Page 1

Preţ 5 RON

Lumina credinței Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul VII, nr. 4/2017

„În Iordan botezandu-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat”. (Troparul Bobotezei)


Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare

SUMAR:

Editorial.................................................................................................................................. 1 Glasul Domnului răsună peste ape.............................................................................. 2 - 3 Iar credința este încredințarea celor nădăjduite,...................................................... 4 - 5 Sărbătoarea confiscată................................................................................................... 6 - 7 Rembrandt, artistul în oglinda Cuvântului............................................................. 8 - 10 Icoana Întâmpinării Domnului............................................................................... 11 - 12 Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi și suntem plini de bucurie1............ 13 - 14 Predicarea cuvântului dumnezeiesc în exortația apostolică „Evangelii Gaudium”....................................................... 15 - 17 Valorile în familie – o raritate nouă?!.................................................................... 18 - 19 Ierarhi de seamă ai Bisericii Greco-Catolice........................................................ 20 - 21 Confucianismul.......................................................................................................... 22 - 23 Cultura unui nou început................................................................................................. 24 Parohia greco-catolică Cetățele............................................................................... 25 - 26 Silvano Fausti (SJ) - Amintește-ți și istorisește Evanghelia........................................ 27 Știri din Eparhia de Maramureș...................................................................................... 28 Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Diac. Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Ștefan Fodoruț Pr. Lucian Lechinţan s.j. Pr. dr. Béla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Ioan Balea Pr. Emil Marian Ember Pr. dr. Vasile Iusco Pr. dr. George Marius Nicoară Pr. Vasile Daniel Pop Pr. dr. Florin Marușciac Drd. Marian Susa

IMAGINE COPERTĂ: Giovanni Bellini (1430 - 1516), Botezul lui Hristos (1500-02), Biserica Santa Corona, Vicenza. Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466


Lumina Credinței

Gând împărtășit! Sfârșitul anului ne aduce frumoasa sărbătoare a Crăciunului ca o răsplată a așteptării în speranță a timpului care curge spre împlinire. Avem timp sacru și profan, aceiași cronologie dar nu cu același sens, deși cele două dimensiuni plutesc pe aceiași curgere a evenimentelor care se succed și se perindă în vâltoarea universului creat. Întâlnirea festivă cu memoria actualizată generează fireasca bucurie a gândului care se reînnoiește în speranța mântuirii. Prin sărbători timpul devine sacru și se reînnoiește odată cu sufletul omului care primește în sine darul credinței. Luna decembrie a anului în curs ne oferă ocazia de a întâlni istoria în cumulul ei de fapte și interpretări ale evenimentele petrecute, care apoi ne permit, într-o lectură ulterioară, să surprindem cele două dimensiuni: sacrul și profanul, ca două axe paralele ale unei scări, însă evident legate între ele. Mă voi referi la trei evenimente care ajung la noi cu o încărcătură specială de trăire emoțională și de sens: 1 Decemrie, 16 Decembrie și 25 Decembrie. Sărbătoarea Națională a României ca toate evenimentele festive, supune memoria unui parcurs în amonte, acolo unde totul a început. La Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia a fost proclamată prin tinereasca voce a ierarhului greco-catolic Iuliu Hossu dorința de unire a Transilvaniei cu Regatul României. De atunci, an de an poporul român sărbătorește împlinirea unui vis secular, devenit realitate în acel an și apoi odată visul împlinit cu țara întregită, el cere să fie consolidat și actualizat prin dorința și fapta fiecăruia, susținute evident de simțul apartenenței la națiunea proprie. Aceiași dată, însă 30 de ani mai târziu, consemnează încă un eveniment care aduce multă suferință pentru o bună parte a românilor ardeleni și nu numai, suprimarea Bisericii Greco-Catolice. Făuritorii României Mari sunt condamnați la închisoare de regimul comunist proaspăt instalat prin fraudă. Aceiași dată, două atitudini: unii își asumă purtarea crucii în clandestinitate și își continuă misiunea sfântă susținută de crez, ierarhii greco-catolicii, ceilalți ortodocșii, jubilează pentru o reîntregire a Bisericii românești, trecând dincolo de întrebarea asupra moralității actului și ignorând modul prin care el a fost înfăptuit: intimidare, constrângere și privare de libertate. Același regim oprimant își duce la împlinire ideologia proprie și îi separă pe oameni în buni și răi, cetățeni loiali și dușmani ai poporului. Regimul comunist a căzut, cei care au avut de suferit au învins. Sărbătoarea Națională din ultimele două decenii poartă în ea însăși nevoia de îndreptare a timpului. Profanul consemnează evenimentele, sacrul schimbarea și sensul lor adevărat.

editorial

1

În 16 Decembrie au avut loc funeraliile naționale ale regelui Mihai I al României. Figură marcantă a istoriei contemporane a țării noastre, cu un destin ce a cunoscut suferința și nedreptatea istoriei, un adevărat simbol de aspirație spre libertate și democrație în vremurile tulburi ale regimului comunist. Obligat să abdice și să meargă în exil, nu a încetat să fie vocea politică care anunța o altă interpretare a faptelor și prin urmare o altă istorie decât cea oficială. Aceleași date istorice cu o altă interpretare. La împlinirea vârstei de 90 de ani, ține un discurs în Parlamentul României și printre frumoasele lecturi ale timpului parcurs cu realizările și neajunsurile lui, menționează încă două valori care trebuie dobândite, pe lângă libertate și democrație. Cu maiestatea modestiei și a experienței sale de trăitor direct al evenimentelor, care pentru mulți sunt istorie, adaugă suveranul nonagenar: identitatea și demnitatea. Avem parcă din nou o întâlnire a timpului cronologic profan cu sacralitatea lui ca dimensiune interioară a valorilor de care suntem însuflețiți. Ziua Crăciunului este prin excelență un timp de har circumscris evenimentelor sacre care ne amintesc de nașterea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu celui Viu. Sărbătoare religioasă care trezește profunde sentimente și trăiri în sufletele noastre, ne conduce spre lecturarea vieții proprii sub lumina întâlnirii lui Dumnezeu. Trăită doar în dimensiunea orizontală a profanului unde mesele sunt mai îmbelșugate și petrecerile mai lungi, pierde din sensul adevărat al zilei, devenind una între celelalte. Deși ne bucurăm de zilele libere, nu ne raportăm cu toții în același fel la ele. Ce face ca același timp cronologic să capete sensuri diferite? Cei credincioși au cu siguranță răspunsul la îndemână și îl primesc mai întâi pentru ei înșiși ca o motivare care vine din interior. Are un nume concret și o fizionomie optimistă pentru că îi introduce într-o realitate mai mare decât ei și de aceea o numim credință, pentru că ne leagă de Tatăl ceresc, Creatorul cerului și al pământului. Prin ea și cu El se învinge timpul și se câștigă veșnicia. De la El ne vine lumina să percepem clipa ca dar și să o transformăm în speranță chiar și atunci când împrejurările ne fac să credem că este imposibil. Cu ajutorul Lui suportăm în răbdare nedreptatea timpului care uneori pare stăpânit de rău și prin speranță învingem timpul sortit pieirii prin trecerea lui. Privim mereu dincolo de el, deși îi suntem cu toții supuși. Vă doresc tuturor un An Nou binecuvântat în lumina sacră a credinței și a speranței de a dobândi!

† Vasile episcop


fragmente liturgice

2

Lumina Credinței

Glasul Domnului răsună peste ape

Sfințirea cea Mare a Apei – Cuvânt și Lucrare a lui Dumnezeu

„Glasul Domnului peste ape; Dumnezeul slavei a tunat; Domnul peste ape multe.”1 În Sărbătoarea Bobotezei, când celebrăm Sfințirea cea Mare a Apei, așa cum ni se spune în Psalmul 28, Învățător la Școala Cuvântului ne este chiar Bunul Dumnezeu. Vă invit să deschidem larg urechea sufletului pentru a asculta glasul Domnului care – și în această celebrare – ne atinge sufletele cu profunzimea și frumusețea Cuvântului dumnezeiesc.

Ritualul în sine este un drum care ne conduce la Dumnezeu, o procesiune al cărei apogeu spiritual îl constituie sfințirea apei. După Rugăciunea Amvonului2, la finalul Sfintei Liturghii, comunitatea credincioșilor pornește spre locul destinat oficiului.3 În timpul procesiunii cantorii intonează troparele prescrise, istorisind în vers liturgic evenimentul sărbătorit și astfel ne fac atenți la momentul solemn pe care suntem chemaţi să-l retrăim: „Astăzi se sfinţeşte firea apelor”.4 Când procesiunea ajunge la locul pregătit pentru oficiu, se citesc lecturile din Sfânta Scriptură, care ne dezvăluie și ne explică semnificația liturgică și spirituală a slujbei. Oficiul cuprinde trei paremii5 din Cartea Proorocului Isaia. Astfel, din Vechiul Testament ni se amintește intervenția minunată a Domnului prin belşugul de ape revărsat asupra „pustiului însetat” şi prin bogăția de haruri ce coboară asupra sufletelor celor „care-l caută pe Domnul”.6 Apoi, prin lectura Apostolului – un fragment din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – pășim pe treapta și în semnificația Legii Noi, care afirmă că „părinții noştri au băut din piatra spirituală; iar piatra era Hristos.” 7 Urmează citirea Sfintei Evanghelii: Cuvântul Domnului ne conduce la Iordan și suntem acolo, în rând cu toţi păcătoşii care au venit să primească botezul pocăinţei de la Sfântul Ioan Botezătorul. În această mulțime Îl întâlnim pe Mântuitorul Isus Hristos. El nu are nevoie de botez, fiind – aşa cum mărturisim în Simbolul Credinţei – Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, „întru toate asemenea nouă, afară de păcat”8, dar noi avem nevoie de botezul Lui: ca să învăţăm valoarea

