningea cu flori de tei Pe liniştitele alei. Ningea cu flori, ningea cu vise, Ningea ca în poveşti nescrise.

Când am trecut prin clipe grele, Eu o simţeam prin rugăciuni aproape Ruga ei, sunt sigur, m-a ferit de rele, Lacrimile ei le simt pe ale mele pleoape.

Perechi, perechi de-ndrăgostiţi Trec cu paşi neauziţi Şi la ureche îşi şoptesc Întâiul „Te iubesc”.

O port pe mama în inimă şi gând, Fiindcă mama este o icoană. De multe ori, eu mă trezesc plângând... Dorul de mamă mă doare ca o rană.

La primul lor sărut roşesc, Cuvintele nu le găsesc Şi o căldură îi inundă În veşnicia de-o secundă. Împotmolindu-se-n cuvinte, Îşi fac în soartă jurăminte, Dar multe astfel de trăiri Vor deveni doar amintiri. Pe liniştitele alei, Stau de poveşti doi bătrînei, Cu nostalgie în priviri, Îşi deapană dulci amintiri. Ningea cu flori de tei Ningea cu amintiri, cu vise, Ca în poveştile nescrise, Pe liniştitele alei.

Pag.17


Dăruiri literare

Anca SÎRGHIE

UN EVENIMENT STRĂLUCIT AL MULTICULTURALITĂȚII LA SIBIU În data de 9 aprilie a.c., la Sala Thalia din Sibiu s-a desfășurat o reuniune culturală strălucită, un regal de spirit înalt, cu largă deschidere spre creația scriitorilor de diferite minorități naționale din România. Așadar, o manifestare tipică atmosferei de interculturalitate sibiană. Organizată de Filarmonica de Stat din Sibiu și de Liga culturală “România-Franța”, în colaborare cu F.D.G.R-ul din orașul de pe Cibin și cu Societatea Cetățenească de Cultură a Maghiarilor din localitate, reuniunea a avut invitați de prestigiu. Între ei, se află scriitoarea Adi Travadi, autoare a 7 volume de carte beletristică. Ne-a surprins plăcut mărturisirea ei că prin origine este în proporții diferite finlandeză, poloneză și rusoaică, dar prin adopție este 100% româncă, îndrăgostită cu toată sinceritate de țara noastră, în care s-a stabilit la 22 de ani, când încă nu cunoștea nici un cuvânt românesc. Ani la rând ea a învățat limba română și a citit pe scriitorii literaturii din țara de adopție. Ajunsă la maturitate, a început să și scrie în limba română. Ultimul ei roman, intitulat Răscrucea, a fost prezentat de conf. univ. dr. Anca Sîrghie de la Universitatea “Alma Mater“ din Sibiu, care a evidențiat elementele originale ale acestei cărți dedicate perioadei de tranziție din cele două decenii postdecembriste, privind-o în comparație cu alte romane precum Omul care vine din Est de Dan Ghițescu și O vară cu Maia de Mioara Apolzan. Autoarea a dăruit cu generozitate exemplare celor interesați să citească noua ei carte și a dat autografe. Revista Carmina Balcanica este unicat în peisajul revuistic românesc, așa cum numerele sale sunt dedicate în ordine alfabetică tuturor naționalităților conlocuitoare. De o înaltă calitate sunt și ilustrațiile color ale revistei Carmina Balcanica, purtată nu numai în marile centre de cultură din țară, ci și în afara României. Redactorii ei, prof. univ. dr. Mihaela Albu și prof. dr. Dan Anghelescu, sosiți de la

Pag.18

București, au prezentat în fața sibienilor numerele dedicate comunităților germană, maghiară și evreiască din România, dornici să intre în dialog cu reprezentanții locali ai acestora. Mihaela Albu a amintit primirea excepțională de care s-a bucurat recent la Reșița revista Carmina Balcanica, salutată acolo de către comunitatea germanilor, și a mai menționat că redactorii ei sunt așteptați la Miercurea Ciuc în zilele următoare. Dan Anghelescu a explicat contribuția esențială pe care popoarele din zona Balcanilor, au adus o contribuție importantă de-a lungul secolelor la marele concert al culturii Europei și chiar al lumii întregi. Obiectivul cardinal al publicației este să evidențieze tocmai aceste valori ale spiritualității popoarelor din Balcani. Redactorii au anunțat cu bucurie intenția de a consacra un viitor număr al revistei Sibiului cultural, cu spectrul diversității spirituale care îl caracterizează. Din partea maghiarilor sibieni, a răspuns inspectorul școlar Ștefan Keresztes, salutând inițiativa redactorilor de a promova în țară și în lume, prin textele originale, dublate de traduceri în limba engleză, valori și personalități ale minorităților naționale conlocuitoare, considerate ca parte integrantă a spiritualității din România. Directorul Editurii Eikon din Cluj-Napoca, Valentin Ajder a impresionat plăcut asistența cu comentarea ultimelor apariții, cărți beletristice și dedicate unor personalități importante ale culturii naționale, precum prozatorul Marin Preda, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu, cântăreața Maria Tănase etc., fiecare prezentat dintr-un unghi de vedere inedit. Cărțile au putut fi cumpărate de la standul aranjat adhoc în holul Sălii Thalia. Reuniunea s-a încheiat cu premiera filmului documentar Constelația Sibiu, realizare a cunoscutului regizor AL.G.Croitoru, pe scenariul scriitoarei Anca Sîrghie. Prea bolnav ca să fie prezent, regizorul a trimis un cuvânt emoționant cu gândul său pentru această premieră cinematografică:


