Page 1

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Biserica este poporul unit cu Episcopul său, turma alipită de Păstorul ei.”(Sf. Ciprian) Anul II, nr. 2/2012


Lumina Credinţei Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. dr. Angel Zareczki Pr. Daniel Pop Pr. Istvan Koszan Sr. Cecilia Fluieraş, CMD Paul Oancea Lucian Turcu Mihai Şimon Sebastian Bersan

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. ISSN 2248 – 2466

DIN SUMAR: Cuvântul Păstorului 1-2 Fragmente liturgice 2-4 De pe pământ la cer Cuvântul Scripturii 5 Pogorârea Spiritului Sfânt (Fapte 2, 1-11) Interferenţe biblice 6 Inspiraţia Biblică Spiritualitate 7-8 Meditație asupra icoanei Rusaliilor Anul bisericii-cateheză 9-10 Biserica: Poporul lui Dumnezeu Învăţătura bisericii 11-12 Porta Fidei III Sfintii parinti 13-14 Corabia-simbol al Bisericii la Sfinţii Părinţi legea bisericii 14-15 Biserică - Biserici Crâmpeie istorice 16-18 Români de rangul doi? Locul Bisericii greco-catolice în România Mare (II) in memoriam ! 18-19 Pr. canonic Petru Istrate Evanghelia în artă 20-21 Muzica şi experienţa lui Dumnezeu Etica creştină 22-23 Credinţa creştină şi viaţa morală Doctrina Socială 24 Doctrina socială a Bisericii la început de drum Prezentarea Parohiilor 25-26 Parohia Greco-Catolică Băseşti Prezentare de carte 26 - 27 Recenzie William A. Bleiziffer, Ius Ecclesiae Bono Spirituali Hominum. Interferenţe canonice Viața Consacrată 28-29 Ordinul Surorilor Sfântului Vasile cel Mare Provincia „Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria”

Viața Eparhiei

30-32


Cuvântul Păstorului

Împlinirea unei jumătăţi de veac de la deschiderea Conciliului Vatican II ne oferă ocazia de a ne opri pentru o clipă asupra tainei Bisericii, aşa cum o surprinde capitolul I a Constituţiei dogmatice Lumen gentium, ca un preambul al acestui număr al revistei noastre, dedicat Bisericii. Timpul măsurat al existenţei individuale a omului, moştenirea culturală, religioasă şi socială care îl plămădeşte şi îl defineşte, precum şi inerţia evenimentelor, contribuie fiecare în parte la insuficienta conştientizare a unei note fundamentale dintr-un articol al Crezului nicenoconstantinopolitan: unitatea Bisericii. „Cristos este LUMINA NEAMURILOR; de aceea Conciliul întrunit în Spiritul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii. Şi întrucât Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc, ea îşi propune să arate mai limpede credincioşilor şi lumii întregi, continuând învăţătura conciliilor anterioare, natura şi misiunea sa universală. Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgenţa acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească şi deplina unitate în Cristos”1. Care este oare, înţelesul imediat al Bisericii atunci când vorbim despre ea sau folosim acest termen? Polivalenţa sensurilor şi interpretărilor se reduc şi se concentrează pe un singur termen folosit de Noul Testament, care de altfel, stă la baza întregului edificiu divino-uman al

Bisericii. Termenul grecesc ekklesia, folosit de Noul Testament pentru a descrie comunitatea celor care cred în Cristos, este o traducere a termenului ebraic qahal, cu care era indicat poporul vechii alianţe adunat la muntele Sinai2. Astfel de adunări cu participare largă a poporului convocat, au avut loc în mod repetat şi continuu de-a lungul istoriei vechi-testamentare, în mod deosebit cu ocazia marilor sărbători religioase de la Ierusalim. Biserica (ekklesia), comunitatea Noului Testament, este în acest sens, reînnoirea şi împlinirea adunării din Vechiul Testament şi de aceea îşi găseşte rădăcina cea mai adâncă în acest înţeles al termenului. În timpul perioadei elenistice şi mai apoi a celei imperiale romane, termenul ekklesia era de fapt un termen profan, politic, foarte răspândit. În această perioadă nu mai avea sensul de adunare populară, aşa cum se întâmpla în perioada democraţiei ateniene, ci mai mult avea sensul de adunare oficială structurată, organizată. Poporul era convocat de autoritatea competentă şi întâlnirile erau coordonate de funcţionari. Nu putea să ia decizii, ci avea doar dreptul de a aclama. În Noul Testament, este foarte importantă menţionarea şi descrierea conciliului apostolilor3 unde ekklesia este adunată sub îndrumarea apostolilor şi aprobă un decret de importanţă fundamentală pentru tânăra biserică: „părutus-a Spiritului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare”4. În alte două texte din Evanghelii, unde termenul ekklesia apare,5 el are conotaţii juridice, în sensul puterii spirituale de a lega şi dezlega, precum şi a puterii de a lua decizii doctrinale şi de a exclude din comunitate dacă situaţia o impune. Astfel termenul ekklesia folosit de Noul Testament, care stă la baza conştiinţei identitare a comunităţii creştine, îşi are o rădăcină în înţelesul biblic al termenului din Vechiul Testament şi o conotaţie elenistică a înţelesului termenului folosit în ambientul politic-profan. Din limbajul biblic, rezultă că ekklesia neotestamentară nu este o entitate pur carismatică, sau o specie de entitate democratică, ci şi faptul că ea a fost chiar de la început organizată şi structurată juridic. Ea nu era o asociaţie de credincioşi menită să asigure exercitarea şi promovarea religiozităţii private, ci era o entitate publică şi juridică. Noutatea sensului termenului (ekklesia) folosit de Noul Testament comparativ cu cel folosit de mediul politic, constă în faptul că ekklesia 1


Cuvântul Păstorului neotestamentară nu s-a conceput pe sine ca şi o adunare politică. Ea nu a fost fondată de o putere sau autoritate politică, ci a fost chemată dintre popoare şi născută prin intermediul botezului şi a credinţei în Cristos cel Înviat. Principala diferenţă este exprimată de denumirea pe care Noul Testament o foloseşte şi pe care comunitatea creştină şi-o însuşeşte: Biserica (ekkesia) lui Dumnezeu, sau Biserica lui Dumnezeu în Isus Cristos.6 Isus însuşi foloseşte termenul: „Biserica mea”7, prin care este exprimată originea chemării poporului ales de Dumnezeu ca să fie mărturisitor al faptelor minunate înfăptuite de El. Noutatea Bisericii creştine, consta şi în faptul că din ea făceau parte nu doar bărbaţii sau cei cu drepturi depline ca urmare a statutului lor social, ci şi femeile şi copiii. Ea nu era doar instituţia unui grup etnic, ci în însăşi nucleul ei, ea este universală, aparţinătoare tuturor popoarelor: „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus”.8 Ekkesia neotestamentară nu este legată de comunitatea politică locală. Ea se găseşte pretutindeni şi oriunde creştinii se întâlnesc în biserica locală. În fiecare biserică locală (aici în sensul de Eparhie) este prezent unicul Domn Isus Cristos care cheamă, zideşte şi însoţeşte poporul său, „Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său”9. Astfel, unitatea şi universalitatea Bisericii ca note fundamentale ale comunităţii celor ce cred în Cristos, îşi aşteaptă realizarea deplină şi în aspectul instituţional şi organizatoric, în sensul istoric al unităţii tuturor credincioşilor, dacă este să surprindem situaţia actuală a creştinilor divizaţi şi aparţinători diferitelor şi multiplelor Biserici şi comunităţi ecleziale.

Lumina Credinţei

De pe pământ la cer

„Am în mâinile mele două cutii pe care Dumnezeu mi le-a dat să le ţin. Mi-a spus: «Pune toate durerile în cutia neagră şi toate bucuriile în cea aurie.» I-am ascultat cuvintele şi în acele cutii mi-am păstrat bucuriile şi necazurile, dar cea aurie a devenit din ce în ce mai grea în timp ce cutia neagră era la fel de uşoară ca înainte. Curios, am deschis cutia neagră ca să văd de ce este în continuare uşoară şi am găsit pe fundul ei o gaură, prin care căzuseră toate necazurile mele. I-am arătat lui Dumnezeu cutia şi am gândit cu voce tare: «Mă întreb unde or fi mers necazurile mele?» Iar el mi-a zâmbit: «Fiul meu, toate tristeţile tale sunt cu mine.» L-am întrebat: «Doamne, atunci de ce mi-ai dat cutiile, pe cea aurie şi pe cea neagră cu o gaură?» «Fiule, cea aurie este pentru a-ţi număra binecuvântările, iar cea neagră pentru ca să-ţi uiţi necazurile.»”1 Bucurie... Sărbătoarea Învierii Domnului inaugurează o perioadă liturgică plină de veselie şi lumină, numită perioada Penticostarului. Acest sentiment îl exprimă şi Canonul Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele dedesubt [...] Cerurile cu cuviinţă să se veselească, iar pământul să se bucure...”2 Din punct de vedere etimologic, termenul penticostar provine din cuvântul grecesc penticosti (πεντηκοστή) care înseamnă „cincizecime” şi se referă, atât la cele cincizeci de zile care alcătuiesc o parte a anului liturgic, cât şi la cartea de cult care cuprinde cântările acestei perioade.3 Prima sărbătoare care impune ritmul liturgic şi atmosfera luminoasă a acestui timp este Învierea Domnului. După ce am parcurs timpul de penitenţă al Postului Mare şi în Săptămâna + Vasile Patimilor am meditat suferinţele Mântuitorului, prin sărbătoarea Sfintelor Paşti şi oficiile specifice, 1 Lumen gentium, nr.1 trecem „de pe pământ la cer”4, de la tristeţea 2 vezi Dt 4,10; 31,30 etc. postului la o stare de intensă bucurie sufletească. 3 vezi Fapte 15 La patruzeci de zile după sărbătoarea Învierii, 4 vezi Fapte 15,28 mărirea Domnului Isus înviat din morţi atinge 5 vezi 1Cor 5 ş.u. apogeul şi finalitatea prin Înălţarea Sa la cer. 6 vezi 1Cor 1,1; 15,9 şi 1Tes 1,1; 2,12 sau Gal Începând cu înainte-serbarea acestui praznic 1,22 şi până în vinerea dinainte de Rusalii, slujbele 7 Mt 16,18 Bisericii ne prezintă cerul deschis şi ne încurajează 8 Epistola către Gal 3,28 pe calea mântuirii, prin promisiunea venirii 9 Fapte 20,28 Mângâietorului: „Înălţatu-te-ai întru mărire, Hristoase Dumnezeul nostru, bucurie făcând 2


Fragmente liturgice învăţăceilor cu făgăduinţa Sfântului Spirit...”5 Această făgăduinţă se împlineşte la Rusalii, care poate fi numită şi sărbătoarea Bisericii, deoarece prin coborârea şi lucrarea Spiritului Sfânt – „Dumnezeu şi îndumnezeitor“6 ‒ se manifestă în Biserică plinătatea darurilor lui Dumnezeu. Nu mi-am propus să vă prezint în detaliu treptele Penticostarului, totuşi remarcăm aici o anumită cronologie şi o ascensiune care trebuie amintite. Din Înviere am primit lumină şi bucurie, la Înălţare binecuvântarea Domnului ne-a atins inimile şi ni le-a îndreptat spre cer, iar venirea Spiritului Sfânt transformă parcă lumina şi bucuria din suflete în iubire şi încredere în Domnul puterilor7 care ne este mereu alături, care ne va însoţi pe tot parcursul anului liturgic. Experimentăm de fapt, siguranţa celui care se

«- Spunem...», a ajutat-o episcopul, zâmbind: În numele Tatălui, al Fiului şi...» «- Şi al Mamei!», a încheiat fetiţa.”8 Iată o definiţie frumoasă, simplă, dar în acelaşi timp profundă, a Spiritului Sfânt. Iubirea de mamă a lui Dumnezeu e o iubire delicată, o iubire care se jerfeşte, o iubire care ne ocroteşte şi ne întăreşte pe drumul spre cer. Biserica a observat importanţa spirituală şi liturgică a acestor momente şi consider că o exprimă şi prin faptul că numărarea duminicilor din cadrul anului bisericesc se face în funcţie de Duminica Rusaliilor. Dragi cititori, am încercat să găsesc acel ceva specific Penticostarului, un oficiu care să vă împărtăşească atât trăirea spirituală, cât şi celebrarea liturgică a acestei perioade şi am ales un episod liturgic foarte popular – imagine

simte iubit de Dumnezeu ca de un tată, ca de o mamă chiar... „O comunitate parohială a primit vizita episcopului. Înainte de oficiu, preasfinţitul a intrat în vorbă cu copiii. La un moment dat, s-a adresat unei fetiţe şi a întrebat-o: «- Cum te numeşti?» «- Manuela», a răspuns fetiţa. «- Spune-mi, Manuela, ce spunem când facem semnul sfintei Cruci?» Fetiţa, foarte emoţionată, s-a intimidat şi n-a mai ştiut ce să răspundă.

vie a Bisericii peregrine condusă de Spiritul lui Dumnezeu – un oficiu cunoscut în comunităţile parohiale sub denumirea „ieşirea la ţarină”. Această rânduială, deşi se practică în Duminica Rusaliilor în toate parohiile din Ardeal, lipseşte din cărţile de cult, fiind însă amintită de părinţii bazilieni în îndreptarele tipiconale dinainte de 19489, iar detalii despre modul de celebrare al acestui oficiu am găsit doar în cele cele două cărţi de Tipic bisericesc atribuite părintelui Tit Bud 10, vicarul Maramureşului. Să vedem acum în ce constă această slujbă. 3


Fragmente liturgice La finalul sfintei Liturghii din Duminica Rusaliilor, comunitatea parohială se pregăteşte de procesiune. Înaintea iconostasului, preotul binecuvântează, se cântă Împărate ceresc şi se rostesc rugăciunile începătoare. După ecfonisul de la Tatăl nostru, cântăreţii continuă rânduiala de la Sfinţirea mică a apei şi procesiunea porneşte, cu cruce şi prapori de sărbătoare, îndreptându-se spre ţarină. Avem aici o frumoasă imagine a Bisericii vii, a credincioşilor care parcurg împreună drumul vieţii, conduşi de mâna puternică şi ocrotitoare a lui Dumnezeu, aşa cum a fost călăuzit şi apărat poporul ales în călătoria spre Ţara Făgăduinţei: „Domnul mergea înaintea lor: ziua în stâlp de nor, arătându-le calea, iar noaptea în stâlp de foc, luminându-le, ca să poată merge şi ziua şi noaptea.”11 Locul din afara cetăţii, destinaţia pelerinilor, sunt ţarinile credincioşilor, care aşteaptă, parcă fremătând, binecuvântarea lui Dumnezeu. Procesiunea se opreşte lângă crucea de la capătul holdelor, unde este pregătiră din timp o masă pentru oficiu şi acolo se va continua ritualul Sfinţirii apei, de la lectura Apostolului. Urmează citirea Evangheliilor, la fiecare citire preotul şi credincioşii orientându-se spre unul din cele patru puncte cardinale, gest ritual care ne aminteşte răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, prin predicarea apostolilor, în lumea întreagă: „În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor.”12 Se citesc patru pericope din sfânta Evanghelie, şi anume: • Cu faţa spre răsărit, se citeşte prima Evanghelie, de la Ioan13, din Duminica a 5-a după Paşti, începând cu versetul „oare nu ziceţi voi că mai sunt patru luni”, până la „voi aţi intrat în munca lor”. Apoi preotul recită o ectenie pentru credincioşii ce-i sunt încredinţaţi spre păstorire. • Întorcându-se spre miazăzi, preotul citeşte a doua Evanghelie, de la Matei14, de vineri, în Săptămâna a 5-a după Rusalii. • După ce spune ectenia, se îndreaptă spre apus şi citeşte a treia Evanghelie, de la Luca15, din Duminica a 21-a după Rusalii. • Apoi rosteşte ectenia, se întoarce spre miazănoapte şi citeşte a patra Evanghelie, de la Marcu16, de marţi, în Săptămâna a 14-a după Rusalii. Se poate observa că textul Evangheliilor ne 4

Lumina Credinţei vorbeşte despre seceriş şi recoltă. Ideea revine ca un laitmotiv şi se constituie ca un îndemn insistent de a colabora cu darurile Spiritului Sfânt pentru a aduce Domnului roade îmbelşugate, pentru ca secerişul universal să nu ne surprindă nepregătiţi şi să avem „răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos.”17 După rostirea ultimei ectenii, preotul revine înaintea mesei pregătită pentru oficiu şi spune rugăciunile pentru binecuvântarea ţarinii18 şi a grâului19. Apoi sfinţeşte grâul şi binecuvântează ţarina cu apă sfinţită, stropind, în cruce, spre cele patru puncte cardinale. Ceremonia se încheie cu sărutarea Crucii. De pe pământ la cer... Iată, stimaţi cititori, motivaţia spirituală a acestui oficiu şi, până la urmă, a perioadei Penticostarului. Ne apropie de pământ, ca să ne înalţe la cer, o superbă sinteză pastorală, care ne aminteşte ceea ce a făcut Mântuitorul Isus Hristos pentru noi, precum scrie Sfântul Irineu: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu.”20 Bucurie şi lumină! Iubire şi încredere în Dumnezeu!... Pr. can. Gîrboan EMIL 1H. AGUDELO, Vitamine zilnice pentru suflet 8, Editura