umilinţei, ca să înţelegem că Isus ne vrea pe toţi mântuiţi, ca să ne amintim că avem un Dumnezeu căruia îi pasă cu adevărat de noi, ca să conştientizăm valoarea Botezului creştin de care ne-am făcut părtaşi... Hristos se botează şi cerul se deschide, ca să deschidă şi inimile noastre. Sfânta Treime e prezentă la Iordan, iar noi inaugurăm acum prezenţa Sa şi în viaţa noastră... Urmează ectenia mare9, care, în cadrul acestei slujbe are o structură aparte, cuprinzând cereri speciale pentru sfințirea apei: îl chemăm și îl rugăm pe Domnul puterilor să fie cu noi pentru a sfinţi apa, „cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Spirit”.10 Dacă la oficiu slujește diacon, în timp ce diaconul recită ectenia, preotul rosteşte, cu voce scăzută, prima rugăciune din rânduială, rugăciune de mulţumire, de laudă şi de invocare a Domnului, pe care îl roagă să reverse asupra credincioșilor „apa curățitoare, darul milostivirii sale.”11 Partea centrală a ritualului pare a fi compusă din trei rugăciuni, pentru că pe parcurs intervin, solemn şi emoţionant, cele trei momente în care preotul binecuvântează apa. De fapt este vorba de o singură rugăciune amplă, de o profunzime dogmatică de neegalat, numită „Facerea lui Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.” Preotul se roagă Sfintei Treimi cu umilință, cerând iertare, pentru ca păcatele sale să nu oprească venirea Sfântului Spirit. Amintim apoi frumuseţea sărbătorii, izvorâtă din imensa bucurie exprimată de întreaga Creaţie în acest moment de har: „soarele cel neapus a răsărit”, „luna cu raze luminoase luminează tot pământul”, „apele Iordanului cu venirea Domnului se prefac în vindecări” şi „toată făptura din tainice râuri se adapă.” Lauda Creatorului este exprimată deplin în rugăciunea concluzivă: „Mare eşti, Doamne şi


Lumina Credinței minunate sunt lucrurile tale; şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor tale”12, în timpul căreia preotul binecuvântează pentru prima oară apa. AdouapartearugăciuniiaducelaudăluiDumnezeu Creatorul, Atotputernicul şi Răscumpărătorul, („Tu din patru stihii ai întocmit făptura”, „de Tine ascultă lumina”, „ai venit şi ne-ai mântuit”) şi îl chemăm să intervină cu puterea Sfântului Spirit şi să sfinţească apele. Preotul binecuvântează a doua oară apa: „Tu însuți dar, iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, cu venirea Sfântului tău Spirit şi sfinţeşte apa aceasta” şi după acest moment rugăciunea de cerere atinge un alt nivel spiritual, pentru că amintim, cu recunoştinţă, darurile cu care Domnul îmbogăţeşte apa sfinţită: „Izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, deslegare de păcate, vindecare de boli, dracilor pieire, de puterile potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească.” 13 Aici poate ne așteptăm ca rugăciunea să se încheie cu un ecfonis, dar nu este aşa. Preotul spune: „Că tu ești Dumnezeul nostru...” și ruga noastră urcă, cu sensibilitate, spre a treia parte a „Facerii lui Sofronie”, unde adorăm Puterea lui Dumnezeu, care eliberează, îndrumă şi-i mântuieşte pe cei credincioşi: „Tu eşti Dumnezeul nostru, care cu apă ai potopit pe vremea lui Noe păcatul [...] Tu eşti Dumnezeul nostru, cel ce ai despicat piatra în pustie şi a curs apă [...] Tu eşti Dumnezeul nostru cel ce, cu apă şi cu foc, în vremea lui Ilie, ai scos pe Israel din rătăcirea lui Vaal.” Urmează a treia binecuvântare a apei, însoţită de rugăciunea: „Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta, cu Spiritul tău cel Sfânt.”14 Această parte a rânduielii se încheie cu rugăciunea pentru credincioşi, pentru ierarhia Bisericii şi pentru cler, apoi, în rugăciunea tainică rostită de preot, cerem, cu umilință, binecuvântarea Domnului pentru toţi cei prezenţi la această minunată celebrare. Gesturile care însoțesc finalul oficiului și cântarea repetată a troparului sărbătorii („În Iordan botezându-te tu, Doamne”), exprimă bucuria comunităţii parohiale prezentă la rugăciune: preotul, cu Sfânta Cruce și mănunchiul de busuioc face semnul Crucii de trei ori, în apă, apoi îi stropește cu apă sfinţită pe credincioşi, oferind Crucea spre sărutare. Acum aș putea spune: „Cam atât despre Sfințirea Mare a Apei”. Dar nu vreau să mă opresc la simboluri și semnificații liturgice, pentru că toate aceste semne sunt importante doar dacă determină și creșterea noastră sufletească. Ce ne spune apa

fragmente liturgice

3

sfințită la Bobotează pentru suflet? Un înțelept chinez care medita îndelung pe malul unui fluviu, a fost întrebat de unul dintre elevii săi: - De-atâta timp stai aici pe malul fluviului și te uiți în apă. Ce vezi tu aici? Multă vreme înțeleptul nu i-a răspuns și nu și-a întors privirea de la curentul apei. În cele din urmă a spus: - Apa ne învață cum trebuie să trăim. Unde curge duce viața cu sine și o împarte celor care au nevoie de ea. Este bună și generoasă: știe să netezească denivelările terenurilor. Este dreaptă: fără să ezite, cade de pe acoperișuri în adâncuri. Este curajoasă: suprafața ei este netedă, dar poate forma valuri adânci. Este înțeleaptă: ocolește rocile și stâncile care îi stau în cale. Știe să suporte, dar puterea sa blândă este la treabă ziua și noaptea pentru a da la o parte obstacolele. Este perseverentă: oricâte serpentine ar întâlni, nu pierde din vedere direcția spre țelul ei veșnic, spre mare. Este conștientă de scopul ei. Și oricât de murdară devine, se străduiește fără încetare să devină curată. Are putere să se reînnoiască. De aceea, a spus înțeleptul, privesc în apă. Ea mă învață viața corectă.15 Pentru noi, creștini botezați, apa sfințită de la Botezul Domnului are o semnificație mult mai profundă: glasul Tatălui Ceresc, coborârea Fiului în Iordan și zborul lin al Spiritului Sfânt ne amintesc faptul că prin Taina Sfântului Botez am devenit copii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Cerului și ne îndeamnă, cu recunoștință pentru marele dar și har, să fim credincioși responsabili și să îl lăudăm pururea pe Bunul Dumnezeu în Treime: Preasfântă Treime, îndură-te spre noi. Pr. can. Emil GÎRBOAN, Protopop s. 28, 3 P În practică, după dezlegarea finală (n.a.) 3 La râu, la o fântână apropiată, sau în tinda bisericii, după obiceiul locului (n.a.) 4 Euhologhion, Blaj, 1940, p.90 5 Lecturi din anumite cărţi ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament, http://dervent.ro/dictionar.php?dTit le=bGVjdHVyaSBiaWJsaWNl, accesat la 01.11.2017 6 Euhologhion, Blaj, 1940, p.90 7 1Cor 10, 1-4 8 Evr 4, 15 9 Rugăciune prelungită, stăruitoare [...] care se rosteşte la începutul Laudelor mari, la Sf. Liturghie, Sf. Taine, ierurgii principale, cf. http://dervent.ro/dictionar. php?dTitle=ZWN0ZW5pZQ==&dL=E, accesat la 01.11.2017 10 Euhologhion, Blaj, 1940, p.93 11 Ibidem, p. 94 12 Ibidem, p. 96 13 Ibidem, p. 97 14 Ibidem, p. 98 15 h ttp://www.astrocafe.ro/articole/apa-ne-invataviata-corecta, accesat la 01.11.2017 1 2


4

cuvântul scripturii

Lumina Credinței

„Iar credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Ev. 11,1) Profet este denumit cel ce prezice dinainte cele ce nu se cunosc sau cele ce au să se întâmple în viitor. Calitatea sau slujba de profet nu se transmite ereditar. Dumnezeu a fost cel ce a ales, a chemat și a investit în slujirea de profet (Ex. 3,1; Amos 7,15). Profetul este trimisul și unsul lui Dumnezeu și vorbește în numele Lui, purtătorul Lui de cuvânt (2 Cr. 20,15) el este inspirat ca să vorbească despre voia și planul Lui (1 P 10-12; 2 P 1,21) Prorocul nu adaugă și nici nu scade nimic din ceea ce i-a comunicat Dumnezeu sau Spiritul Sfânt. Dumnezeu în VT punea în gura prorocului propriile sale cuvinte „… și Domnul mi-a zis: «Iată pun cuvintele MELE în gura ta»” (Ier. 1,9). Prima persoană căreia i se atribuie calitatea de proroc în Sfânta Scriptură a fost Avraam (Gen. 15,18). Dumnezeu i-a înzestrat pe unii dintre profeți cu capacitatea de a primi vedenii sau viziuni (1 Sam. 3,1), motiv pentru care profetul era denumit și „văzător” (1 Sam. 9,9). Cuvântul Domnului era transmis profetului pe diferite căi, semne, vise sau prin mesaje audibile ca în cazul lui Samuel (1 Sam. 3,4). Dumnezeu și-a arătat preocuparea Sa față de atitudinea pe care trebuia să și-o manifeste poporul Său față de cuvântul Lui transmis prin profeții Săi: „Să fie ascultați” (Dt. 18,15) și „Să li se acorde încredere” (2 Cr. 20,22). Lucrarea profeților Profeții transmiteau cuvântul Domnului și mesajul adresat poporului: „Iona către locuitorii cetății NINIVE” (Iona 3,2-3). Ei își începeau cuvântarea cu aceste cuvinte: „Așa vorbește Domnul” (Ier. 6,16). Privitor la problema păcatului ei îl criticau oriunde s-ar găsi, chiar în curtea regală: Natan îi arată lui David păcatul (2 Sam. 12, 1-2), iar Ilie lui Ahab. Profeții invitau poporul la pocăință: Ieremia cheamă locuitorii Ierusalimului la pocăință cu aceste cuvinte: „… De aceea, întorceți-vă fiecare de la calea voastră cea rea, îndreptați-vă umbletele și faptele” (Ier. 18,11). Pentru lucrarea aceasta ei slujeau ca străjeri pentru popor: „După șapte zile, cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: «Fiul omului,