Dăruiri literare „CONSTELAȚIA SIBIU face parte din constelația galactică a unei lumi binecuvântate de bunul Dumnezeu. Trăirile, obiceiurile, sufletul neamului nostru românesc n-ar fi atât de minunate dacă n-ar exista acest ținut SIBIU, colț de rai! Bucurați-vă azi, oameni buni, de acest moment cinematografic și Domnul să ne dea la toți și mai multă sănătate și iubire în suflet! Al dumneavoastră pentru totdeauna, Regizorul AL.G.Croitoru” Rândurile înaripate ale Maestrului au fost secondate de încurajarea venită din partea actriței românocanadiene Claudia Motea, care a fost alături de realizatorii filmului într-o zămislire dificilă tocmai din pricina deteriorării stării de sănătate a regizorului și nu mai puțin din cauza altor impedimente obiective la fel de perturbante pentru realizarea acestei creații cinematografice inedite, de o mare frumusețe ideatică. Așa se explică emoția cu care ea se adresează doamnei Anca Sîrghie, care pe ultimul pasaj al elaborării peliculei a trebuit să preia responsabilitățile altor membri ai colectivului, îndeosebi pe cel al regizorului: „Doamna Anca, Să aveți un start de excepție! FRUNTEA-SUS CĂ AȚI ÎNVINS!!! O ÎNĂLȚARE înainte de Sfintele Paște! Claudia” Filmul a fost prezentat de Dumitru Budrala, director al Departamentului Astra Film, Sibiu. Adevărată carte de vizită a Sibiului cu Mărginimea din vecinătate, filmul va fi proiectat în viitorul apropiat în diferite instituții de învățământ local, atât în fața elevilor cât și a studenților.

Pag.19


Dăruiri literare

Ștefan Radu MUȘAT

Tristeţi bacoviene... Amanţi sublimi nu se mai pierd sub Lună, în golul toamnei despletite, nici frunza nu mai pică în greul din adâncuri, chibzuit de lut, că noaptea îşi deşiră clipele pe rând în armonii de plumb, iar singurătatea tot mai des apare la geamul din odaie; cuvintele sunt multe şi neîncăpătoare să definească plânsul de poet pe umerii portretului cu zâmbet de madonă, mesteacănul scheletic răsună a pustiu şi nu mai cade nicio frunză ; un panoramic violet, în miniatură doliu... Trecut de miezul nopţii, femeia nu mai ţipă în desfrânări târzii, iar singurătatea e mult mai apăsătoare, emoţia rămâne ferecată şi lumina lămpii se frânge de oglindă, prilej de bucurie pentru necurat că întunericu-şi arată splendoarea goliciunii pe-o scripcă înnegrită care a fost cândva a unui trubadur de birt ce fredona romanţe în graiul provensal; pe margini de pahare îl completau beţivii, trecuţi şi ei demult peste hotarul vieţii, sub ropotul satanic. Nu mai există fericire, există neînţeleşi cu chipuri palide de vise; îşi rătăcesc privirea în parcul stăpânit de un decor asemeni funerar, deplâng cu sincere regrete aleile îngustate de tăcere şi odaia cea pustie, unde singurătatea a devenit mai încăpătoare, încât încape întreg Pământul cu cele rânduite; nu mai există aşteptare, nici ură, nici destin... Un lung suspin a mai rămas în rânduiala nopţilor târzii; un panoramic solitar, în miniatură doliu.

Pag.20


Dăruiri literare

Intensitate

Să îngălbenim de îmbrăţişări sub tei ...

răsplătim un necuprins fără regrete în nopţi purificate cu adâncul din noi, sclipiri de stele în ochii tăi îndepărtează durerea înstrăinării.

nu ştiu dacă mai îmi bate inima în ploi; te caut, dar nu eşti decât în mine. te văd străină de fiecare regret, de noi, dar ştiu că singura cale de a te regasi e iubirea.

mâinile mi se rotesc în sensul timpului, căutând cu disperare veşnicia la colţul gurii tale şi întregesc vigoarea jurământului cu o şoaptă stinsă. unghiile mi se înfig în carnea ta până la sânge, de teamă să nu pierd intensitatea nemuririi. îmbrăţişarea umbrelor noastre, un iad de patimi în piepturi despicate. urcăm şi alunecăm în lumina de la capătul visului, ne ancorăm gândurile de pământ, de anotimpuri înşirate între noi;

aş rescrie o noapte la lumina ochilor tăi din gânduri fără somn, o noapte a iertărilor, în care să-ţi aud respiraţia când priveşti în mine... să mă opreşti din căutări pe străzile cu amintiri şi prăvălii ticsite de vechituri unde negustorii vând improvizaţii pentru vise; dacă n-ar mai fi iubire, ţi-aş da desăvârşirea să îngălbenim de îmbrăţişări sub tei în picături de toamnă, fără a ne spune prea multe cuvinte; doar să rămâi între mine şi cer o lacrimă fără cuvânt care să-mi stingă singurătatea.

din care reconstituim copilăria pe o fâşie de răsărit; pledoarie tandră pentru imaculat a două suflete regăsite, firave picături de cer, atinse doar de clipe...

