Issuu on Google+

FIKL


15 15 15 15

contents

15 15 15 15 15

intro works read more digital my places critics studio time line outro


intro


The spiritual essence and terrestrial destiny of man, the conflict between them as a source of transgression as well as despair and loneliness – behold the subject of Fikl’s art. Motionless, outside the context of time, the characters of the paintings seem poised on the brink of an extreme event, revealing and final. Motionless awaiting something that they know and we can only foresee, perhaps fearful to understand. Esența spirituală și destinul terestru al omului, conflictul dintre ele ca sursă a transgresiunii, dar și a disperării și singurătății – iată subiectul artei lui Fikl. Încremenite în afara timpului, personajele din lucrări par a ni se înfățișa chiar înaintea unor evenimente extreme, revelatoare și finale, încremenite în așteptarea a ceva ce ele știu, iar noi doar presimțim și poate ne este și frică să aflăm.

6

7


The paintings of Fikl represent the product of a powerful and profound innermost impulse. They were created out of the artists “obligation” as reflections of his existential and spiritual tension. This natural psychological necessity bears the signature and condition of true art. Despite the masterful pictorial skills, the elegant subjects and the sumptuous composition in these works of art, we find no trace of hedonistic relaxation, gratuitous celebration or aesthetic formalism. What we find is a grave and hidden, even threatening mystery, obtained through the unexpected surreal association and tense ambiguity of the final semantics. The figures and characters in his paintings, the nudes, the bulls, the bull-terriers, the horses, the furniture, all chosen with economy and good judgement, are materializations of an anguished and agressive archetypal collective, as well as projections of the artist’s sensitivity and strain as the inner world of the subject is confronted with the world, the spirit of the artist with the spirit of the world. Fikl’s works of art express the artist’s existential aspirations, the latent cosmic anguish of the present, the gravity, mystery and fatality of existence. Picturile lui Fikl sunt produse ale unui puternic și profund impuls lăuntric. Ele au fost create deoarece artistul a fost „obligat” să le creeze, ca reflecții ale tensiunilor sale spirituale existențiale. Această necesitate psihologică naturală este marca, dar și condiția adevăratei arte. În pofida măiestriei tehnicii picturale, a eleganței recuzitei și a somptuozității compoziției, nu găsim în aceste lucrări nici urmă de relaxare hedonistă, celebrare gratuită sau formalism estetizant. Ceea ce găsim este un mister ascuns, grav, chiar amenințător, obținut prin asocierile neașteptate de factură suprarealistă și prin ambiguitatea tensionantă a semanticii finale. Figurația, personajele picturilor, nuduri, tauri, bull-terrieri, cai, obiecte de mobilier, toate cu economie și judicios alese, sunt materializări ale unor angoase și agresivități arhetipale colective, cât și proiecții ale sensibilității și tensiunilor artistului, atunci când lumea lăuntrică a subiectului se confruntă cu lumea, spiritul artistului cu spiritul lumii. Lucrările lui Fikl exprimă aspirația existențială a artistului, angoasa cosmică latentă a prezentului, gravitatea, misterul și fatalitatea ființării. David Carol

8

9


works


Black turkey

12

I oil on canvas I 230x180 cm


Altar

14

I oil on canvas I 306x183 cm


Bullterriers

16

I oil on canvas I 120 x 60 cm

17


Altar and Carcasses

18

I oil on canvas I 300x205 cm


Sheep

20

I oil on canvas I 35x30 cm

21


Raw I oil on canvas

22

I 90x70 cm

23


Greyhound

24

I oil on canvas I 230x100 cm

25


Altar

I oil on canvas I 200x250 cm

the series ‘Carcasses’, joints of meat suspended in mystic spaces, explicit Christian alters or absorbed into obscure rhetoric. Desperate, or composed in a busy, restless ambiance, the objects which fascinate him through their opulent form or material, verging on kitsch, seek a vehicle to provoke their opulence and evident paradox, created by their exoticism and banality. The traditionalism in their strategy of illusion, placed in the service of an apparent dream or in fact a scenic exercise, meets with the desire to imitate/parody the mystical, debased from obscure initiation. Seria “Carcaselor”, hălci suspendate în spații descriptiv mistice, altare creștine explicite, sau absorbite într-o obscuritate retorică. Disparate sau compuse în ambienturi neliniștitor aglomerate, obiectele care îl fascinează prin opulența formală sau materială la limita kitsch-ului, caută un mobil provocantei lor opulențe și paradoxalei lor apartenețe simulate la regimul exotismului și la cel al banalității. Tradiționalismul strategiilor iluzioniste, puse în serviciul unui aparent onirism, în fapt al unui exercițiu scenografic, întâlnește o dorință de imitare/ parodiere a traseelor mistice, decăzute în inițieri obscure. Alexandra Titu

26

27


Sheep with angels

28

I oil on canvas I 144x50 cm

29


Baroque hall

I oil on canvas I 120x240 cm

It is not in structure that we find the special mysteries of these paintings. Morphological structure and simple composition otherwise long sought-after, serve another purpose and such express the semantics and metaphysical symbolism of these paintings. In Fikl’s art the dominating reason is revelation of self. The tension in his pictures is a projection of his personal inner tension. Nu în structură se află misterul deosebit al acestor picturi. Structura morfologică compoziția simplă, îndelung căutată, de altfel, servește alte scopuri, și anume expresia semantică, simbolismul metafizic al acestor picturi. În pictura lui Fikl domină mobilul revelației sinelui. Tensiunea din picturile lui este o proiecție a tensiunilor sufletești personale. David Carol

30


White peacock

32

I oil on canvas I 225x170 cm


Black bull

34

I oil on canvas I 250x200 cm

35


Horse and woman

I oil on canvas I 300x175 cm

... the work named Horse and woman strikingly reminds us of the oriental asvameda, influencing the Celtic world too, but also the romantic revaluation of this motive in the form of the Fuselian incubus or the topic concentrated on the hipomorphous nightmare. In its etymology, the nightmare suggests the presence of the horse, which is both erotic and evil (from mahra, which means stallion in the old German), just like night-mare in English. No matter how surprising it might be, the nocturnal and ill-fated symbol of the horse also appears in the Romanian tradition, with Indo-European fundaments; originally mar meant to die. The Germanic and Anglo-Saxon folklore and folk traditions also preserve the nefarious and gruesome signification of the horse – Gilbert Durand “warns” us that if you dream of a horse that is the sign of a very close death. y of the ensemble. ... lucrarea intitulată „Cal şi femeie” aminteşte izbitor tema ritului oriental asvameda, cu rezonanţă şi în lumea celtică, dar, în acelaşi timp, şi preluarea În cheia romantică a acestui motiv sub forma incubusului fuselian sau tema coşmarului hipomorf. Coşmarul poartă în etimologia sa prezenţa deopotrivă erotică şi malefică a calului (de la mahra, care înseamnă armăsar în germana veche), tot aşa ca şi night-mare în engleză. Oricât ar părea de surprinzător, simbolul nocturn şi nefast al calului apare şi în tradiţie românească, având fundamente indo-europene, mar însemnând, la origini, a muri, folclorul şi tradiţiile populare germanice şi anglo-saxone păstrând şi ele semnificaţia nefastă şi macabră a calului, prin aceea că a visa un cal e semnul unei morţi apropiate, ne „avertizează” Gilbert Durand. Emil Moldovan

36

37


Bullterrier and white wing

38

I oil on canvas I 160x200 cm


Detalis

40

41


Detalis

42

43


Altar

44

I oil on canvas I 280x190 cm


Bullterrier

46

I oil on canvas I 60x50 cm

47


Violet Bull

I oil on canvas I 280x205 cm

”Violet Bull”, in which a bull is shown sideways as if on a Minoan mural. Having inherited centuries of connotations and associations, in this work the bull plays off its inherent symbolism: fecundity, masculine virility and bellicosity. The bull is not a mere bull; it is Taurus, a complex, symbol that has been revered for centuries as a talisman of power and action. In both ”Bull with Stage Curtain” and ”Violet Bull”, these bovine creatures stand as if posing fully aware of their grandeur and respect they display. „Taur Violet” , în care taurul este conturat într-o parte, ca şi cum ar reprezenta o pictură murală. Moştenind secole de conotaţii şi asocieri, în această pictură taurul simulează simbolismul său inerent: fecunditate, virilitate masculină, războinicie. Taurul nu este un simplu taur, este Taurus, un simbol complex venerat de secole şi considerat talisman al puterii şi acţiunii. Atât în „Taur cu cortină” cât şi în „Taur violet”, aceste creaturi bovine pozează deplin conştiente de grandoarea lor şi de respectul pe care-l inspiră. Chen Tamir

