Page 158

ŞI TOTUŞI ... EDUCAŢIA

Anul I, Nr. 1-2

2013

Apoi teroarea, spre deosebire de vechile despotisme, nu-i interesată în a pune stăpânire pe trupuri (de unde şi numele actului legal prin care s-a încercat cândva frânarea arbitrariului: habeas corpus) cât mai ales pe suflete, pe minţi, pe lăuntrul inşilor, pe facultatea plăsmuitoare şi fantasmagorică a cugetului intrat în panică. (Iar trecerile în zona psihosomatică şi în domeniul behavioristic se vor produce de la sine). Şi nu recurge, în consecinţă, la metode punitive şi unelte directe (cătuşe, lanţuri, beciuri...) ci cu precădere la frică, la spaimă ca entitate generalizată şi autonomă, nenumită. Cel avut (ori cei avuţi) în vedere urmează să fie speriaţi nu de ceva anume, ci de toate şi orice; omul e sortit a deveni fiu al Spaimei, făptură a unui zeu căruia i te poţi închina numai prostrat şi tremurând (şi aceasta în fericita şi puţin probabilă ipoteză că îţi este îngăduit să i te închini). Teroarea, aşadar, e îndeosebi umilitoare: nu-i ajunge supunerea, vrea o decizie implicând desfiinţarea celor mai mărunte rămăşiţe ale respectului de sine, mândriei, demnităţii şi altor prostii şi insolenţe de acelaşi soi. Ploşniţele n-au ce pretinde şi invoca. Se cer strivite. Porcilor nu le este dat a muri cu fală şi vorbe de duh, ca doamnei Roland. Şi nici în locuri publice, teatrale, cum se întâmpla în vremea revoluţiei franceze. Ci obscur, în locuri tăinuite, dosnice, degradante. Toţi aceşti paraziţi (Schmartzertum), toată această vermină (e titlul unei nuvele de Kafka) va trebui să piară pe un maidan, în beznă, „ca un câine”, aidoma personajului central din Procesul. Până la urmă, dealtfel, şi e drept să o recunoaştem, mulţi din terorizaţi vor fi ajuns a se asemăna cu unelte opresive: aceasta şi este faza finală, triumfătoare a teroarei: persecutaţii (pleava, drojdia, gunoiul) sunt acum la fel de netrebnici, răi şi laşi ca şi dresorii (uneltele opresării). Li s-au condiţionat reflexele, au fost aduşi la numitorul comun. Persecuţia corupe şi pe victime, e o axiomă a psihologiei colective. De la Dostoievski citire: duhul demonilor intră în alcătuirea psihică a posedaţilor, a demonizaţilor. Duhurile rele se suprapun conştiinţei individuale, o înlătură, glăsuiesc în numele ei – şi fireşte la plural. (Şi i-a răspuns: Legiune îmi este numele, căci suntem mulţi). Involuţia aceasta lungă şi subtilă îşi face în bună parte apariţia şi în cartea lui Octavian Paler. Teroarea, la el, îmbracă forme oarecum exotice şi pitoreşti: spărgători de felinare şi câini poliţişti mai întîi, apoi însă îmblânzitori de cobre. Fundalul rămâne totuşi constituit de nepieritoarele şi indispensabilele recuzite ale oricărui scenariu de acelaşi fel: întunericul, groaza, misterul. (Din senin şi din te miri ce: din aburi condensaţi, trăsnet, inexorabilitate, năpastă, rânjet, genune a prostiei). Eroul şi eroina romanului se pomenesc azvârliţi într-o gară dezafectată, pustie, într-un ţinut de mocirle, mlaştină, smârcuri, vegetaţie săracă, ţânţari, sluţenie, ruină şi taine aride. Şi nici aici, în exilul acesta insidios şi neprecis, nici aici în decorul acesta trucat şi etanş nu scapă din cercul magic al teroarei. Întocmai ca şi pentru Cain (acela cu vinovăţie precisă): ochiul e şi în peşteră. Aici, chiar şi în deşertul fostei căi ferate, neruşinaţii îmblînzitori de cobre nu încetează de a surâde mieros şi obraznic, iar cîinii tot mai mârâie şi-şi arată colţii. Cercul, ca şi la Pascal, e pentru teroare o emblemă permanentă: terorizantul mereu în centru, iar circumferinţa pretutindeni, se deplasează simultan cu cel pe care-l cuprinde, îl circumscrie în orice împrejurare şi loc, îl însoţeşte cu nu mai puţină fidelitate decât umbra. Octavian Paler, înţelegând perfect care sunt pilonii de susţinere ai oricărui „sistem închis” de natură teroristă, transmite prin singularul său captivant roman o imagine desluşită şi cu sorţi de trăinicie a ştimei respective. Un merit incontestabil al Vieţii pe un peron stă în a fi pus accentul pe magie: cercul trasat de terorism în jurul individului ori grupului luat în exploatare e de fapt un cerc de greaţă, hipnotoc, iluzoriu, ţinând de fascinaţie şi de mrejele halucinaţiei. Acesta-i, cred, motivul pentru care Octavian Paler a recurs la insolita imagine a îmblânzitorilor de cobre. Eroul se destăinuie, se spovedeşte: iată o cale bună (şi psihanalitică) înspre izbăvire. O cale de liberare efectivă de sub „vrăjile” teroriste e însă cea mai simplă şi - 157 -

Revista şi totuşi educaţia  
Revista şi totuşi educaţia  
Advertisement