te pun străjer peste casa lui Israel»” (Ez. 3,1617). O altă lucrare a profeților era interpretarea versetelor: Daniel traduce, interpretează visul lui Nabucodonosor legat de viitorul împărăției lui (Dan. 2,17-45) Unii dintre profeți preziceau viitorul legat de anumite evenimente: Ilie prezicea seceta regelui Ahab (1 Re 17,1), Agab prezice o foamete mare în toată lumea, în timpul împăratului Claudiu, profeția s-a împlinit (Fap. 11, 28). Tot Agab prezice și felul arestării apostolului Pavel (Fap. 21,11) Mesajele profeților cuprindeau mângâiere, încurajări și speranță, dar în același timp și avertizări, atrăgând atenția împotriva pericolului încrederii omului în alte lucruri afară de Dumnezeu, cum ar fi: putere, bogăție, înțelepciune omenească sau dumnezei străini. (Ier. 8,9; Os. 10,13; Amos 6,8) O altă lucrare a profeților era consemnarea în scris a istoriei și a mesajelor lor profetice: amintim aici pe Șemaia prorocul, pe Ido văzătorul care au relatat evenimentele care s-au petrecut pe timpul lui Roboam (2 Cr. 12,15). Isaia a fost cronicarul care a consemnat evenimentele petrecute la curtea regelui Ozia. (Is. 1,1). Profeții au făcut numeroase preziceri legate de persoana Mântuitorului: Patriarhul Iacob, inspirat de Dumnezeu


Lumina Credinței prorocește venirea Mântuitorului: „Iacob a chemat pe fii săi, și a zis: «Strângeți-vă, și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni… nu va lipsi sceptrul din Iuda nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până nu va veni Împăciuitorul, și de El vor asculta popoarele»” (Gen. 49) Una dintre cele mai clare făgăduințe legate de venirea Mântuitorului o face Dumnezeu regelui David: „Când ți se vor termina zilele și vei fi culcat cu părinții tăi, Eu îți voi ridica un urmaș după tine care va ieși din trupul tău și-i voi întări pe veci tronul împărăției Lui. Eu îi voi fi TATĂ, și el îmi va fi mie fiu… Casa ta va fi neclintită și scaunul tău de domnie va fi întărit pe vecie” (2 Sam. 7,12-16). Profetul Isaia vestește nașterea lui Mesia dintr-o fecioară: „Iată, fecioara va naște un fiu, și-i va pune numele Emanuel-Dumnezeu este cu noi” (Is. 7,14). Timpul venirii lui Mesia este prezis de către profetul Daniel (Dan. 9,24-26). De asemenea, profetul Daniel îl prezintă pe Mesia ca pe o ființă „misterioasă” ca pe „fiul omului” căruia „I S-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească,

cuvântul scripturii

5

pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum și împărăția lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan. 7,1314). Profetul Mica prevestește locul unde se va naște, căci zice: „Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel, și a cărui obârșie se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veșniciei” (Mica 5,2). Cuvintele profetului ne indică prin aceste cuvinte eternitatea lui MESIA și prin urmare, dumnezeirea Sa. Zaharia prezice că Regele vine călare pe un măgar: „Saltă de bucurie, fiica Sionului: Strigă de bucurie fiica Ierusalimului. Iată că Împăratul tău vine la tine …smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe” (Zah. 9,9). Isus Hristos – profetul Citind Sfintele Scripturi înțelegem și acceptăm că în persoana lui Isus se plinește profeția lui Moise: „Atunci Domnul mi-a zis: «Le voi ridica din mijlocul fraților lor un proroc ca tine, voi pune cuvintele mele în gura lui, și el le va spune, tot ce-i voi porunci Eu»” ( Dt. 18,18). Isus era socotit ca proroc și de contemporanii săi: „… un mare proroc s-a ridicat între voi…” (Lc. 7,16; In. 7,40). În mod personal Isus Și-a atribuit calitatea de proroc căci zice: „Nicăieri nu este prețuit un proroc mai puțin decât în patria și casa Lui” (Mt. 13,57). Mântuitorul Isus a prezis că slujba Sa profetică va fi exercitată de către proroci și apostoli: „Le voi trimite proroci și apostoli” (Lc. 11,49). Deci urma să vină proroci creștini ai Noului Legământ, pentru că șirul prorocilor vechi testamentari s-a încheiat odată cu Ioan Botezătorul (Lc. 7,26 su.) Prorocii creștini sunt cei care comentează revelația încheiată cu Cristos și ucenicii Lui și care nu mai adaugă revelații noi (Ev. 1,1) Aceștia sunt „trimiși” speciali, care-L reprezintă pe Isus cu autoritate și pe care-i trimite Isus Însuși. Legat de acești trimiși, Isus profețește „Pe unii din ei îi vor ucide, pe alții îi vor prigoni…” (Lc. 11,49) Nu pe toți, numai pe unii. Câtă dreptate a avut Isus, se vede în cazul lui Ștefan (Fap. 6,7), Iacob (Fap. 12,1), Petru (Fap. 12,3) Isus îi va face răspunzători la judecata pe toți pentru faptele lor față de profeții rânduiți de Dumnezeu Lc. 11,50-51. Pr. Dr. Simion VOICU


6

sfinții părinți

Lumina Credinței

Sărbătoarea confiscată Pare-se că în cultura omului recent bradul împodobit a devenit o icoană foarte sugestivă a ceea ce mai înseamnă pentru oamenii de azi sărbătorea Crăciunului. Aşa cum împodobesc bradul, încât cu anevoie i se mai poate distinge verdeaţa, armonia formei şi mirosu-i tainic, tot la fel au încărcat şi sărbătoarea Naşterii lui Isus. Atmosfera acestei perioade devine frenetică, agitată, complexă, gălagioasă şi apăsătoare. Cu greu se mai distinge umbra simplităţii odihnitoare şi a misterului acestui praznic. Asaltaţi de imperativul cadourilor şi a preparării reţetelor culinare alese, de luminiţe, de delirul cumpărăturilor de orice fel, de „tradiţii” strămoşeşti, creştinul treaz simte cum Crăciunul i-a fost confiscat de către agenţii consumismului, fără nicio rezistenţă din partea suflării creştine. Când totuşi se pomeneşte că la Crăciun sărbătorim naşterea lui Hristos, brusc memoria acestui eveniment e cufundată într-o melasă dulceagă şi riscă să transforme adevărul evanghelic într-o frumoasă fabulă sentimentalistă, dar care nu are de a face prea mult cu adevărul de credinţă. Senzaţia e că Crăciunul se transformă pe an ce trece într-o sărbătoare a familiei şi a cadourilor pentru cei dragi. O fi greşit acest lucru? Pentru cei ce nu au nicio legătură cu credinţa în Hristosul Evangheliilor e o opţiune posibilă şi legitimă. Cei care însă cred în Isus Hristos s-ar cuveni să aibă un grad mai înalt de înţelegere a sărbătorii şi, în consecinţă, un comportament coerent cu înţelesul. Dar ce ne spun Evangheliile despre naşterea lui Isus? Evagheliştii nu au avut nicio intenţie de a descrie o cronică minuţioasă a unei zile, luni sau an, în care la Betleem s-a născut un copil căruia părinţii i-au pus numele Isus (Ieshua, în ebraică – Dumnezeu mântuieşte). Evangheliile ne prezintă mai degrabă o interpretare a naşterii lui Isus, în lumina morţii şi a învierii sale. De aceea sentimentele lasă loc semnificaţiilor evenimentului. Pentru a le descoperi e nevoie de o curăţire a evenimentului de cumulul de legende, tradiţii

mai vechi sau mai noi, devoţiuni sau folclor care l-au acoperit. Ceea ce se descoperă după această restaurare este vestea realizării planului lui Dumnezeu cu lumea. Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi(Ioan 1, 14) în persoana lui Isus din Nazaret şi prin el se dăruie fiecărui om: şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Dar cine l-a primit? În mod paradoxal nu cine ne-am fi aşteptat să o facă! Nu căpeteniile poporului, nu arhiereii, ci păstorii, care, la acea vreme, erau consideraţi paria societăţii. Nicio condiţie umană nu este mai odioasă decât cea a ciobanilor, confirmă un midraş la psalmul 23. Nu pioşii farisei, ci magii, acei vrăjitori străini, păgâni şi păcătoşi, cei care erau consideraţi excluşi din planul lui Dumnezeu l-au primit pe Isus; cei care se credeau aleşi şi privilegiaţi au refuzat planul lui Dumnezeu cu lumea: dar ai Săi nu l-au primit (Ioan 1, 11). Aceste detalii despre personajele legate de evenimentul Naşterii, pe care evangheliştii le-au introdus în Evanghelii, odată curăţate de elemente străine, oferă înţelesuri surprinzătoare. Dacă privim la Maria, Matei ne-o descrie ca fiind o fată însărcinată, suspectată de adulter de către propriul soţ. De aceea riscă să fie omorâtă cu pietre. Soţul său, Iosif, şovăind între respectarea Legii, care prescrie să o repudieze şi compasiunea faţă de tânăra soţie, alege iubirea. Acolo unde aplicarea habotnică a legii, a moralei şi a tradiţiei lasă loc milei, face ca Dumnezeu să se manifeste în viaţa omului.