48

49


Sheep in the fold

50

I oil on canvas I 200x250 cm


Bullterrier and white wing

52

I oil on canvas I 80x50 cm

53


Curtain and bull

54

I oil on canvas I 280x180 cm

55


Rolls and peacock

I oil on canvas I 280x180 cm

The symbolism of his work is edifying. The bull, the candelabra, the dog and the peacock are all both mythical elements as well as psychological archetypes of great depth and polyvalence. Simbolistica lucrărilor este edificatoare. Taurul, candelabrul, câinele, păunul sunt tot atâtea elemente mitice cât și arhetipuri psihologice de o mare profunzime și polivalență. Carol David

56

57


Tatoo

58

I oil on canvas I 280x110 cm

59


Bull

60

I oil on canvas I 200x150 cm

61


Bullterrier with angel

62

I oil on canvas I 40x30 cm

63


Bull

64

I oil on canvas I 210x150 cm

65


Greyhound

66

I oil on canvas I 230x200 cm

67


Marble hall

68

I oil on canvas I 210x140 cm

69


Detalis Europa’s “Kidnapper” (The bull) seems to be a main theme in Gheorghe Fikl’s work, the realism leaving no room for enigma. And yet, the magical implication of the shocking juxtaposition of antagonists, within the framework of the dominant Manichaeistic claroobscurity, give much more than a simple description, but situate him in a Rembrandtian tradition, just like Bill Viola, no matter how shocking this comparison may be.

„Răpitorul” Europei (Taurul) pare a fi, pe de altă parte, una dintre temele principale ale lui Gheorghe Fikl, realismul lucrărilor lui părând a nu mai lăsa loc nici unei enigme. Şi totuşi, magia implicată de juxtapunerea şocantă a unor motive antagonice, într-un cadru dominat de clarobscuritate maniheistă, îndeamnă la mai mult decât o simplă descriere, situându-I, şi din această perspectivă, într-o tradiţie rembrandtiană, ca şi pe Bill Viola, oricât ar putea să pară de şocantă această comparaţie.

Fikl shares with this “Rembrandt of the video era”, as the American artist was called, the same pendulation between Eros and Thanatos. References to the Dutch painter do not stop here, his ‘Altar’ reminds us, without doubt, of “The Slaughtered Ox” (1655) and at the same time Chaim Soutine’s “Skinned Bull” (1925), and Francis Bacon’s “Figure with meat” (1954) and more recently of ‘Carcasses’ painted by Chawky Frenn, displayed in the Fraser Gallery of Washington in 2006. Regarding the symbolic menagerie of Gheorghe Fikl and citing the title of a chapter signed by Angelo Moretta, I would say it reduces principally to “A great duel between the bull and the horse”, a duel which implies ample references, both animals wearing an aura of important cultural connotation, cultural and mythological. The synthesis of this dialogue-duel is the mystical lamb, a fundamental soteriological and Paleo-Christian symbol.

Fikl împărtăşeşte cu acest „Rembrandt al erei video”, cum a fost numit artistul american, aceeaşi pendulare între eros şi thanatos. Referinţele la pictorul olandez nu se opresc însă aici, „Altarul” său amintind fără dubii „Boul jupuit” (1655), dar în acelaşi timp, şi „Marele bou” (1925), al lui Haim Soutine, „Figura cu carne” (1954), semnat de Francis Bacon, şi, foarte recent, de „carcasele” de boi din pictura americanului Chawky Frenn, expusă la Fraser Gallery din Washington, în 2006. Despre menajeria simbolică a lui Gheorghe Fikl aş spune că se reduce în principal la un „mare duel între taur şi cal”, dacă ar fi să citez titlul unui capitol semnat de Angelo Moretta, un duel care implică referinţe ample, ambele animale purtând aureola unor importante conotaţii culturale, cultuale şi mitologice. Sinteza acestui duel-dialog este mielul mistic, simbol soteriologic fundamental, paleocreştin.

To cite once more Italian history, I would say that his subsidiary work titled ‘Horse and woman’ bears striking resemblance to the oriental ritual ‘Ashvamedha’, also resonating the Celtic world, and for this reason it takes a romantic key in the form of the Fuselian incubus or the theme of the hipomorphous nightmare.

Şi tot pentru a-I cita pe istoricul italian voi spune că, în subsidiar, lucrarea intitulată „Cal şi femeie” aminteşte izbitor tema ritului oriental asvameda, cu rezonanţă şi în lumea celtică, dar în acelaşi timp şi preluarea în cheia romantică a acestui motiv sub forma incubusului fuselian sau tema coşmarului hipomorf.

‘The Nightmare’ (‘Cosmarul’) bears in its etymology the presence of a horse which is both erotic and evil at once (from ‘mahra’ - ‘stallion’ in Old German), just as it is ‘night-mare’ in English. However surprising it might seem, this nocturnal and ill-fated symbol appears in Romanian tradition, founded in Indo-European traditions; as originally ‘mar’ meant ‘to die’. Popular Germanic and anglo-saxon folklore and traditions preserve the ill-fated and macabre significance of the horse so much that to dream one, “warns” Gilbert Durand is an indication of deaths imminence.

Coşmarul poartă în etimologia sa prezenţa deopotrivă erotică şi malefică a calului (de la mahra, care înseamnă armăsar în germana veche), tot aşa ca şi night-mare în engleză. Oricât ar părea de surprinzător, simbolul nocturn şi nefast al calului apare şi în tradiţie românească, având fundamente indo-europene, mar însemnând, la origini, a muri, folclorul şi tradiţiile populare germanice şi anglosaxone păstrând şi ele semnificaţia nefastă şi macabră a calului, prin aceea că a visa un cal e semnul unei morţi apropiate, ne „avertizează” Gilbert Durand. Emil Moldovan

70


Red wing

72

I oil on canvas I 100x50 cm

73


White bullterrier with angels

74

I oil on canvas I 280x160 cm

75


Black swan

76

I oil on canvas I 230x100 cm

77


read more


80


82

83


85


86

87


88


90

91


92

93


94

95


96

97


98


101


102

103


104

105


digital


Chandelier

108

I photography


Black lace

110

I photography

111


Ram

112

I photography

113


Black lace

114

I photography


Obscure

118

I photography

119


Fikl’s vision transforms the common landscape of hills into spectacular images crossed by spiritual “apparitions”. To obtain this subtle visual effect, he chooses a scenic angle with a high horizon, so that the spectator is allowed to contemplate the procession traversing the meadow in the powerful noonday light. The village burial, with the wind beaten banners and the shining, golden, sacerdotal attire, the yellow tone of the field and even the sky liquefied by the summer heat, all become, through diverse acts, a single act of pictorial excellence. The tension of this image, both static and dynamic at once, of the contrasts within one event –death- which appears as a banal fact (in endless recurrence) and yet exceptional (through the uniqueness of death which becomes individual when lived in the context of human destiny) confer that the photograph in question is an exceptional work.

Viziunea lui Fikl transformă peisajul obişnuit al unei zone de deal în imagini spectaculoase, străbătute de „apariţii” spiritualizate. Pentru a obţine efecte vizuale subtile el alege un unghi de privire scenic, cu linia orizontului înaltă, astfel încât spectatorul poate contempla în voie procesiunea care traversează pajiştea, în lumina puternică a amiezii. Înmormântarea de sat, cu praporii bătuţi de vânt, cu strălucirile aurii ale veşmintelor sacerdotale, în tonalitatea gălbuie a câmpului şi chiar a cerului lichefiat de căldura verii, devine, dintr-un fapt divers, un fapt pictural prin excelenţă. Tensiunea conţinută de această imagine statică şi în mişcare în acelaşi timp, de contrastul dintre un eveniment – moartea ce apare ca un fapt banal (deoarece se repetă necontenit), dar şi excepţional (prin unicitatea morţii, devenită individuală, trăită în contextul destinului uman), conferă fotografiei în discuţie calitatea de operă de excepţie.

Most of his photographs bear the artists mark, attentive to chromatic contrasts and the effects of clear-obscure, which otherwise would often dominate his works. In these works the artists sensitivity is apparent in the way he perceives general tone and the accent of light (“obscure”). Photography, as inspiration, conveys an aspect of hyper-realism to the images, saturated in the abundance of true details, creating at the same time the premise needed to instill magical realism, derived of surrealism. The suggested symbolism of the subjects and “quotations”, the eclecticism dominating his images, recomposed as ever newer versions of figurative representation and the practice of utilizing photographs as primary sources, all constitute the attributes of postmodernism.

