#scrisoarepentruea
București, 2019
Intro(ducere) la scrisori. Sunt Anca și sunt la prima mea carte. Îmi vei găsi aici bătăile inimii, ale inimii de mamă, pe care le-am scos din piept și le-am pus pe hârtie în formă de scrisori. Am început să le scriu ca să mușc din prezentul prea grăbit, ca dintr-un măr bine copt, cu gândul să îl fac să mai stea pe loc încă un pic. Cred că am făcut-o și dintr-un prea-plin de emoție. Cuvintele au venit când mi-am oprit mintea din alergat pe coclauri și m-am marginea somnului.
Te văd cum îți ții bebelușul la piept și mai citești câte o pagină, ca să îți vezi emoțiile pe hârtie. Sau poate că deja merge clătinat în afara brațelor tale și îți stingi dorul de el mic. Sau e deja adult și vrei să îți știe și partea aia de inimă de care stătea lipit când lumea lui toată erai tu. Îmi place să cred că e genul de carte căreia nu-i va trece vremea nicicând, pentru că nu are cum să îți rămână mică. O văd așezată lângă albumele cu sute de poze sau lângă primele felicitări cu scris tremurat de la grădiniță. În locul ăla unde păstrezi o parte din tine la
#scrisoarepentruea
17. DORINȚA. Ne știm de patru sute (și un pic) de zile. Nu știu tu, dar eu m-am
pregătit o vreme până să îți faci loc lângă noi. Mă voiam pusă în ordine pe interior, ca un sertar de farmacie. Am stat să caut frici, să le scot din sertare și să zgârm în ele ca-n pământul ud de la ploaie, poate-poate se fac mici-mărunte și dispar. Am stat și să cresc ce îmi făcea bine. Când nu mai puteam să mă uit la mine, mă apucam să curăț casa, bucată cu bucată, zile la rând. Așa am știut eu să fug. În realitate, m-ai găsit mai răscolită ca niciodată. Doar casa era în ordine. Și am crezut că
mai bine decât toți la un loc. Ne știm de patru sute (și un pic) de zile și nu aș schimba cu nimeni niciuna dintre ele. Poate doar aș inversa bucăți din ele, aș pune nesomnul tău în zilele mele cu soare sau plânsul tău în zilele mele cu somn destul. Dar tot ale mele ar rămâne. Nu am știut să mă că nu am putut.
#scrisoarepentruea
La capătul nevoilor tale încep și dorințele mele. Am fugit de zeci de ori în pădure, în gând. Tot în gând am citit zeci de cărți, am hoinărit pe poteci de munte. Am fugit în doi neîntrerupte cu oameni pe care îmi e drag să îi aud vorbind. În gând. Am făcut lucrurile alea pe care, înainte să vii tu, credeam că le pun într-un sertar și nu o să le vreau înapoi decât după multă, multă vreme. Pentru că așa spuneau unii, că nici nu îți mai dorești lucrurile dinainte, vin altele mai bune.
Dar le vreau și vreau să știi asta. Nu ca să îți pun pe umeri vreo vină, ci ca să te eliberez de ea. Să știi la ce dorințe am renunțat cu ochii bine deschiși îmi pare că ți-ar prinde mai bine la drum decât o frustrare mocnită, peste ani. E treaba mea pe unde calc acum sau câte greutăți îmi pun în spate. E treaba mea să nu îmi agăț binele de vreun „atunci când“. Viața nu e numai din alb și negru, la fel cum oamenii nu sunt doar defecți sau reparați. Sunt zile în care îți număr lunile, dar sunt și zile în care îmi număr dorurile. Iar asta nu e nici bine, nu e nici rău. Doar e.
Așa că îmi spun acum, cu voce tare, că nu era chip să mă pun în ordine ca pe un sertar de farmacie, înainte să te întâlnesc. Pentru că e o muncă permanentă să devii – părinte sau om mic care se face mare.
