Page 157

ŞI TOTUŞI ... EDUCAŢIA

Anul I, Nr. 1-2

2013

RESTITUIRI Fragment din lucrarea CRITICĂ LA PERSONA ÎNTÂI - N. STEINHARDT – 1983, Editura Dacia, Cluj-Napoca Selecţie realizată de MARIA-MARGARETA COMAN TEROAREA ÎN LITERATURĂ

Odată cu Viaţa pe un peron de Octavian Paler (C.R., 1981) se adevereşte că tema teroarei a pătruns şi în literatura noastră. În literatura universală, subiectul acesta, de la Kafka încoace (1924), seduce din ce ce în ce mai mult pe scriitori. Fiindcă se cuvine a vedea în Procesul şi Castelul – cele două opere de căpetenie ale romancierului praghez de limbă germană – nu numai acute manifestări ale deznădejdii şi abusurdului existenţei ci şi premoniţiunii ale unui fenomen care avea să ia, în lume, o ciudată amploare şi o subtilă stringenţă. Teroarea, desigur, nu se confundă cu tirania ori nedretptatea ori silnicia ori persecuţia ori asuprirea. Acelea sunt racile străvechi. Teroarea e o variantă (o explozie) cu totul nouă şi net deosebită a unor bine şi de multă vreme ştiute urgii. E originală prin aceea că e negreşit legată de mister, condiţie necesară a oricărui terorism. Lucrul acesta l-a înţeles Kafka şi constituie principalul element al inovaţiei sale artistice. Teroarea e de asemenea şi întotdeauna inevitabilă şi ineluctabilă în lucrările ei; nu numai că nu i te poţi împotrivi, dar nu există nici o posibilitate de a te pune de acord cu ea – de a se realiza o împăcare sau măcar un modus vivendi între cei doi factori: terorist şi terorizat. Acesta din urmă nu are la ce adera. (Astfel încât, din acest punct de vedere, inchiziţia nu a reprezentat un sistem terorist fără cusur: avea un crez, iar la crez accesul e mereu liber). Nici chiar supunerea oarbă şi totală nu-i o garanţie, o soluţie; sentinţa condamnatorie a fost redactată în prealabil şi nu poate fi, în cel mai bun caz, vorba decât de tergiversări, problema punându-se eventual în termenii duratei. E şi desăvârşit îngrăditoare: suprimă orice ieşire; nu-i neapărat nevoie să fii prins în lanţuri şi cătuşe (procese desuete, puerile); închisoarea devine un caz limită, o situaţie excepţională. Cum oare? Explicaţia e simplă: rezultatul se obţine prin scurtcircuitarea perspectivelor: întreaga societate a devenit o temniţă şi se trăieşte în regim de stare de asediu. (Aşa se şi cheamă piesa consacrată de Albert Camus teroarei: Stare de asediu). Şi tot lui Camus i se datorează dezvăluirea unei alte caracteristici: contagiunea – teroarea acţionând, proliferând şi bizuindu-se pe susţinuta prelucrare a constatării că teama e molipsitoare, nu mai puţin decât ciuma, care şi ea e titlul unui roman de Camus, glorioasă versiune epică a ideii tratate mai pe faţă în formă teatrală).

- 156 -

Revista şi totuşi educaţia  
Revista şi totuşi educaţia  
Advertisement