O bună parte dintre fotografiile lui poartă marca pictorului, atent la contrastele cromatice, la efectele de clar-obscur, care de altfel domină adesea şi lucrările lui. Există în aceste lucrări o sensibilitate de pictor, prin modul în care percepe tonurile generale şi accentele de lumină („Obscur”). Fotografia, ca sursă de inspiraţie a picturii, conferă aspectul de hiperrealitate a imaginii, saturată de abundenţa detaliilor veridice, dar în acelaşi timp creează premisele instalării unui realism magic, de sorginte suprarealistă. Simbolismul vag al subiectelor şi al „citatelor”, eclectismul dominând aceste imagini, care se recompun în mereu reînnoite variante de reprezentare figurativă, procedeul utilizării fotografiei ca sursă primară a reprezentării, toate acestea constituie atribute ale postmodernismului.

The photographic inspirational sources of his paintings, even the photographs themselves represent, to the viewer, an imaginary realm, the artists own ‘Macondo’. It is the realm of a bygone civilization, with the shine of nobility dulled and fallen from the forefront, artistically combined with an archaic rural civilization living by different laws and rules. This combination of beauty and decline, with baroque relief, seems to be the space of a familiar realm and yet lost or forgotten; it could almost be the scene of an imaginary Banat returning from “forgotten” memories of the past to reality, as would only be possible in dreams. This BanatMacondo of the artist belongs to him, bearing the personal mark of he who imagined it but at the same time open to anyone, as an invitation launched to those who have the curiosity to explore, stepping out into adventure with him.

Sursele fotografice de inspiraţie ale picturilor sale, dar chiar şi fotografiile expuse ca atare reprezintă, în faţa privitorului, un ţinut imaginar, un fel de Macondo al artistului, un ţinut al unei civilizaţii apuse, cu străluciri de nobleţe scăpătată, decăzută din poziţia sa de prim-rang şi amestecată în mod pitoresc cu o civilizaţie arhaică rurală, funcţionând după alte legi şi reguli. Acest amestec de frumuseţe şi decădere, cu scăpărări barochizante, pare să fie spaţiul unui tărâm familiar şi, în acelaşi timp, pierdut sau uitat; ar putea fi spaţiul unui Banat imaginar, revenind din memoria „uitată” a trecutului în actualitate, aşa cum doar prin vis şi reverie pare posibil. Acest Banat – Macondo al artistului îi aparţine lui, purtând marca personală a celui care l-a imaginat, dar este în acelaşi timp deschis tuturor, ca o invitaţie lansată celor care au curiozitatea să-l exploreze pornind în aventură alături de el. Ileana Pintilie

120

121


Funeral

122

I photography


From the cemetery

124

I photography

125


Goats

126

I photography

127


my places


Summer 2007

130

131


Nera Gorge

132


Afternoon

134

135


Summer

136

137


Ilidia

138


Creative home

140

141


Plein air

142


Ilidia valley

144

145


Creative home Socolari

146

147


Creative home Socolari

148


On the hill

150


Portraits

152


critics


Solo Show Slag Gallery, New York Labyrinth April 2 – May 9, 2009

Strange worlds meet on the surfaces of Gheorghe Fikl’s opulent paintings. The grand and awe-inspiring kingdom of Life, animals and nature, is set against the luxurious backdrop of lavish objects and decadent settings. In Fikl’s paintings two forms of bounty collide to produce a hybrid world in which the reign of glory, beauty and elegance is supreme. Fikl’s approach is starkly uniform. His compositions are almost always balanced, with a central elongated animal figure set against a symmetrical background. The central figure is lit dramatically, with a single source of light from above, as if taking the center stage in a theatre production. Indeed, his works seem plucked directly from the theatre, with a complex drama unfolding in each painting. They are like sinister operas rendered in the paint. Fikl’s predominantly red and black palette sets the tone for the dramas of passion that surely occupy his mind. His warm and dark paintings must be large. Their scale must make room,not only for his strong brushwork but also for the imposing iconography – indeed for the sake of theatricality deriving out of them. There is something almost pagan in their primal and fleshy approach. They are iconic and centrally composed, with the excessive details completely removed. Only the vague markers of opulence and reverence are rendered in a complex form. Take, for example, Violet Bull, in which a bull is shown sideways as if on a Minoan mural. Having inherited centuries of connotations and associations, in this work the bull plays off its inherent symbolism: fecundity, masculine virility and bellicosity. The bull is not a mere bull; it is Taurus, a complex symbol that has been revered for centuries as a talisman of power and action. In both Bull with Stage Curtain and Violet Bull, these bovine creatures stand as if posing fully aware of their grandeur and respect they display.

158

Like the bull, the other animals, which Fikl gravitates around, are each charged with symbolism. Each animal carries a mythological history. The ram in Sheep with Chandelier stands as if posing for a biblical portrait, being aware of its status - a sacrificial animal. The flock of sheep in Herd and Chandelier is almost audible. The only animals facing us directly, the sheep still maintain a linear figurative composition, which is so important to Fikl. And of course, the dogs in Bullterrier and Bullterrier with Drapes are also domesticated pro-

tagonists. As dogs, they allow for a more intimate portrayal rather than full-bodied ones, and on a smaller “pet-sized” scale. These two paintings are almost portraits in their intimacy. But where are these animals? Why do they seem so somber? Fikl has placed them not in nature, but under chandeliers and in rotundas. They are set against the heavy tapestry that points up to the privileges of the very height of civilization, as well as to the extravagance of the theatre. It is as if Fikl has made them our surrogates, taking the place of humans in our own “habitats.” In these paintings, the beauty and grace of the animal world are shown naturally deserving our finest ornamentation. Yet it is an uneasy link, a conflation made too easily between the abundance of nature and the monetary wealth. There is a darkness here that cannot be overstated. Fikl portrays the excess in an extreme way, painting the hanging carcasses of the animals he has depicted. These are unquestionably the harrowing remains of an animal butchered by man. There is nothing natural about a slab of meat on a hook. In the Altar a skinned animal carcass is hung high, above a flock of sheep in what appears to be a high neo-classic hall. The title of this work clearly refers to the Biblical associations, as well as to pagan ones. Fikl might wonder who would such a sacrifice be for. And he might also slyly answer that it is for no one. Surely it is in vain, as the meat hangs high, having nobody to consume it, while on the other hand there are the frozen Greek human statues adorning the arch in the background. Although they are painted very beautifully, Francis Bacon would have been proud, - these paintings serve a purpose that is ultimately beyond the one concerning the visual consumption. They unflinchingly emphasize the excess of humanity, our almost absurd disjuncture with the animal kingdom. Fikl’s work is finally a call to assess and perhaps reject the desire for wealth and empire, despite the sublime beauty they underline. Chen Tamir

159


Lumi bizare se intersectează cu suprafeţele picturilor opulente ale lui Gheorghe Fikl. Regatul măreţ al Vieţii, animalelor şi naturii, inspirând respect, teamă şi uimire, se fixează în opoziţie cu scena luxuriantă a obiectelor sau a scenariilor decadente. În picturile lui Fikl există două forme de largheţe ce se ciocnesc pentru a produce o lume hibridă în care gloria, frumuseţea şi eleganţa guvernează în mod suprem. Modul de aprofundare al lui Fikl este categoric uniform. Compoziţiile sale sunt aproape întotdeauna echilibrate, cu o imagine centrală reprezentând un animal, îndreptată spre un fundal simetric. Figura centrală este luminată dramatic, de o singură sursă de lumină venită de sus, făcând parcă legătura cu o producţie teatrală. Lucrările sale par într-adevăr extrase direct din teatru, sugerând o dramă complexă ce se dezvăluie în fiecare pictură. Ele pot fi asemuite unor opere funeste, redate prin intermediul picturii. Paleta predominant roşie şi neagră a lui Fikl fixează tonul dramelor entuziaste care sigur sălăşluiesc în mintea sa. Picturile lui calde şi întunecate trebuie să fie mari. Dimensiunile lor trebuie să facă loc nu numai pensulaţiei intense, ci şi iconografiei impozante – datorită teatralităţii care derivă din acestea. Există ceva aproape păgân în aprofundarea lor primară şi carnală. Ele sunt iconice: compuse central, cu detaliile excesive complet înlăturate. Doar indicatorii neclari ai opulenţei şi veneraţiei sunt redaţi cu tandreţe. Să considerăm, de exemplu, lucrarea „Taur violet”, în care taurul este conturat într-o parte, ca şi cum ar reprezenta o pictură murală. Moştenind secole de conotaţii şi asocieri, în această pictură taurul simulează simbolismul său inerent: fecunditate, virilitate masculină, războinicie. Taurul nu este un simplu taur, este Taurus, un simbol complex venerat de secole şi considerat talisman al puterii şi acţiunii. Atât în „Taur cu cortină” cât şi în „Taur violet”, aceste creaturi bovine pozează deplin conştiente de grandoarea lor şi de respectul pe care-l inspiră.