Lumina Credinței Dar ce ne spun Evangheliile de conducătorii politici, Irod şi căpeteniile religioase? Pentru ei vestea naşterii lui Isus nu produce bucurie, ci mai degrabă panică în oraşul sfânt, Ierusalim: auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el (Matei 2, 3). Venirea lui Emanuel - Dumnezeu e cu noi (Matei 1, 23) tulbură Ierusalimul: de la Irod, regele ilegitim, până la preoţi, locuitori şi teologi. Toţi se sperie de pierderea puterii şi a privilegiilor. Declarativ, ei aşteptau venirea Regelui Mesia; de fapt se temeau de împlinirea profeţiilor. Deşi ştiau amanunţit unde trebuia să se nască Mesia, niciunul nu se mişcă să-l caute şi să-l găsească. Dar Magii? Tradiţia numeşte „magi” pe nişte personaje care erau de fapt nişte păgâni, practicanţi ai magiei, faptă condamnată cu moartea în Scripturi. Aceştia fac un pelerinaj de la marginile lumii, după ce recunosc în apariţia stelei un semn prin care Dumnezeu anunţă venirea Sa în lume. Aceste persoane considerate a fi cel mai departe de cunoşterea Scripturilor, sunt primii care recunosc arătarea lui Dumnezeu în lume. Ei vin să aducă omagiu regelui ceresc, refuzat de poporul său. Cei care sunt cel mai aproape de învăţăturile divine, arhiereii şi cărturarii, practicanţii religiei şi cunoscătorii Scripturilor sunt cei care se demonstrează cei mai refractari atunci când Dumnezeu se arată lumii: a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos (Matei 2, 16b). Steaua, semnul prezenţei lui Dumnezeu în lume, nu va străluci la Ierusalim: Acolo dacau ajuns/Steaua-n nori li s-a ascuns... (cf. Mt 2, 9-10. Se va arăta din nou abia după ce magii părăsesc Ierusalimul. Ierusalimul e cetatea în care semnele lui Dumnezeu nu sunt vizibile! Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine (Mt. 23, 37). Iată de ce, în evanghelia de la Matei, după înviere Isus nu apare apostolilor în Ierusalim, ci în Galileea (cf. Mt. 28, 7). Păstorii, pe care evanghelistul Luca îi prezintă ca fiind primii vestitori ai Naşterii, erau categoria socială cea mai dispreţuită, pentru ignoranţa lor, moralitatea îndoielnică şi starea de necurăţie rituală perpetuă în care trăiau. Vestea cea bună pe care aceştia o dau lumii la Crăciun e aceea că Dumnezeul care vine în mijlocul nostru nu e atras de meritele sau de cunoştinţele religioase ale oamenilor, ci de nevoile lor, fiindcă El este bun

sfinții părinți

7

cu cei nemulţumitori şi răi (Luca 6, 35). Crăciunul, dincolo de fireştile trăiri sentimentale, ne revelează în primul rând adevărul despre Dumnezeu şi adevărul despre noi înşine, care în continuare preferăm să ignorăm prezenţa sa, să râmânem în Ierusalimul nostru, unde ne închinăm comod idolilor noştri frumos poleiţi cu falsele noastre aşteptări. Mă întreb oare dacă îndemnul aspru-profetic şi atâtde actual al Sfântului Grigore Teologul ar putea avea vreun efect în trezirea noastră din această amorţire a trăirii credinţei? „Să sărbătorim deci nu ca la un praznic lumesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumeşte, ci supralumeşte; nu pe cele ale noastre, ci pe cele ale Celui al nostru, adică ale Stăpânului; nu pe cele ale slăbiciunii, ci pe cele ale vindecării; nu pe cele ale creaţiei de la început, ci pe cele ale noii creaţii. Şi cum ne va fi sărbătoarea? Să nu ne punem ghirlande la intrările caselor, să nu facem dansuri, să nu împodobim străzi, să nu dăm desfătare ochiului, nici auzului prin cântece de flaut, să nu ne îmbătăm mirosul cu parfumuri [...], să nu ne desfrânăm gustul, să nu dăm plăcere pipăitului, adică să nu facem pe voia acestor căi care prilejuiesc răutatea, căci se fac lesne uşi ale greşelilor [...]. Nu cu ospeţe şi cu beţii, care duc la paturi de desfrâu şi de nelegiuri, fiindcă de la învăţătorii răi rele le sunt şi învăţăturile[...]. Să nu ne întrecem între noi în necumpătare, fiindcă tot ce prisoseşte şi este peste nevoie este necumpătare, în vreme ce alţii, făcuţi şi ei din aceeaşi plămadă cu noi, sunt flămânzi şi înstrâmtorări. Sălăsăm deci necumpătare necredincioşilor şi fasturilor lor [...]. Noi însă care ne închinăm Cuvântului, chiar dacă ne vom desfăta şi noi într-o măsură oarecare, să ne desfătăm în vorbiri spirituale[...] şi cu povestiri prilejuite de praznicul de faţă, şi astfel sărbătoarea să fie într-adevăr a noastră şi nu străină de Hristos care ne-a chemat să fim laolata cu el. Hristos se naşte, măriţi-l! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l! Hritos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul”1. Pr. Florin Ştefan FODORUŢ

Sursa imagine: https://commons.wikimedia.org/wiki/ File:Carlo_Maratta_-_nativit%C3%A0.jpg Sf. GrigoreTeologul, OpereDogmatice, 6,Bucureşti, 2002, p. 19-22 1

II.4-


8

evanghelia în artă

Lumina Credinței

Rembrandt, artistul în oglinda Cuvântului Als ich can [Așa cum pot], acestea erau cuvintele înscrise pe rama primului autoportret din istorie aparținând lui Jan van Eyck, o provocare pentru fiecare artist de mai târziu ca să se măsoare cu această iscusită îndeletnicire artistică. În cazul marelui pictor olandez Rembrandt van Rijn (1606 – 1669), reușita a fost excepțională, el a desăvârșit cu măiestrie nemaiîntâlnită arta autoportretului. În haine de cerșetor sau în ipostaza fiului rătăcitor, monarh cu sceptrul în mână sau în veșmânt de paradă, alături de preaiubita soție Saskia sau în persoana vestitului pictor grec Zeusi, toate însumate sunt mai mult de 70 de fațete ale aceluiași personaj scandând, vreme de mai bine de patruzeci de ani, clipe de activitate intensă, momente de fervoare umană și spirituală. Cel care era „miracolul” acelei generații (Bucelinus, 1664), „un umorist de primă categorie, care pe toți îi disprețuia” (F. Baldinucci, 1686), a rămas în memoria vie drept un artist care a sorbit din plin paharul celebrității deopotrivă cu acela al mizeriilor și deziluziilor pe care i le-a pregătit viața. Unul dintre ultimele sale autoportrete, din anul 1661, este acela în care pictorul se reprezintă pe sine în veșmintele Sfântului Pavel. Deși ar putea fi catalogat prompt drept o nouă extravaganță a maestrului și trecut repede cu vederea, rămâne totuși întrebarea cu privire la rațiunile identificării sale cu „apostolul neamurilor”. Pentru a da un răspuns, să remarcăm întâi de toate că Rembrandt era și el un om al Reformei protestante a cărei misiune asumată a fost aceea de a alfabetiza popoarele și deci de a deschide ochii celor mulți la prospețimea cuvântului dumnezeiesc. În acel moment din istorie, odată cu avântul tiparului, Biblia a devenit pentru mulți cartea de căpătâi și dintr-un obiect de decor s-a transformat într-o oglindă pentru viețile oamenilor simpli. Mama artistului a fost o astfel de ființă. Când în tinerețe Rembrandt a ales să o portretizeze, a făcut-o arătând cât de pătrunsă

Autoportret în veșmintele Sfântului Pavel (1661), Amsterdam, Rijksmuseum. era de cuvântul Scripturii. Mâinile mamei, făptură ostenită și îmbătrânită sunt prezentate atingând Scripturile ca pe un izvor de înțelepciune, ea pare să simtă în spatele fiecărui cuvânt pe care-l parcurge nu numai asprimea crustei în care este învăluit ci și lumina care răzbate dinspre acesta către ungherele cele mai ascunse ale sufletului ei. Rembrandt era deja la vârsta maturității când a executat acest portret, avea 25 de ani împliniți și, în același an 1631,a ales să plece din Leidenul natal către Amsterdam unde își va trăi restul vieții. În mod neîndoielnic, în desaga care-i apăsa umerii cuvântul Scripturii a cântărit poate cel mai mult, a fost o făclie pe care mama a aprins-o în inima fiului și care nu s-a mai stins în încercările vieții. Nu întâmplător, mai târziu, în amintirea ei, artistul va alege ca pe trei dintre fiicele sale să le numească Cornelia, întocmai ca pe mama sa. Autoportretul în veșmintele Sfântului Pavel este zugrăvit treizeci de ani mai târziu, când Rembrandt era deja un artist recunoscut și apreciat unanim, la chiar vârsta pe care o avea mama lui când a pictat-o în tinerețe. Dacă în mai toate pânzele sale artistul se prezintă pe sine ca un maestru desăvârșit, orgolios în fața șevaletului