Evadare într-un vis cu aşternut de stele...

Mi-e dor să te iubesc pe aşternut de stele până la desprinderea de mine, să mă regăsesc în ochii tăi ca un copil în mirajul luminii.

Iubirea care nu cunoaşte margini e singurul adevăr pur al vieţii; în rest, totul e o iluzie trecătoare prin glorii de cenuşă...

Mi-e dor de braţele rotunde, căzute în agonie peste chipul meu, mi-e dor de libertatea necuvântată a câmpului şi de zborul nefiresc al florilor mărunte spre culoare… Mi-e dor să te iubesc pe aşternut de stele până-mi vor seca suspinele din vlagă, să pot renaşte în sunetul tăcerii. Mi-e dor şi frică mi-e ca nu cumva să-mi treacă sufletul prin nesfârşirea cerului, necunoscând iubirea, pentru că după moarte voi rătăci în întunericul fără timp şi viaţă nu va mai fi nicicând… Mi-e dor să evadez într-un vis neterminat cu tine, mi-e atât de dor, încât am amorţit şi nu mai găsesc cuvintele pierdute în singurătate...

Pag.21


Dăruiri literare

Marian HOTCA

Traducerea: germană: Dragoş

Ionuţ maghiară: Vardai Cristina italiană: Marian Hotca engleză: Dellia Kollat

Timp floral

Floral Time

Tempo floreale

Timp meduză seacă, suspendată pe secunda unui pas opal, tu eşti un întuneric golit de umbre ce vibrează în praful electrizat al unui mugure astral.

Time dried jellyfish, suspended on the second of an opal step, you are a darkness emptied of the shadows that vibrate in the electrified dust of an astral bud.

Tempomedusa secca, sospesa ad un secondo di un passo opale, tu sei un buio svuotato dalle ombre che vibrano nella polvere elettrizzata di una gemma astrale.

Scrum cărunt de smirnă din limba unui foc brutal, noi suntem actorii palizi al aceluiaşi sezon floral.

Grey ashes of myrrh from the flames of a brutal fire, we are the pale actors of the same floral season.

Cenere grigia di mirra dalla lingua di un fuoco brutale, noi siamo gli attori pallidi della stessa stagione floreale.

Nervi de primăvară

Nervi di primavera

Tavaszi idegesség

Azi am avut o discuţie cu o aripă de vânt şi brusc am înţeles de ce curentul zorilor îmbujoraţi ploua cuvinte şoptite în arealul aceloraşi nervi de primăvară.

Oggi ho avuto una discussione con un ala di vento e subito ho capito perché la corrente dell'alba arrossita pioveva parole sussurrate nel areale degli stessi nervi di primavera .

Volt egy beszélgetésem a szél szárnyával és hirtelen megértettem miért az elvörösödött hajnal suttogó szavakat sir ugyanazon levegő tavaszi idegességébe.

Geometria convexă a unui nodul floral, schiţează-n universuri coplanare chipuri vremelnice şi pale ce nu vor cunoaşte niciodată tânguirea unui fulg de nea.

La geometria convessa di un nodulo floreale, tratteggia nei universi complanari visi passati dal tempo e gialli che non conosceranno mai il tocco di una lacrima di un fiocco di neve.

Pag.22

Mértani domborzata egy virágos csomópontnak vázlatot keszit az univerzumban egy sikban időbeli es sápadt arcok, melyek soha nem fogják megismerni egy hópehely gyászát.


Dăruiri literare

Daniel MARIAN Răsărind Chipul luminii, fiind Lumina din gând care Într-un târziu are Raze de mătase

A te afla permanent înlăuntrul întâmplării la fel de obişnuit precum înlăuntrul propriei fiinţe, a simţi cu şi pe de-a-ntregul evoluţia care odată plecată din nativ, nu mai are oprelişte din partea a nimic şi nimănui, nicăieri, nicicând şi nicicum. La intersecţia dintre două esenţializări, ambele stări de spirit fiind, simultan omeneşti dar şi divine. Iubirea şi poezia cu siguranţă că sunt de când lumea, precedând orice altceva imediat după sâmburele de timp al Creaţiei. Nu degeaba, dacă la început a fost Cuvântul, îi trebuia o formă de cristalizare, iar omului ca supremă lucrare a lui Dumnezeu, acea fărâmă de sublim ia motivat existenţa. Atunci când „Chipul luminii” se arată, începe şirul iniţiatic al întrebărilor fundamentale, care definesc solemnul parcurs viu până la marile răspunsuri ce-ntr-un mănunchi te cuprind ca pe în sfârşit fiinţa desăvârşită pentru care a meritat atâta frumuseţe a ideii şi apoi atâta zbatere. „Am ajuns, la poarta pustiului,/ Tu îmi urmezi calea/ Îţi aud glasul doinitor de floare./ Mi-am luat, cu mine/ Cărţile de smerenie./ Chipul tău/ Cel al luminii,/ Îmi răsare, mereu, în mine./ Mă simt tot mai aproape/ de bisericuţa, din lemn,/ Mă închin ei/ Şi îţi zăresc, chipul Tău,/ Doamne”. În mod cert, nu am fost, nu suntem şi nu vom fi perfecţi, pentru că s-ar petrece o cataclismică plictiseală pe lume. Imboldurile până la ispite, dorinţele până la păcate au farmecul / fermecarea care croiesc sens firescului până la o (relativă) împlinire, după cum fiecăruia ne este dat. Câtă vreme „Lumina din gând” ne e călăuzitoare, suntem pe drumul cel bun fără a fi şi neted, smulşi din întuneric fiind avem speranţa care e o comoară în sine… „Prea multe, Doamne, ne poţi îndura,/ Cât ne mai laşi să furăm din cerul/ albastru,/ Nu avem răbdare şi ne ia pe dinainte gura,/ Şi din atâtea frumuseţi, facem dezastru.// Nu mai ştim din ce parte ploile vin,/ Nicio haină nu ne mai e pe măsură,/ Şi aşa de des călcăm pe câte un spin,/ Şi nu ne mai facem timp să călătorim cu o trăsură.// Nu mai ştim, când e devreme, când e târziu,/ Paşii ne sunt mai mici, uităm să privim teiul înflorit,/ În Metropola unde ne-am cununat, e pustiu,/ Sorbim lumina din gând, într-un târziu asfinţit…” Niciodată fiind singur chiar atunci când însingurările îi dau inerent ocol, şi nicidecum simţindu-se oropsit sub „Dulcea povară a cuvântului”, fără a se autodefini ca fiind tânăr ori bătrân din vreo pricină anume de simţăminte, Miron Ţic învederează verticalitatea ca pe acea logică primordială care ne însoţeşte pretutindeni,