160

Întocmai ca şi taurul, celelalte animale în jurul cărora gravitează Fikl sugerează şi ele o mulţime de simboluri. Fiecare animal poartă cu sine o istorie a unui mit. Berbecul din „Oi cu candelabru” pozează parcă într-un portret biblic, conştient fiind de statutul său de animal de sacrificiu. Turma de oi din „Turmă şi candelabru” este aproape fonică. Singurele animale care ne privesc direct în faţă, nu dintr-o parte, oile, încă păstrează o compoziţie figurativă lineară, atât de importantă pentru Fikl. Şi desigur câinii înşişi din „Bullterrier” şi „Bullterrier cu draperii” sunt protagonişti domesticiţi. În această ipostază, ei permit o portretizare mai intimă, sunt mai degrabă prezentaţi în

prim-plan decât în întregime, la o scală mai limitată. Aceste două picturi reprezintă aproape nişte portrete în toată intimitatea lor. Dar unde sunt aceste animale? De ce par ele atât de sumbre? Fikl nu le plasează în natură, ci sub candelabre şi în rotonde. Ele sunt plasate în faţa unor tapiserii greoaie ce fac aluzie atât la nivelul cel mai înalt al civilizaţiei şi al privilegiilor acesteia, cât şi la extravaganţa teatrului. Este ca şi cum Fikl le-ar fi făcut surogatele noastre luând locul fiinţelor umane în propriile noastre „habitaturi.” În aceste picturi frumuseţea şi graţia lumii animale sunt prezentate în mod natural, meritând din partea noastră o ornamentare fină, împărţită cu dărnicie în ce avem mai bun. Totuşi, este vorba despre o legătură instabilă, o combinare realizată mult prea uşor între abundenţa naturii şi bogăţia monetară. Există aici un întuneric ce nu poate fi exagerat. Fikl continuă prezentarea excesului într-un mod extrem, pictând carcasele animalelor menţionate până acum, atârnând de tavan. Acestea sunt fără îndoială rămăşiţele spoliate ale animalelor măcelărite de om. Nu există nimic natural legat de o bucată de carne într-un cârlig. În „Altar” o carcasă de animal jupuit este agăţată sus, la înălţime, deasupra unei turme de oi în ceea ce pare a fi o sală neo-clasică înaltă. Titlul acestei lucrări se referă în mod evident la asocieri biblice dar şi la elemente păgâne. Probabil Fikl se întreabă pentru cine ar putea fi sacrificiul. Şi poate că răspunde cu şiretenie că nu este pregătit pentru nimeni. În mod sigur este realizat în za¬dar, din moment ce carnea atârnă la înălţime neavând pe nimeni să o consume; excepţie fac statuile umane greceşti îngheţate, ce decorează arca fundalului. Deşi pictate atât de fin, Francis Bacon ar fi fost mândru, aceste picturi servesc unui scop ce se situează în afara consumului vizual. Ele indică hotărâte excesul humanităţii, dislocarea aproape absurdă de regatul animal. În concluzie, creaţia lui Fikl reprezintă o invitaţie pentru a estima şi poate respinge dorinţa de bogăţie şi imperiu, în ciuda frumuseţii sublime pe care o accentuează. Chen Tamir

161


erty, or the hermeneutics of a belated postmodernist program, therefore the practice of ambiguity offers so many possibilities (approached in the different moments of the images’ history) to the slide between the stylistic striking and contemporary rhetoric. Gheorghe Fikl places his reveries, concerning the erotic or aggressive forces, within this poetics of ambiguity, the frankly expressed explicit sensuality in the cultivation of materiality, in the pictorial tromple l’oeil exercises, or directly in combinations of various types of materiality (which are often oppositional), in old objects, whose participation in an aesthetic program occurs rather because of a sensual decorative impulse than to a polemical message assumed with the irony of an appeal to the readymade. In the two types of artistic behaviour, the pictorial and the artisan-like, applied in the creation of objects, the strategies of his creation are the disguise, the paradox and the challenging context in the sumptuous ambient, composites which signal the expectation of an epic event or a narrative structure to dispel the nonsense, the rupture of situations, the mobile of juxtaposition, the oxymoron.

Solo Show Calina Gallery O poetica a ambiguitatii 07.03.2008

We might place the imagistic discourse of Gheorghe Fikl under the generic “signs searching for a meaning,” as some “poetics of ambiguity” or the “hallucinating pressure of the real.” Amputated by its metaphysical dependencies, which were imposing a rigorous symbolism and managed the formal performance of the by-lanes, idealizations or the saturating displays of the sensible (visible and tangible) hypostases of reality, and also by the narcissism of a formalism, which used to be both authoritarian and rigorous in the regularity of the exercises focused on the form and composition of the space/surface, the contemporary painting searches for some utility and a core of signification to justify the destiny of “metaphorizations” and the performance of representations. A simple exercise of visual bulimia, already seized upon by the techniques of the advertising seduction, or a pure hyper-esthetic exercise, nourished by an authentic selective investment of the cultural experience in the contemplation of beauty, discredited by the critical position of the European culture, no longer sustain the affiliation to the sensuality of the external world, especially of the material world, and the pleasure of its resorption in the pictorial metaphor.

162

From this viewpoint, the liberty of the contemporary art, which counts on hybridizations and the cross-breeding of mediums and aesthetic ideologies, on the cultural recurrence, stylistic ideas and solutions, authorize the artist with the whole responsibility regarding his own contribution’s investment with significations and the orientation within the labyrinth of the cultural storage, in the pressing imaginary museum, in which the analytic memory of the conscious ego combines its selection with the “mnesic” functionality, which is apparently amiable yet redoubtably implied in the decisions and options of unconsciousness. This ally of the artist, seduced by the performance of the world and detached from the constraints of a conventional meaning, which might exert its discipline on the linguistic support, reveals – from the historical and archetypal depths – exigent senses, nostalgias, repressed or only occulted by the texture of current existential demands or by the prejudices set up by modernity. The summons emphasized by the undefined and latent sacredness, the disguises of a non-explicit eroticism, the lyrically noncoagulated reverie, invaded by an epic impulse miscarried into some nightmare, can delimit and nourish an artistic discourse, which is also depending on the exigent, critical and playful lib-

The disguise operates directly, like a surface strategy when, influenced by the sophisticated sensuality and referring to the nuances of decadentism, extended to the studio, whose oldness does not imply the style; the artist clothes a metallic sink into some fur, or he applies the fur, with its suggestive both delicate, tactile and necrophile texture onto a studio chair, taking advantage of the whole package of sub-significations related to the possible lucid quotation of the Duchampian approach, to a direct, material relationship with an animal universe destined to the sacrifice of consumption, to the appeals of fashion, sensible to the ideologies which moderate or display the luxury. The identification of the allusion to the sacrificial abuse, considered from the perspective of the brutality revealed by the scandal of the other beings’ material utility, beyond the symbolic certification, is supported by the series of paintings dedicated to the sheep, placed in an apparently delirious space.

which fascinate him through the formal or material opulence, at the edge of the kitsch, search for a mobile for the sake of an opulent challenge and paradoxical affiliation simulated in the regime of exoticism and banality. The traditionalism of the illusionist strategies, subordinated to an apparent delirium, in fact of a stagecraft exercise, meets a desire to imitate/parody the mystical routes, declined in obscure initiations. The same regime of the vague and incidental references to significations worn out by paradoxical appeals is also applied to other signs or mythical situations, such as the wing, the swan, the dog, the peacock or the car, engaged in situations which seem to feign a subterranean and unconscious pressure. Gheorghe Fikl belongs to a generation, which focuses on the significant density of the objects whose presence concentrates, by means of cultural references, ambiguous meanings, by also detaching from the romantic dramatization and the techniques of surrealism, yet by insisting on both sources. This route does not exhaust the interest in figuration, event and object, or in the spatial “metaphorization,” as sources for the pictorial exercise, for the rhetoric of the mimetic process. Alexandra Titu