Pauline, 2008, p. 24 2 Penticostar mic, Blaj, 1912, p. 5 3 h t t p : / / w w w. s f i n t e l e - p a s t i . c o m / p e r i o a d a - p a s c a l a / penticostarul-perioada-pascala/, accesat la 14.05.2012 4 Penticostar mic, Blaj, 1912, p. 4 5 Troparul Înălţării Domnului, Orologhion, Blaj, 1934, p. 296 6 Euhologiu, Blaj, 1913, p. 276 7 T. BUD, Tipic bisericesc, Gherla, 1906, p. 100 8 B. FERRERO, E cineva acolo sus?, Editura Galaxia Gutenberg, 2007, p. 39 9 Îndreptar Tipiconal pe anul 1941 pentru preoţi şi cantori, Editura Mănăstirii Bixad, 1941, p. 51 10 T. BUD, Tipic bisericesc, Gherla, 1896, respectiv 1906 11 Ieşire 13, 21 12 Psalm 18, 4 13 T. BUD, Tipic bisericesc, Gherla, 1906, p. 76 14 Ibidem 15 Ibidem 16 Ibidem, p. 77 17 Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Roma-Blaj, 1996, p. 37 18 Rugăciunea la arie, Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 217 19 Se adaptează rugăciunea de la binecuvântarea colivei, Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 299 (n.a.) 20 http://www.ortodoxia.md/articole-preluate/783-sensulomului-in-lume-i-in-biseric, accesat la 14 mai 2012


Cuvântul Scripturii

Pogorârea Spiritului Sfânt (Fapte 2, 1-11) Înainte de înălțarea Sa la cer, Mântuitorul face ucenicilor Săi făgăduința că nu-i va lăsa orfani, ci le va „trimite pe Mângâietorul, Spiritul Adevărului, Care de la Tatăl purcede; Acela îi va întări și-i va învăța tot adevărul” (In. 16, 13). Și așa cum ne asigură Sfânta Scriptură că „nimic nu rămâne neîmplinit din toate făgăduințele făcute de Domnul” și această făgăduință s-a împlinit la cincizeci de zile după Înviere și la zece zile după Înălțarea Sa la cer. Sfinții Apostoli își petreceau cea mai mare parte din timp după Învierea Mântuitorului într-o casă din apropierea Templului în „foișorul de sus”. Aici trăiau bucuria Învierii și durerea că Biruitorul de pe Golgota nu mai este cu ei ca sa-l poată auzi și vedea. Trăiau în așteptare și rugăciune. Și iată că aici, unde erau toți „în același loc” deodată se făcu un vuiet „ca de vânt” deasupra casei unde se aflau ei și Spiritul Sfânt s-a pogorât asupra lor în niște limbi „ca de foc”ce s-au așezat pe fiecare dintre ei. Evenimentul Pogorârii Spiritului Sfânt este momentul pe care teologii îl apreciază ca ziua de naștere a Bisericii în chip văzut deoarece în chip tainic ea fusese întemeiată de Isus pe Cruce și sfințită cu scump Sângele Său (Fapte 20, 28). Remarcăm că evenimentul revărsării Spiritului Sfânt este descris în mod comparativ cu suflarea unui vânt, dar nu era vânt. Spiritul coboară în limbi „ca de foc”, dar nu erau limbi, nu era foc, ci ceva asemănător acestor realități pe care le poate percepe omul prin simțuri. Iată că acest eveniment dumnezeiesc a putut fi receptat atât pe plan optic cât și pe plan acustic. Ceea ce s-a petrecut după revărsarea Spiritului Sfânt, este faptul că apostolii devin schimbați. Din fricoși ce erau, au devenit îndrăzneți, ies și predică cuvinte noi pentru propășirea lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Ei încep să grăiască în alte limbi cunoscute pe pământ și pe care le vorbeau oaspeții din toate neamurile veniți la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor. Domnul Isus i-a trimis pe apostoli să facă ucenici din toate neamurile vestind Evanghelia la orice făptură (Mt. 28, 19). Pentru a îndeplini porunca de a propovădui celor dintre neamuri, necunoașterea limbii ar fi fost o piedică mare. Ne este dat să vedem că întotdeauna când Domnul Isus însărcinează pe cineva cu o misiune îl și înzestrează cu toate cele de trebuință dându-i astfel posibilitatea de a o îndeplini. În ziua Cincizecimii, El le dă apostolilor puterea să vestească Evanghelia la toate neamurile, dar le dă și înțelepciunea ca să le-o propovăduiască în limba proprie. Pericopa evanghelică ne amintește că la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători evreiești veneau evrei din toate colțurile lumii de atunci și vorbeau limbile neamurilor unde trăiau. Ei veneau la Ierusalim săși îndeplinească față de templu datoriile religioase potrivit legii dată prin Moise (Lv. 23, 5-22). Datorită faptului că ei respectau prescripțiile Legii , erau numiți „cucernici”. Ziua de naștere a Bisericii are

loc în prezența tuturor națiunilor care sunt sub cer pentru că „Dumnezeu, Mântuitorul nostru voiește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului” (1 Tm. 2, 4). Evenimentul Pogorârii Spiritului Sfânt a putut fi receptat într-un anumit fel și în afara casei unde erau adunați apostolii. Fenomenul i-a surprins pe pelerini, apreciindu-l ca unul neobișnuit, fapt ce i-a determinat pe aceștia să se adune în jurul casei unde i-au auzit pe apostoli vorbind într-o limbă pe care s-o înțeleagă fiecare dintre cei adunați acolo. Pelerinii au auzit predicând despre un singur subiect: „...lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2, 11). Cei ce auziseră cuvintele apostolilor au rămas străpunși la inimă (Fapte 2, 37), adică au înțeles mesajul în limba lor, iar faptul acesta i-a convins și i-a determinat la acțiune căci după cuvântarea Sfântului Petru, ei au cerut să fie botezați. Altfel au perceput mesajul cărturarii, fariseii și toți vrăjmașii Domnului și ai Sfinților Apostoli deoarece ei, în locul unui mesaj clar, auzeau numai niște bolboroseli; ba mai mult, au socotit că apostolii sunt băuți. Atunci s-a ridicat Sfântul Apostol Petru și a rostit un cuvânt de apărare pentru a-i disculpa pe apostoli de beție și pentru a lua apărarea adevărului dumnezeiesc, adică a lucrării Spiritului Sfânt. E prima dată când Biserica lui Hristos se adresează lumii printr-un reprezentant al ei, prin Sfântul Apostol Petru, după Pogorârea Spiritului Sfânt. Iată că dialogul Bisericii cu lumea sub călăuzirea Spiritului Sfânt a început în ziua Cincizecimii și suntem încredințați că va continua peste veacuri până la venirea Domnului. Evenimentul revărsării Spiritului Sfânt a avut și un impact misionar deoarece toți cei botezați la Ierusalim, întorcându-se în ținuturile lor de baștină vor vorbi celor de acasă despre noua învățătură a Domnului Isus. Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale misionare când se va afla în marile metropole ale Imperiului roman va întâlni totdeauna câte un mic grup de credincioși de la Cincizecime care îi vor fi de mare ajutor în activitatea sa misionară de a-L face cunoscut pe Isus și învățătura Lui celor ce erau interesați de mântuire. Este de reținut că, de fiecare dată când luăm parte la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, rostim rugăciunea Împărate ceresc prin care cerem ca „Mângâietorul, Spiritul Adevărului să se sălășluiască întru noi” și realizăm că fiecare Sfântă Liturghie este o adevărată Cincizecime. Este o revărsare a Spiritului Sfânt peste noi care ne schimbă, ne modifică, ne face să fim pătrunși la inimă, ne încredințează puterea misionară de a duce cuvântul lui Dumnezeu în familiile noastre, la locul de muncă, la prieteni și la cunoscuți. Lucrând așa avem o făgăduință sfântă: „Dumnezeu nu este nedrept să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru Numele Lui....” (Ev. 6, 10). Dumnezeu nu uită, vom fi răsplătiți. Pr. Simion VOICU

5


Lumina Credinţei

Interferenţe Biblice

INSPIRAŢIA BIBLICĂ Se spune că despre textele Sfintei Scripturi că sunt inspirate. Acest lucru este afirmat chiar de către Biblie: „Toată scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Tim 3,16). Inspiraţia Biblică se referă la acea mişcare interioară a scriitorului sacru care îl împinge să scrie. Nu se poate descrie foarte exact în ce constă acest proces al inspiraţiei, însă ceea ce trebuie exclus din capul locului este imaginea unei dictări verbale: autorul sacru nu aude o voce care îi spune cuvânt cu cuvânt ceea ce trebuie să scrie. Este posibil ca autorul nici să nu fie conştient de faptul că în acţiunea sa este purtat de şoapta Spiritului

care compara inspiraţia biblică cu cea poetică. Papa Pius al XII-lea (1939-1958) în enciclica sa Divino afflante Spiritu (1943) aduce o clarificare asupra autorilor sacri afirmând totala libertate a acestora, Dumnezeu folosindu-se de capacităţile lor literare în aşa fel încât în diferitele părţi ale Sfintei Scripturi se pot regăsi stiluri literare proprii. Personalitatea autorilor sacri nu este anihilată, iar originalitatea acestora rămâne pe deplin liberă şi creativă. Această idee este reluată de Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965) care în constituţia dogmatică despre Revelația dumnezeiască Dei Verbum (1965) afirmă:

Sfânt. Este vorba despre un impuls sacru venit de la Dumnezeu care îl mişcă pe autor să aştearnă în scris mesajul de mântuire pe care l-a primit la de la alţii sub formă scrisă sau orală. Sfânta Scriptură este pătrunsă, aşadar, de această caracteristică a inspiraţiei, scrierile fiind considerate ca inspirate în totalitatea lor. Caracterul inspirat al cărţilor este dat de conţinutul lor care relatează episoade sugestive din iconomia mântuirii puse în scris sub acea adiere sacră care străbate fiinţa autorului. Pentru ca mesajul conţinut în Sfânta Scriptură să fie înţeles în conformitate cu intenţia autorului, cititorul trebuie să fie purtat de acelaşi fior sacru al Spiritului Sfânt. Magisteriul Bisericii afirmă în mai multe rânduri caracterul inspirat al Sfintelor Scripturi. În Conciliul Vatican I (1869-1870) se reafirmă inspiraţia Sfintelor Scripturi, a Vechiului şi Noului Testament în toate cărţile sale. Ulterior, tema este reluată de papa Pius al X-lea (1903-1914)

Totala libertate a autorilor sacri presupune existenţa imperfecţiunii în ceea ce priveşte forma textului Sfintei Scripturi, aspect care la prima vedere intră în contradicţie cu caracteristica de text inspirat de către Spiritul Sfânt şi cu aşa numita ineranţă biblică. Scopul Bibliei este însă de a transmite Adevărul, chiar dacă acesta este redat prin limbajul uman care nu poate cuprinde perfecţiunea şi este tributar mentalităţilor şi timpului. Mesajul principal al Bibliei este legat de manifestarea lui Dumnezeu în viaţa omului, deci de mântuirea lui. Acest lucru este real, iar textele sacre sunt o înşiruire de mărturii ale acelora care au experimentat acest fapt în viaţa lor. Relatarea acestor fapte depăşeşte persoana autorului, transcende vehiculul verbal şi variantele textuale, fiind prezent atât în original cât şi în traducerile Sfintei Scripturi.

6

„Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserica, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt (cf. In 20,31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,1921; 3,15-16), îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii. Pentru redactarea Cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca, acţionând el însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori ceea ce voia el şi numai aceea”.

Paul OANCEA


Spiritualitate

Meditaţie asupra icoanei Rusaliilor Sărbătoarea Rusaliilor, cunoscută şi sub numele de Pogorârea Sfântului Spirit, este o sărbătoare creştină importantă, prăznuită întotdeauna duminică, la 50 de zile după Paşti. Sărbătoarea evreiască numită Pentecost (cincizeci de zile de la sărbătoarea Ieşirii) este o aducere aminte a zilei în care Moise primea pe Muntele Sinai cele două table ale Legii. În aceeași zi, Isus a dăruit Spiritul Sfânt, „pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (In. 1,17). Această sărbătoare este printre cele 12 praznice principale în Biserica de tradiție bizantină. O altă sursă a acestei sărbători creștine este „sărbătoarea săptămânilor” (Ieșire 34, 22)1 despre care legea lui Moise prezintă date exacte (Dt. 16,9-10). Tradiţia bisericească păstrează şi această dimensiune prin împodobirea bisericilor în ziua de Rusalii cu crengi verzi şi cu flori, simbolizând astfel roadele cele noi.2 Putem lega teoretic primirea Legii cu harul de a grăi în diferite limbi (1 Cor. 14) – har primit de către cei convertiţi dintre păgâni – apoi cu celelalte daruri spirituale (Ef. 5), dar practic primii creștini au preluat din Vechiul Testament numai sărbătoarea propriu zisă. Aceasta avea o nouă însemnătate pentru ei deoarece prin coborârea Spiritului peste Apostoli, a început viaţa Bisericii. Rusaliile reprezintă ziua naşterii Bisericii. Misterul pascal al lui Hristos se împlineşte la Rusalii fiindcă prin trimiterea Spiritului Sfânt, a dus la sfârşit opera Sa mântuitoare. Nicolae Cabasillas răspunde la întrebarea pusă de el însuşi: „Care este scopul final şi rezultatul suferinţei, cuvintelor şi faptelor lui Hristos? Din punctul de vedere al relaţiei cu noi oamenii, nu este altceva decât sosirea Spiritului în Biserică.”3 La fel afirmă şi Sfântul Irineu: „Unde este Biserica, acolo e şi Spiritul lui Dumnezeu şi unde este Spiritul lui Dumnezeu, acolo e şi Biserica şi tot harul, iar Spiritul e adevărul”4. Icoana Pogorârii Spiritului Sfânt, ca şi celelalte icoane, își are elementele sale generale fără de care pictorul nu poate prezenta după cum se cuvine evenimentul mântuitor: o încăpere sus, sugerată prin pereţi străpunşi de ferestre; în încăpere se află doisprezece Apostoli, aşezaţi pe o bancă semicirculară; deasupra fiecărui Sfânt Apostol se află câte o limbă de foc; chipurile lor sugerează o stare de pace şi de rugăciune; în partea inferioară, separat de Sfinţii Apostoli printr-un arc este înfăţişat un bătrân cu barbă şi cu o coroană pe cap; ţine în mâini – întinse în lateral – o pânză cu doisprezece filactere; acest om simbolizează lumea, iar filacterele, propovăduirea fiecăruia dintre cei doisprezece Apostoli. În partea superioară a icoanei, se află un alt semicerc din care ies

raze; razele se orientează spre Apostoli, iar limbile de foc coboară deasupra fiecăruia, acestea simbolizând Pogorârea Spiritului Sfânt. Evenimentul prezentat în această icoană apare descris în Faptele Apostolilor: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Spirit Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Spiritul a grăi” (Fapte 2,1-4). Observăm imediat că testul biblic ne sugerează un eveniment plin de mişcări, deşi de pe icoană străbate multă pace și o linişte deplină. Chiar dacă iconograful urmează dinamica textului, reușește să redea o atmosferă solemnă.5

Cu privire la felul în care Spiritul Sfânt s-a pogorât asupra ucenicilor, scena este prezentată în mod simbolic. Din semicercurile pictate în vârful icoanei care reprezintă sfera dumnezeiască, coboară doisprezece raze către apostoli. Dinamismul este sugerat prin culorile dungilor, iar fascicolul de raze ne ajută să pătrundem misterul. Limbile de foc se referă la faptul că Isus ne aduce focul Spiritului Sfânt precum a spus: „Foc am venit să

7


Spiritualitate arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Lc. 12,49). Prin semnul focului energia dumnezeiască aprinde focul sălășluit în natura omenească 6. Limba de foc are o semnificație deosebită: omul vorbeşte cu limba, iar limba de foc simbolizează limba lui Dumnezeu. Apostolul deasupra căruia Spiritul Sfânt se coboară în forma aceasta, va rosti Cuvântul lui Dumnezeu. Vedem aşadar de ce Sfântul Petru poate vorbi imediat rostind acea cuvântare în fața neamurilor. Darul Spiritului Sfânt este personal: există un singur Spirit, acelaşi foc coboară peste toţi, dar se îndreaptă înspre fiecare. Este exact inversul a ceea ce s-a întâmplat în Babilon (Gen 11,9). Icoana ne înfățișează cum limbile de foc se aşează numai deasupra fiecărui apostol, iar nu și peste bătrânul din mijlocul imaginii. Se ridică în mod inevitabil întrebarea: de ce? Răspunsul este că acest dar îl primesc numai acele persoane care sunt pregătite a-l primi, adică cei uniți între ei prin credinţa în Învierea Domnului: „Spiritul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte (In 14,17).” Apostolii aşezaţi pe bancă, ca pe Muntele Sion, simbolizează prima comunitate creștină, începutul Bisericii. Semicercul exprimă unitatea Bisericii, Trupul Mântuitorului nostru Isus Hristos. Forma de semicerc reproduce o potcoavă şi nu seamănă cu sintronosul, unde preoţii slujitori stăteau în jurul episcopului, ci e un element preluat din practica liturgică a sirienilor. În tradiţia siriană, există un element care se mai foloseşte şi azi. În mijlocul bisericii se construieşte amvonul, un podium sub formă de potcoavă înconjurat de un zid, iar partea deschisă este orientată către altar. În acest loc se desfăşoară prima parte a Sfintei Liturghii, aici se rostesc textele biblice şi aici iau loc celebranţii7 . În mijlocul grupului de Apostoli, este un loc neocupat. Acest loc aparține Mântuitorului, capul nevăzut al Bisericii. Apostolii simbolizează Biserica, nu numai pe cei prezenţi, ci şi pe cei reuniţi cu ei în ziua Pogorârii Spiritului Sfânt, în rugăciunile rostite în faţa icoanei. De asemenea, în icoană este reprezentat şi Sfântul Apostol Pavel, care doar mai târziu va deveni Apostol al Bisericii şi un mare propovăduitor. Până și Sfinții Evangheliști Marcu şi Luca sunt prezenţi printre cei adunaţi în sala Cinei de Taine8 . Reiese din aceasta că icoana Rusaliilor depăşeşte stricta prezentare a sărbătorii, adică a evenimentului istoric descris în Faptele Apostolilor, prezentând naşterea Bisericii şi nelimitându-se la un cerc închis de persoane. Fiecare personaj din icoană are ceva în mâinile sale. Cinci dintre ele ţin o carte, iar restul de şapte un sul. Și cum nici un element nu apare întâmplător, sulurile înseamnă predicarea, iar cărţile materialul scris al învățăturii lui Hristos care se va răspândi în întreaga lume. Tradiţia Bisericii ne arată că apostolii au dus mesajul Evangheliei în toate colțurile lumii. Fiecare evanghelist are o carte în mână, manuscrise care reprezintă autoritatea învăţăturii dată de către