oricând, în măsura în care suntem în stare de ea… „Să-ţi apleci capul/ Doar atunci, când durerea te sfâşie,/ Când vezi, în noapte/ Haita de lupi/ Ce te-nconjoară şi tu rămâi,/ În mijlocul lor./ Să mai ai puterea să le ignori colţii,/ Să vezi, fiecare clipă,/ Prin aburii, sângerând, târziu în noapte,/ E, ca şi cum te-ai afla, între două sate,/ Din care, te vezi plecat,/ Printre oameni ce te privesc, cu dragoste” (Cei care ne privesc). Fără a şti ce anume ne poartă dintr-o latură în alta a fiinţei, putem însă admira din oricare parte a noastră neam afla, mijlocul, ca pe miezul subtil de fruct, care ne înlesneşte dedublarea în cealaltă parte. E asemenea unui joc al oglinzilor, unde imaginea e mişcătoare, însufleţită cu toată puterea şi vrerea, pentru că aşa trebuie să fie atunci când poetul e-n plina recunoaştere de sine… „Într-un târziu/ Mă văd în frumuseţea propriilor cuvinte./ Într-un alt târziu,/ Mă văd, aproape de mal,/ Alunecând, pe luciul apei,/ În ziua când/ fructele toamnei prindeau culoare,/ În vase de argint./ Lacrima se prelinge, pe frumuseţea obrazului/ Şi totul devine poezie,/ Înflorire şi nostalgie,/ Pentru o lungă şi aşteptată călătorie.” (Într-un târziu). Faptul că e vorba de un târziu al înţelepciunii, nu de vreun altul, indus cine ştie de unde şi de ce, e întârit de expresia dualismului poezie / iubire, care ne pătrunde cu fiorul limpede… „Între noi se ascunde/ O jumătate de noapte./ Ireală şi nemărginită e clipa/ Ce irupe, din întuneric/ Şi-l aruncă păsărilor cerului./ Te privesc şi tu nu dorni,/ Poate te pregăteşti a te ascunde/ Între raze de mătase./ Îţi pui aripi de aer/ Şi aştepţi vântul/ Ce sărută ierburile, tinere,/ Din dimineaţa, întinerită cu rouă.” (Raze de mătase). Undeva, într-un spaţiu imemorial, golit parcă de orice încărcătură a elementelor, rămâne metafizicul căruia nu îi trebuie altceva decât un pur înţeles… „Eu am aşteptat mereu/ Să gust din apa poemului din curcubeu./ Eu nu am scris nici un poem,/ I-am respirat doar aerul,/ Crezând că, odată şi/ odată,/ Îmi voi uita numele,/ Sub acea umbră de/ metaforă./ Eu nu am scris nici un poem,/ Am privit doar dintr-o noapte,/ Prima ninsoare/ Ce se muta din cer,/ Aici pe pământ./ Neuitând să adun, din tot ce e fără sfârşit/ Zâmbetul tău.” (Zâmbetul tău)… Poate că, fără a fi vorba de falsă modestie sau de un anume exerciţiu ideatic, Miron Ţic are dreptate: nu poetul a scris poezia, ci poezia l-a scris pe poet, l-a întipărit permutându-l din limbajul soartei într-o soartă a limbajului !... (2014)