There is a narrative counterpoint pointing up to the register regarding not only the traditional shelter of the sheep but also the luxurious aspect, of celebrations, the series of Carcasses – hunks suspended in descriptively mystical spaces, in explicit Christian altars, or absorbed in a rhetorical obscurity. Disconnected or composed in disquieting and crowded ambiances, the objects,

163


Am putea la fel de bine așeza discursul imagistic al lui Gheorghe Fikl sub genericele „semne în căutarea unui sens”, ca și „o poetică a ambiguității”, sau „presiunea halucinantă a realului”. Amputată de dependențele ei metafizice, care îi impuneau un simbolism riguros și îi gestionau performanţa formală a ascunderii, idealizării sau exhibării saturante a ipostazelor sensibile (vizibile, tangibile) ale realului, și, în aceeași măsură, de narcisismul unui formalism la fel de autoritar și de riguros în legitatea exerciţiilor asupra formei, compozitiei spaţiului/suprafetei, pictura contemporană își cauta o utilitate și un nucleu de semnificaţie care sa-i justifice destinul metaforizării și performanţa reprezentării. Un simplu exerciţiu de bulimie vizuală, deja acaparat de tehnicile seducţiei publicitare, sau un pur exerciţiu calofil, hrănit de o autentică investire selectivă a experienţei culturale în contemplaţia frumuseţii, discreditată de poziţionarea critică a culturii europene, nu mai susţin aderenţa la senzualitatea lumii exterioare, a lumii materiale în special, și a plăcerii resorbţiei sale în metafora picturală. Din această perspectivă, libertatea artei contemporane, care mizează pe hibridări și metisaje de mediumuri și ideologii estetice, de recurențe culturale, de idei și de soluții stilistice, delegă artistului întreaga responsabilitate a ănvestirii cu semnificație, a propriului demers, a orientării în labirintul depozitului cultural, în presantul muzeu imaginar, în care memoria analitică a eului conștient își suprapune selecția peste operaționalitatea mnezică aparent complezentă, dar în fond redutabil implicată în decizii și opțiuni, a inconștientului. Acest aliat al artistului sedus de spectacolul lumii și liber de constrângerile unui sens convențional, care să își impună disciplina asupra suportului lingvistic, aduce din profunzimile istorice și arhetipale sensuri, exigențe, nostalgii, reprimate sau doar ocultate de textura de solicitări ale actualitații benign existentiale sau de prejudecățile instaurate de modernitate. Somațiile unui sacru nedefinit, latent, travestiuriile unui erotism neexplicit, reveria necoagulată liric, invadata de un impuls epic avortat în coșmar, pot delimita și hrăni un discurs artistic în același timp dependent de exigență, libertate critic și ludic hermeneutică a programului postmodernist tardiv, și de acea practică a ambiguității care oferă atâtea posibilități (exploatate în diverse momente ale istoriei imaginii) glisării între înrădăcinările stilistice și retoricile

164

contemporaneității... În această poetică a ambiguității își instaurează cu savoare Gheorghe Fikl reveriile sale despre forțele viate, erotice sau agresive, și explicita senzualitate, exprimata cu franchețe în cultivarea materialității, în exercițiile picturale de tromple l’oeil sau direct în combinări de materialități diverse (deseori opozitive) în obiecte uzate, a căror participare la un program estetic se datorează mai curând unui impuls decorativ senzual decât unui mesaj polemic asumat cu ironia apelului la ready-made. Strategiile creației sale sunt, în ambele tipuri de comportament artistic. cel pictural şi cel artizanal de creator de obiecte, travestiul, paradoxul, și contextualizarea provocantă în ambientul somptuos compozite care semnalează latenta / aşteptarea unui eveniment epic, al unei narații care să detensioneze nonsensul, ruptura de situații, mobilul juxtapunerii, oximoronul.

Același regim al referinței vagi și aleatorii la semnificatii uzate de apeluri paradoxale este aplicată și altor semne sau situații mitice, ca aripa, lebăda, câinele, păunul, automobilul, angrenate în situații care par a înscena mistere sau a defula o presiune subterană, inconștientă. Gheorghe Fikl aparține unei generații care regăsește densitatea semnificantă a obiectelor, a căror prezență condensează prin referința culturală sensuri ambigui, depărtându-se în aceeași măsură de dramatizarea romantică și de tehnicile suprarealismului, dar revendicându-se de la amândouă aceste surse. Acest traseu nu epuizează interesul pentru figurație, eveniment și obiect, pentru problematica metaforizării spațiale, pentru condiția materialității, ca surse pentru exercițiul pictural și pentru retoricile mimesisului. Alexandra Titu

Travestirea operează direct, ca o strategie de suprafață, atunci când, sub regimul senzualismului sofisticat, cu aluzie la nuanțele decadentismului, extinse asupra contextului de atelier a cărui vechime nu implică stil, artistul îmbracă o chiuvetă metalică în blană, sau aplică blana, cu sugestiva sa textură delicat tactilă și necrofil somptuoasă unui scaun din atelier, beneficiind de tot pachetul de subsemnificații ale posibilei citări lucide a demersului duchamplian, și ale unui raport direct, material cu un univers animal destinat sacrificiului consumului, și, în fond, al apelurilor modei, sensibilă la ideologiile care moderează sau exhibă luxul. Identificarea aluziei la abuzul sacrificial, privit din perspectiva brutalității afișate de scandalul utilității materiale a celorlalte ființe, în afara legitimării simbolice, este susținută de seria de picturi dedicate oilor, plasate într-un spațiu aparent oniric. Dar care compune doar un contrapunct narativ, etajând registrul sălașului tradițional al ovinelor, si cel luxos al festinului, și de seria „Carcaselor”, hălci suspendate în spații descriptiv mistice, altare creștine explicite, sau absorbite într-o obscuritate retorică. Disparate sau compuse în ambienturi neliniștitor aglomerate, obiectele care îl fascinează prin opulența formală sau materială la limita kitsch-ului, caută un mobil provocantei lor opulențe și paradoxalei lor apartenețe simulate la regimul exotismului și la cel al banalității. Tradiționalismul strategiilor iluzioniste, puse în serviciul unui aparent onirism, în fapt al unui exercițiu scenografic, întâlnește o dorință de imitare/parodiere a traseelor mistice, decăzute în inițieri obscure.

165


Bridge over time Fikl paints easily, with pleasure and a natural expression of dedication, stimulated by a well-tempered passion which is concealed among other gestures of love – for sumptuous objects with a spiritual identity, places and landscapes which have remained in his soul. In his intention to collect large works of art, created in shining colors, or compositions such as scenery, which astonish and surprise, we see rather a youthful competition, more than a necessity. His paintings are like a decoupage from an unreal world, which presides beyond our sight. The luxurious compositions seem pulled from a dream, playing out repetitively. There is a rambling mixture of unusual details within these antiquated contexts. Abandoned palaces, all the shine of their interior splendor extinguished or luxurious baroque churches form the stage, where the unusual characters begin their dream-like amalgamation, with the suggestion of surrealism. The association between this noble décor and the domestic animals creates a provoking, even shocking contrast, designed to take the viewer out of the platitude of everyday reality, to bring them into a state of reverie. While the bulls, painted as real apparitions of their noble, competing tokens, preserve their magnificence, virility and vitality (intensified by a heavy, bloody curtain). In such monumental décor, the sheep, invading the scene in an absurd and impertinent way, provoke a reaction of anxiety and fear, a reminder of their eschatological symbols. Their gregarious behavior and oppressive presence produce a rupture in the well studied harmony of the ensemble. Fikl’s imagistic repertoire also contains birds – peacocks or turkey hens, burdened by the ornaments of their feathering. The peacocks, noble through their unusual beauty, completing the loneliness of gardens in princely residences, revive the cultural reverberation of their presence in history, so cherished by man. The turkey hens emphasize their similarities with man through their oscillating character of pride, vanity and irascibility. Compared with the noble peacocks, the turkey hens descend from the stylistic repertoire of the Balkan world, portrayed so well by Emir Kusturica. The dog, so devoted to man, has great important in the hierarchy of “characters,” developing in front of the viewer. In several works its disquieting presence reminds us of an ancient role as the souls’ companion in the afterworld. The dog is always a purebred and portrayed as a profile “portrait” against a strikingly chromatic background. The images of these animals become new “icons” deprived of metaphysical meaning, only suggesting the hieratic of their old representations. As if aiming to strengthen this iconic character, the artist places cherub wings on either side, now merely cultural emblems, stripped of spiritually. And so it is that these new “icons” of the contemporary world reflect us, they are created in our image and resemblance. Though, the painter avoids a polemic discourse, instead maintaining his approach, sketching with delicate and ambiguous irony. In his blended compositions, the feminine form is found above all, expressing their triumph. More than “real” human beings, they are defined as silhouettes and embodi-