8

Lumina Credinţei Mântuitorul, aspect ce reiese la Pavel din Epistola către Efeseni: „Prin Evanghelie, al cărei slujitor m-am făcut după darul harului lui Dumnezeu, ce mi-a fost dat mie, prin lucrarea puterii Sale (Ef. 3,6-7).” Remarcăm lângă bătrânul situat în mijloc următoarea inscripţie: cosmosul (lumea). Figura simbolică a regelui situată într-un loc întunecat întruchipează lumea învăluită în păcate. Această persoană singură mai simbolizează şi omenirea dinainte de Pogorâre, lipsită de lumina credinței. Bătrâneţea este considerată drept o consecinţă a păcatului lui Adam. Prin puterea Spiritului Sfânt, Biserica aduce lumină întregii lumii prin învăţăturile sale. Sfântul Vasile cel Mare scrie în epistola către Eupaterios din anul 373: „Făptura e sfinţită, Spiritul sfinţeşte. Chiar dacă vorbeşti despre îngeri, despre arhangheli şi despre toate puterile cele mai presus de lume, totuşi şi ele îşi primesc sfinţenia tot prin ajutorul Spiritului Sfânt. Spiritul are o sfințenie firească pe care n-a primit-o prin har, ci face parte din fiinţa Lui, tocmai de aceea a şi fost nevoie să i se dea un nume special. Ceea ce este sfânt din fire, aşa cum Tatăl e sfânt din fire şi cum Fiul este sfânt din fire”.9 În coborârea Sa din ziua de Rusalii, Dumnezeul le-a dăruit apostolilor această taină a sfințeniei umplându-i cu harul Spiritului Sfânt și a creat din ei Biserica, luminându-le mintea şi întărindu-i întru împlinirea vocaţiei. În același mod coboară şi azi Spiritul Sfânt asupra acelora care au curajul de a-și deschide inima şi sufletul, însoțindu-i întru trăirea fidelă a creștinismului. Pr. Béla PALLAI Atunci se ţinea săptămâna “pâinilor dulci”, în luna Nissan (martie-aprilie), între 15-21. 2 J. MEYENDORFF La teologia bizantina. Sviluppi storici e temi dottrinali, (Saggi teologici 9), Casale Monferrato, 1984, 206. 3 NIKOLAOSZ KABASZILASZ, “A Szent Liturgia magyarázata” 37, in Orosz, L., Nikolaosz kabaszilasz liturgiamagyarázata (Szent Atanáz Gör. Kat. Hittudományi Főiskola 2), Nyíregyháza 1996, 96. 4 Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 3, 24, 1. 5 Vezi PH MUSEBRINK, „Die Herabkunft des Heiligen Geistes auf die Apostel”, in Der cristliche Osten XLV,2 (1991) 96. 6 P. EVDOKIMOV, Teologia della belleza. L’arte dell’icona, Roma, 19812, 310. 7 G. PASSARELLI, L’icona della Pentecoste, (Iconostasi 12), Milano, 1993,21-22. 8 P. EVDOKIMOV, Teologia della belleza, 313. 9 SAN BASILIO, „Epistola CLIX” 2, in A. R. RACCONE, (a cura di), Epistolario, Alba 1968, 437-438. 1


Anul Bisericii

Biserica: Poporul lui Dumnezeu Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965), în al doilea capitol al Constituţiei dogmatice despre Biserică „Lumen Gentium”,1 afirmă că Biserica este poporul lui Dumnezeu. Încercarea de a da un nume Bisericii a fost mereu prezentă în cele două milenii de creştinism. Astfel, în epoca patristică Biserica a fost numită sinod. Conceptul de sinod aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur şi înseamnă „a merge împreună”, exprimând aşadar ideea de comuniune. Conceptul de sinod este reluat şi dezvoltat de Conciliul Vatican al II-lea2. Biserica a mai fost numită și societate. Acest nume ia naştere în Evul Mediu timpuriu cu Papa Grigore al VII-lea. Cu timpul acestui substantiv ‒ societate ‒, i s-a adăugat adjectivul perfectă. Biserica ca şi societate perfectă devine un lucru evident în scrierile teologice din secolul al XIX-lea3, considerându-se că în interiorul ei nu trebuia revizuit nimic. Aceste date istorice, deși sumare, ne pot ajuta să înţelegem că fiecare nume dat Bisericii are istoria şi drumul său, primind mai multă sau mai puțină atenție4. Acest lucru este valabil şi în ceea ce privește Biserica ca popor al lui Dumnezeu. Biserica este numită poporul lui Dumnezeu începând cu scrierile Sfinților Părinţi dintre care se pot aminti cele ale Sfântului Augustin, Sfântului Ambrozie etc. Chiar dacă ulterior au fost momente când s-a mai vorbit despre acest termen, doar scrierile teologice ale secolului XX recuperează într-un mod mai accentuat conceptul de popor al lui Dumnezeu5. Termenul a fost apoi recepționat și dezbătut cu interes și de către Conciliul Vatican al II-lea. În continuare vă propun să vedem, pe scurt, conţinutul capitolului II din LG, în care Biserica este numită poporul lui Dumnezeu. Voi prezenta acest capitol în trei pași6. LG 9-12 explică de ce Biserica este noul popor al

lui Dumnezeu. Modul în care Dumnezeu s-a revelat oamenilor ne face să înţelegem că El doreşte să ne mântuiască pe toţi şi să facă din oameni un popor care să-L slujească. Dumnezeu a ales poporul lui Israel, a încheiat un legământ cu el şi încet, încet a început să-l formeze, să-l educe, să-l sfinţească, să fie Mântuitorul lui. Revelaţia divină ce reiese din scrierile veterotestamentare pregăteşte terenul noului legământ care se împlinește cu Isus. Toate scrierile Vechiului Testament vorbesc şi anunţă noul legământ pe care Dumnezeu l-a făcut cu omul în momentul în care El însuşi s-a făcut om. Hristos a instituit noul legământ prin sângele Său (cf. 1 Cor 11, 25) născânduse astfel noul popor al lui Dumnezeu care este Biserica. Acest popor trebuie să se extindă peste tot pământul, la toate neamurile. De asemenea, în această primă parte al celui de-al doilea capitol din LG este subliniată importanţa preoţiei comune care se primeşte în momentul botezului. Prin intermediul preoţiei comune, fiecare persoană botezată participă la preoţia lui Hristos. Pe lângă preoţia comună a tuturor botezaţilor, există şi preoţia ministerială care se primeşte în momentul hirotonirii. Preotul hirotonit, prin puterea sacră pe care a primit-o, trebuie să-i conducă pe credincioşi la Dumnezeu. Nu poate să existe o comunitate creştină fără acest raport între preoţia comună şi cea ministerială. LG 13-16 vorbeşte despre catolicitate: universalitate şi diverse forme de apartenenţă. LG 13 subliniază universalitatea unicului popor al lui Dumnezeu care trebuie să se extindă în toată lumea, la toate popoarele. În fiecare parte a pământului va fi acelaşi unic popor al lui Dumnezeu, iar credincioşii sunt uniţi între ei în Spiritul Sfânt. Toţi oamenii sunt invitaţi la această unitate catolică a poporului lui Dumnezeu. Plecând

9


Anul Bisericii de la această idee de unitate catolică, Conciliul se adresează creştinilor catolici (LG 14), creştinilor care nu sunt catolici (LG 15) şi necreştinilor (LG 16). Creştinii catolici trebuie să știe că Biserica este necesară pentru mântuire. Tot ei sunt invitaţi să persevereze în virtuţi astfel încât să nu fie prezenţi în Biserică doar cu trupul, ci şi cu inima. Conciliul vorbeşte despre trei condiţii pentru a fi pe deplin în sânul Bisericii catolice. Fac parte din Biserica Catolică aceia care „acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi în organismul ei vizibil – prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii şi comuniunii bisericeşti – cu Hristos care o conduce prin Supremul Pontif şi prin episcopi” (LG 14). Biserica este conştientă că există persoane botezate care nu împărtăşesc în mod complet, integral aceeaşi credinţă, care nu acceptă succesiunea lui Petru, dar care trăiesc după învăţătura Sfintei Scripturi şi încearcă să ducă o viaţă pe placul lui Dumnezeu. Şi în aceste persoane creştine lucrează Spiritul Sfânt, trezind în fiecare dintre ele dorinţa de unire într-o singură turmă cu un singur păstor. Pentru realizarea acestui lucru este nevoie de rugăciune şi de o continuă purificare (Cf. LG 15). Printre necreştini sunt amintiţi evreii şi musulmanii. Atât unii cât şi alţii se raportează la Biserică ca popor al lui Dumnezeu. De asemenea, toate acele persoane necreştine care îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate şi care îşi urmează conştiinţa pot fi mântuite. Dumnezeu îi sprijină cu harul Său şi pe aceia care, fără vina lor, nu Îl cunosc pe El, iar toate faptele bune ale acestora sunt o pregătire pentru primirea Evangheliei. LG 17 închide capitolul în care Biserica este numită poporul lui Dumnezeu subliniind care trebuie să fie noua semnificaţie a misiunii. Termenul universalitate este, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai importante aspecte, unul dintre stâlpii acestui capitol. LG 9 subliniază faptul că o privire de ansamblu asupra Sfintei Scripturi ne ajută în acest sens. Se poate observa în Vechiul Testament cum Dumnezeu şi-a ales un popor, a încheiat cu acesta un legământ şi a fost mereu fidel acestui legământ. Deseori în Vechiul Testament se vesteşte că acest legământ se va lărgi (cf Is 2, 2-4; Is 56, 6-8; Zc 8, 2023 etc.). Formula legământului specifică Vechiului Testament „Voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul meu” cu referire la poporul lui Israel (cf. Lv 26, 12; Ger 31, 33) în Noul Testament se extinde fiind valabilă pentru toate popoarele (cf. Ap 21, 3, 2 Cor 6, 16; Eb 8, 10). Planul divin revelat în Sfânta Scriptură este acela al unei deschideri din partea lui Dumnezeu spre întreaga omenire. Noul popor format prin noul legământ este în continuitate cu poporul lui Israel. Cel care a pus

10

Lumina Credinţei bazele acestui nou popor a fost însuşi Isus (cf. Gal 3, 28). Noul Testament vorbeşte despre universalitatea acestui nou legământ şi tocmai din acest motiv Isus îi trimite pe apostoli să vestească Evanghelia la toate neamurile „botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit” (Mt 28, 19). Se poate observa cu uşurinţă prezenţa aspectului universalităţii şi în capitolul II din LG. Din conţinutul acestui capitol s-a văzut că Biserica acordă atenţie tuturor persoanelor botezate. Deasemenea se adresează creştinilor catolici, creştinilor care nu sunt catolici, necreştinilor şi tuturor oamenilor. Această abordare adoptată de părinţii conciliari de a se adresa tuturor oamenilor este fidelă revelaţiei biblice de universalitate. Aspectul universalităţii caracteristic Bisericii ca popor al lui Dumnezeu urmează planul tainic al Tatălui ceresc care acţionează în istoria omului şi datorită milei Sale doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască (Cf 1 Tim 2, 4). Faptul că finalul capitolului II din LG vorbeşte despre caracterul misionar al Bisericii nu face altceva decât să sublinieze ideea de universalitate, specifică acestui titlu de popor al lui Dumnezeu. Scopul misiunii este acela de a răspândi Vestea cea bună peste tot, până la marginea pământului (cf Fap 1, 8). Titlul de popor al lui Dumnezeu atribuit Bisericii este unul dinamic exprimând ideea de activitate, evanghelizare, misiune, deoarece Biserica trebuie să se extindă. Cred că acest nume dat Bisericii vrea să ne spună că nu se poate să existe un om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care să fie uitat sau neglijat de Creatorul său. Dumnezeu doreşte ca fiecare persoană să fie membru al poporului Său. Tocmai de aceea Biserica, ascultând de Hristos, fondatorul său, încearcă să ajungă la toată lumea, să-i îmbrățişeze pe toţi şi să-i unească într-un singur popor. Pr. Vasile TRIFOI

Voi folosi abrevierea LG pentru Lumen Gentium. 2 Cf. S. PIÉ-NINOT, Ecclesiologia, La sacramentalità della comunità cristiana, Queriniana, 2008, 602-605. 3 Cf. Ibidem, pp. 588-592. 4 Numeroasele titluri pe care le-a primit Biserica de-a lungul istoriei ne ajută să înţelegem că nici un concept, termen, expresie nu este exhaustivă pentru a o defini. Tocmai din acest motiv este de aşteptat ca Biserica să fie mereu definită şi regândită. Există realităţi, cum este şi cazul Bisericii, despre care nu se va putea spune totul niciodată. 5 Cf. S. PIÉ-NINOT, op.cit., p. 159. 6 Urmez schema propusă de S. PIÉ-NINOT din lucrarea citată mai sus pp. 652-656. 1


Învăţătura Bisericii

Porta Fidei III În data de 17 octombrie 2012, a fost publicată Scrisoarea apostolică a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea „Porta Fidei”, în formă de „Motu proprio”, prin care se proclamă „Anul Credinţei” care va începe la 11 octombrie 2012, în cea de-a 50-a aniversare a deschiderii Conciliului Vatican II, şi se va încheia pe 24 noiembrie 2013 în solemnitatea lui Cristos Regele Universului. Reproducem și în acest număr al revistei noastre fragmente din Scrisoarea apostolică astfel încât cititorii noștri să aibă posibilitatea de a-l lectura și a găsi puncte de sprijin în itinerariul lor de credință.

Cu acest prilej fericit intenţionez să-i invit pe confraţii episcopi din toată lumea să se unească cu succesorul lui Petru, în timpul de har spiritual pe care Domnul ni-l oferă, pentru a comemora darul preţios al credinţei. Am vrea să celebrăm acest An în manieră demnă şi rodnică. Va trebui să se intensifice reflecţia despre credinţă pentru a-i ajuta pe toţi cei care cred în Cristos să facă mai conştientă şi să revigoreze adeziunea lor la evanghelie, mai ales într-un moment de profundă

schimbare cum este aceea pe care omenirea îl trăieşte. Vom avea oportunitatea de a mărturisi credinţa în Domnul Înviat în catedralele noastre şi în bisericile din toată lumea; în casele noastre şi în familiile noastre, pentru ca fiecare să simtă puternică exigenţa de a cunoaşte mai bine şi de a transmite generaţiilor viitoare credinţa din totdeauna. Comunităţile călugăreşti ca şi cele parohiale şi toate realităţile ecleziale vechi şi noi vor găsi, în acest An, modul de a face publică mărturisirea Crezului. Dorim ca acest  An  să trezească în fiecare credincios aspiraţia de  a mărturisi  credinţa în plinătate şi cu reînnoită convingere, cu încredere şi speranţă. Va fi o ocazie propice şi pentru a intensifica  celebrarea  credinţei în liturgie, şi îndeosebi în euharistie, care este „culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi în acelaşi timp izvorul din care provine toată energia ei”1. În acelaşi timp, dorim ca  mărturia de viaţă a celor care cred să crească în credibilitatea sa. A redescoperi conţinuturile credinţei mărturisite, celebrate, trăite şi rugate2  şi a reflecta asupra actului însuşi cu care se crede este o angajare pe care orice credincios trebuie să şi-o însuşească, mai ales în acest An. Nu întâmplător, în primele secole creştinii erau obligaţi să înveţe pe de rost  Crezul. Acesta le folosea ca rugăciune zilnică pentru a nu uita angajarea asumată cu Botezul. Cu cuvinte dense de semnificaţie, aminteşte asta sfântul Augustin când, într-o  Omilie  despre redditio symboli, încredinţarea  Crezului, spune: „Simbolul sfântului mister pe care l-aţi primit cu toţii împreună şi pe care astăzi l-aţi dat unul câte unul, sunt cuvintele pe care este construită cu trăinicie credinţa Bisericii mame pe fundamentul stabil care este Cristos Domnul... Aşadar voi l-aţi primit şi l-aţi dat, dar în minte şi în inimă trebuie să-l ţineţi mereu prezent, trebuie să-l repetaţi în paturile voastre, să vă gândiţi la el în pieţe şi să nu-l uitaţi în timpul meselor: şi chiar atunci când dormiţi cu trupul trebuie să vegheaţi