Lumina Credinței

evanghelia în artă

9

textului care este scris cu caractere evreiești pe pergamenă, Efesis, aluzie evidentă la scrisoarea către Efeseni pe care Apostolul a scris-o în vremea în care se găsea în lanțuri la Roma. Totodată, așa cum știm, Efesul a fost cetatea în care s-a desfășurat ultima etapă din viața pământească a Sfântului Ioan Evanghelistul, unul dintre discipolii predilecți ai lui Hristos, și în această lumină autoportretul lui Rembrandt este și o prevestire a propriului sfârșit. Pentru a înțelege mai în profunzime sensul misterios al detaliului spadei înfipte în piept se poate adăuga că în mentalitatea germană încă din cele mai vechi timpuri orice înțelegere și orice afacere se încheia printr-un jurământ cu arme. O pânză din același an cu autoportretul, Jurământul Batavilor, având inițial dimensiuni impresionante (cca. Portretul mamei ca Prorocița Ana (1631), Amsterdam, Rijksmuseum 36m2), reprezintă un astfel de pact încheiat de gerși trufaș pentru statutul social dobândit, pânza aceasta, cu Rembrandt în ipostaza Sfântului Pavel mani împotriva romanilor. Așa cum îmbrăcarea mărturisește despre o depășire a contradicțiilor togii era pentru romani semnul maturizării unui care măcinau de mai multă vreme viața artistului. tânăr, în același fel, înmânarea solemnă a spadei Chipul său este îmbătrânit dar senin, are sprân- din partea șefului de trib echivala cu intrarea cenele ridicate ca și cum ar tresări în fața celui într-o nouă etapă din viață. Rembrandt recurcare-l trezește dintr-o ocupație sfântă, meditarea gând la reprezentarea spadei în autoportretul Cuvântului. Fruntea încrețită, dar luminată arată său anunță un nou legământ cu vocația sa de piccă, deși încercările i-au însemnat în profunzime tor inaugurând totodată ultima etapă de creație, viața, nu l-au doborât. În penumbră și abia vizibil învăluită în solitudine, dar nu lipsită de o tainică un detaliu surprinzător este spada, pe care pic- seninătate. Spada este aici, în mod cert, aluzia la Cuvântorul a reprezentat-o înfiptă în pieptul său, cu câțiva stropi de sânge care încă se mai scurg pe tul lui Dumnezeu care, conform Scrisorii către mânerul ei. La ultima restaurare a tabloului, în Evrei, străpunge străfundurile, cuvânt: „Viu şi partea dreaptă, într-o zonă mai întunecată s-au lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două descoperit și gratiile unui edificiu, indiciu că au- tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletoportretul era ambientat într-o închisoare. De tului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi asemenea, specialiștii au descifrat și inițialele destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evr. 4, 12). Sfâșierea pe care o simte și


10

evanghelia în artă

Lumina Credinței

orice control financiar asupra activității sale, nu-i mai rămâne decât pictura. Până și fiul său Titus, cel care promitea să calce pe urmele tatălui, ajunge să respingă cu vehemență îndeletnicirea de pictor optând pentru afaceri. Rembrandt devine în propria sa vocație artistică, asemeni apostolului, un prizonier, iar în această întunecime numai două făclii mai puteau lumina: cuvântul Scripturii și albeața pânzelor care căutau încă cu nesaț mâna maestrului. Autoportrete din ultima fază a vieții sale ni-l prezintă adesea ca pe o figură resemnată cu privirea îngândurată, ținând în mâini o paletă pe care nu se mai Jurământul Batavilor(cca. 1661-2), disting nuanțele de culoare detaliu, Stockholm, Galeria Națională (Autoportret din cca. 1665Rembrandt în propria viață are însă nevoie de o 1669). Alteori un surâs explicație mai amănunțită. Din studiul documen- amar, ca acela din Autoportretul în ipostaza lui Zetelor reiese că în acea perioadă situația financi- usi (1662 cca.), pictorul mort sufocat într-o casară a pictorului nu era dintre cele mai fericite și, cadă de hohote în vreme ce picta portretul unei mai ales începând cu anii ’50, situația se deteri- bătrâne zbârcite, mărturisesc despre senzația orează rapid. Artistul are mai multe datorii din de pustietate care îl copleșea: nimic nu este etern vremea în care a cumpărat cu 13.000 de florini din ceea ce este lumesc. Spre deosebire de aceso casă extrem de luxoasă în centrul Amsterda- tea, Autoportretul în ipostaza Sfântului Pavel, cu mului cu împrumuturi pe care nu le-a mai putut Scripturile dinaintea ochilor, vin să dea un sens restitui bancherilor. În consecință, în anul 1656 neajunsurilor. Rembrandt se întoarce aici la luîi sunt inventariate bunurile, lucrările, colecțiile, mina pe care mama lui a aprins-o în inima sa și și bucățică cu bucățică tot ceea ce adăpostea în poate afirma împreună cu apostolul: „Lupta cea atelier, pânzele cele mai de suflet au fost vândute bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinla prețuri derizorii. Cel căruia odinioară i se plă- ţa am păzit” (2Tim. 4,7). Prin tot ceea ce a creat teau sume excepționale pentru o lucrare experi- pictorul a devenit și el un vestitor al Cuvântului, menta acum nerecunoștința, vedea cum cu îi erau s-a identificat asemenea apostolului Pavel cu glarespinse comenzile, cum uneori i se cereau co- surile fierbinți de rugă ale personajelor biblice recturi umilitoare, nedemne pentru un artist de cărora le-a dat viață, cu înfrângerile, căințele și talia sa. Sechestrul impus, precum și alte măsuri nădejdile lor. În această lumină a Cuvântului prodrastice, printre care vânzarea mormântului din povăduit de artist în culoare, Rembrandt a deveOude Kerk aparținând preaiubitei Saskia, prima nit tot mai convins de noblețea misiunii sale și de lui soție, au zguduit profund viața pictorului. O faptul că dacă pânzele sale vor dăinui în istorie, ultimă lovitură survine în 1660 când toate drep- nu este pentru perfecțiunea formelor ci pentru că turile asupra „societății și a comerțului cu tablo- în ele sălășluiește lumina Cuvântului și credința uri, artă grafică, stampe și xilografie” îi sunt luate nestrămutată în puterea unui nou început. de către cea de a treia soție Hendrickje și de către fiul său Titus. În acel moment Rembrandt pierde Pr. Lucian LECHINȚAN, s.j.


Lumina Credinței

în lumina icoanei

11

Icoana Întâmpinării Domnului Curățirea – O biserică și un baldachin, iar sub el o masă, pe ea un vas din aur pentru tămâie; dreptul Simeon ținându-L în brațe pe Hristos care binecuvântează; în cealaltă parte a mesei Născătoarea de Dumnezeu, care întinde mâinile spre el; în spatele ei Iosif, ținând cu hainele doi pui de porumbei; lângă el Ana prorocița care arată spre Hristos ținând în mâini o inscripție: Acest Prunc a alcătuit cerul și pământul– (cfr. Lc 2,22-38).

Icoana, preluând textul din Evanghelia după Luca – de fapt unica bază fundamentală a reprezentării – ne înfățișează „întâmpinarea” (hypapante/presentatio) chiar dacă manualul pentru pictarea icoanelor are un titlu care indică o interpretare mai occidentală (purificatio). Prin Simeon, Mântuitorul Isus Hristos se întâlnește cu reprezentanții poporului Vechiului Testament. După marele prooroc Moise, ei țineau vie speranța că Dumnezeu va veni și va aduce libertatea pentru ai săi și că omenirea dornică de pace se va umpla de bucurie și viață veșnică. În mijlocul icoanei este situată Maria care-L aduce pe Mântuitor la această întâlnire. Interesant este faptul că Hristos nu se află în centrul icoanei. Contextul praznicului este unul hristologic, dar cu timpul s-a îmbogățit cu elemente mariologice. E suficient ca dovadă troparul sărbătorii: „Bucură-te, Ceea ce eşti Plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a Răsărit

Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul sufletelor noastre, Cel Ce ne-a dăruit nouă şi Învierea.” Clădirile din fundalul icoanei reprezintă Templul din Vechiul Testament și biserica din Noul Testament, accentuând semnificația întâlnirii dintre Simeon și Hristos. Baldachinul, situat în partea de sus a icoanei, umple o bună parte din imagine. În bisericile bizantine altarele sunt împodobite cu astfel de acoperământe ornamentale susținute pe stâlpi, pline cu stofe scumpe sau perdele (să ne aducem aminte de baldachinul din Săptămâna Mare; epitaful ce se poartă de patru persoane/stâlpi/ deasupra preotului în Vinerea Mare când se face înconjurul bisericii; antimisul, cu înțelesul etimologic: în loc de masă - fără de care preotul nu poate să săvârșească Sfânta Liturghie). În icoana sărbătorii acesta simbolizează Noul Testament. Pe masa de altar observăm Sfânta Evanghelie care este un obiect indispensabil al altarelor din bisericile bizantine. Ușile împărătești ne semnalează biserica Noului Testament. Perdeaua legată la o parte semnifică faptul că prin prezența lui Isus avem intrare liberă în Altarul Ceresc. Dreptul Simeon stă pe un podium care din nou ne amintește de altar, situat mai sus decât nivelul bisericii în general. Clădirea din dreapta are un vas deasupra ei, care vine ca un paralel lângă Sfânta Evanghelie de pe altar, din nou se accentuează legătura dintre cele două Legi. Câteodată clădirile sunt legate cu o perdea roșie. Prin acesta înțelegem faptul că evenimentul are loc în interiorul clădirii, și nu în ultimul rând, ne aduce aminte și de afirmația lui Hristos: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Mt 5,17). Un rol foarte important îl au mâinile. Pornind de la mâinile lui Iosif, care aduce cei doi pui de porumbei pentru a le oferi Domnului, continuând apoi cu mâinile Anei care cu o mână aduce inscripția și prorocește, iar cu cealaltă arată,