166

ments of his imagination, descending from a surreal world to stand as the most significant decorative role. Together with the other symbols, the feminine characters bring to light a degree of mystery and sensuality by “pigmenting” the strict contents of the paintings with a drop of humanity. The artist’s inspiration is obvious in his personal digital photos, the subjects of which are at his disposal in the villages he frequents. He manipulates them with juxtaposition or collage until he obtains a narrative which directs his painting. Fikl’s vision transforms the common landscape of hills into spectacular images crossed by spiritual “apparitions”. To obtain this subtle visual effect, he chooses a scenic angle with a high horizon, so that the spectator is allowed to contemplate the procession traversing the meadow in the powerful noonday light. The village burial, with the wind beaten banners and the shining, golden, sacerdotal attire, the yellow tone of the field and even the sky liquefied by the summer heat, all become, through diverse acts, a single act of pictorial excellence. The tension of this image, both static and dynamic at once, of the contrasts within one event –death- which appears as a banal fact (in endless recurrence) and yet exceptional (through the uniqueness of death which becomes individual when lived in the context of human destiny) confer that the photograph in question is an exceptional work. Most of his photographs bear the artists mark, attentive to chromatic contrasts and the effects of clear-obscure, which otherwise would often dominate his works. In these works the artists sensitivity is apparent in the way he perceives general tone and the accent of light (“obscure”). Photography, as inspiration, conveys an aspect of hyper-realism to the images, saturated in the abundance of true details, creating at the same time the premise needed to instill magical realism, derived of surrealism. The suggested symbolism of the subjects and “quotations”, the eclecticism dominating his images, recomposed as ever newer versions of figurative representation and the practice of utilizing photographs as primary sources, all constitute the attributes of postmodernism. The photographic inspirational sources of his paintings, even the photographs themselves represent, to the viewer, an imaginary realm, the artists own ‘Macondo’. It is the realm of a bygone civilization, with the shine of nobility dulled and fallen from the forefront, artistically combined with an archaic rural civilization living by different laws and rules. This combination of beauty and decline, with baroque relief, seems to be the space of a familiar realm and yet lost or forgotten; it could almost be the scene of an imaginary Banat returning from “forgotten” memories of the past to reality, as would only be possible in dreams. This Banat-Macondo of the artist belongs to him, bearing the personal mark of he who imagined it but at the same time open to anyone, as an invitation launched to those who have the curiosity to explore, stepping out into adventure with him. Ileana Pintilie

167


Punte peste timp[uri] Fikl pictează uşor, cu plăcerea şi cu firescul unei dăruiri, dintr-o pasiune bine temperată, disimulată printre alte gesturi de iubire – pentru obiecte somptuoase, cu o identitate spirituală, pentru locurile şi peisajele care i-au rămas în suflet. În intenţia lui de a aduna lucrări de mari dimensiuni, în culori eclatante sau având compoziţii ca nişte înscenări, ce uimesc şi frapează, se citeşte mai degrabă un fel de competiţie pentru întâietatea picturii, decât o reală necesitate. Picturile lui apar ca nişte decupaje dintr-o lume ireală, ce sălăşluieşte dincolo, în spatele privirilor. Compoziţiile fastuoase par desprinse dintr-un vis care se derulează repetat în aceleaşi locuri. Există un amestec prolix de detalii neobişnuite în aceste toposuri cu un aer vetust. Palate abandonate, cu toată strălucirea stinsă a splendorilor interioare, sau biserici fastuoase, baroce, alcătuiesc cu predilecţie scena, pe care încep să se perinde personaje neobişnuite, într-un amalgam oniric, cu un aer vag suprarealist. Asocierea dintre acest decor nobil şi animale domestice creează un contrast provocator, chiar şocant, menit să scoată privitorul din platitudinea unei realităţi cotidiene agasante şi să-l aducă într-o stare de reverie. În timp ce taurii, pictaţi ca adevărate „apariţii” ale unor eşantioane nobile, de concurs, îşi păstrează măreţia şi vitalitatea virilă (potenţată de câte o draperie grea, sângerie) într-un astfel de decor monumental, oile, în schimb, năvălind în mod absurd şi impertinent în spaţiul „scenic”, provoacă o reacţie de nelinişte şi de teamă, cu gândul la simbolurile escatologice. Comportamentul lor gregar, prezenţa lor apăsătoare, produc o ruptură în armonia ansamblului, atât de bine studiată. Din repertoriul imagistic al lui Fikl fac parte şi păsările păuni sau curcani îngreunate de podoabele penajului. Păunii, nobili prin frumuseţea lor insolită, însoţind singurătatea grădinilor unor reşedinţe princiare, aduc peste timp reverberaţia culturală a prezenţei lor în istorie, atât de preţuită de om; curcanii pun în valoare, prin caracterul lor oscilând între „mândrie”-„vanitate” şi „irascibilitate”, asemănările cu omul. În comparaţie cu nobilii păuni, curcanii ar putea descinde şi din repertoriul stilistic al lumii balcanice, atât de bine surprins de Emir Kusturica. Pe un loc important în această ierarhie de „personaje”, care se derulează în faţa privitorului, se află şi câinele, mai mult decât fidel apropiat al omului; în unele lucrări, până şi prezenţa lui poate atinge valenţe neliniştitoare, amintind de calitatea lui, străveche, de însoţitor al sufletelor în lumea de dincolo. Câinele este mereu unul de rasă nobilă şi se bucură de atenţia unui adevărat „portret”, văzut din profil, proiectat pe un fundal contrastant cromatic. Imaginile acestor animale devin un fel de noi „icoane”, golite de sens metafizic, purtând doar hieratismul unor reprezentări cu o patină străveche. Ca pentru a întări acest caracter iconic, artistul aşază, de-o parte şi de alta a unor astfel de reprezentări hieratice, aripi de heruvimi, golite şi ele de sens spiritual, devenite doar o emblemă culturală. Aşadar, aceste noi „icoane” ale lumii contemporane ne oglindesc pe noi, sunt după chipul şi asemănarea noastră. Dar pictorul are înţelepciunea de a evita discursurile polemice şi trece uşor mai departe, schiţând doar o urmă de ironie ambiguă. Ca o încununare a personajelor, făcând parte din compoziţiile lui amalgamate, pe cea mai