11


Lumina Credinţei

Învăţătura Bisericii în el cu inima”3. Aş vrea, la acest punct, să schiţez un parcurs care să ajute la înţelegerea în mod mai profund nu numai a conţinuturilor credinţei, dar împreună cu acestea şi a actului cu care decidem să ne încredinţăm total lui Dumnezeu, în libertate deplină. De fapt, există o unitate profundă între actul cu care se crede şi conţinuturile cărora le dăm asentimentul nostru. Apostolul Paul permite să intrăm în interiorul acestei realităţi atunci când scrie: „Cu inima se crede... şi cu gura se dă mărturie” (Rom 10,10). Inima indică faptul că primul act cu care se vine la credinţă este dar al lui Dumnezeu şi acţiune a harului care acţionează şi transformă persoană până în interiorul ei. Exemplul Lidiei este deosebit de elocvent în această privinţă. Sfântul Luca relatează că Paul, în timp ce se afla la Filipi, a mers sâmbăta pentru a vesti evanghelia câtorva femei; între ele era Lidia şi «Domnul i-a deschis inima ca să asculte cu atenţie cele spuse de Paul» (Fap 16,14). Sensul cuprins în expresie este important. Sfântul Luca învaţă că cunoaşterea conţinuturilor care trebuie crezute nu este suficientă dacă după aceea inima, autentic loc sacru al persoanei, nu este deschisă de har care permite să avem ochi pentru a privi în profunzime şi a înţelege că tot ceea ce a fost vestit este cuvântul lui Dumnezeu. A mărturisi cu gura, la rândul său, arată că credinţa implică o mărturie şi o angajare publice. Creştinul nu poate gândi niciodată că a crede este un fapt privat. Credinţa înseamnă a decide să stăm cu Domnul pentru a trăi cu el. Şi acest „a sta cu el” introduce la înţelegerea motivelor pentru care se crede. Credinţa, tocmai pentru că este act al libertăţii, cere şi responsabilitatea socială a ceea ce se crede. Biserica în ziua de Rusalii arată cu toată claritatea această dimensiune publică a credinţei şi a vestirii fără teamă a propriei credinţe oricărei persoane. Este darul Duhului Sfânt care abilitează la misiune şi întăreşte mărturia noastră, făcând-o sinceră şi curajoasă. Însăşi mărturisirea credinţei este un act personal şi în acelaşi timp comunitar. De fapt, Biserica este primul subiect al credinţei. În credinţa comunităţii creştine, fiecare primeşte Botezul, semn eficace al intrării în poporul celor care cred pentru a obţine mântuirea. Aşa cum atestă Catehismul Bisericii Catolice: „«Eu cred» este credinţa Bisericii mărturisită personal de fiecare credincios, mai ales în momentul Botezului. «Noi credem» este credinţa Bisericii mărturisită de episcopii reuniţi în conciliu sau mai general de 12

adunarea liturgică a credincioşilor. «Eu cred»: este şi Biserica Mama noastră care îi răspunde lui Dumnezeu cu credinţa sa şi care ne învaţă să spunem «Eu cred», «Noi credem»”4. Aşa cum se poate observa, cunoaşterea conţinuturilor de credinţă este esenţială pentru a da propriul asentiment, adică pentru a adera pe deplin cu inteligenţa şi voinţa la ceea ce este propus de Biserică. Cunoaşterea credinţei introduce la totalitatea misterului de mântuire revelat de Dumnezeu. Asentimentul care este prestat implică aşadar că, atunci când se crede, se acceptă liber întregul mister al credinţei, pentru că garant al adevărului său este însuşi Dumnezeu care se revelează şi permite să cunoaştem misterul său de iubire5. Pe de altă parte, nu putem uita că în contextul nostru cultural atâtea persoane, deşi nerecunoscând în ele darul credinţei, sunt oricum într-o căutare sinceră a sensului ultim şi a adevărului definitiv cu privire la existenţa lor şi cu privire la lume. Această căutare este un autentic „preambul” la credinţă pentru că mişcă persoanele pe drumul care conduce la misterul lui Dumnezeu. De fapt, însăşi raţiunea omului are sădită exigenţa a „ceea ce are valoare şi rămâne mereu”6. Această exigenţă constituie o invitaţie permanentă, înscrisă în mod indelebil în inima umană, de a porni la drum pentru a-l găsi pe cel pe care nu l-am căuta dacă nu ne-ar fi venit deja în întâmpinare7. Tocmai la această întâlnire credinţa ne invită şi ne deschide în plinătate. Sursa: http://www.arcb.ro

Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosantum Concilium 2 Cf. Papa Ioan Paul al II-lea, Constituția apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): AAS 86 (1994), 116.. 3Sermo 215, 1. 4 Catehismul Bisericii Catolice, 167. 5 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican I, Constituția dogmatică despre credința catolică Dei Filius, cap. III: DS 3008-3009; Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 5. 6 Papa Benedict al XVI-lea, Discurs la College des Bernardins, Paris (12 sempembrie 2008): AAS 100 (2008), 722. 7 Cf. Augustin de Hippona, Confesiuni, XIII, 1. 1


Sfinţii Părinţi

Corabia – simbol al Bisericii la Sfinții Părinți In Grecia antică, cuvântul symbolon – în românește, „simbol” – desemna un obiect tăiat în două, în urma unei înțelegeri dintre două persoane. Fiecare bucată era păstrată de către cei doi, ca semn al înțelegerii. Când se întâlneau uneau cele două părți recreând întregul și făcând prezentă relația dintre cei doi. Etimologic, cuvântul symbolon înseamnă „a pune/a ține împreună” realități diferite, dar complementare. În istoria culturii, a gândirii și a teologiei,

simbolul a fost folosit pentru a desemna legătura dintre o realitate vizibilă și experimentabilă și o alta invizibilă, nu imediat experimentabilă, însă la fel de reală. În teologie, care este „vorbire despre Dumnezeu”, simbolul este instrumentul cel mai apropriat pentru a ne apropia de Taină. Simbolul, deși într-o formă aproximativă, sugerează sintetic necuprinsul dumnezeiesc. Biserica este o realitate divino-umană și tainică. Pentru ca mintea omenească să poată opera o minimă înțelegere a tainei, e nevoită să facă apel la simboluri. Încă de la începuturile Bisericii, Sfinții Părinți s-au folosit de câteva simboluri pentru a vorbi despre taina Bisericii. Unul dintre simbolurile cele mai sugestive folosite de aceștia a fost cel al corabiei. Simbologia nautică a Sfinților Părinți își află izvoarele atât în lumea biblică (evenimentul furtunii de pe marea Tiberiadei, din evanghelii, corabia lui Petru, corabia lui Noe etc.), cât și în cea grecească, care și-a țesut mare parte din istoria și cultura sa pe mare. În acest articol vom căuta să citim și să comentăm câteva texte în care Sfinții Părinți

compară Biserica cu o corabie. Sfântul Clement Alexandrinul (sec. al III-lea), la începutul Omiliilor face o primă asemănare dintre Biserică și navă: „Întregul trup al Bisericii se aseamănă cu o navă, care transportă pe timpul unei înfricoșătoare furtuni oameni de diferite neamuri”. Urmează apoi o lungă alegorie în care Dumnezeu este asemănat cu proprietarul corabiei, Hristos este căpitanul, episcopul este santinela, preoții sunt marinarii, diaconii sunt capii vâslașilor, catehiștii sunt ajutoarele. Apoi, alegoria Sfântului Clement continuă asemănând valurile înviforate ale mării cu ispitele lumești. În Costituțiile Apostolice (sec. IV) găsim un text liturgic prescris înainte de hirotonirea episcopului care îndeamnă pe viitorul episcop astfel: „Când convoci la liturghie Biserica lui Dumnezeu, să ai grijă, precum căpitanul unei corăbii, ca slujbele să se desfășoare în ordine. Ordonă diaconilor să aranjeze pe frați la locurile potrivite, așa cum marinarii așează pe pasageri în navă. Ai grijă ca biserica să fie îndreptată spre Răsărit, așa cum este îndreptată o navă...” (II, 57). Sfântul Hipolit Romanul (sec. al II-lea), în Tratatul despre Anticrist dezvoltă într-o manieră mult mai complexă simbolul Biserică–Corabie: „Marea este lumea. Biserica e precum o corabie lovită de valurile care nu pot să o scufunde. Pentru că are la cârmă un căpitan expert, Isus Hristos. În mijlocul ei se află trofeul învingerii morții, crucea lui Hristos. Are prora îndreptată spre Răsărit, iar pupa spre Apus. Cârmă îi sunt cele două Testamente. Funiile sunt întinse așa cum iubirea lui Hristos înconjoară Biserica. Are cu sine rezerve de apă vie, care este baia nașterii de a doua. Corabia are marinari la stânga și la dreapta, așa cum Biserica are îngeri care o înconjoară și apără de primejdii” Epifanie din Salamina accentuează un alt aspect al simbolului corabiei: așa cum o navă este construită din diferite lemne de diferite măsuri și esențe, la fel și Biserica Sfântă a lui Hristos este constituită din oameni de diferite stări spirituale și caractere. Această comparație vine 13


Sfinţii Părinţi ca să întâmpine problemele conviețuirii dintre credincioși. Alegoria Bisericii văzută ca navă călătorind pe marea vieții continuă în lectura Sfinților Părinți. Marea este reprezentată întotdeauna învârtoșată, dar corabia nu călătorește spre un port omenesc, ci spre portul veșnicei odihne. Lucrul foarte interesant în toate aceste texte patristice este acela că niciodată corabia nu apare ca mijloc de mântuire sau loc al vieții senine, ci doar ca ceva ce este salvat de puterea Mântuitorului răstignit pe crucea (arborele catarg) din mijlocul ei. Mântuirea primită în Biserica-corabie nu se datorează robusteții navei, nici bravurii marinarilor sau santinelelor oricât de prevăzătoare, ci mulțumită jertfei cârmaciului Isus Hristos. Corabia Bisericii e mai degrabă un semn de speranță. Sfântul Iustin Martirul, în Prima Apologie afirmă: „E cu neputință să trecem marea dacă din mijlocul ei nu se înalță întreagă pânza catargului (crucii)”. Arheologia a descoperit că încă din primele veacuri, pe mormintele creștinilor apare simbolul corabiei cu catarg cruciform. Din aceasta deducem că simbolul corabiei a fost încă dintru începuturi un simbol al speranței în viața veșnică, dar și faptul că simbolul corabiei e nedespărțit de cel al crucii. Același Iustin Martirul, în Dialogul cu evreul Trifon, astfel interpretează Arca lui Noe: „Dreptul Noe, împreună cu familia sa: soția, cei trei fii cu soțiile lor, formau numărul opt arătând simbolul zilei a opta, ziua învierii lui Isus din morți. Astfel Isus, cel întâi născut, a devenit, în sens nou, căpetenia unui neam nou, născut din apă, din credință și din lemn, așa cum Noe a fost salvat prin lemnul arcei, purtând pe ape familia sa”. Am ajuns la acest text pentru a vedea cum biserica se suprapune cu Crucea lui Hristos. Înțelegem prin aceasta că logica eclezială este logica crucii. Asta înseamnă că apartenența la Biserică nu garantează mântuirea, ci că în Biserică învățăm deslușit logica crucii și tot aici se impune să devină mod de a fi (ethos), iar logica crucii se traduce existențial prin dragoste jertfelnică pentru frați. Această incursiune în lumea simbolului Bisericii-Corabie din scrierile Părinților Bisericii este și o invitație la a vedea cum dintotdeauna creștinii s-au folosit de simboluri pentru a transmite credința. Aceasta s-a întâmplat deoarece simbolurile sunt vehicule privilegiate al evanghelizării și de aceea se impune ca și noi, cei de azi, să ne silim în a cunoaște lumea policromă a acestora. Pr. Florin FODORUȚ 14

Lumina Credinţei

Biserică-Biserici

Prin constituția apostolică Sacri canones, Papa Ioan Paul al II-lea a promulgat în data de 18 octombrie 1990, Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium= CCEO), primul cod comun tuturor Bisericilor orientale aflate în comuniune cu Scaunul Romei. Sfântul Părinte promulgase în anul 1983, Codul de drept canonic al Bisericii latine (Codex Iuris Canonici=CIC). Ambele coduri precizează încă din primul canon cine sunt subiecții cărora li se aplică normativa canonică1. Dubla codificare prezentă în Biserica catolică reflectă pe deplin viziunea ecleziologică de unitate și autonomie a Bisericilor din Orient și din Occident, păstrând linia și experiența Bisericilor din primele secole, „unite în credință și în viața sacramentală, iar dacă apăreau între ele neînțelegeri în privința credinței sau a disciplinei, Scaunul roman le reglementa, întrunind consensul tuturor”2. Pentru reputatul canonist Dimitrios Salachas3, dubla codificare înseamnă că în ecleziologia catolică, Biserica latină nu este identificată cu Biserica universală, iar legile valabile în Biserica latină nu se extind la Biserica universală4. S-a ajuns prin dubla codificare la cristalizarea statutului ecleziologic și juridic al unora dintre Bisericile orientale aflate în comuniune deplină cu Scaunul Romei, acela de Biserică sui iuris5. Acest statut izvorăște din ecleziologia Conciliului Vatican al II-lea6 și este cuprins în canonul 27 al CCEO7. În accepțiunea Conciliului și ulterior a Codului, Biserica Catolică e compusă din Biserica latină și Bisericile Orientale catolice care se conduc după o normativă proprie, dar nu absolută deoarece aceasta este limitată de către dreptul stabilit de către autoritatea supremă, adică de Pontiful Roman sau de către Conciliul Ecumenic, autoritatea care-și rezervă dreptul de a interveni ori de câte ori consideră că este necesar. Autonomia unei Biserici sui iuris se caracterizează prin posibilitatea de a se autoguverna dând legi valabile pentru toți acei credincioși înscriși în ele prin botez8, legi care nu pot contraveni normativei comune (CCEO). Biserica catolică, care în amândouă Codurile se identifică cu una și singura Biserică a lui Hristos, nu e sinonimă cu Biserica latină nici cu cea


Legea Bisericii bizantină, coptă, maronită, armeană sau caldee. Prin actualul Cod s-a făcut un pas înainte comparativ cu Conciliul dispărând semnul de egalitate între Biserici și rituri9 deoarece nu toate Bisericile sui iuris au propriul rit, acesta din urmă născându-se din una din cele cinci tradiții prezente în Orientul creștin: alexandrină, antioheană, armeană, caldee și constantinopolitană. Ritul este în accepțiunea codului unul dintre elementele și prerogativele Bisericii sui iuris. Se elimina totodată înțelegerea ritului strict din punct de vedere liturgic luându-se în considerare elementele spirituale, culturale și disciplinare. Textele conciliare au contribuit în mod radical pentru ca unitatea credinței, viața sacramentală și instituirea dumnezeiască a Bisericii pe care Hristos a încredințat-o lui Petru și apostolilor săi spre a o conduce, să fie elementele esențiale care garantează universalitatea Bisericii. Biserica Catolică crede cu tărie că Biserica lui Hristos subzistă în ea (subsistit in), guvernată de succesorul lui Petru și de Episcopii aflați în comuniune cu el10. Conciliul a recuperat în mod fundamental tezaurul varietății exprimat în unitate, valorificând deopotrivă realitatea Bisericilor care toate împreună contribuie la catolicitatea Bisericii. Doi sunt pilaștrii pe care Părinții conciliari au construit catolicitatea Bisericii și a Bisericilor: catolicitatea Bisericii presupune în mod obligatoriu varietatea Bisericilor; fiecare Biserică este caracterizată de atributul catolicității. J. Ratzinger remarca într-o scriere că multiplicitatea nu e doar o sumă sau înșiruire de elemente, ci o imanență în care fiecare trăiește prin și pentru celălalt, Biserica înfățișându-se ca o icoană a vieții lăuntrice a Sfintei Treimi11. Octavian FRINC 1 CIC, c. 1: „Canoanele acestui Cod privesc doar Biserica latină”; CCEO, c. 1: „Canoanele acestui Cod privesc toate şi numai Bisericile orientale catolice, exceptând cazul în care, în ceea ce priveşte relaţiile cu Biserica latină, este stabilit în mod expres altfel”. 2 CONCILIUL VATICAN AL II-LEA, Decret despre ecumenism „Unitatis redintegratio”, 14. 3 D. SALACHAS, Istituzioni di diritto canonico delle Chiese cattoliche orientali, Bologna 1993, pp.60-61 4 Își încetează astfel existența un principiu prezent în ecleziologia catolică praestantia ritus latini

(superioritatea ritului latin), principiu â introdus de către papa Benedict al XIV-lea prin constituția apostolică Etsi pastoralis (1742) și prin enciclica Allatae sunt (1755). 5 Acest statut nu este aplicabil tuturor celor 21 de Biserici orientale unite cu Roma. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, ridicată la rang de Arhiepiscopie Majoră (2005), este o Biserică sui iuris 6 Este vorba despre Constituția dogmatică despre Biserică „Lumen gentium„,care afirmă la n. 23: „Prin Providența divină, diferite Biserici, întemeiate în diferite locuri de către Apostoli și urmașii lor, s-au cosntituit în decursul timpurilor în mai multe grupuri legate în mod organic, care, păstrând unitatea credinței și unica structură divină a Bisericii universale, au o disciplină proprie, uzanță liturgică proprie, un patrimoniu teologic și spiritual propriu”; și despre Decretul despre Bisericile orientale catolice „Orientalium ecclesiarum” n. 2: „Biserica sfânta și catolică , Trupul mistic al lui Cristos este alcătuită din credincioși uniți organic în Spiritul Sfânt prin aceeași credință, aceleași sacramente și aceeași conducere și care, unindu-se în diferite comunități a căror coeziune e asigurată de ierarhie, formează Biserici particulare sau rituri. Între ele există o admirabilă comuniune astfel încât varietatea din Biserică nu dăunează unității ci, mai degrabă, o manifestă; într-adevăr Biserica catolică voiește ca tradițiile fiecărei Biserici particulare sau Rit să fie păstrate în integritatea lor și în același timp să-și adapteze modul de viață la diferitele necesități de timp și de loc”. 7 CCEO, c. 27 : „În acest Cod, se numeşte Biserică sui iuris o grupare de credincioşi creştini legată de ierarhie conform normelor de drept, pe care autoritatea supremă a Bisericii o recunoaşte în mod expres sau tacit sui iuris. 8 Cf. CCEO, cc. 29-38. 9 Idem, c. 28 § 1:„ Ritul este patrimoniul liturgic, teologic, spiritual şi disciplinar, diferenţiat prin cultura şi împrejurările istorice ale popoarelor, care se exprimă printr-un mod de trăire a credinţei ce este specific fiecărei Biserici sui iuris. 10 Cf. CONCILIUL VATICAN AL II-LEA, Constituția dogmatică despre Biserică „Lumen gentium” 8. Acest lucru e legiferat de către ambele Coduri de drept canonic (CIC, c. 204 §2 și CCEO, c. 7 §2).