Pag.23


Dăruiri literare

Dan Ravaru

In Memoriam ÎNTÂLNIRI CU CEZAR ÎN TINEREŢE Cele mai vechi întâlniri ale noastre s-au petrecut într-un timp determinat de ani de zile, iulie 1944, dar care se află undeva, în toată desfăşurarea lor, în subconştient, probabil. În acea vară fierbinte, PS-ul (Partea Sedentară a Regimentului 23 Artilerie din Bârlad) se afla în Teleorman, la Furculeşti, acolo refugiindu-se şi familiile unor militari. Şi eu, şi Cezar, aveam trei ani, el tocmai urma să-i împlinească pe 6 august şi, după reconstituiri târzii, mi-am dat seama că ne jucam mereu împreună sub supravegherea teoretică a unor ordonanţe. Acolo, am stat până la 23 august, când, la Furculeşti, prizonierii ruşi se bucurau de întoarcerea armelor, sărbătorindu-l pe moşierul ce se purtase foarte bine cu ei, iar în ţară totul începea să se învălmăşească. Peste ani, ne-am reîntâlnit, în 1955, proaspeţi elevi ai Liceului „Codreanu”, care pe atunci încă se numea Şcoală Medie (Srednîi Scol) şi în care se învăţa după materiale traduse din limba rusă. Nici mie, nici lui nu ne plăcea liceul şi l-am suportat cu mare greutate, absolvindu-l cu dificultate. Bineînţeles, aceasta nu ne-a împiedicat să intrăm la facultate „din prima”. În clasa a VIII-a (cea dintâi în acea Şcoală Medie), Cezar a săvârşit primul său act de mare revoltă: împreună cu câţiva colegi, a fugit de acasă şi de la şcoală, încercând să ajungă în Vrancea. Nu ştiu dacă destinaţia fugii era întâmplătoare sau se lega, mai mult sau mai puţin, de

Pag.24

mişcarea de partizani, încă în fiinţă în munţii acelui legendar ţinut. În liceu, afară de câţiva profesori, mai precis unul dintre ei, Zuppermann, nu găseam nici o formă de împlinire sufletească. Terorizaţi de matematică, fizică, chimie, ne mai regăseam pe noi înşine la orele acestui profesor, catastrofal prin severitatea şi modul de predare pentru majoritatea elevilor, minunat pentru cei cu care putea să comunice. Dar, după o perioadă în care evenimente pe care nu are rost să le amintesc aici, ne-au despărţit, ne-am reîntâlnit şi am început adevăratul liceu la Bârlad. Împlinisem amândoi vârsta de 18 ani, terminam liceul şi ne gândeam la facultate. Mai aveam o caracteristică în comun: spre deosebire de aproape toţi colegii de generaţie, nu eram membri UTM, ceea ce ar fi trebuit să fim de pe la 14 ani. Părinţii noştri ştiau, din surse necunoscute, că nu vom putea intra în facultate dacă nu suntem utemişti. În consecinţă, vrând-nevrând, ne-am dus la Raionul UTM, am răspuns la întrebările stupide ale unor analfabeţi („Care-i capitala României?”, „...a Uniunii Sovietice” etc.) şi am devenit membri ai organizaţiei politice a tineretului. Atunci, de fapt, ne-am cunoscut eu şi Cezar. Am plecat de la sediu pe la prânz, am ajuns acasă noaptea, am umblat pe străzi şi prin parcuri şi mi-a citit versuri dintr-un caiet aflat în permanenţă la el. Am fost copleşit de forma artistică a unui vers anume: „De ziua mea e post în calendar”. Într-adevăr, pe 6 august, este postul Sfintei Marii, dar, totodată, şi o mare sărbătoare creştină, „Schimbarea la faţă”. Denumirea sărbătorii a fost semnificativă pentru mine, fiindcă am înţeles schimbarea prin care a trecut


Dăruiri literare Cezar, de la închiderea în sine, la deschiderea sa către artă şi către prietenie. Pe atunci scoteam un fel de revistă ilegală, scrisă de mână, intitulată cu autoironie „Mugetul Zimbrului”. Am plănuit împreună cu Cezar să o multiplicăm şi ne-am organizat oficial ca membri ai cenaclului „Alexandru Vlahuţă”, iar, în concepţia noastră, ca redacţie a publicaţiei clandestine. Din acel moment am format un grup în care se găseau Octavian Stoica, Alexandru Tacu, proaspăt ieşit din închisoare ca deţinut politic, evreul Römischer, abia dat-afară de la „Neuer Weg” („Drum Nou”) ca sionist. De aici, o ciudată prezenţă de contradictorii opinii politice, dar şi de afinităţi culturale, indiferent de vârstă şi formaţie intelectuală. S-au adăugat, apoi, Ion Iancu Lefter şi Ion Murgeanu. Cenaclul se continua după şedinţele de la Biblioteca „Stroe Belloescu”, în parcul de lângă teatru, în Grădina Publică, şi din când în când, în pitoreştile mustării apărute toamna. Mai întâi, Alexandru Tacu ne-a explicat câţi ani de închisoare am putea face pentru nevinovatul „Muget al Zimbrului”, aşa că am renunţat la „revistă” şi ne-am dedicat unor îndelungate dispute literare şi recitări de versuri, comentării etc. O notă deosebită în grup a adus-o Dumitru Hânceanu, un romantic întârziat, cu alură eminesciană şi poetică tradiţională. El ne-a învăţat, între altele, să cântăm Deşteaptă-te Române, pe atunci când încă se mai luau opt ani de puşcărie pentru intonarea acestui vechi imn românesc. A urmat facultatea, când până în anul III am stat împreună cu Cezar, despărţindu-ne numai căsătoria cu Mary, o „ardeleancă” provenită din ţinutul Herţei, una dintre cele mai ciudate cotropiri ruseşti. La gazdă stătea cu noi şi Octavian Stoica, deşi oficial figura la Cămin. Cezar îşi petrecea cel mai mult timp acasă, acoperind cu scrisul său deosebit zeci şi zeci de pagini aproape în fiecare zi. De multe ori, nu se întrerupea de la scris zile şi nopţi şi astfel, împreună cu Octavian Stoica, trebuia să rezolv problemele cotidiene, în primul rând cursurile, la care nici eu nu prea mă duceam, şi pâinea „cea de toate zilele”, care de multe ori era la modul concret, cea strânsă de pe mesele de la cantină. De atunci, a adoptat şi ortografia spaniolă, fiindcă începusem o iniţiere în această limbă cu profesorul Lazăr. Era un fost student al lui Nicolae Iorga şi, în 1960, când la Universitatea din Iaşi nu se preda limba spaniolă, ţinea voluntar un curs facultativ la Politehnică. Nu se înscrisese nici un student de-acolo la cursul său, eram numai eu, Cezar şi Octavian, filologi care am frecventat cursul până s-a desfiinţat, adică vreo două luni. Oricum, această meteorică predare a spaniolei a „rodit” în ortografierea versurilor lui Cezar. Primele versuri publicate s-au ivit, modeste, la „Poşta Redacţiei” de la „Iaşul literar”, fiind undeva o

