Page 159

ŞI TOTUŞI ... EDUCAŢIA

Anul I, Nr. 1-2

2013

directă a dării tărăşeniei în vileag. E şi aceea recomandată ca absolut operatorie de Camus: înăbuşirea fricii. Dar condiţiile în care teroarea se poate ivi şi extinde în decorul lumii contemporane sunt atât de complicate şi de prielnice, încât soluţia aceasta – logic riguroasă – nu-i mereu practicabilă. În Jean Le Maufranc, piesa lui Jules Romains, teroarea a multiformă, generalizată, lipsită de brutalităţi: e fluidă, gazoasă, imponderabilă, irezistibilă, undele ei străbat straturile conştiinţei la fel de uşor ca razele cosmice. Jules Romains scoate în evidenţă un simptom cert al oricărei concepţii teroriste despre lume: judecăţile se pronunţă nu în temeiul verbului a face, doar în acel al verbului a fi. Aşa stând lucrurile, orice reacţie, încercare ori bunăvoinţă a vânatului – e ab initio menită eşecului. Împotriva terorii nu ai cum te apăra, ea nu cunoaşte nevinovăţia, iar actul de acuzare e tot una cu osârdirea. „Poliţiei pentru oamenii cumsecade” nu îi poţi dovedi neculpabilitatea: însăşi fiinţarea victimei este incriminatorie. Sum: mea maxima culpa. Bine face literatura că ia aminte la teroare. Nu o poate trata medical. Dar o poate descrie. Deţine, măcar în parte, mijlocul de a o slăbi, dezarma, descumpăni, dezvăluindu-i reţetele, şiretlicurile, trucurile. O poate expune, dezgoli, amănunţi. Adică atenua, chiar neutraliza, prin risipirea fumurilor, prin topirea schimelor, prin smulgerea măştilor, prin publicitate şi cunoaştere. E un procedeu oarecum terapeutic: ştiind, mai uşor ne putem tămădui. Există probabilitatea să descrească frica atunci când se ridică ceţurile. Aflând, ne însuşim calitatea de oameni avertizaţi. Ne agonisim o mai nimerită postură pentru a rezista. Romanele despre teroare nu sunt expuneri ştiinţifice; dar stârnesc, indirect, reflexe preventive. Concluzia: iată că şi imaginaţia (pare-mi-se fundament al creaţiei literare) este bună la ceva. Dacă la Octavian Paler insolitul desenează cu discreţie cercuri concentrice în jurul temei, la Ov. S. Crohmălniceanu insolitul trece în prim plan, el însuşi devenind temă.

- 158 -

Revista şi totuşi educaţia  
Revista şi totuşi educaţia  
Advertisement