11 Cf. J. RATZINGER, Il nuovo popolo di Dio, Brescia 19924, p. 411

15


Crâmpeie Istorice

Lumina Credinţei

Români de rangul doi? Locul Bisericii greco-catolice în România Mare (II) La umbra unificării politice, ideea unirii celor două biserici românești prinsese rădăcini puternice. Încurajat de contextul de sedisvacanță al celor două scaune mitropolitane transilvane, proiectul a fost recompensat la scurtă vreme cu un loc onorabil în topul celor mai urgente probleme, de a cărui rezolvare depindea fericirea națiunii. Asumată deopotrivă de personalități

politice și ecleziastice, dezbătută în reuniuni publice ori de taină, pretențioasa întreprindere nu a putut avansa dincolo de etapa unor discuții pe cât de aprinse, pe atât de imposibil de conciliat. Ipoteza ortodoxistă considera încheiat rolul național și cultural asumat odinioară de Biserica greco-catolică, motiv pentru care îi lansa acesteia generoasa invitație de a reveni în brațele ocrotitoare ale mamei sale, după cum metaforic se exprima de la tribuna Senatului înfierbântatul mitropolit Nicolae Bălan.1 16

În replică, prelați și mireni ai amenințatei Biserici transilvane au respins cu vehemență formula de apropiere propusă de partida ortodoxă, oferind în schimb șansa confraților acatolici de a face parte împreună din marea comunitate a Bisericii universale. Dar și aici, ideile nu au fost întotdeauna cele mai limpezi sau convingătoare de a fi transpuse în practică. Mare fan al apropierii celor două biserici, convertitul Marius Theodorian-Carada relua laitmotivul pașoptist al unei unice biserici de lege românească, „care nu trebuie să fie nici ortodoxă, nici unită, ci pur și simplu o biserică română”, care, îndrăznea să spere autorul, „se va uni cândva cu Roma”.2 Astfel de inițiative șubrede, fără substanță ecleziologică, hrăneau din abundență diletantismul confesionalist, atât de nociv unui veritabil dialog. În plus, vizitarea obsesivă a supoziției care punea semnul egalității între român și ortodox indica direcția unică de urmat, capabilă să satisfacă obtuzul orgoliu naționalist. Ca semn al renașterii românești după Primul Război Mondial, festivismul epatant nu și-a atins întru totul rolul aglutinant. Prezența preferențială a autorităților de stat la ceremoniile religioase oficiate de prelați ortodocși a fost percepută ca un afront oficial la adresa Bisericii greco-catolice, declasată fără voia sa în ierarhia codului bunei naționalități.3 Dezbătută în cercuri laice și ecleziastice, inserată în adrese de protest și memorii la cele mai înalte instanțe ale statului, hotărârile de etapă care încuviințau ca oficialii „să participe, pe cât posibil, in corpore la ceremoniile religioase ale tuturor confesiunilor din fiecare localitate, întâi la Biserica ortodoxă, apoi și la celelalte biserici mai de frunte și în tot cazul la Biserica greco-catolică română”4 au fost anulate de decizii ulterioare care rezervau ortodoxiei reprezentativitate exclusivă asupra serviciului religios al zilelor festive. Așa se făcea că în orașe în care majoritatea locuitorilor aparțineau confesiunii greco-catolice, cum a fost cazul Sătmarului în epocă, reprezentanții instituțiilor publice alegeau să asiste, cu ocazia aniversării zilei monarhului țării, de pildă, la ceremonialul religios desfășurat în capela ortodoxă, adăpostită


Crâmpeie Istorice într-una din școlile din localitate.5 Astfel de mostre de conformism opac nu puteau decât să încurajeze proiecte mai ample, precum construirea unor impozante biserici pentru puținii cetățeni de confesiune ortodoxă, așa cum s-a întâmplat în cazul aceleiași urbe de pe malul Someșului, pentru care guvernul liberal al țării a reușit să includă în proiectul de buget pe anul 1924 o sumă consistentă dedicată acelui scop. Unul din momentele care a dezechilibrat puternic imaginea publică a Bisericii unite l-a reprezentat sărbătoarea încoronării suveranilor României de la Alba Iulia, din octombrie 1922. Mai mult sau mai puțin influențată de atitudinea politică a unui segment din sânul Partidului Național Român, care condamna regia liberală din spatele acelui eveniment, absenţa ierarhilor uniţi de la ceremonia religioasă din nou construita catedrală-simbol a oferit prilejul de a profera grave acuzaţii vizavi de loialitatea Bisericii grecocatolice faţă de Casa domnitoare a ţării sau de onestitatea sentimentelor sale naţionale. În fapt, epistola-pastorală a episcopatului unit de la sfârşitul lunii septembrie, pe lângă instrucţiunile stricte date întregului cler privind marcarea acelui maiestuos act, sublinia cu apăsare meritele incontestabile ale dinastiei de HohenzollernSigmaringen în istoria modernă a României, faţă de care comunitatea greco-catolică îşi exprima nedisimulat admiraţia şi îşi anunţa supunerea firească. Dată fiind virulenţa atacurilor care o vizau predilect, a fost nevoie de exprimarea unei poziţii oficiale, de la vârful Bisericii. Lucru care s-a şi întâmplat, în Senatul României, la scurtă vreme de la consumarea evenimentelor. Cu acel prilej, mitropolitul Vasile Suciu a amintit celor prezenţi că invitaţia primită din partea Consiliului de miniştri „nu privea decât actul civil al încoronării, de sub baldachin, nu şi participarea la serviciul religios săvârşit de clerul ortodox în catedrala din Alba Iulia”. După ce a asigurat audienţa că corul episcopilor greco-catolici a marcat inedita sărbătoare naţională prin celebrarea euharistică într-una din bisericile parohiale din localitate, înaltul prelat a ţinut să facă o remarcă pe marginea diversităţii confesionale a românilor ardeleni, încă nedeplin asumată de către confraţii din spaţiul extracarpatic: „Noi care eram despărţiţi în ceea ce priveşte credinţa, în uniţi şi ortodocşi... când era vorba de sânge şi de naţiune eram

una. Iată, domnilor, procedeul nostru! Când este vorba de chestiunile religioase, lăsăm fiecăruia libertatea de conştiinţă; când este vorba de chestiuni naţionale şi publice româneşti suntem una, pentru că suntem toţi români...”.6 Chiar şi etapa ecleziologică în care se situa la acea dată Biserica greco-catolică nu era deloc permisivă în privinţa chestiunilor de practică sacramentală. Lucru readus în atenţie, în termeni categorici, spre finalul aceluiaşi an, printr-o circulară a Ordinariatului arhiepiscopal care, întemeindu-şi decizia pe canoanele mai vechi sau noi,7 amintea întregului cler că „nu e permisă la nicio întâmplare împărtăşirea în cele sfinte cu persoane acatolice, deci nu e permisă nici concelebrarea cu preoţii altor confesiuni acatolice, fie aceia de orice neam”.8 Pe de altă parte, noua geografie statală nu rezerva Blajului un loc tocmai privilegiat. Speranța că transferarea capitalei Regatului la Brașov va face din orașul de la poalele Tâmpei un centru puternic al greco-catolicismului românesc s-a spulberat cu repeziciune;9 la fel, propunerea, cuprinsă într-unul din abundenta serie de proiecte de concordat formulate în acele zile, ca reședința mitropolitului unit să fie fixată la București, s-a lovit cu duritate de opoziția ierarhiei ortodoxe, pe care, în repetate rânduri, decidenții politici ai țării nu ezitau să o consulte în luarea unor astfel de decizii10. În aceste condiții, soluția care putea rămâne era aceea ca urbea de la confluența Târnavelor să-și păstreze pe mai departe statutul de centru de cultură eminamente românesc și, pe cât posibil, să încerce o dezvoltare cât mai accelerată a infrastructurii pentru a opune o personalitate colectivă cât mai puternică insistentelor semnale tutelare transmise de la sud de Carpați. Pornind de la aceste date, dezvoltarea rețelei de școli și instituții culturale, modernizarea și extinderea căilor de comunicație, eforturile de a transforma Blajul într-o capitală de județ, fiecare în parte și toate la un loc reprezintă pași semnificativi făcuți cu scopul de a crește vizibilitatea Blajului pe harta României întregite.11 Lucian TURCU

1 Prima afirmație de acest fel s-a produs la congresul biblic organizat în capitala ortodoxiei ardelene, în zilele de 13-14 aprilie 1921, ocazie cu 17


Crâmpeie Istorice care mitropolitul N. Bălan ar fi declarat belicos: „Nu vom da odihnă oaselor noastre până nu vom vedea pe toți frații noștri reîntorși la biserica srămoșească”: Şt. Meteş, „Biserica ortodoxă română din Transilvania în cei din urmă zece ani”, în vol. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul 1918-1928, vol. II, Cultura Națională, Bucureşti, 1929, p. 769. 2 Vezi M. Theodorian-Carada, Unirea Bisericilor, Tipografia „Moldova”, Galați, 1928. Autorul a conceput și un proiect de unificare a Bisericii ortodoxe, editat sub pseudonimul Protosinghelul Agafton Otmenedec, Unificarea Bisericii. Organizație autononă și canonică, Tipografia Gutenberg, București, 1920. 3 N. Brânzeu, Memoriile unui preot bătrân, ediție, prefață și note de Pia Brânzeu, Editura Marineasa, Timișoara, 2008, p. 274-276. 4 Unirea, XXXI, nr. 36, p. 1; XXXII, nr. 16, p. 1; XXXVI, nr. 6, p. 1; nr. 40, p. 3. 5 Unirea, XXXIII, nr. 32, p. 1-2. 6 Monitorul Oficial, partea a III-a. Desbaterile Adunării naționale constituante a Senatului, nr. 13, sesiunea ordinară 1922-1923, ședința de joi, 21 decembrie 1922, p. 88-90. 7 Canonul respectiv, la I. D. MANSI, „Concilium provinciale primum Alba-Iuliense et Fogarasiense 1872 maii 5-14” în Sacrorum conciliorum. Nova et amplissima collectio, tomus quadragesimus secundus, Synodi orientales, 1865-1874, Parisiis, MDCCCCX, tituluss VI, caput II. Analiza teologiei din epocă, la L. Scheffczyk, „Lineamenti fondamentali dello sviluppo della teologia tra prima guerra mondiale e il concilio Vaticano II”, în vol. La Chiesa nel ventesimo secolo (diretta de H. JEDIN), vol. X, seconda edizione, Jaca Book, Milano, 1995, p. 198-234. 8 Curierul Creştin, V, nr. 5, p. 28; Unirea, XXXIII, nr. 8, p. 2. 9 R. NETZHAMMER, Episcop în România, vol. II, p. 903. 10 M. NÓDA, „The Historical, Political and Ecclesiastical Background of the 1927 Concordat between the Vatican and Romania”, în Journal for the Study of Religions and Ideologies, 9, 27/2010, p. 286. 11 Unirea, XXIX, nr. 35, p. 1-2; nr. 47, p. 1; nr. 158, p. 1; nr. 162, p. 1-2; XXXI, nr. 13, p. 4; nr. 17, p. 1-2; XXXIII, nr. 48, p. 1-2; nr. 50, p. 2-3; XXXV, nr. 29, p. 3; nr. 31, p. 4; nr. 35, p. 2-3; nr. 38, p. 3; nr. 40, p. 3; nr. 41, p. 1; XXXVI, nr. 28, p. 1; XXXVII, nr. 42, 2, p. 4. 18

Lumina Credinţei

IN MEMORIAM ! Pr. canonic Petru ISTRATE Personalitate de o înaltă ţinută morală și intelectuală, preotul marturisitor al credinței Petru ISTRATE vede lumina zilei la data de 6 iunie 1917 în satul Feldioara, jud. Cluj, într-o familie de cucernici țărani români grecocatolici. Urmează școala elementară în satul natal, apoi cursurile liceale la Liceul Teoretic Umanist din Cluj, iar mai apoi cursurile Academiei Teologice Greco-Catolice din Cluj, în urma cărora obține licența în teologie. Dorința de studiu și aprofundare îl determină să se înscrie la Seminarul Pedagogic Universitar din Sibiu, la absolvirea căruia obține titlul de profesor de religie având totodată secundariat în disciplinele latină și istorie. În data de 19 aprilie 1943 este hirotonit preot la Blaj de către episcopul mărturisitor Dr. Valeriu Traian FRENȚIU, fiind numit paroh în satul Jimbor, județul Someș, localitate în care duce o susținută activitate pastorală deloc ușoară în acele vremuri de razboi și de grele încercări de la finalul acestuia. Odată cu instaurarea comunismului și scoaterea în afara legii a BRU, tânărul preot ia parte activă la acțiunile de rezistență împotriva flagelului roșu, iar la data de 27 mai 1949 este prins și arestat, datorită refuzurilor repetate de a trece în Biserica Ortodoxă, și dus la Securitatea din Dej. În urma procesului intentat, preotul Petru ISTRATE este condamnat la 8 ani temniță grea, confiscarea averii și degradare civică. Începe de acum să urce Calvarul, trecând prin cele mai grele locuri de exterminare pe care mințile bolnave ale unor așa ziși „oameni” le-au inventat pentru semenii lor, precum: Cluj, Dej, Aiud, Canal – Valea Neagră, minele din Baia Sprie și închisoarea din Gherla de unde este eliberat în anul 1957. Pe toata durata grelei detenții duce o neobosită muncă de apostolat printre deținuți, fiind denumit și „misionarul Minei Baia Sprie” unde participă activ la cele patru greve pe care deținuții le-au facut pentru a nu mai fi obligați să lucreze duminica, iar greva din februarie 1955 o conduce personal. Comandanții ruși și


In Memoriam! angajații Securității veniți la Baia Sprie pentru înăbușirea revoltei, aveau sa-l pedepsească aspru pentru aceasta îndrăzneală. Era luna februarie, iarnă grea cu nămeți și ger la poalele Munților Gutâi, acolo unde se afla lagarul de muncă forțată de la Baia Sprie, iar tânărul preot este închis 24 de ore, dezbrăcat de haine, într-o gheretă de lemn încăpătoare cât un dulap, așezată în curtea lagărului, din

a cărui pereți ieșeau spre interior sute de cuie gata să sfâșie carnea celui ce le atingea din greșeală sau datorită epuizării. Când parintele ne povestea, aceste lucruri ochii i s-au umplut de lacrimi spunându-ne: „Nu credeam că am să scap; au fost cele mai crunte ceasuri din viața mea”. Chiar dacă după planurile oamenilor acest preot trebuia să dispară de pe fața pământului,

el a rămas ca mărturie pentru lume, deoarece de cele mai multe ori planul lui Dumnezeu zădărnicește planul omului, mai ales atunci când planul omului este îndreptat împotriva lui Dumnezeu. Dupa eliberarea din locurile de detenție, este nevoit să presteze diverse munci istovitoare, între care și cea de sobar, pentru a-și putea întreține familia. Se înscrie mai apoi la cursurile Universității din Timișoara, iar in anul 1974 este licențiat în filologie. Începând cu anul 1977, se stabilește împreună cu familia la Baia Mare unde își continuă munca de apostolat, fiind unul dintre stâlpii rezistenței greco-catolice din Baia Mare. Odată cu intrarea în legalitate a BRU în 1989, este numit profesor de teologie la nou înființatul Institut Teologic „Ep. Dr. Alexandru Rusu” din Baia Mare. În această postură a insuflat tinerilor de la cele doua specializări ‒ pastorală și didactică ‒, din bogata sa experiență de preot, dascăl și tată de familie. Timpul și greutatea evenimentelor la care a participat de-a lungul vieției și-au pus amprenta tot mai mult pe trupul firav al părintelui ținindu-l o perioadă țintuit la pat. Îmi amintesc cu mare plăcere discuțiile pe care le purtam în decursul vizitelor ce i le faceam la locuința din Cartierul Săsar. Între ultimele întâlniri se numără aceea ocazionată de Boboteaza anului 2004 când, însoțindu-l la sfințirea caselor pe PS Vasile, pe atunci preot la biserica Sfânta Cruce din Baia Mare, părintele Petru de pe patul de suferință, ne încuraja și ne dădea sfaturi pentru apostolat. La data de 8 mai 2004 candela vieții părintelui Petru ISTRATE se stinge la vârsta de 87 de ani. Fie-i memoria binecuvintată în veci! Mihai ŞIMON