dezamăgire, deoarece poemul său apărut integral într-un colţ de pagină era superior întregului conţinut al revistei. Dar consacrarea sa îşi urma drumul firesc. Au contat mult şi noile prietenii din Iaşi , integrarea grupului nostru în cel format de Dan Laurenţiu (Laurenţiu Ciobanu), Mircea Ciobanu (Sandu Mircea), Adi Cusin şi mulţi alţii. Cezar îşi trăia, totodată, traumele din familie, moartea mamei sale, albaneza Xantipi, neînţelegerile acute cu tatăl, transpuse apoi în versurile din Doina. Cezar Ivănescu a fost un rar exemplu de integritate morală, nu a scris nici un vers şi nici un articol întru slava Partidului şi a Conducătorului. A trăit în sărăcia nobilă a poeţilor, nu s-a înfruptat din fondurile Uniunii Scriitorilor, care aveau rolul să cumpere conştiinţe şi tocmai cei care s-au înfruptat s-au declarat „dizidenţi” şi-au căutat să întineze imaginea celui mai cinstit dintre membrii acestei Uniuni pe care Cezar, pe bună dreptate, a vrut s-o desfiinţeze şi, ca Hristos, să alunge negustorii din Templu.

* sursa Lucretia Berzintu

Pag.25


Dăruiri literare

Daniela DUMITRESCU

ŢI-AM CROŞETAT

FIAT LUX

Ţi-am croşetat cu litere de argint Veşmânt, ca să îl porţi la sfinţit, Când soarele şi luna se sărută Pe geana lumii- fecioară adormită.

Lumina dimineţii îmi împleteşte-n păr Buchet de curcubeie de dragoste şi dor. Şi roua cristalină mă mângâie pe faţă, Reînviind eu, astfel, în orice dimineaţă.

Ţi-am croşetet cu inima un cald amor, Ascuns sub un călcâi catifelat cu dor, Ce tulbură cu mersul său împiedicat Parfumul meu şi-al tău, năvalnic, unicat.

Cu orice răsărit, eu mai întorc o filă Din cartea vieţii mele- o veşnică idilă. Mă simt precum o carte cu lacăt pe copertă Şi-aştept să fiu deschisă. Şi-s tânără şi zveltă,

Ţi-am croşetat cu zâmbete un magic curcubeu, Ca tu să-l asortezi numai cu chipul meu, Ciorchini de săruturi topească gura ta Să nu se mai sfârşească magia ta şi-a mea.

Şi-atât de multe-n gând, încât o-ntreagă eră Aş căuta răspuns. O lume efemeră Se-aşterne la picioare şi îmi închei povestea Cu soarele-n amurg, în fiecare seară.

Ţi-am croşetat cu palme alinturi arzătoare, Să te cuprind cu ele din cap până-n picioare. Iubirea în cascadă spumoasă cuibărească Fantasme efemere în sufletele noastre.

Eu mor câte puţin în fiece zenit, Mă umplu de lumină cu orice răsărit. De vise mă descalţ. Ce am eu de pierdut, Când zi de zi mă simt de parc-am renăscut?

AM HOTĂRÂT Am hotărât să cos iubirea Pe-o pânză fină de brocart, Şi-abia eu mă mai ţin cu firea Să nu o pierd în timp uitat. În jur, luminile dansează, Mai palide la orizont, Nu vreau, dar fluturii vibrează Tot în stomac, fiind afront La tot ce simt şi tot ce ştiu, Când pe ghergheful meu vrăjit De firul moale, ruginiu, Zării chipul tău fericit. Şi mâinile neobosite Descântă acul să te coasă În mii de feluri nevăzute Pe pânza fină şi spumoasă.. Tremură florile-a cântec Petale ninse cu speranţe Şi te brodează pe un petec Artista propriei romanţe.