12

Lumina Credinței

în lumina icoanei

indică intenționat spre Mântuitor; mâinile Mariei dintre care una, ca semn de smerenie este acoperită cu haine, și îl aduc pe Hristos și-L încredințează în mâinile lui Simeon, dreptului bătrân care cu cinste și îndurare primește Pruncul, înștiințat fiind de Spiritul Sfânt „că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului” (Lc 2,26). În mijlocul icoanei stă Maria într-o poziție verticală, neobișnuită privitorilor, ca o lumânare. Ea, Preasfânta Fecioară Maria, ne-a născut Lumina lumii (Io 8,12). Iată de ce Biserica în ziua praznicului ne pune în mâini o lumânare aprinsă (la fel ca la Botez, la Sfântă Împărtăşanie solemnă, Mirungere, Preoţie, Cununie, binecuvântarea caselor, la moarte, la binecuvântarea mormintelor etc). Biserica întreagă cântă: „Făclie primitoare de lumină din cărbunele darului lui Dumnezeu aprinsă s-a arătat nouă preacinstită icoana ta, Stăpână, spre sfinţirea şi mângâierea noastră.” Dumnezeu, al cărui nume nu este nici măcar rostit de către evrei, iar citirea acestuia este pronunțată cu un alt cuvânt, acum coboară și stă în brațele unui bătrân. Dumnezeu vine atât de aproape de om încât nu numai omenirea, dar și îngerii se uimesc: „Toată firea îngerilor s-a minunat de marea coborâre a lui Dumnezeu față de om zicând: minune preaslăvită, neînțeleasă și nespusă vedem astăzi, că Cel ce l-a făcut pe Adam încape în brațele bătrânului.” În icoană se vede că bătrânul Simeon este cel mai în vârstă dintre personajele imaginii. Însă dacă privim cu atenție, Îl vedem pe pruncul Isus, îmbrăcat în haine, care pare că ar fi mai mărișor – în comparație cu descrierea evanghelistului (Lc 2,22). Chipul lui totuși pare mult mai în vârstă decât a unui prunc de vârsta sa, ca și cum ar fi un bătrân-veșnic. Sfânta Evanghelie nu ne spune despre bătrânul Simeon că ar fi fost preot, dar iconarii îl îmbracă în veșminte preoțești. La molitva ce se săvârșește la 40 de zile de la nașterea copilului, preotul îl primește din brațele mamei care – dacă este băiat, îl duce și-l închină în Sfântul Altar, iar dacă este fată, o duce până la ușile împărătești fiind închinată la icoanele catapetesmei și la iconostas. Aşezarea lui în faţa altarului de către preot arată că el este închinat lui Dumnezeu. Scopul întâmpinării este de fapt închinarea sau dăruirea pruncului înapoi lui Dumnezeu, Cel care l-a dăruit părinţilor lui. Preotul care îl poartă în braţe pe

copil îl reprezintă pe dreptul Simeon, iar imnul „Acum slobozeşte…” face referire la viitoarea misiune a copilului după ce va primi botezul. Domnul Isus Hristos împreună cu Maria se supun Legii, cu toate că nici unul dintre ei nu aveau nevoie de o astfel de curăţire deoarece această naştere aducea curăţirea întregii lumi. Maria se supune Legii, contribuind astfel la împlinirea făgăduinţelor mesianice. Dreapta Ana ca „Propovăduitoare a mântuirii s-a arătat” (7), „a slăvit pruncul, întărind faptul că în El este mîntuirea lumii” (8), slăvind pe Dumnezeu și pe Maria l-a numit Fericit.(9) Ana seamănă cu Iudita din Vechiul Testament: „Şi Iudita a rămas văduvă; a trăit în casa ei trei ani şi patru luni. Şi ea îşi făcuse o colibă pe acoperişul casei şi umbla încinsă cu sac împrejurul coapselor sale şi purta hainele văduviei sale; Şi postea în toate zilele văduviei sale, afară de ajunul zilelor de odihnă, şi de zilele de odihnă, afară de ajunul lunilor noi şi de lunile noi, afară de praznice şi de zilele de veselie ale neamului lui Israel” (Idt 8,46). Iosif stă în partea stângă față-n față cu Simeon, așezat în dreapta icoanei. Cele două personaje stau în simetrie. Iosif aduce cei doi pui de porumbei pentru a le oferi ca jertfă, iar Simeon poartă mielul jertfei viitoare. Iosif aduce jertfă pentru păcatele sale (Lev 8,7), iar Simeon ridică jertfa pentru întreaga omenire. Mesajul icoanei ne îndeamnă să pornim la întâlnirea cu Domnul, pe drumul care ne duce la mântuire și să purtăm făcliile aprinse ducând „lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului” (Lc 2,29-32). Pr. Dr. Béla PALLAI

FURNÀ, D., Ermeneutica della pittura, (Gressa, G. D., a cura di), (Collana di studi e testi per la storia dell’arte2), Fiorentino 1971, pg. 117. 2 SUTTNER, E. CHR, ”Die Ikone vom Fest der Darstellung des Herrn”, in Der christliche Osten XXXIII,1 (1978), pg. 19. 3 DONADEO, S. M., L’anno liturgico bizantino, Brescia 1991, pg. 62. 4 Icosul al 11-lea, Acatistul Maicii Domnului. 5 Condacul al 9-lea, Acatistul Întâmpinării Domnului. 6 Molitva: rânduiala pe care Biserica o săvârşeşte la patruzeci de zile după naştere pentru mamă şi pentru copil. 7 Condacul al 10-lea, Acatistul Întâmpinării Domnului. 8 CRAVIERI, M., I Vangeli apocrifi, Torino 1969, pg. 83. 9 CRAVIERI, op.cit., pg. 118. 1


Lumina Credinței

învățătura bisericii

13

Lucruri mari a făcut Domnul pentru noi și suntem plini de bucurie 1 Acest material va aborda tema bucuriei plecând de la Exortația apostolică Evangelii gaudium (Bucuria evangheliei). Bucuria, ca sentiment de mulțumire și pace sufletească, este cuvântul cheie al acestui document papal. Cu această scriere, Papa Francisc invită Biserica, ca popor al lui Dumnezeu, la „o nouă etapă evanghelizatoare marcată” (EG, 1)2 de bucuria Evangheliei. Această lucrare cuprinde trei puncte: originea bucuriei, menținerea bucuriei și obstacolele bucuriei. Originea bucuriei Episcopul Romei nu obosește în a spune că bucuria se naște din întâlnirea personală cu Isus (Cf EG, 1, 3, 8, 264 etc). Această afirmație este simplă și în același timp profundă și pătrunzătoare. Simplă, deoarece mulți creștini, cel puțin din punct de vedere teoretic, realizează că bucuria vine de la Dumnezeu, că El este originea bucuriei noastre. Profundă, pentru că bucuria nu poate fi menținută prin afirmarea unor idei despre Isus. Nu este suficient să vorbim despre Mântuitorul Hristos, ci trebuie să-L întâlnim. Nu este vorba despre nicio teorie deoarece numai întâlnirea cu Isus mort și înviat poate declanșa bucuria. Această bucurie nu poate fi improvizată sau mimată.

Menținerea bucuriei Sfântul Părinte afirmă că bucuria evangheliei „are mereu dinamica exodului și a darului, a ieșirii din sine, a faptului de a merge și de a semăna mereu din nou, mereu mai departe (EG, 21)”. Bucuria, pentru a fi menținută, trebuie să fie împărtășită. Toți creștinii sunt responsabili de transmiterea și păstrarea ei, iar fiecare Biserică particulară (sub oblăduirea episcopului său) și toate parohiile sunt chemate la misiunea răspândirii și a menținerii bucuriei evangheliei (Cf EG, 28-33). Este important ca membrii unei parohii să fie apropiați între ei, să facă fapte de iubire reciprocă, să iasă din ei înșiși pentru a căuta binele tuturor. Toate acestea trebuie săvârșite în mod agreabil, adecvat, atrăgător.

Papa Francisc susține faptul că fiecare creștin, indiferent de statutul său în Biserică, trebuie să fie preocupat de soarta celor săraci (Cf EG, 187, 201 etc). Deschiderea și solidaritatea față de cei nevoiași este o normă care nu poate fi relativizată de nicio interpretare bisericească (Cf EG, 194). Incluziunea săracilor constituie punctul culminant al acestei exortații. Fiecare propoziție sau frază spusă despre cei lipsiți are frumusețea, profunzimea și ”greutatea” ei. Din acest motiv voi cita un paragraf: „Suntem chemați să-L descoperim pe Hristos în ei, să le împrumutăm glasul nostru în susținerea cauzelor lor, dar și să le fim prieteni, să-i ascultăm, să-i înțelegem și să primim înțelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor” (EG, 198).