19


Evanghelia în Artă

Lumina Credinţei

Muzica şi experienţa lui Dumnezeu „După ce am urmat cu mult zel diferite căi în căutarea răscumpărării, a uitării şi a eliberării, după ce am dorit cu atâta ardoare pe Dumnezeu, cunoaşterea şi pacea, pe toate acestea le-am găsit doar în muzică”. (Hermann Hesse, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1946). Dacă noi nu am avut până acum o experienţă concretă de Dumnezeu, oare acest lucru nu s-ar putea datora faptului că muzica nu a găsit adevăratul ei loc în viaţa noastră? se întreabă P. Alphonse Goettmann, directorul Centrului de

ne pot conduce marile capodopere ale muzicii. Încă de la începuturile istoriei, sunetul a avut un impact puternic şi misterios asupra omului. De aceea, în toate templele spirituale ale omenirii se cânta şi se crea muzică. Ştiinţele ne spun astăzi că întregul cosmos este un Templu şi că noi trăim „într-o baie acustică”, în care însăşi tăcerea sau liniştea este modularea (intonarea) unei harmonii/melodii care nu se percepe cu urechea omului. Acest fapt l-a afirmat deja Sf. Grigore al Nyssei, în secolul IV, când vorbea despre

Întâlniri Spirituale «Béthanie», de la Gorze din Franţa, în Lettre Nr. 84. Meditaţia Părintelui Goettmann despre rolul muzicii în viaţa spirituală a omului porneşte de la primul verset din Prologul Evangheliei Sfântului Ioan: „La început a fost Cuvântul”. Cuvântul este sunet. Prin el şi cu el, totul a fost creat. Acest lucru ne este revelat chiar de la începutul Bibliei, unde scrie că „Dumnezeu a spus” şi că totul a izvorât din acest sunet, care este Cuvântul primordial (Gen 1,3). Astfel, se poate spune că tot ceea ce există, cel mai mic fir de praf, până la omul însuşi, îşi are originea în sunet, este ţesut prin sunet. Experienţele unui laborator acustic din California au demonstrat că sunetul şi lumina sunt identice, în sensul că sunt acelaşi fenomen vibrator şi că se deosebesc doar prin modalitatea de a se manifesta, pornind de la suporturi diferite. Pe de altă parte, nu e greu să înţelegem rolul iniţiatic al sunetului în ce priveşte iluminarea fiinţei, cu alte cuvinte, adâncimea mistică la care

harmonia universului ca despre o adevărată muzică, sau despre harmonia/melodia pe care omul este chemat să o intoneze prin însăşi viaţa sa. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în secolul VII, vorbea despre o adevărată „liturgie cosmică”. Dar ce legătură are omul, creaţia, Dumnezeu cu această realitate care este muzica şi care sunt consecinţele acestui fapt în viaţa spirituală? Sunetul primordial, continuă P. Goettmann în reflecţia sa, produce neîncetat energie, creează şi menţine creaţia în existenţă. Acest sunet este manifestarea Cuvântului/Logosului lui Dumnezeu, care „lucrează neîncetat”: o spune chiar Isus când afirmă „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In 5,17), în contextul vindecării slăbănogului la scăldătoarea din Vitezda. Oare faptul că slăbănogul, la auzul Cuvântului „ia-ţi patul şi umblă”, se ridică şi este vindecat de infirmitatea sa, nu demonstrează că forţele creatoare care animează cosmosul traversează omul ca un fluid pentru a-i conferi o

20


Evanghelia în Artă formă şi o structură? Dacă universul întreg este alcătuit din aceste vibraţii (sunet şi lumină), dacă omul este ţesut în fiecare clipă prin sunet, ne întrebăm cum ar putea muzica să influenţeze viaţa spirituală a omului? Numai omul, spune Goettmann, poate să intre într-o relaţie de reciprocitate cu această forţă creatoare, Cuvântul, datorită conştiinţei sale senzoriale ‒nu doar mentale ‒ specifică corpului prin care se exprimă întreaga fiinţă umană, trupsuflet-spirit. Această relaţie se realizează prin ascultare. De aceea, a asculta este o atitudine fundamentală a omului, o atitudine ontologică, care face ca omul să fie om, dar şi un act spiritual. De fapt, sunetul poate să-l construiască pe om în fiecare clipă numai prin ascultare a ceea ce este sădit în adâncul său, centrul său vital, astfel încât el poate să comunice cu Izvorul fiinţei sale. De aceea, a trăi este a asculta. Ascultarea şi conştiinţa sau a auzi şi a fi conştient de cele auzite este una şi aceeaşi realitate. Acolo se află Calea omului şi capacitatea sa de a se transforma. A asculta este prin excelenţă un act spiritual al omului. A asculta înseamnă a percepe cu urechea Sunetul care se află dincolo de orice sunet şi a experimenta astfel dimensiunea de libertate sau de a nu fi condiţionat de materie, a trece dincolo de material. Această ascultare este o reculegere în adâncul fiinţei noastre acolo unde primim ceea ce am auzit pentru a ne lăsa pătrunşi de aceasta. Este o pătrundere reciprocă, tipică iubirii. Iată cum explică P. Goettmann acest act spiritual ca iubire: când ascult (Sunetul, Cuvântul) cu toată atenţia, cu întreaga mea fiinţă şi-L las pe Dumnezeu să intre, să locuiască în mine, adâncul meu cel mai tainic intră în mod misterios în rezonanţă cu El. Acolo se află refugiul meu personal, acolo mă regăsesc cu adevărat „la mine”, adică sunt unificat în fiinţa mea şi cu Cel care mă generează. Acolo mă aflu la locul meu de origine, la izvorul meu. De aceea, nimic nu aduce omului, fie el indiferent la factorul religios sau necunoscător, mai multă fericire decât muzica. De ce spunem că muzica unifică? Acolo unde este muzică, spune Goettmann, se concentrează armonia întregului univers, pentru că muzica reuneşte frecvenţele care există în noi cu cele care vibrează în cosmos la milioane de ani lumină. Sunetul pătrunde direct în corpul nostru, pentru că materia este ea însăşi vibraţie. Nimic nu poate să atingă mai mult viaţa noastră interioară decât această vibraţie pe care auzul o poate percepe. Cel care într-o zi a fost atins de o astfel de experienţă a Fiinţei, va păstra pentru totdeauna urmele şi nostalgia ei, şi nu va înceta să se lase condus prin

muzică acolo unde nimeni nu l-a condus până acum. Acum el ştie că Invizibilul se poate auzi şi că se manifestă în adâncul lui printr-o împărăţie de Lumină. Cum să învăţăm să experimentăm misterul muzicii? Goettmann propune un exerciţiu şi o atitudine faţă de muzică: mai întâi să considerăm o bucată muzicală ca pe o mantra, ascultând-o de multe ori. Această muzică îşi va croi un drum, va străbate căsuţele conştiinţei noastre, coborând în subconştient şi în inconştientul nostru. De acolo o vom putea asculta şi fredona ca melodie. Atitudinea noastră faţă de muzică este importantă: dacă noi vom acorda muzicii acelaşi interes pe care îl avem faţă de lectura unei cărţi serioase, dacă vom accepta să ne oferim ei şi să ne angajăm în practicarea ei, muzica nu va mai fi doar un simplu divertisment, ci va pătrunde până în locul în care fiinţa noastră se naşte în fiecare clipă, adică în fiinţa noastră profundă. Care este aşadar puterea muzicii în viaţa noastră spirituală? Muzica, spune P. Goettmann, are o imensă putere de purificare, pe care o exercită asupra universului pasiunilor noastre, mai precis asupra dependenţelor care fac ca omul să se simtă în exil şi să poarte masca sclaviei. În mod progresiv, prin muzică se creează în noi o transparenţă şi devenim tot mai sensibili la această Prezenţă în noi care este fundalul muzicii adevărate. Asistăm la trezirea unei noi conştiinţe, care, în realitate este o reciprocitate de conştiinţe, cea divină şi cea umană: conducându-ne până în miezul fiinţei noastre, în misterul identităţii noastre, muzica ne face să ne cufundăm în Dumnezeu, de unde persoana noastră izvorăşte în fiecare moment, ca un pârâiaş dintr-un izvor. Am descoperit rădăcinile noastre veşnice în noi şi simţim cum în jurul nostru, în tot ceea ce ne înconjoară, nemărginitul se înscrie în mărginirea lucrurilor. De aceea Părinţii Bisericii au considerat întotdeauna că „muzica este de esenţă divină” şi că ea propune omului o cale de îndumnezeire. De ce muzica are această putere? Răspunsul la această întrebare constituie fundamentul întregii Biblii: în centrul bucuriei, în interiorul laudei şi al exultării se revelează Faţa lui Dumnezeu. Experienţa întunericului şi a bucuriei în ascultarea muzicii, nu este altceva decât Hristos mort şi înviat care ne poartă pe urmele Sale. Fie ca această extraordinară descoperire care ne schimbă viaţa, încheie P. Goettmann, să o facem fiecare. Sr. Cecilia FLUERAŞ, CMD 21


Etica Creştină

Lumina Credinţei

Credința creștină și viața morală A crede înseamnă a acorda încredere, în acest caz Cuvântului lui Dumnezeu, lui Isus Hristos și învățăturii Bisericii care are ca rol trăirea autentică și transmiterea cu fidelitate a mesajului pe care Hristos l-a lăsat. Învățătura morală face parte din acest tezaur. Foarte mulți creștini cred că morala propusă de Biserică este subiectivă si relativă. Învățătura Bisericii afirmă că Isus Hristos este centrul și sursa moralei creștine. A crede în Isus Hristos, a crede că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu,

aduce cu sine un tip de comportament. Isus are un mesaj în care ierarhizează valorile; vedem asta în mesajul adresat Martei și Mariei: „Marto, tu pentru multe te silești, dar Maria partea cea bună a ales-o” (Lc 10,41-42). Exigența evanghelică nu se substituie legii (Rm 1,1920), ci transformă din interior raportul cu ea și modul de a o trăi. Acțiunile noastre trebuie să rezulte din credința noastră profundă în Isus Hristos, mort 22

și înviat. De fiecare dată când ceea ce facem, e în opoziție cu ceea ce mărturisim și cu botezul nostru, suntem infideli parcursului pe care l-am început cu Isus Hristos la botez. Este dificil să trăim viața în concordanță cu credința și încă mai dificil să propunem altora acest lucru. Dacă credința nu trebuie confundată cu o morală, este bine să nu cădem nici în cealaltă extremă, adică a pretinde că morala nu se situează în sfera de competențe a credinței. Creștinismul are cel puțin trei elemente, strâns legate între ele, care îl definesc: adevărurile de credință, cultul liturgic și codurile comportamentale, adică legea morală. Aceste trei elemente fac parte din aceeași realitate, mărturisită în Simbolul Credinței pe care-l rostim la fiecare Liturghie: credem în Isus Hristos și în faptul că viața noastră are la bază viața Lui. În Catehismul Bisericii Catolice se afirmă : „Simbolul Credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi, mai mult, prin răscumpărare şi sfinţire. Ceea ce credinţa mărturiseşte, sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”, creştinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In1,12;1In3,1), „părtaşi la firea dumnezeiască”(2 Pt1,4). Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate, creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte o „viaţă vrednică de Evanghelia lui Hristos” (Fil 1,27). Prin sacramente şi prin rugăciune, ei primesc harul lui Cristos şi darurile Spiritului lui, care îi fac capabili de ea” (Articolul 1962). Suntem chemați așadar a trăi din viața lui Hristos pe care o primim prin sacramente și pe care o mărturisim nu doar în rugăciunea Crezului, ci și prin viața noastră. Morala creștină este o relație concretă de iubire între Isus Hristos și poporul Său, aceasta având reguli care să susțină relația în adevăr și în continuu progres. Morala catolică este centrată pe persoană, fiind totodată cristocentrică, căci Isus Hristos este o persoană, iar nu un principiu sau o idee. Credința creștină are in centru relații de iubire între persoane: iubirea intratrinitară, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni manifestată prin


Etica Creştină trimiterea lui Hristos în lume; iubirea la care sunt chemați oamenii între ei. A-L iubi pe Dumnezeu e ceva concret: „Daca mă iubiți, rămâneți fideli poruncilor mele” (In 14,15). Isus armonizează și unește iubirea cu legea. Legile morale sunt mijloace pentru a ajunge la adevărata finalitate și adevăratul bine care este Isus Hristos. Referința ultimă este întotdeauna Isus Hristos care este „Calea, Adevărul și Viața” (In 14,6). Legile moralei creștine se trăiesc parțial sau deloc atunci când sunt înțelese ca o obligație venită din exterior. Legea morală ne îndeamnă mai întâi să fim buni și drepți, „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, iar apoi să facem fapte bune, îndemnați de iubire. Nu este vorba doar de a trăi o viață morală, ci mai ales de a deveni ființe noi, renăscute din har (2 Cor 5,17). Morala ne cere întâi să-l urmăm pe Hristos și drept consecință a acestui drum să respectăm și legile morale. Sfânta Scriptură ne învață că principala sursă a binecuvântărilor primite de om de la Dumnezeu este un comportament moral trăit în toate circumstanțele vieții, dublat de o înțelegere corectă a credinței. (Dt 30, Ps 1 și Mt 25). Credința (ortodoxia) înțeleasă corect este confirmată de o viață corect trăită (ortopraxia). Fariseii știau credința corectă, dar ei l-au respins pe Isus Hristos pentru că nu erau morali, corecți și umili, ci fățarnici, orgolioși și invidioși. Suntem tentați a vedea mai ales ceea ce este interzis fără a analiza cauzele acelor interziceri care sunt pentru a crește libertatea noastră de fii ai lui Dumnezeu și pentru a ne proteja de păcat, de rău, de nefericire. Învățătura Bisericii nu dictează oamenilor cum să se comporte și nici ce porunci să respecte, ci învață exigențele credinței în Hristos care provoacă la o libertate creativă și responsabilă și la o trăire a iubirii și speranței care să-l conducă pe om către Împărăția Cerurilor. Deci omul nu trebuie sa se întrebe: „ce să fac ca să fac bine?”, ci „ce trebuie să devin ca să fiu fericit?” pentru că astfel, viața lui, care e un dar, să fie un răspuns continuu la chemarea lui Dumnezeu. Astfel, Isus Hristos va deveni pentru fiecare om o normă morală concretă, personală și universală, după cum a și promis: „Eu v-am dat pildă ca și voi să faceți la fel”(In 13,15).

Pe deoparte, viața morală trăită în credința practicată în Biserică asigură omului stabilitate și garanția vieții veșnice, iar pe de altă parte omul descoperă că viața trăită în credința are și o dimensiune comunitară, căci iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt strâns legate. A fi în Hristos înseamnă și a fi alături de frații și surorile care trăiesc aceeași credință. Biserica oferă fiecărui om spațiu de manifestare spirituală, loc de manifestare a credinței, încurajare, formare în dreapta credință și orientări etice. Ea transmite cu fidelitate ceea ce Isus i-a lăsat ca moștenire căci ea este Trupul

mistic al lui Hristos, neputând modifica sau înlătura ceva ar atinge grav vocația sa. Fiecare comunitate creștină este și un loc necesar pentru a discerne corectitudinea creștină a deciziilor personale și a constata dacă viața noastră tinde către bine, daca mergem pe căile Domnului, dacă darurile Spiritului sunt trăite: „caritatea, speranța, bucuria, încrederea, blândețea…(Gal 5,22-23) Pr. Dr. Angel ZARECZKI