înaltă treaptă se află personajele feminine; mai mult siluete, întruchipări ale imaginaţiei, coborând din acea lume onirică suprarealistă, decât făpturi adevărate, ele deţin cel mai important rol decorativ. Asociate cu unele din simbolurile amintite anterior, personajele feminine aduc cu ele o undă de mister şi de senzualitate, „pigmentând” cu un strop de umanitate conţinutul prea auster al picturilor lui. Sursele de inspiraţie ale artistului sunt declarate şi „la vedere”, el inspirându-se din fotografii digitale, pe care le captează el însuşi, ca apoi să le manipuleze prin suprapuneri, colaje de imagini, până ce obţine un amestec livresc, inspirator pentru pictură. Multe dintre subiectele acestor fotografii sunt la îndemâna artistului, găsite de el în satele prin care obişnuieşte să se plimbe. Viziunea lui Fikl transformă peisajul obişnuit al unei zone de deal în imagini spectaculoase, străbătute de „apariţii” spiritualizate. Pentru a obţine efecte vizuale subtile el alege un unghi de privire scenic, cu linia orizontului înaltă, astfel încât spectatorul poate contempla în voie procesiunea care traversează pajiştea, în lumina puternică a amiezii. Înmormântarea de sat, cu praporii bătuţi de vânt, cu strălucirile aurii ale veşmintelor sacerdotale, în tonalitatea gălbuie a câmpului şi chiar a cerului lichefiat de căldura verii, devine, dintr-un fapt divers, un fapt pictural prin excelenţă. Tensiunea conţinută de această imagine statică şi în mişcare în acelaşi timp, de contrastul dintre un eveniment – moartea ce apare ca un fapt banal (deoarece se repetă necontenit), dar şi excepţional (prin unicitatea morţii, devenită individuală, trăită în contextul destinului uman), conferă fotografiei în discuţie calitatea de operă de excepţie. O bună parte dintre fotografiile lui poartă marca pictorului, atent la contrastele cromatice, la efectele de clar-obscur, care de altfel domină adesea şi lucrările lui. Există în aceste lucrări o sensibilitate de pictor, prin modul în care percepe tonurile generale şi accentele de lumină („Obscur”). Fotografia, ca sursă de inspiraţie a picturii, conferă aspectul de hiperrealitate a imaginii, saturată de abundenţa detaliilor veridice, dar în acelaşi timp creează premisele instalării unui realism magic, de sorginte suprarealistă. Simbolismul vag al subiectelor şi al „citatelor”, eclectismul dominând aceste imagini, care se recompun în mereu reînnoite variante de reprezentare figurativă, procedeul utilizării fotografiei ca sursă primară a reprezentării, toate acestea constituie atribute ale postmodernismului. Sursele fotografice de inspiraţie ale picturilor sale, dar chiar şi fotografiile expuse ca atare reprezintă, în faţa privitorului, un ţinut imaginar, un fel de Macondo al artistului, un ţinut al unei civilizaţii apuse, cu străluciri de nobleţe scăpătată, decăzută din poziţia sa de prim-rang şi amestecată în mod pitoresc cu o civilizaţie arhaică rurală, funcţionând după alte legi şi reguli. Acest amestec de frumuseţe şi decădere, cu scăpărări barochizante, pare să fie spaţiul unui tărâm familiar şi, în acelaşi timp, pierdut sau uitat; ar putea fi spaţiul unui Banat imaginar, revenind din memoria „uitată” a trecutului în actualitate, aşa cum doar prin vis şi reverie pare posibil. Acest Banat – Macondo al artistului îi aparţine lui, purtând marca personală a celui care l-a imaginat, dar este în acelaşi timp deschis tuturor, ca o invitaţie lansată celor care au curiozitatea să-l exploreze pornind în aventură alături de el. Ileana Pintilie

168

169


studio


Gheorghe Fikl born on the first of April 1968 in the town of TimiĹ&#x;oara Studies: The Faculty of Arts, West University TimiĹ&#x;oara, 1998.

172

173


175


176

177


A piano theme by Fikl

178


180

181


time line


The origins of different aptitudes or preferred preoccupations of a person can often be found in their family traditions and the entourage in which they formed. As an ancestral figure, the artists great-great grandfather, educated in Viennese schools during the Hapsburg Imperial Era, when superior studies were followed out of love for a better command of the field, did not remain insensitive towards cultural and artistic values of the time. After returning to his homeland he started a well founded family who, besides their moral values, treasured spiritual and artistic values above all. Yet, after all this time, all of these things were passed down to their descendents. The physical resemblances are interesting, sometimes outright astounding and even if they skip a generation, they all remain part of a constant and unmistakable familial trait. And so it is that we see the foreshadowing in the figure of the Hussar, one of the descendents kept in one of the family albums of the artist, more than a century old. His hand, the form of his fingers, is exactly the same as the hand of the artist. It is said that this Hussar also dabbled in watercolours, though the delicate portraits were probably gifted to the passing muses who had inspired him. The artist’s talent was asserted largely by the qualities of his maternal grandfather, who perished young in the Second World War leaving only a few oil paintings.

184

Originile diferitelor aptitudini sau ale unor preocupări preferate al omului se găsesc adesea în tradiţiile sale familiale şi în anturajul în care s-a format. În figura unor strămoşi, precum stră-străbunicul artistului, educat în şcolile vieneze din epoca imperiului habsburgic, pe când, urmând studiile superioare doar de dragul de a-şi putea administra mai bine domeniul, nu a rămas insensibil faţă de valorile culturale şi artistice ale timpului. Revenind pe pământul său natal, şi-a întemeiat o familie în cadrul căreia, pe lângă valorile morale, cele spiritual-artistice s-au situat la mare preţ. Iar de-a lungul timpului, toate acestea au fost transmise urmaşilor lor. Interesante sunt şi asemănările fizice, uneori de-a dreptul uluitoare, care, chiar dacă nu se imprimă fiecărei generaţii, tot rămân o trăsătură constantă inconfundabilă, strict familială. Astfel se găsesc prefigurate în figura husarului, unul dintre descendenţi, păstrat într-unul dintre albumele de familie ale artistului, vechi de peste un secol. Mâna sa, forma degetelor, seamănă leit cu mâna pictorului. Şi se mai spune că acest husar se îndeletnicea şi cu acuarele, dar delicatele portrete le-a dăruit probabil muzelor trecătoare care îl inspirau. Talentul artistului se revendică însă, în cea mai mare parte, din calităţile bunicului său din partea maternă, care a pierit tânăr în al doilea război mondial, lăsând în urmă câteva picturi în ulei.

185


This photograph captures a serene moment working around an easel in the garden. They say that during the time of the bombings he would banish fear from those closest to him with images from fairytales, ephemeral sketchbooks, illustrated with coloured chalk on the garden fence. When he was not painting he was a remarkable violinist and photographer, skills left for the artists’ inheritance, even though they were never to meet. Of course the character and ability of an individual are not only constituted from a set of inherited values, his art cannot be explained through his personal psychology as his spirituality submits to continuous transformation, oscillating between pious and carnal. The artist constantly expresses the spirit of the time in which he lives. Consciously or not, he is the word bearer of his era. He gives shape to the values and character of his time, which in turn shapes him artistically. All that he can do within the limits of his measure of artistic liberty, within the limits of science and contemporary knowledge, is, as an artist, to be able to offer that which is best and most authentic. And there is nothing more authentic than his works.

186

Fotografia îl înfăţişează într-o clipă senină, lucrând lângă şevalet, în grădină. Se spune că pe vremea bombardamentelor alunga frica din sufletul apropiaţilor săi cu imagini din poveşti, crochiuri efemere, ilustrate cu cretă colorată pe gardul acestei grădini. Iar când nu picta, era un remarcabil violonist şi artist fotograf, aptitudini lăsate moştenire artistului, deşi nu le-a fost dat să se cunoască. Desigur, caracterul şi abilităţile individului nu constau doar din ordinea de valori moştenite, creaţia unui artist nu se poate explica numai prin psihologia lui personală, spiritualitatea sa fiind supusă unei continue transformări, oscilând între pietate şi carnal. Artistul exprimă mereu spiritul timpului în care trăieşte. Conştient sau nu, el e purtătorul de cuvânt al epocii sale. El dă formă valorilor şi caracterului timpului său, care la rândul lor îl formează pe artist. Tot ceea ce poate face, în limita dozei lui de libertate artistică, în limita ştiinţei şi cunoaşterii contemporane, este ca artistul să poată oferi ceea ce este cel mai bun, cel mai autentic. Şi nu e nimic mai autentic decât operele sale! Klára Fikl

187


outro


Above all, that which characterizes Fikl’s work, is both the remarkable tension created between the simple appearance of the figures and the painting experience, and the unusual, even shocking associations between the elements of the painting. A morphological examination of the painting’s presence does not offer any key to understanding the hidden meanings. His compositions are central, respecting the laws of characteristic form and evading any complication or useless, formal ambiguity. It is not in structure that we find the special mysteries of these paintings. Morphological structure and simple composition otherwise long sought-after, serve another purpose and such express the semantics and metaphysical symbolism of these paintings. The same can be said about the technique of his execution, the pictorial language. His technique is well mastered and traditionally structured and while largely solved in a subtle pictorial way, it carefully avoids the limitations of a technical show. The unity and simplicity, even when it covers the shining pictorial solution, tends to maintain the same symbolic-metaphoric dimension of the work. Thus to understand the painting, the hermeneutical decoding addresses the semantic level. The significance of the elements, in particular the associations, generate the charm and mystery of Fikl’s paintings. Where do these evocations, these associations come from? Is it the simplifying glance which associates with figurative surrealism or metaphysical painting, with the atmosphere of Rene Margritte or Paul Delvaux? Only, here we also have elements of magical realism, the formulae of hyperrealism, and besides, this type of hermeneutic would be diminishing. The type of analysis which lends itself to this art is that of amplifying hermeneutics, seeking the profound semantic layer, particularly the psychological motivation for the census of archetypal sources in the images as the artist did not

190

choose the figures for himself, but instead the figures chose him, flaring up out of the chaos of the subconscious. Fikl’s painting is of Psychological origin. Carl Gustav Jung would say that he evokes and represents archetypal figures and elements, and that, like any profound psychological art, it is authentic, true and valuable because it escapes speculative, esthetic formalization which changes art into craftsmanship, especially in this postmodern reality in which apology and a lack of meaning dominate. Of creation’s ontological reasons, the defining ones are 1) the expansion of life, 2) the revelation of principles and 3) the revelation of self. One of the three will always dominate, depending on style, era and the individuality of the creator. In Fikl’s art the dominating reason is revelation of self. The tension in his pictures is a projection of his personal inner tension. The symbolism of his work is edifying. The bull, the candelabra, the dog and the peacock are all both mythical elements as well as psychological archetypes of great depth and polyvalence. Fikl is an anacronic artist, namely anacronic in the good sense of the word. The impulses and resources of his art are found in the depth of his spirit and not in the stimulus of the external environment. His creation has obvious differentiations from the ordinary, instead it is an especially generous offer of Timisoarean art. It differentiates in theme, structure and essential significance.