Pag.26

VÂNTULE! Vântule plângi printre stânci. Te tot vaieţi şi iar plângi, Tu sfârşitul să-mi alungi, Că-i amarnic de nedrept, Vine când nu îl aştept, Vine la cine nu vrea. Ducă-se-n pustia rea! Vânt, să strigi tu răspicat Sfârşitul neanunţat!!! Duce-s-ar, nu s-ar întoarce, Furca vieţii de-ar mai toarce Firul preţios de suflet, Pe Pământ să mai fiu cântec, Floare albă pe imaş, Peşte iute într-un iaz, Mai dă-mi vântule răgaz!

PREVIZIBIL a câta oară natura se primeneşte de păcate... ploaia măruntă o curăţă rece şi mohorât. omul se ascunde sub umbrelă... sub tălpi, pământul umed îi adună păcatele ce se scurg de pe trupul greoi... primenit, continuă mereu previzibil.


Dăruiri literare

Dumitru ICHIM KITCHENER, ONTARIO, CANADA

Traducerea:

Muguraș Maria PETRESCU DOAR O JUMĂTATE DE INEL DEASUPRA DE OCEAN

ONLY HALF OF A RING ABOVE THE OCEAN

Am atâta albastru să-ți povestesc, să te-alint! Mai ții minte pădurea de argint? Ce copii, ne-a fost frică de drum!

I have so much blue to tell you, to caress you. Do you remember the silver forest? How childish we were and afraid of the road.

Acum la tine-i răsărit, la mine-i apus. Bucoavna serii scapără-n cer a mărgean. Atât de mult albastru aș avea de spus peste Atlantidele ne-ngăduitului meridian.

Now, the sunrise there at you, the sunset here at me. The old book of the evening sparkles like pearls in the sky. So much blue I would have to say over the Atlantides of the forbidden meridian.

Din când în când, umbră lăsată de peniță, luna începe subțirele-i aur-ecou cu numele tău, așa cum te strigam cu apele chemărilor, la fel: - Crai Nou, cum poți să fii atât de rău la fiecare arătând doar jumătate de inel?

From time to time like a shadow left by the nib the moon begins its thin golden-echo with your name as I used to call you with the calls of the waters, in the same way: ''New Moon, how can you be so cruel to show to every one of us only the half of your ring?''

NE-EUCLIDIANĂ Mă învățai de Arhimede și mai nebun ca el, de Euclid (întotdeauna la geometrie am fost prost) și de alții care neavând ce face ne chinuiau cu cercuri, linii, echere, tot felul de lucruri fără de rost și alte vorbe goale. Eu mă uitam la buzele tale (elev cuminte și îndrăgostit) cât de frumos se deschid atâtor sfieli paralele! Mă gândeam, oare ce ar zice Euclid dacă ele s-ar întâlni cu ale mele, sub teiul din parc, undeva-n infinit? Cu stele ne-am îmbogăți stema, când deodată gura ta m-a trezit pe pământ săgetat ca de-un arc: - Hei, e rândul tău acum să repeți teorema!

NON-EUCLIDIAN You were teaching me Archimedes and more insane than him, Euclid (I have always been lousy at geometry) and others whom, having nothing better to do, were giving us trouble with their circles, lines and square rules, all sorts of useless things and other empty talks. Being a quiet pupil in love I was looking at your lips how nicely they open to so many parallel timidities. I was wondering what would Euclid say if they met mine under the linden tree in the park somewhere in the infinite? We would adorn our coat-of-arms with stars when all of a sudden pierced like the arrow of a bow your mouth brought me back to reality: ''Wake up, it's your turn now To repeat the theorem!''

Pag.27


Dăruiri literare

George FILIP Traducerea:

Muguraș Maria PETRESCU GENETICUS

GENETICUS

GÉNÉTICUS

m-am mutat cândva într-o broască ţestoasă care m-a macerat apoi m-a ouat şi m-a ingurgitat un vultur frumos care m-a macerat apoi m-a ouat şi m-a mâncat o trudnică furnică apoi m-a ouat şi m-a ingurgitat un cal de rasă care m-a ouat şi m-a ingurgitat un vultur cândva şi uite aşa trăiesc de şapte sute de ani, Matusalem mă cunoaşte și n-am nevoie de bani.

some time ago I moved in a tortoise which macerated me then laid me in an egg and gulped me down a nice vulture which macerated me then laid me in an egg and ate me a hard working ant then laid me in an egg and gulped me down a pure-bred horse which laid me in an egg and gulped me down a vulture sometimes and thus I have been living for seven hundred years, Methuselah knows me and I don't need money.

une fois j'ai déménagé dans une tortue qui m'a macéré ensuite m'a pondu et m'a ingurgité un beau vautour qui m'a macéré ensuite m'a pondu et m'a mangé une fourmie qui se donne du mal ensuite m'a pondu et m'a ingurgité un cheval de bonne race qui m'a pondu et m'a ingurgité un vautour une fois et bien voilà je vis depuis sept cent ans Mathusalem me connait et je n'ai pas besoin d'argent.