23


Doctrina Socială

Lumina Credinţei

Doctrina socială a Bisericii la început de drum Începând de la enciclica Rerum Novarum (1891) şi până in zilele noastre, doctrina socială a Bisericii a evoluat în ritm alert ţinând pasul cu noile provocări ale societății. Pentru a se ajunge la o înțelegere şi interpretare autentică a mesajului social al Bisericii Catolice, s-a considerat necesar a se oferi clerului şi laicilor un fundament solid de cunoștinţe filozofico-teologice aferente studiului principiilor doctrinei sociale și informații precise asupra relațiilor interdisciplinare. Doctrina socială a Bisericii se adresează întregii comunități creştine care se găseşte în armonie și sub îndrumarea păstorilor legitimi, propunând o viziune creștină asupra omului și o acţiune constructivă a acestuia în societate, viziune ce trebuie privită din prisma Revelației şi a operei universale de evanghelizare. De aceea, nu putem minimaliza rolul Bisericii în formarea şi construirea unei vieții sociale care să fie efectiv îndreptată și ordonată spre Hristos, conducând la împlinirea umană în Dumnezeu. Se împlinește totodată prin aceasta rolul apostolic al Bisericii care Îl vestește pe Hristos Mântuitorul fiecărui om, al tuturor oamenilor și al oricărei societăți. În cadrul parcursului evolutiv al acestei discipline a Bisericii Catolice și până la interpretarea actuală a magisteriului social, au avut loc schimbări ale perspectivei din care s-a privit societatea. Ceea ce putem considera ca și pe un element esențial este faptul că, doctrina socială a Bisericii în procesul ei de transformare nu și-a pierdut niciodată calitatea teologică, tradiția şi rădăcinile din care provine. Magisteriul Papei Leon XIII (1878-1903) prin enciclica Rerum Novarum se focalizează asupra așa-numitei chestiuni sociale, adică acel nou fenomen reprezentat de totalitatea problemelor generate de conflictul dintre capital şi muncă, desfășurat în contextul decisiv al revoluției industriale. Nu întâmplător chestiunea socială a coincis cu problema muncii și în special cu munca industrializată care a influențat semnificativ transformarea societății şi a provocat probleme inedite, dintre care putem exemplifica: munca 24

minorilor şi a femeilor în afara familiei; salarii foarte mici şi insuficiente; orarii şi condiții de muncă inumane; dezagregarea solidarităţii familiale şi teritoriale; pierderea legitimității autorităţilor tradiționale; lipsa siguranței sociale. Ideea propusă de această enciclică socială a stârnit multe controverse, dar şi mult entuziasm în inimile şi conştiinţele catolicilor din acea epocă, iar aceasta pentru că a avut curajul să afirme că munca nu este o marfă supusă legii cererii şi ofertei, că nu se poate specula asupra salariilor, asupra vieţii oamenilor aşa cum se speculează asupra preţului unor bunuri sau produse. Tocmai de aceea putem compara importanţa demnităţii muncii cu demnitatea persoanei umane care o efectuează. O prezență activă în societatea civilă din acele vremuri era reprezentată de așa-numitul catolicism social, o mișcare alcătuită din persoane şi inițiative organizate în formă articulată cu scopul de a contrasta difuzarea culturii și a mentalității liberale, iar mai apoi socialiste, și de a interveni în favoarea claselor ce au devenit defavorizate ca urmare a efectelor transformărilor produse de către societatea modernă. Întreaga enciclică se centrează asupra soluționării chestiunii sociale din acel context istorico-cultural. În acest document al magisteriului social, se condamnă soluția găsită de socialiști și se afirma că este contrară celei creștine, aceasta fiind descrisă în funcție de diversele drepturi și obligații ale justiției și carității din partea clasei muncitorilor și a patronilor şi în funcție de diferitele contribuții ale Bisericii și ale Statului în contextul unei ordini sociale stabile. Pentru doctrina socială a Bisericii, enciclica Rerum Novarum reprezintă un exemplu emblematic şi un început al mişcării catolice ce s-a constituit la începutul epocii moderne și la sfârșitul unui secol caracterizat de procese sociale radicale. Sebastian BERSAN


Prezentarea Parohiilor

Parohia Băsești Istoria ne arată că la anul 1700 în Băsești păstorea pr. protopop Simion Pop, care în numele a 40 de preoți din protopopiatul său, a semnat Actul de Unire cu Biserica Romei. La acea dată protopopiatul Băsești aparținea de Eparhia ruteană de Muncaci1. Următoarea menționare în

istorie a parohiei Băsești este făcută în Conscripția lui Klein de la 1733, unde sunt menționați doi preoți: Daniel și Ionaș2. La 1768, în fruntea credincioșilor din parohia Băsești este menționat pr. protopop Grigore, iar în Conscripția baronului Bornemisza Jozsef din anul 1780, îl aflăm menționat pe pr. protopop Teodor Andreica. În anul 1838 preot și protopop de Băsești va fi pr. Grigore Pop de Illesfalva (de Băsești), un apropiat colaborator al marelui om al României, George Pop de Băsești.

Începând cu anul 1854, protopopiatul Băsești va aparține noii Eparhii greco-catolice de Gherla. La acea dată din protopopiatul Băsești făceau parte următoarele parohii: Asuaju de Jos, Asuaju de Sus, Bârsău de Sus, Bârsău de Jos, Băița, Gârdani, Mânău, Odești, Stremț, Tămășești, Sălsig, Someșuileac, Urmeniș etc.3. Din ianuarie 1867, până în aprilie 1867 parohia Băsești va fi administrată de pr. Vasile Pop. Datorită faptului că pr. protopop Grigore Pop era înaintat în vârstă și slăbit, începând cu 1 februarie 1894 în Băsești va fi numit ca administrator pr. Ioan Lenghel, care va rămâne în această parohie până în anul 1898, când va fi înlocuit de pr. Alexiu Varna. Conform unui șematism de la 1900, populația Băseștilor era de 1.127 locuitori, din care 1.024 greco-catolici, 97 evrei, 5 calvini și 1 romano-catolic4. Începând cu anul 1902 și până în anul 1915, paroh al Băseștilor a fost pr. Antoniu Băliban. Din Șematismul veneratului cler al diecezei greco-catolice de Gherla, din anul 1914, aflăm că în Băsești erau 1.180 locuitori, din care 1.037 greco-catolici, 119 evrei, 8 calvini, 1 ortodox, 1 romano-catolic5. În anul 1918, în parohia Băsești este consemnat pr. Alexandru Achim. În data de 23.04.1923, la Băsești a avut loc comemorarea morții lui George Pop. La acest eveniment au participat: Ep. Dr. Vasile Suciu, mitropolitul de Blaj, Ep. Dr. Iuliu Hossu, un sobor de 50 de preoți și o mulțime de 15.000 de oameni veniți de pretutindeni6. După doar doisprezece ani, comunitatea din Băsești a aniversat în ziua de 08.08.1935 centenarul nașterii lui George Pop, eveniment la care au participat Ep. Dr. Alexandru Rusu, episcop de Maramureș și Dr. Iuliu Maniu. În același an este amintit ca intermediar pr. Gavril Nap. În toamna anului 1948, prin Decretul nr. 358/1 Dec. peste Băsești s-a așternut o stare de 25


Prezentarea Parohiilor mare tulburare spirituală: părintele greco-catolic Dumitru Săsărean, nedorind să treacă la Biserica Ortodoxă, a fost alungat din sat7. Perioada comunistă a fost o perioadă grea pentru parohia greco-catolică Băsești, perioadă ce s-a sfârșit în data de 13.06.1999, când la Băsești s-a oficiat prima liturghie greco-catolică de după 1990. La acest mare eveniment pentru comunitatea din Băsești au participat Pr. Simion Mesaroș, care la acea vreme era rectorul Institutului Teologic „Ep. Dr. Alexsandru Rusu” din Baia Mare și viitorul paroh al Băseștilor, pr. Mihai Pavel. Un an mai târziu, Preasfinția Sa Ioan Șișeștean a sfințit piatra de temelie a noului lăcaș de cult, care inițial era destinat ca mănăstire a călugărilor franciscani. În anul 2001, începând cu luna iunie, paroh al Băseștilor va fi Pr. Ioan Enășcuț, care va păstori această comunitate până în 19 mai 2002. Din data de 26 mai până în 30 iunie 2002, parohia va fi administrată de pr. Marius Tomoș pentru ca ulterior să fie numit paroh Pr. Prof. Dr. Angel Zareczki. În iunie 2008, în Băsești va veni paroh pr. Ștefan Chindriș sub a cărui păstorire se va sfinți în data 14.06.2009 biserica parohială cu hramul „Sfântul Anton de Padova”. Începând din Duminica Floriilor a acestui an, în parohia greco-catolică Băsești, a fost numit ca administrator parohial pr. Daniel Pop. Iubite cititor, voi încheia acest material printr-o invitație a marelui poet, Octavian Goga, care la încheierea oficiului de comemorare a lui George Pop, spunea: ”E un capitol de istorie națională în cripta de la Băsești. Epigoni ai țării mele, duceți-vă la ea și învățați dragoste de neam!”8 Pr. Daniel POP 1 T. BUD, Însemnări și date despre înființarea parohiei greco-catolice din Sighetu Marmației, Gherla, 1914, p.6 2 V. BĂINȚAN, Băsești ”Mica Romă” de sub poalele Codrului, ed. CYBELA, Baia Mare, 2000, p.317 3 Arhivele Statului – Baia Mare, Inv. 104, fond. 120, f.1, cf. V. BĂINȚAN, op. cit., p.330 4 V. BĂINȚAN, op. cit., pp. 341-342. 5 Șematismul veneratului cler al diecezei greco-catolice de Gherla, pe anul 1914, pp. 205206. 6 V. BĂINȚAN, op. cit., p. 357 7 Ibidem. p. 363 8 Ibidem. p.357 26

Lumina Credinţei

RECENZIE

William A. Bleiziffer, Ius Ecclesiae – Bono Spirituali Hominum. Interferenţe canonice Lucrarea părintelui intitulată William A. Bleiziffer, Ius Ecclesiae – Bono Spirituali Hominum. Interferenţe canonice, a apărut în anul 2010 în seria Colecţia Canonica, la editura Galaxia Guttenberg din Târgu-Lăpuș. Autorul, născut la Blaj în anul 1972, oraș cu mare tradiție a școlilor, a urmat cursurile Institutului Teologic Greco-Catolic din Blaj. Acestea au fost continuate de studii de filozofie și teologie în cadrul Universităţii Pontificale Gregoriana, obţinând ulterior diploma de masterat cu calificativul „magna cum laude” la Facultatea de Drept Canonic Oriental a Institutului Pontifical Oriental. Competențele sfinției sale în domeniul legislației bisericești orientale și activitatea sa în cadrul diferitelor organisme și structuri ale Arhieparhiei de Blaj l-au recomandat pentru numirea sa în anul 2006 de către Preafericirea Sa în funcţia de cancelar al Curiei Arhiepiscopiei Majore din Blaj. În lucrarea de față, pr. William A. Bleiziffer tratează teme fundamentale ale dreptului canonic a căror cunoaştere este absolut necesară tuturor clericilor care funcţionează în cadrul Bisericii Arhiepiscopale Majore sui iuris de Alba Iulia și Făgăraș. Opera cuprinde unsprezece capitole și tratează originea diferitelor instituţii canonice bisericeşti raportate la fizionomia Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Autorul analizează funcţia şi efectul autonomiei de guvernare în viaţa şi misiunea Bisericilor patriarhale, a Bisericilor majore şi ale altor Biserici catolice orientale de sui iuris. Ajuns la acest punct, se impune o privire asupra tipologiei actuale a Bisericilor sui iuris precum și o trecere în revistă a surselor de drept ale primului mileniu, a surselor de drept ale Bisericii Române Unite, a deciziilor sinoadelor locale şi provinciale.


Prezentare de carte O importanța deosebită este acordată și aspectului instituțional al Bisericii: procedura alegerii episcopului în Biserica Arhiepiscopală majoră; sinodul eparhial, forma instituţională şi practico-juridică a Sinodului permanent; puterea, titlul şi oficiul supraepiscopal în diferitele perioade ale dezvoltării Bisericii după cum reies acestea din formulările sinoadelor ecumenice1. Una dintre contribuțiile majore ale lucrării de față este prezentarea succintă a izvoarelor de drept care ar trebui să stea la baza redactării dreptului particular al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Este vorba mai exact de dreptul bisericesc al primului mileniu, care a stat și la baza redactării actualului Cod Canonic al Bisericilor Orientale (Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium 1990), precum și actele şi decretele Sinoadelor Provinciale Române din 1872, 1882, 1900 și a sinoadelor eparhiale. Cele două corpusuri legislative permit cunoașterea apropiată a practicii juridice orientale, a dezvoltării sistemului instituţional, structura juridică a diferitelor funcțiuni bisericești. Încercarea de a creiona dreptul particular al unei Biserici sui iuris ar fi incomplet dacă nu s-ar ține seama și de învățătura mai recentă a Magisteriulului, drept pentru care pr. William A. Bleiziffer evidențiază importanța promulgării celor patru scrisori apostolice (1949 – 1957) care reglementau diferite aspecte ale dreptului canonic oriental. În acest context, nu putea scăpa autorului „revoluția” pe care Conciliul Vatican al II-lea a adus-o prin decretul

Orientalium Ecclesiarum în viața Bisericilor orientale aflate în comuniune cu Roma și implicit în redactarea dreptului particular al fiecăreia. aPropunerea pe care autorul o face clerului și pearsoanelor consacrate, în primul rând, de a se apropia de normativa canonică în vigoare

prin intermediul istoriei izvoarelor, a studiului unor instituții de drept și a unor elemente ecleziologice definitorii, își găsește răspunsul în măsura în care dreptul canonic rămâne pentru Biserica întreagă un „vehiculum caritatis”. Odată știrbită sau pierdută această definiție, ne aflăm în fața unor forme lipsite de fond și destinate a se stinge, după cum istoria Bisericii ne-o dovedește cu prisosință. Pr. Istvan KOSZAN

27


Viaţa Consacrată

Lumina Credinţei

Ordinul Surorilor Sfântului Vasile cel Mare Provincia „Inima Neprihănită a Sfintei Fecioare Maria” În viziunea Sântului Vasile, viaţa monastică este văzută în mod esenţial ca viaţă a comunităţii, unde fiecare poate să-l servească pe celălalt şi să fie la rândul său să fie ajutat să înainteze. În locul eremului specific primului monahism, Vasile preferă viaţa comună care, favorizează corectarea defectelor şi ajutorul reciproc; atribuie o dimensiune familială comunităţilor de monahi. La baza întregului edificiu, Vasile pune dubla poruncă a iubirii: de Dumnezeu şi de aproapele. A voit ca monahii să fie integraţi în viaţa Bisericii, sub autoritatea episcopului, să exercite ministerul pastoral, de aceea mulţi erau şi preoţi. Acest element îi distinge pe bazilienii de pahomieni. Sf. Vasile nu a fondat mănăstirile în locuri pustii, ci în oraşe şi în apropierea lor, în aşa fel ca alegerea liniştii şi a reculegerii să fie legată de dimensiunea ajutorării celor nevoiaşi, de asistenţa bolnavilor, săracilor şi orfanilor. Fundamental în regula baziliană, nu este munca manuală care întăreşte trupul, ci rugăciunea care încurajează spiritul, studiul Sf. Scripturi care iluminează mintea. Sf. Vasile a scris Reguli pentru monahii care trăiesc viaţa comunitară: Regulile mari (55) şi Regulile mici (318), fiind numit reformatorul şi legislatorul monahismului. Aceste reguli sunt firul roşu pentru toate Ordinele şi Congregaţiile, atât în Orient unde majoritatea călugărilor sunt bazilieni, cât şi în Occident, datorită întemeietorului monahismului occidental Sf. Benedict, care s-a inspirat din regulile Sf. Vasile. Aceste reguli prezintă viaţa călugărească ca starea ideală pentru a ajunge la perfecţiunea creştină. Monahismul bazilian s-a menţinut în decursul secolelor fiind viu şi astăzi, în special în Bisericile Orientale. În Bisericile Orientale Catolice, există cinci ordine baziliene. Cel mai răspândit şi cu cel mai mare număr de membrii este Ordinul Bazilian al Sf. Iosafat şi Ordinul Surorilor Baziliene. Aceste Ordine atât de fraţi cât şi de surori sunt prezente şi în ţara noastră. Există un Ordin Bazilian Italian de Grottaferrata, care are şi ramura feminină. Apoi avem trei Ordine Baziliene în Biserica Greco-Catolică-Melkită, toate fondate în Liban şi apoi răspândite şi în alte ţări. După moartea Sf. Macrina şi a Sf. Vasile, modul lor de viaţă monastic s-a răspândit în toată Grecia

28

şi în ţările din Europa Centrală şi de Est. În sec. al VIII-lea, multe călugăriţe baziliene din Răsărit fug în Occident, în special în sudul Italiei, din cauza persecuţiei lui Constantin Copronim, care a poruncit distrugerea icoanelor şi a relicvelor sfinţilor. Odată cu venirea creştinismului în Kyivan Russ – (Ucraina de azi) au fost fondate mănăstiri de femei, în care călugăriţele trăiau potrivit regulilor Sf. Vasile. În 1617, a început o reformă a mănăstirilor de bărbaţi care a avut efect şi asupra vieţii din mănăstirile de femei. Ele nu au fost centralizate ca mănăstirile de bărbaţi, ci au rămas independente. În 1772, în eparhiile unite cu Roma, Ucraina şi Bielorusia existau 25 de mănăstiri de femei, cu 200 de membre. În timpul despărţirii de Polonia în 1772-1795 călugăriţele care erau în teritoriile controlate de Rusia sub Ecaterina a II-a, au pierdut multe mănăstiri, iar altele au fost închise de Nicolae I (1825-1855). Au supravieţuit patru centre monastice, care au înflorit până în timpul celui deal Doilea Război Mondial: Yavoriv, Slovita, Lviv şi Stanislaviv.

Surori Baziliene în clandestinitate În anul 1911, de la mănăstirea Yavoriv, pleacă primele surori misionare în Statele Unite. Prima mănăstire au fondat-o în Philadelphia. În 1918, după împărţirea bisericilor catolice bizantine din America în două jurisdicţii, una pentru ucraineni şi alta pentru ruteni, s-a fondat o altă mănăstire în Cleveland, Ohio (azi centrul e în Uniontown, Pensylvania). În 1915, mănăstirea Slovita a trimis Surori în Iugoslavia, Krizevici, azi Croaţia. În 1921, în timpul Imperiului Austro-Ungar, mănăstirea Stanislaviv a fondat o mănăstire în Uzhord, iar în 1922 una la Presov.


