ajunge pe neobservate, poate ar putea să zădărnicească răscoala. Dacă insulele erau deja în puterea rebelilor, noaptea era de asemenea potrivită. A început să se pregătească. A prevăzut dificultăţile ieşirii din palat; uşile erau închise; trebuia să cheme pe cineva. Ar trebui să dea explicaţii? Cum să evite, ca în ziua următoare să nu se vorbească, să nu se facă presupuneri despre plecarea lui inopinată? Nu era posibil să iasă pe fereastră; exista pericolul de a fi surprins şi recunoscut, sau de a nu fi recunoscut şi împuşcat. A prevăzut, de asemenea, greutăţile cu gărzile din port, cînd o să se ducă să scoată Bellerophon-ul.
175 S-a întrebat dacă insulele nu s-ar afla în calmul lor oribil de totdeauna, şi dacă dezordinea, chiar şi o împuşcătură, n-ar provoca-o chiar el, cu sosirea lui; şi-a închipuit explicaţiile, inevitabila mărturisire faţă de Castel. Era însă hotărît să plece; voia să plănuiască tot ce avea de făcut şi să gîndească ce explicaţii ar da în fiecare împrejurare. Se pierdea nestăvilit în închipuiri ; se vedea luptînd pe insule; se emoţiona imaginîndu-şi lealitatea lui Dreyfus sau îi reproşa, oratoric, trădarea; sau îi vedea pe Bernheim, Castel şi pe Carlota Frinzine repetîndu-i, rîzînd, că acea călătorie absurdă îl discreditase; îl desfiinţase; sau se gîndea la Irene şi se epuiza în interminabile declaraţii de pocăinţă şi dragoste. A auzit o larmă îndepărtată. Erau eliberaţii cu enormele lor care cu boi; culegeau băligarul. I-a fost frig; începea vag să se crape de ziuă. Dacă mai aştepta puţin, plecarea lui nu ar mai fi mirat pe nimeni.
XXII 12 aprilie. S-a trezit la nouă. Era obosit, dar îşi recuperase luciditatea; călătoria era inutilă; probabilitatea să se producă calamităţile imaginate, neînsemnată. Cheile erau la el în birou; nici un deţinut şi foarte puţini gardieni intrau acolo şi nu era imposibil ca legătura de chei să fie într-un sertar al biroului; sertarele biroului erau închise; persoana care ar descoperi cheile trebuia să descopere că erau de la arhivă şi de la depozitul de arme; asta era greu într-o închisoare, unde sînt atîtea chei, atîtea lucruri închise cu cheia. Să te gîndeşti la o rebeliune, era absurd; deţinuţii erau abrutizaţi de asprime, iar interesul lui Castel
176 pentru probleme sociale şi de închisoare era în mod strict sadic. Trebuie să fi fost bolnav, scrie, ca să cred în nebuniile lui Bernheim. Viaţa de închisoare 1-a putut îmbolnăvi. Conştiinţa şi închisorile sînt incompatibile, l-am auzit spunînd într-o seară în care s-a crezut inspirat. La cîţiva metri de aici (se referea la depozitul din SaintMartin), trăiesc acei diavoli nenorociţi. Această simplă idee ar trebui să ne anihileze. Vinovat de această nebunie a fost tatăl său. Dacă se plimba cu copiii şi apărea cuşca închisorii, îi lua de mînă şi îi îndepărta, hotărît parcă să-i scape de o viziune obscură şi mortală. Fără îndoială, prin hotărîrea lui ca Enrique să se ducă în Guyane Pierre a demonstrat duritate, dar şi dibăcie. A deschis fereastra care dădea spre curtea interioară şi a strigat. După cîteva minute, a răspuns ordonanţa. Omul a apărut după un sfert de oră. A întrebat: — Ce doriţi, domnule locotenent ? Nu ştia. îl supăra figura aceea inchizitorială. A răspuns: — Valizele. -Cum? ■ — Da, valizele, geamantanele, bagajul. Plec.
XXIII Aproape de piaţă, s-a întîlnit cu familia Frinzine. — Iată-ne, a spus Frinzine, cu oarecare exaltare. Ne plimbăm. Cu toţii; este mai sigur. Dar dumneavoastră, unde vă duceţi cu astea? (In sfîrşit observa valizele.) — Plec. — Ne şi părăsiţi? Nevers a dat asigurări că poate se va întoarce pe seară.
177 Asta îi liniştea mult, repeta familia Frinzine. Doamna a adăugat: — Vă vom însoţi în port. A încercat să se opună. Garlota a fost unica sa aliată; voia să se ducă acasă, dar n-au ascultat-o. A întrevăzut, în grabnica cordialitate a domnilor Frinzine, dorinţa de a ascunde ceva sau, poate, de a-1 îndepărta de vreun loc. Privea cu nostalgie oraşul, parcă presimţind că nu se va mai întoarce. Ruşinat,