14

Lumina Credinței

învățătura bisericii

Obstacolele bucuriei Bucuria creștinului se naște din întâlnirea cu Isus și se păstrează prin deschiderea față de toți oamenii, iar săracii trebuie să fie privilegiați. Creștinii sunt oameni care trăiesc în lume, fiind expuși, astfel, diverselor ispite care îi pot îndepărta de bucuria Evangheliei. Modul de gestionare a banilor poate fi o tentație pentru oricine. Papa ne amintește că „banul trebuie să slujească, nu să guverneze!” (EG, 58). O focalizare asupra banului poate să conducă la îndepărtarea de Dumnezeu și de bucuria provocată de întâlnirea cu El. Suntem îndemnați

laic) să reflecteze la aceste două ultime citate. Oare ce-ar spune un credincios laic când ar vedea că preotul lor – cu toate neajunsurile care pot exista într-o parohie – este mereu nervos, agitat, pesimist, nemulțumit, mâhnit? Nu cred că ar fi vorba de ceva încurajator și promițător. Sau ce-ar spune seminariștii și persoanele consacrate care au astfel de superiori? Este urgent ca lucrătorii spirituali să mediteze la cele două pasaje pentru că asemenea atitudini mohorâte îi îndepărtează pe oameni. Citind această exortație apostolică mi-a venit în minte o frază din romanul Mizerabilii, în care

să spunem „nu” idolatriei și dictaturii banului care provoacă adevărate discriminări între oameni (Cf EG, 55-56). Nici lucrătorii spirituali nu sunt excluși de la numeroasele ademeniri care le pot afecta bucuria vestirii Evangheliei. Una dintre aceste tentații este pesimismul steril (Cf EG, 84). Episcopul Romei nu se sfiește în a afirma: „Bucuria Evangheliei este aceea pe care nimic și nimeni nu ne-o va putea lua vreodată (Cf In 16, 22). Relele din lumea noastră – și cele din Biserică – n-ar trebui să fie scuze pentru a diminua angajarea și fervoarea noastră. Să le considerăm provocări pentru a crește” (EG. 84). O altă frază care merită să fie redată este următoarea: „Una dintre ispitele cele mai serioase care sufocă fervoarea și curajul este sentimentul de înfrângere, care ne transformă în pesimiști veșnic nemulțumiți și mohorâți” (EG, 85). Ar fi indicat ca, din când în când, fiecare lucrător spiritual (sau poate chiar și fiecare credincios

Victor Hugo, spunea ceva de genul: cărțile sunt prieteni fideli, dar sunt reci. Mărturisesc sincer că lectura acestei scrieri mi-a transmis ceva mai mult decât afirmația cunoscutului romancier francez. Scrierea se adresează, în primul rând, inimii și apoi intelectului. Tocmai din acest motiv, am simțit o căldură sufletească deosebită. Este asemenea unei povestiri transmisă în viu grai, în care cel care ascultă este aproape de cel care vorbește, doar că, în acest caz, cel care citește îl simte aproape pe cel care scrie. La sfârșitul lecturii am avut impresia că autorul dorește mult să împărtășească bucuria evangheliei cu cititorii săi dar și cu toți oamenii din lumea aceasta! Pr. Vasile TRIFOI

Psalmul 126 (125), 3. Pentru Exortația apostolică Evangelii gaudium, se va folosi prescurtarea EG. 1 2


Lumina Credinței

legea bisericii

15

Predicarea cuvântului dumnezeiesc în exortația apostolică „Evangelii Gaudium” În numerele precedente din acest an ale revistei noastre am încercat o abordare canonică a modului în care normativa Bisericii percepe cuvântul lui Dumnezeu; am analizat și introdus felul în care tratează relația cu cuvântul dumnezeiesc atât legislația actuală comună Bisericilor răsăritene (Codul Canoanelor Bisericilor Orientale – CCEO) cât și legislația anterioară, specifică și proprie Bisericii noastre (Sinoadele Provinciale). În numărul de față propun a ne îndrepta atenția către îndemnurile Papei Francisc conținute în exortația apostolică „Evangelii Gaudium” (Bucuria Evangheliei), mai ales cele referitoare la predicarea cuvântului dumnezeiesc1. Publicată în încheierea Anului Credinței, la finalul lunii noiembrie 2013, exortația reflectă câteva dintre concluziile sinodului cu tema „Noua evanghelizare pentru transmiterea credinței” din luna octombrie 2012. Este împărțită în cinci capitole care se adresează întregii Biserici, invitând atât clerul cât și laicii la o reînnoire a întâlnirii personale cu Hristos, redescoperind astfel bucuria Evangheliei. Primul capitol vorbește despre transformarea misionară a Bisericii. Sfântul Părinte îndeamnă la o dinamică a „ieșirii în lume”, o reînnoire a pastorației (o convertire) izvorâtă din inimă, din miezul Evangheliei, conștientă că misiunea ei se „întrupează” în limitele umane, dar conștientă totodată că trebuie să fie o Biserică a „ușilor deschise”. Precum tatăl îl așteaptă pe fiul rătăcitor cu ușile mereu deschise, la fel și Biserica trebuie să fie o mamă cu inima mereu deschisă tuturor, fără favoritisme și fără marginalizări. Conștient de provocările lumii actuale, Papa amintește în al doilea capitol despre riscurile pe care acestea le presupun: Biserica este îndemnată să spună „nu” unei economii a excluderii, idolatrizării banului (care în loc să fie un ajutor, un mijloc, ajunge să conducă), nedreptăților care cauzează violență, individualismului postmodern, crizei

pe care o traversează familia, mondenității spirituale, alegând în schimb și spunând „da” unei spiritualități misionare care să conducă Biserica înspre Ierusalimul ceresc. Al treilea capitol este dedicat vestirii Evangheliei. Sf. Părinte ne invită pe toți să vestim Evanghelia în virtutea Sf. Botez: „A fi Biserică înseamnă a fi Popor al lui Dumnezeu (...) a vesti și a duce mântuirea oferită de Dumnezeu în această lume a noastră...”(114). O importanță deosebită este acordată predicii ca și moment privilegiat al vestirii Evangheliei,


16

legea bisericii

Lumina Credinței

urmând ca mai jos să aprofundăm acest aspect. Dimensiunea socială a evanghelizării este ideea centrală a celui de-al patrulea capitol. Fideli cuvintelor și faptelor Mântuitorului din evanghelii precum și exemplului Bisericii primare, creștinii să nu-i excludă pe săraci, dimpotrivă să conștientizeze că aceștia ocupă un loc privilegiat în inima lui Dumnezeu, El însuși „făcându-se sărac” (2 Cor. 8, 9): „Pentru Biserică opțiunea de a-i alege pe săraci este înainte de toate o categorie teologică, abia apoi una culturală, sociologică, politică sau

că proclamarea liturgică a cuvântului lui Dumnezeu, mai ales în contextul celebrării euharistice, nu trebuie redusă la un moment de meditație sau de cateheză, ci este mai degrabă „dialogul lui Dumnezeu cu poporul Său, dialog în care sunt vestite minunile mântuirii” (137). Astfel, predica reprezintă cel mai elevat moment al dialogului dintre Dumnezeu și credincioși, înaintea împărtășirii sacramentale. Cel care predică nu trebuie să perceapă predica ca un spectacol, nici nu trebuie să „se predice” pe el însuși În acest sens, durata omiliei trebuie să

filosofică” (198). Făcând astfel, devine posibilă realizarea binelui comun și a păcii sociale. În fine, în al cincilea și ultimul capitol suntem îndemnați cu toții să devenim „evanghelizatori cu Spirit”. Întâlnirea personală cu iubirea mântuitoare a lui Hristos ne va deschide înspre împărtășirea către aproapele a acestei bucurii a mântuirii. Revenind la al treilea capitol, Sfântul Părinte pornește de la premisa că predica este „o experimentare fericită a Sfântului Spirit” și nu ar trebui ca „credincioșii, ca și miniștrii sacri de altfel, să sufere de multe ori, primii ascultând, ceilalți predicând”. Pentru a evita o asemenea experiență tristă, Papa amintește

țină cont nu doar de capacitatea vorbitorului de a menține treaz interesul ascultătorilor, ci și de armonia care trebuie să existe între părțile Liturghiei și de ritmul acesteia; atât adunarea credincioșilor cât și predicatorul trebuie să se simtă orientați, prin intermediul predicii, către o comuniune euharistică cu Hristos, care transformă existența lor. Un dialog presupune mult mai mult decât o simplă comunicare a unui adevăr, este o dăruire a persoanelor care participă la el. Predicarea moralistă, „de îndoctrinare” sau care ia forma unei lecții de exegeză, reduc această comunicație a inimilor ce are un caracter aproape sacramental. Predicatorul