Viaţa Consacrată Mai târziu, în 1935, câteva surori din Uzhorod au plecat la Mariapocs (Ungaria) unde au fondat o altă mănăstire. În 1939, au plecat surori misionare în Argentina. Cele două războaie mondiale, au scos în evidenţă necesitatea de a uni toate mănăstirile întrun ordin, cu o conducere centrală. În 1951, Sfântul Scaun a aprobat centralizarea surorilor Ordinului Sf. Vasile cel Mare, cu statut papal. Astăzi Ordinul are 650 de surori răspândite în mai multe ţări: Ucraina, Ungaria, Slovacia, Polonia, Croaţia, Italia, Statele Unite ale Americii, Argentina, Australia, Brazilia şi România. În România Surorile Baziliene n-au fost fondate de misionare venite din afară, ci de o soră vincentină de la Satu Mare, M. Ana Fekete, care a văzut nevoia de a deschide o mănăstire pentru fetele greco-catolice. Fondarea comunităţii s-a făcut în colaborare cu Pr. Leon Manu OSBM, superiorul mănăstirii Nicula, la Gherla. Fondarea comunităţii a avut loc în anul 1946 şi aprobarea în 1948, anul în care Biserica greco-catolică era scoasă înafara legii. Au urmat anii grei de prigoană, comunitatea a rezistat, pentru că Dumnezeu o voia; chiar s-a dezvoltat foarte bine în perioada de persecuţie, astfel încât în anul 1990 număra 60 de membre. Cum aminteam, Surorile Baziliene s-au centralizat într-un ordin în anul 1951, aşadar, surorile din România au aderat la Ordin abia în anul 1989 când s-a putut lua legătura cu Roma. De atunci a devenit Provincia română, pusă sub patronajul „Inimii Neprihănite a Sfintei Fecioare Maria”. Surorile baziliene din România astăzi Astăzi Surorile au case în patru oraşe: Cluj, Gherla, Baia-Mare şi Lugoj. Punând în practică dorinţa Sf. Vasile, viaţa lor este contemplativă şi activă. Au un program de rugăciune comunitar centrat în special pe orele dimineţii şi ale serii, când majoritatea sunt în mănăstire. Apostolatul

surorilor se desfăşoară în educaţie: grădiniţă, şcoli, cateheză parohială; ajutorarea săracilor sub diferite forme; medical: îngrijirea bolnavilor şi a bătrânilor, a femeilor însărcinate, în clinici şi la domiciliu; activităţi în centre episcopale şi catedrale: Lugoj,

Cluj; la Baia Mare există o mănăstire care a devenit loc de pelerinaj, iar în jurul ei s-a dezvoltat un centru spiritual pentru exerciţii spirituale şi alte tipuri de întâlniri cu caracter spiritual, o oază de linişte pentru cei care doresc să se refugieze pentru câteva zile de zgomotul lumii. Prin rugăciune şi apostolat, surorile caută să-l iubească pe Dumnezeu şi aproapele. Stema Ordinului Bazilian (pt. ramura masculină şi feminină) şi semnificaţia ei

Forma ovală a emblemei conţine un rug aşezat pe un glob care arde  cu un foc în flăcări. În cartea Exodului (13,12) se spune că Dumnezeu a condus poporul spre eliberare folosind ca semn rugul aprins. Sf. Grigore de Nazianz l-a comparat pe Sf. Vasile cel Mare cu un foc arzător, strălucind de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Forma ovală este înconjurată de ramuri de stejar şi de măslin. Stejarul – simbolizează curajul, tăria sufletească şi perseverenţa. Măslinul  – simbolizează pacea, dorinţa de cunoaştere şi înţelepciune Deasupra ovalului este un soare strălucitor, care conţine monograma slavonă IXC – Isus Cristos. Cristos este „Lumina lumii”(In 9,5). Versiunea veche a emblemei baziliene conţine o coroană deasupra rugului aprins care, simbolizează numele Sf. Vasile (gr. Basileus – rege) Text preluat şi prelucrat de pe: www. credinta-noastra.cnet.ro

29


Viaţa Eparhiei

Lumina Credinţei Întâlnirea Eparhială a copiilor si tinerilor Șurdești 21 aprilie 2012 «Bucurați-vă mereu în Domnul» Filipeni 3,1

Sâmbătă 21 aprilie 2012 în parohia Șurdești, protopopiatul Mănăștur, judeţul Maramureş, s-a desfăşurat a cincea ediţie a ÎETC (Întâlnirea Eparhială a Tineretului Greco Catolic din Eparhia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Maramureş). Tema Întâlnirii a fost cea propusă de Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, pentru Ziua Mondială a Tinerilor „Bucurați-vă mereu în Domnul”(Filipeni 3,1). La acest mare eveniment au participat din Eparhia Greco-Catolică de Maramureș peste 1400 de tineri însoțiți de peste 50 de preoți și de câteva zeci de persoane consacrate. O delegație a asociației ASTRU Cluj a răspuns de asemenea pozitiv invitaţiei noastre. Liturghia a fost celebrată de către Întâistătătorul Eparhiei, Preasfințitul Vasile, însoţit de părinţii preoţi. Preasfinția Sa Episcopul Vasile a rostit şi cuvântul de învățătură, încurajându-i pe tineri să descopere bucuria întâlnirii cu Hristos Înviat, precum apostolii care, întristați de suferințele și moartea lui Isus Hristos, la revederea lui înviat au trăit sentimente profunde și înălțătoare, bucuria le-a fost cu atât mai mare cu cât au înțeles că Isus a venit pentru ei și că biruința Lui este victoria celor care trăiesc cu El”. La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Angel Zareczki, vicar eparhial cu laicii și tinerii, a mulțumit colaboratorilor şi binefăcătorilor întâlnirii, mulţumind tuturor pentru aportul adus și exprimându-şi bucuria faptului că aceste întâlniri aduc roade de la an la an mai vizibile. Mulţumiri deosebite au fost aduse organizatorilor locali: Părintelui Tomoș Marius, paroh al parohiei Șurdești, credincioşilor şi curatoratului parohiei, părintelui Mihnea Gheorghe, protopop de Mănăștur precum și domnului Primar al comunei Șișești, Bud Gheorghe care, împreună cu Consiliul Local, au susținut evenimentul, atât material cât și moral. A urmat un moment de convivialitate, în care participanţii au servit din bucatele pregătite de către credincioşii parohiei Șurdeşti. Cateheza majoră a fost ţinută de către Părintele Fodoruț Florin, preot responsabil cu tinerii în protopopiatul Satu Mare. Făcând referinţă la tema întâlnirii, Părintele Florin a încercat să creioneze legătura dintre bucurie și credința în Isus Hristos, diferența dintre bucuriile profunde și plăcerile specifice lumii acesteia, legătura indisolubilă dintre bucurie și suferință, relația dintre bucurie și interioritate și dintre bucurie și generozitate. Cateheza s-a finalizat prin câteva întrebări, puncte de plecare pentru grupurile de discuţii ce au urmat. Pentru copiii sub 13 ani au fost organizate programe speciale de formare pe aceiași tema, programe propuse de către călugărițe din diverse ordine religioase și de către cercetași. Programele au fost coordonate de către surorile Ordinului Sfântului Vasile cel Mare (călugărițele baziliene). După un moment de pauză, timp la dispoziția tinerilor, în care majoritatea au vizitat superba biserică de lemn, monument UNESCO (cu turnul de lemn cel mai înalt din lume) au urmat programele religioase, artistice şi folclorice, pregătite de către grupurile parohiale din protopopiate (cântece religioase şi folclorice, dansuri populare şi scenete). Finalul programelor cultural religioase a fost marcat de momentul emoționant de predare a însemnelor întâlnirii, de către parohul de Șurdești, părintele Marius Tomoș, însoțit de către tineri, si preluat de către tineri ai protopopiatului Satu Mare însoțiți de preotul responsabil. Programul s-a încheiat cu celebrarea Vecerniei Mari, în biserica monument istoric, alături de Preasfinția Sa Vasile. Toate activităţile au reflectat tema întâlnirii, astfel participanţii au plecat acasă cu hotărârea de a nu se lăsa întristaţi de nimeni si de nimic, ci de a trăi mereu din bucuria prezenţei lui Hristos în sufletele şi în vieţile lor, prezenţa dătătoare de iubire, entuziasm, generozitate şi responsabilitate. 30


Viaţa Eparhiei Curs de formare pentru responsabilii cu familiile din Eparhia de Maramureș În perioada 04-05 mai 2012, Departamentul pentru Familii din cadrul Biroului Pastoral al Eparhiei de Maramureș a organizat un curs de formare adresat responsabililor cu familiile din toate protopopiatele eparhiei. Desfășurat la Centrul de Spiritualitate Sf. Maria din Baia Mare, cursul s-a bucurat de participarea a 23 de persoane (10 preoți și 13 laici). Am avut bucuria de a-i avea în mijlocul nostru ca și formatori pe soții Călin și Cristina Sechelea și pe doamna asistent social Marcela Crișan. Cursul a început vineri dimineața cu saluturile adresate participanților de către pr. Angel Zareczki, Sincel cu laicii, și pr. Remus Ghiran, responsabilul Departamentului, continuând cu prezentarea fiecărui participant. În sesiunea introductivă, s-au prezentat metodologia de lucru, timpul necesar predării, părțile componente, precum și persoanele angrenate în predarea cursului de pregătire pentru logodnici: medici, avocați, psihologi. În prima expunere, pr. Călin Sechelea a abordat problema căsătoriei din punct de vedere antropologic și sacramental, subliniind importanța conceptului de persoana ca individ cu natura rațională și prin aceasta fiind cu adevărat imagine a lui Dumnezeu. În după amiaza aceleiași zile, doamna Cristina Sechelea a captivat auditoriul prin prezentarea filmului „Laugh is your way to marriage”, mediind totodată discuțiile ce au avut loc pe marginea acestuia, arătând în cele din urmă care sunt barierele comunicării în cuplu și modul cum pot fi depășite acestea. Ziua de vineri s-a încheiat cu prezentarea căsătoriei ca și o vocație creștină, ca un drum pe care tinerii căsătoriți sunt chemați să-l parcurgă împreună, privind și învățând din relația pe care Hristos o are cu Mireasa inimii sale, Biserica. Ziua de sâmbătă a început cu Sfânta Liturghie oficiată de pr. Angel Zareczki, împreună cu preoții prezenți la curs, urmată de o nouă sesiune în care pr. Călin a vorbit despre principiile morale în viața de cuplu și despre actele intime care contravin procreereii și comuniunii de iubire dintre soți: steriletul, fertilizarea artificială, clonarea. Prima parte a zilei s-a încheiat cu expunerea doamnei Cristina Sechelea: „Organizarea practică a familiei”- organizarea vieții de rugăciune, organizarea bugetului, stabilirea priorităților etc. Ultimele două sesiuni au fost prezentate de doamna Marcela Crișan și de pr. Călin Sechelea și au fost axate pe reglarea naturală a concepției. A fost prezentată succint metoda naturală simptotermală a prof. dr. Josef Rotzer. La finalul cursului au avut loc concluziile și împărtășirea experienței trăite pe parcursul celor două zile. Atât preoții cât și laicii au plecat de la curs cu dorința arzătoare și speranța în suflet de a putea implementa la nivel de protopopiat cele însușite la acest curs de formare, de a putea veni în sprijinul logodnicilor prin formarea și susținerea lor în viața de familie ce urmează a o întemeia.

Vizită pastorală în parohia Cidreag (SM)

Credincioșii greco-catolici de limbă maghiară din Eparhia de Maramureș au sărbătorit joi 17 mai a.c. Înălțarea Domnului Isus Hristos. Comunitatea din Cidreag s-a bucurat de prezența în mijlocul ei a Preasfinției Sale Vasile cu ocazia acestui praznic împărătesc, care este și hramul bisericii parohiale. S-au alăturat Arhiereului întru celebrarea preoți din protopopiatul Ciscarpatin de Satu Mare, în frunte cu părintele protopop Iosif Harangazo. În cuvântul său de învățătură, Păstorul a evidențiat faptul cum cerul e prezent acolo unde Dumnezeu e prezent, adică în inima omului unit cu persoana și învățătura Mântuitorului, a omului ce trăiește în pace cu semenii săi. Înălțarea lui Isus la cer are menirea de a ne descoperi și nouă ceea ce ne așteaptă și care e destinul fiecărui om dincolo de toate greutățile vieții. La sfârșitul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, părintele paroh Miklos Szemak a adresat un cuvânt de mulțumire Întâistătătorului eparhiei pentru prezența în această parohie situată la întretăierea a trei granițe (româno-ungară-ucraineană). Urmând tradiția hramului, episcopul împreună cu preoții săi i-au miruit pe credincioșii prezenți, apostolii de azi ai lui Hristos. 31


Viaţa Eparhiei

Lumina Credinţei

Pelerinaj național la mormintele martirilor din Cimitirul Săracilor din Sighetu-Marmaţiei Peste 4000 de credincioși veniţi din toată ţara, au participat sâmbătă 12 mai a.c., la tradiţionalul Pelerinaj național la mormintele Episcopilor martiri aflate în incinta Cimitirului Săracilor din Sighetu-Marmației. Ajuns la cea de-a IX-a ediție, Pelerinajul a început vineri 11 mai, la orele 18.00, cu o veghe de rugăciune desfășurată în holul Muzeului Memorial (fosta închisoare) din SighetuMarmației la care au participat sute de tineri. Pelerinii în frunte cu episcopii, preoții și persoanele consacrate s-au îndreptat în procesiune în dimineața zilei de sâmbătă, 12 mai a.c, spre Cimitirul Săracilor, loc aflat la marginea localității Sighetu-Marmației unde își găsesc odihna în gropi anonime cei morți în temuta închisoare. Pe altarul special amenajat cu această ocazie, a fost celebrată Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie de către Preafericirea Sa Cardinal Lucian alături de întreg episcopatul greco-catolic. În predica rostită cu această ocazie, Întâistătătorul Biserii Române-Unite cu Roma, Greco-Catolică, i-a îndemnat pe cei prezenți la urmarea lui Cristos cel care este Calea, Adevărul și Viața după cum au făcut-o și înaintașii lor în credință a căror jertfă se înalță zi de zi spre cer, întru miros de bună mireasmă spirituală. La sfârșitul celebrării liturgice, Preasfințitul Părinte Vasile ‒ Eparhul locului ‒, a adus mulțumiri confraților episcopi, onoraților preoți, persoanelor consacrate, autorităților locale și centrale și pelerinilor veniți la mormintele Episcopilor martiri. Un cuvânt special de mulțumire l-a adresat tuturor celor care au contribuit la buna desfășurare a evenimentului.

Sărbătoarea comunității din Medieșu Aurit (SM)

Mica, dar vrednica comunitate din Medieșu Aurit (SM), protopopiatul Seini, s-a bucurat în cea de-a șaptea Duminică după Paști (a Sfinților Părinți de la Niceea) de prezența în mijlocul său a Episcopului locului. Bucuria credincioșilor a fost cu atât mai mare cu cât și-au văzut încununată truda lor întru zidirea Bisericii: sfințirea iconostasului și primirea în mod solemn a Sfintei Împărtășanii de către membrii mai mici ai comunității. Rânduiala sfințirii precum și Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie au fot săvârșite de către Preasfinția Sa Vasile alături de un sobor de preoți, avându-i în frunte pe pr. protopop Ioan Sălăgean și pr. protopop de Iza-Vișeu, Vasile Hotico. În cuvântul de învățătură adresat celor prezenți, Arhiereul a reluat invitația pasajului evanghelic de la Ioan de a medita la unitatea Bisericii. Rugăciunea arzătoare a Domnului Isus Hristos adresată Tatălui ceresc pentru ca ucenicii Săi să fie una, urma a susține pe parcursul timpului unitatea Bisericii. Pentru a apăra această unitate, s-au adunat Părinții în conciliu de la Niceea (325); pentru a mărturisi această unitate, și-au dat viața înaintașii noștri în credință. Nouă celor de azi, martori ai diviziunilor între Biserici, ne este cerut ca prin rugăciunea noastră necontenită și prin trăirea credinței în comunitățile și familiile noastre, la locul de muncă, să promovăm unitatea Bisericii lui Hristos și buna înțelegere între oameni. Împărtășirea în mod solemn cu Trupul și Sângele lui Hristos a înnodat în sufletele copiilor o prietenie aparte cu Dumnezeu, prietenie care trebuie menținută prin participarea la Sfânta Liturghie și la gustarea din Cuvântul Domnului și din învățătura Bisericii. Au mărit şi lăudat pe Dumnezeu, înfrumuseţând celebrarea liturgică şi înălțând sufletele celor prezenţi, Corul Catedralei greco-catolice Sf. Nicolae din Oradea, condus de d-l prof. dr. Radu Mureşan În după amiaza aceleași duminici, Ierarhul s-a aflat în parohia Potău din protopopiatul Seini, precum și în parohia Băsești, protopopiatul Silvaniei, unde a participat la o seară de rugăciune. 32


,

,

vizitați: Libraria eparhiala ”Ecumenica” ORAR LUNI - VINERI 800 - 1400

Adresa: str. V. Lucaciu 50, Baia Mare

vă oferim: - cărţi, obiecte de cult - literatură religioasă - devoționale

Frecvenţe Oradea: 102,2 MHz Zalău: 92,5 MHz Blaj: 94,4 MHz Baia Mare: 95,4 MHz Tel mobil - INTERNET: mms://streaming1.eu. radiomaria.org/romania DIGI: 12687 MHz

În fiecare a II-a Miercuri din lună, Radio Maria transmite emisiunile realizate în studioul regional din Baia Mare: 1700 Program de Rugăciune 2000 - 2100 Program Cultural 2100 - 2200 Program Spiritual

Vizitaţi situl Comisiei Eparhiale pentru Liturgică și Artă Sacră a Eparhiei de Maramureș www.liturgica.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it


ÎETC - Şurdeşti 2012

Medieşu Aurit 27 mai 2012

Pelerinaj Sighet 12 mai 2012

Preţ 5 RON

Lumina Credintei 2/2012  
Lumina Credintei 2/2012  

Publicatie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramures

Advertisement