Ceea ce caracterizează lucrările, în primul rând, este o deosebită tensiune dintre aparența simplă a figurației și a trăirii picturale, pe de o parte, și asocierile neobișnuite, chiar șocante dintre elementele imaginii. O analiză morfologică a picturilor prezente nu ne oferă nici o „cheie” spre înțelegerea sensurilor ascunse. Compozițiile sunt centrate, respectă legea formelor caracteristice și evită orice complicație sau ambiguitate formală, inutilă. Nu în structură se află misterul deosebit al acestor picturi. Structura morfologică, compoziția simplă, îndelung căutată, de altfel, servește alte scopuri, și anume expresia semantică, simbolismul metafizic al acestor picturi. Același lucru se poate spune despre tehnica execuției, despre limbajul pictural. Tehnica este bine stăpânită, de factură tradițională, și chiar dacă are rezolvări de mare subtilitate picturală, se evită cu grijă limitarea la un spectacol tehnic de tip artizanal. Unitatea și simplitatea tratării, chiar și atunci când acoperă rezolvări picturale sclipitoare, tind să susțină aceeași dimensiune simbolicmetaforică a lucrărilor. Astfel, decodarea hermeneutică pentru înțelegerea acestor lucrări se va adresa nivelului semantic. Semnificația elementelor și mai ales a asocierilor generează farmecul și misterul picturilor lui Fikl. De unde vin aceste evocări și aceste asocieri? O privire simplificatoare le poate asocia cu Suprarealismul figurativ sau cu pictura metafizică, cu atmosfera lui Rene Magritte sau Paul Delvaux. Numai că aici avem și elemente ale realismului magic, formule hiperrealiste, şi, oricum, o astfel de hermeneutică ar fi reductivă. Tipul de analiză ce se pretează aici este de tipul hermeneuticii amplificatoare, căutarea profundă a straturilor semantice, dar mai ales a motivațiilor psihologice care au dictat sondarea surselor arhetipale ale imaginii, deoarece nu artistul a ales figurile din aceste lucrări, ci ele l-au ales pe artist, răbufnind din hăul

subconștientului. Pictura lui Fikl este una de sorginte psihologică. Carl Gustav Jung ar spune că el evocă și reprezintă figuri și elemente arhetipale, şi, ca orice artă profund psihologică, ea este autentică, adevărată și valoroasă, deoarece scapă formalizărilor speculative, estetizante, care transformă arta în artizanat, mai ales în actualitatea postmodernă în care domină simulacrul și lipsa de sens. Dintre mobilele ontologice ale creației, cele definitorii sunt: 1) expansiunea vieții, 2) revelația principiului, 3) revelația sinelui. Una dintre cele trei va domina în funcție de stil, epocă și individualitate creatoare. În pictura lui Fikl domină mobilul revelației sinelui. Tensiunea din picturile lui este o proiecție a tensiunilor sufletești personale. Simbolistica lucrărilor este edificatoare. Taurul, candelabrul, câinele, păunul sunt tot atâtea elemente mitice cât și arhetipuri psihologice de o mare profunzime și polivalență. Fikl este un artist anacronic, și anume anacronic în sensul bun al cuvântului. Impulsurile și resursele artei lui se află în profunzimile spiritului, și nu în stimulii mediului exterior. Creația lui se diferențiază pregnant prin tematică, prin factură și prin semnificațiile ei esențiale.

David Carol

191


Be it that it instantaneously magnetizes your gaze and makes your pupils rapidly dilate, be it that it reactivates nervous ticks which seem to lull you to sleep, or makes your bushy, contemplative eyebrows crumple, be it that it attracts or repels, Gheorghe Fikl’s paintings have a quality which is rare these days, when it seems as though everything around the easel is smokey: it does not leave you indifferent. You cannot pass by a painting of Fikl’s without noticing it! Perhaps it’s because his canvases contain not just images, not just animals, people, joints, candelabra’s, but also the sounds and smells which accompany them, like a halo. As well as painting so masterfully, he can also tell you, in a few words, the story of the painting which he goes on to stage surprisingly. It’s in the tension between the characters and the ambience, between fragility and force, between here and the beyond, between alive and dead, in how they quickly seize comfortable and ample gazes. That’s why you hate Fikl. That’s why you love Fikl. Fie că magnetizează instantaneu priviri şi face ca pupilele să se dilate rapid, fie că reactivează ticuri nervoase ce păreau intrare în adormire, ori încruntă sprâncene stufoase şi gânditoare, fie că atrage sau îndepărtează, pictura lui Gheorghe Fikl are o calitate rară în ziua de azi, când totul pare că s-a fumat în zona şevaletului: nu te lasă indiferent. N-ai cum să treci pe lângă un tablou de Fikl şi să nu-l observi! Asta poate pentru că în pânzele sale nu sunt doar imagini, nu sunt doar animale, oameni, hălci, candelabre, ci şi mirosurile şi sunetele ce le însoţesc, ca un halou. În afară că pictează cu măiestrie, artistul ştie să spună, fără foarte multe cuvinte, poveşti pe care apoi le înscenează surprinzător. Şi e atâta tensiune între personaje şi ambient, între fragilitate şi forţă, între aici şi dincolo, între viu şi mort, încât comoditatea şi suficienţa privirii sunt brusc uzurpate. De asta nu place Fikl. De asta place Fikl! Robert Şerban


There are moments when I have the impression that I can’t be entirely gratified by painting. In those moments I long for the satisfaction of immediate confirmation, that enthusiastic, spontaneous answer, which is obtained interpreting live music or theatre. So it is when I compose music. It comes of the necessity for completion and the longing for an immediate emotional connection, without the mediation of contemplation, although I realize that this will not satisfy me either. The immediate explosion of success, the “mutual experience” of sublime emotions with the public, are always ephemeral, fading and gradually dissolving, while, with paintings, the supply of emotional communication, even if belated, amplifies with time. It seems that since the dawn of humanity, we have all felt the yearning for the amplitude and force of primordial undivided art. Sunt momente în care am senzația că pictura nu mă poate împlini total. Îmi doresc atunci acea satisfacție a confirmării imediate, acel răspuns entuziast, spontan, care se obține interpretând muzică live sau o piesă de teatru. De aceea, când fac muzică, ea vine, în mod necesar, ca o completare și ca o nostalgie pentru o comunicare afectivă imediată, fără mijlocirea contemplării, deși îmi dau seama că nici ea, singură, nu mă poate împlini. Deoarece explozia imediată a succesului, „trăirea împreună” a emoțiilor sublime cu publicul, este întotdeauna efemeră, pălește și se dizolvă treptat, pe când rezerva de comunicare afectivă, chiar dacă întârziată, se amplifică în mod constant, în timp, când e vorba de pictură. Se pare că simțim cu toții nostalgia după amploarea și forța artei primordiale nedivizate din zorii umanității. FIKL

194

195


Album Design / Photography Gheorghe Fikl

www.fikl.com Layout Ugron Lajos Text: Alexandra Titu Chen Tamir David Carol Emil Moldovan Ileana Pintilie Klára Fikl Robert Şerban Translations: Johanna E Cloke (English) Rita Tasi (Romanian) Press CosmopolitanArt Copyright © 2011 Gheorghe Fikl

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a Romaniei FIKL ISBN 000-000-000-0


Fikl