PRĂPĂD MARE

GREAT HAVOC

CATASTROPHE

dealul a luat-o la vale şi a smuls un copac milenar la umbra lui două persoane făceau dragoste în limitele legilor în vigoare nu se admonestează natura exceptând cazurile deosebite când una din părţile beligerante au martori aleşi după bunul gust domnul director al spitalului alege cine moare... care NU şi acordă bilete de voie conform înţeleptului proverb „unde dai şi unde crapă...” până la ediția viitoare jucăm fotbal biologic.

the hill slid down and uprooted a millenary tree out in its shadow two persons were making love according to the limits of laws in force nature cannot be reprimanded exception being made by particular cases when one of the belligerent parties benefits from chosen witnesses according to his own wish the manager's hospital decides between who will die… who WILL NOT and gives permission according to the wise saying ''he struck at Tib, but down fell Tom…'' until the next edition we play a biological football.

la colline glissa et déracina un arbre millénaire à son ombre deux personnes faisaient l'amour selon les limites des loies en vigueur la nature ne peut pas être réprimandée exception faite par les cas particuliers quand l'une des parties belligérantes a des témoins choisis à son gré monsieur le directeur de l'hôpital décide entre qui doit mourir... et qui NE DOIT PAS et donne la permission selon le proverbe sage ,,tel tue qui ne pense que frapper...'' jusqu'à la prochaine édition on joue du football biologique.

Pag.28


Dăruiri literare

TRECE ŢESTOASA

THE TORTOISE PASSES BY

LA TORTUE PASSE

zâmbea sicriul cu toţi dinţii groparii erau beţi de-aseară zdrobită sub bocanci cărarea se frânge peste-un şarpe mort.

the coffin was smiling with all its teeth grave diggers were drunk since last night, trod upon the ankle boots the path breaks up on a dead snake.

le cercueil souriait de tous ses dents les fossoyeurs étaient ivres depuis hier soir écrasé par des gros souliers le sentier se romp sur un serpent mort.

am scris poeme pe la TUZLA bătrânul Yorick clopotarul aprinde spaimă prin cetate nici caraulele n-au somn.

I wrote poems at TUZLA the old Yorick the bell ringer lights fear up in the city not even watchmen can sleep.

j'ai écrit des poems à Tuzla le vieil Yorick le sonneur de cloches allume la peur dans la cité les gardes ne s'endorment plus.

aşa ajunse trubadurul călare pe-un poet de cursă s-a dus pe jos poate cu trenul să ceară la-mpăratul bursă.

and thus the troubadour has come riding a race poet he might have walked or maybe came by train in order to demand the emperor a scholarship.

ce fut ainsi qu'un troubadour arrivât à dos d'un poète de course peut-être alla-t-il à pieds ou par le train pour demander à l'empereur une bourse.

e vremea să-mpuşcăm lozinca infernul nu mai cere vamă doar vulturul uscat de sete îşi frânge zborul într-un glonţ.

it's time for us to shoot the slogan the hell requests the toll no more only the eagle dried up by thirst will break its fly into a bullet.

c'est le temps de fusiller le slogan l'infer n'exige plus de payment seulement un vautour qui a la gorge sèche brise son vol dans une balle.

şi muica ta cea bocitoare întinde un ştergar pe Lună iar vremea stearpă de trădare ţestoasa cântă... şi poeţii tac...

and your mourning mother on the Moon lays down a white wing path and in the barren times of treachery the tortoise sings... while poets remain quiet...

ensuite ta mère pleureuse étend un drap blanc sur la Lune tandis que dans le temps stérile, de trahison la tortue chante... et les poètes se taisent...

Pag.29


Dăruiri literare

Ileana-Lucia FLORAN Membru UZP - România Cum aș putea să mă fac înțeleasă?

Umbre Suntem o specie pe cale de dispariție. Ne hrănim cu așteptări și iluzii, pierzând, adeseori, vibrația nemuririi. Pe capetele noastre, s-au pus recompense, dar nici așa nu pare nimeni interesat. Suntem pietre fluide și facem naveta între trecut și viitor, incendiindu-ne cu bună știință prezentul tulburat de autodistrugere. Am rămas doar umbrele cuvintelor rostite odinioară.

Ultima zi de sărbătoare Se năruie copacii în mistuirea dimineții și-n curând, flăcări vor fi în vatra cerului. Clopotele nu bat doar a sărbătoare!

Pag.30

Anotimpurile mi-au devenit străine ca și cum semințele lor s-ar fi răspândit, dintr-un sac rupt purtat pe umăr de o sperietoare de ciori așezată la intersecția hazardului cu moartea. Între zile și nopți nu mai sunt diferențe. Ploaia le distruge regenerările discordând tăcerile și le sacrifică cugetele salvând inocențele. Deși știu gustul lacrimilor, mă simt frustrată de lipsa curcubeului.

Păpușa Încep să semăn tot mai mult cu umbra unui melc ce-și duce povara simplității în semnul de întrebare așezat pe umeri. Nu mă mai tem decât de liniștea care-mi cuprinde tâmplele ca o ceață căzută la marginea gândului, acoperind fragmente de adevăr. Mă pierd în labirintul unui creștet gol, inconștient, invadat de visele unei păpuși fără suflet.

Din volumul „ déjà vu”, apărut la Ed.Emma în 2014.


Dăruiri literare

Mihai Cătrună, Universul ascuns al muzicii

Mihai Cătrună, Geniu - omagiu lui Enescu


Mihai Cătrună pictor, grafician, ilustrator

Mihai Cătrună, Marea agitată

Mihai Cătrună, Neliniște Mihai Cătrună, Naufragiu pe mare

Numarul 12 complet  

Revista literara

Advertisement