#scrisoarepentruea
#scrisoarepentruea
19. OU.
jumătate de corp. Se simte ca și cum partea dreaptă s-a rupt de mine și schimbă magistrala la Unirii, în pasajul plin ochi de oameni, la șapte seara. Scot aerul din plămâni doar până la jumătate, de restul o să mă ocup imediat ce reușesc să mă dezlipesc de pat, fără zgomot. Mă ridic până la jumătate, având grijă să îmi ancorez picioarele pe marginea patului ca pe niște bețe de schi, de care mă țin cu toată forța. Mă aplaud în gând, la nici jumătate de pas de locul cu somn. Gândul pleacă înainte să se din cauza dulcelui monstruos care mă așteaptă acolo doar pe mine. Nu apuc să desfac ambalajul, în gând, că aud un cap care se ridică de pe pernă prea devreme. „Ooooo“ iese printre cei șase dinți. Care înseamnă ou. Copila meu cere ou, ou fără u. Te-ai scuturat de somn și mi-ai pus în brațe altă nevoie, să nu mă plictisesc între două drumuri spre frigider. Mă așez din nou în pat, pe stânga de data asta și aștept cuminte furnicile. Atât de cuminte că nici de dulcele ăla nu-mi mai arde. Dacă de data asta chiar reușesc să îi desfac ambalajul în gând, fac cine-știe-ce-zgomot și o iau de la capăt, a treia oară?
#scrisoarepentruea
21. LUMEA TA. Până ieri ai fost atât de mică încât îmi trebuiau doar două mâini. Te băgam în cocon, puneam niște mâncare în traistă și plecam fără direcție. Poate mâncam
lângă lacul înghețat și respirai cald sub haina mea verde. Poate mă întâlneam cu oameni de care îmi era dor sau pe care abia îi descopeream, iar tu îți făceai de lucru lângă noi. Poate găseam locuri noi de văzut împreună și îți povesteam detaliile, de parcă aveai cel puțin buletin. Poate voiam să ne întâlnim cu ploaia, în locul ăla de lângă pod, doar așa, ca să descoperi iar stropii, fără grabă. Am hoinărit cu sete. Tu nu știi, dar pe mine mă cam strânge rutina, cam cum mă strângeau păcălesc, ba chiar mi-ai fost complice. Ai amânat un plâns, poate un somn sau mi-ai lăsat brațele libere. Nu ai ținut morțiș să-mi cadă privirea doar pe tine, ai făcut loc și pentru alții. Mi-ai fost mai adult înțelegător decât ți-am fost eu în momentele tale cu nevoi. Apoi s-a făcut noapte. Apoi s-a făcut zi și zilele nu au mai fost la fel de la primii tăi pași. Nu a mai fost simplu să stăm ca ața în ac, pe o potecă de munte sau la coadă la Mega Image. Nu a mai fost de ajuns să am doar două brațe și puțin glas.
#scrisoarepentruea
Acum mă tragi tu pe mine în lumea ta. Am crezut că trebuie doar să cobor la mintea ta, să mă ridic eu la înălțimea inocenței tale. Ești încă atât de crudă, de bună, încă îți miros obrajii a iaurt cu piersică bine coaptă. Râzi cu gura până la urechi când mă prefac că mă împiedic și cad peste tine. Chicotești și fugi înainte să îți pun pantalonii, de bucurie că m-ai păcălit și de data asta. Te ascunzi de la glezne în sus sub prosoape.
Acum, cu două tălpi neobosite și cu jumătăți de cuvinte, mă duci tu pe unde vrei. De cele mai multe ori mă duci la leagăne. De la fel de multe ori mă duci în locurile alea în care nouă, oamenilor mari, ne place cel mai puțin să ne uităm – sub preș, acolo unde lăsăm lucrurile grele din noi. Învăț și eu acum că în părințeală te întorci des în trecutul tău de copil ca să te uiți mai păstrezi și, mai ales, ce nu vrei să dai mai departe.
#scrisoarepentruea
#scrisoarepentruea