Lumina Credinței are minunata și dificila misiune de a uni inimile care se iubesc, de a uni inima Domnului cu inimile poporului Său. În timpul predicii, inimile credincioșilor tac și lasă să vorbească inima lui Dumnezeu. O bună parte din acest capitol este dedicată sugestiilor care privesc pregătirea predicii. Această îndatorire importantă are nevoie de o perioadă adecvată de studiu, rugăciune, reflecție și creativitate pastorală. Pregătirea începe cu invocarea Sfântului Spirit, urmată de aplecarea cu atenție asupra textului biblic, fundament al predicării, având astfel loc o exercitare a „cultului adevărului”. Interpretarea textului biblic are nevoie de răbdare, de timp, de interes și de dedicare gratuită, orice preocupare trebuie lăsată deoparte și, cu dragoste, așteptat ca Domnul să vorbească: „Vorbește, Doamne, servul Tău ascultă” (1Sam. 3,9). Este obligatorie înțelegerea cuvintelor citite, perceperea structurii și a dinamismului proprii textului sacru, observarea personajelor, a frecvenței cu care apar anumite cuvinte, fraze, etc; obiectivul însă nu este acela de a înțelege toate detaliile minore, ci de a descoperi mesajul principal, cel care conferă structură și unitate textului. De asemenea, nu trebuie uitată integrarea fragmentului în contextul extins al cărții din care face parte și, în definitiv, în învățătura întregii Scripturi. Slujitorul Bisericii este chemat apoi să mediteze ceea ce spune apostolul Pavel: „Vestim nu încercând să plăcem oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne încearcă inimile” (1 Tes. 2,4). El este cel dintâi chemat a asculta cuvântul ce dorește a-l predica și să-și amintească că sfințenia slujitorului, mai mare sau mai mică, influențează cu adevărat vestirea Cuvântului. Ca și mod concret de a asculta ceea ce Domnul dorește să transmită prin Cuvântul Său, Papa indică lectura spirituală sau lectio divina: citirea Cuvântului dumnezeiesc în cadrul unui moment de rugăciune care permite o iluminare și o reînnoire a persoanei. Această „lectură în rugăciune” a Scripturii pornește de la studiul despre care se vorbea mai sus și încearcă să descopere care este mesajul transmis în acel determinat text pentru propria-i viață: „Doamne, ce îmi spune mie acest text? Ce vrei să schimbi în viața mea prin acest mesaj?” (153).

legea bisericii

17

Pentru a reuși să transmită credincioșilor întreaga bogăție a mesajului descoperit în Cuvânt, predicatorul trebuie să se relaționeze și cu poporul, să asculte și să descopere care este nevoia credincioșilor. El contemplă Cuvântul, dar contemplă și poporul, căruia îi cunoaște aspirațiile, bogățiile și limitele, modul în care se roagă, iubește și se raportează la lume și la viață. Astfel, va reuși să stabilească o legătură între mesajul biblic și realitatea concretă pe care credincioșii o trăiesc, invitând la convertire, adorare și la implicare personală în slujirea lui Dumnezeu și trăirea fraternă cu aproapele. În fine, nu este suficient ca predicatorul să știe ce să spună, el trebuie să știe și cum să o facă. Folosirea imaginilor este de real ajutor în a transmite un mesaj clar și apropiat de inima ascultătorilor. Papa reproduce îndemnul conform căruia o predică bună trebuie să conțină „o idee, un sentiment, o imagine” (157) și citează afirmația antecesorului său, Paul al VI-lea, conform căruia „credincioșii așteaptă mult de la predică, și trag foloase din aceasta atâta timp cât este simplă, clară, directă, adaptată” (158). Limbajul folosit este important, de asemenea nu trebuie să fie academic sau abstract, inaccesibil ascultătorilor, ci pe înțelesul acestora. În încheierea acestor considerații utile nu doar slujitorilor Bisericii care trebuie să pregătească predica, ci și credincioșilor cărora aceasta le este destinată, să rămânem cu îndemnul Sfântului Părinte de la finalul acestui al treilea capitol al exortației: „Nu doar predica trebuie să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu. Întreaga evanghelizare este fondată pe acesta și el trebuie ascultat, meditat, trăit, celebrat și mărturisit. Sfânta Scriptură este sursă de evanghelizare; așadar, trebuie să ne formăm continuu pentru ascultarea Cuvântului. Biserica nu va reuși să evanghelizeze dacă nu se va lăsa evanghelizată mereu” (174). Pr. Ioan BALEA În articol am folosit și am făcut referire la textul exortației disponibil la adresa web http://w2.vatican.va/ content/francesco/it/apost_exhortations/documents/papafrancesco_esortazione-ap_20131124_evangelii-gaudium. html#IV.%E2%80%82La_missione_che_si_incarna_nei_ limiti_umani accesat la data de 1.12.2017 1


18

etica creștină

Lumina Credinței

Valorile în familie – o raritate nouă?! Tematica articolelor despre familie, din perspectiva susținătorilor, promotorilor valorilor tradiționale, este mai nou negativistă, uneori apocaliptică, datorită pericolelor și atacurilor la adresa ei. Cum mai poți motiva, în aceste condiții, un tânăr să aleagă viața de familie, când îi evidențiezi doar problemele, dezavantajele etc.? Poate mai are și o experiență tristă a familiei de origine… În același timp, se observă ușor că educația tinerei generații tinde să evite valorile tradiționale. Dacă părinții nu le mai vorbesc copiilor despre valori, cum va arăta viitorul?! Deja am creat mediul pentru un nou discurs dramatic, cu înclinații apocaliptice… Justificarea că, de fapt, trebuie să prezentăm tabloul real al societății sau că nu mai impresionează prezentarea ideal(izat)ă a familiei nu schimbă nimic, nu oferă un alibi pentru autor. Familia este întemeiată pe binecuvântarea lui Dumnezeu asupra angajamentului de fidelitate, respect, total de dăruire reciprocă dintre un bărbat și o femeie (cf. Gen. 1, 28). Cuvinte mari, greu de digerat azi, când principiul de viață este plăcerea și mai ales cea cu tentă sexuală… Cine mai vorbește în zilele noastre despre aceste valori? Unde se învață? Cine le protejează? Cum le promovăm? Pentru cine? Întrebările par să curgă… unele evidente, altele cu o nuanță retorică pentru prezent. Această introducere ar putea intra la categoria discursului comercial, doar că acolo se folosesc cuvinte superficiale mai degrabă și ar deranja unele detalii, precum dăruire, reciproc și nu numai. Cum supraviețuiește familia de azi, dacă nu se mai vorbește despre aceste valori? Greu, vedem și o știm prea bine… Pe ce se mai poate întemeia

o familie, dacă s-ar face rabat de la aceste valori? În lumea noastră, unde Dumnezeu nu mai are loc, punctul de referință este egoismul și ceea ce îmi produce mie plăcere. În domeniul iubirii, însă, nu există loc doar pentru mine, ci mai ales pentru jumătatea mea. Dăruire și fidelitate nu se pot reduce la un singur sens. Pentru ca relația de familie să funcționeze, să crească, trebuie ca eu să investesc, să renunț, să dăruiesc, să mă angajez. Nu este deloc o muncă ușoară această misiune de viață. Însă, cu siguranță, investiția merită! La ce preț se vinde dragostea? Cât mai valorează castitatea în zilele noastre? Mai este fecioria până la căsătorie o virtute? Să fie numai niște întrebări puse pe un ton flegmatic, cu rolul de a descuraja orice discurs care să susțină valorile în familie?! Departe de noi, o astfel de intenție, cu toate că, în mod clar, oferim apă la moară celor care denigrează sau luptă împotriva virtuții, valorilor sau direct împotriva ordinii lui Dumnezeu...

Angajamentul pentru castitate este o raritate, întâlnită în rândul tinerilor de azi, care vor mai mult decât poate oferi păcatul! Puritatea relației dintre un bărbat și o femeie mai este încă prețuită, în rândul tinerilor și a celor mai puțin tineri, care vor mai mult decât o plăcere de o clipă. Sunt atâtea istorii de viață, despre care nu scrie nimeni pentru că, aparent, nu mai impresionează pe nimeni. Ar trebui poate mai des și mai mult


Lumina Credinței aduși în față tineri simpli, persoane căsătorite cu experiență de viață pentru a da mărturie despre Căsătoria merită! Viața de familie este cea mai valoroasă investiție a omului pe pământ! Cine să o facă? Unde? Biserica, școala… în locuri cât mai accesibile, cele mai vizitate… pentru că puterea exemplului face minuni în toate timpurile! Desigur, nu trăim într-o lume ideală, nu toate familiile au o istorie fericită… sunt atâtea traume, atâtea tragedii care nu ocolesc deloc familia (creștină). Se poate întâmpla ca, din entuziasm, poate, să se facă alegerea greșită, cu care să se trăiască apoi toată viața… și cine mai are răbdare până când moartea ne va despărți? Și, în această situație, ce rămâne de făcut? Renunțarea, divorțul, și a o lua de la capăt într-o nouă legătură matrimonială nu este tocmai ceea ce Dumnezeu a stabilit pentru om, referitor la viața de familie. A căuta partenerul ideal, preocuparea de a încerca de mai multe ori până când găsești cu adevărat ceea ce îți dorești poate fi un drum nesfârșit, care să nu se încheie nicăieri. Alegerea soțului / soției nu este un bilet de loterie, nici nu se rezumă la un anumit aspect al vieții conjugale. Oare este necesar un an sau mai mult pentru a se cunoaște, pentru a se decide pentru căsătorie? Fără doar și poate, înainte de a lua decizia pentru căsătorie, chibzuiala este cuvântul de ordine. Nu te grăbi… nu amâna; prea des se simt unii obligați să asculte de glasul celor din jur și nu mai fac alegerea pentru ei, ci de dragul altora, ajungând să regrete în cele din urmă. Pregătirea pentru căsătorie este importantă, dar investiția nu se încheie cu această pregătire. Se fac multe cheltuieli pentru ca această pregătire și nunta să fie de neuitat. Și investiția merită, mai ales că o faci pentru o dată în viață sau cel puțin aceasta! Dar de ce să te oprești după ce ai spus Da în fața societății sau / și a Bisericii? Căsnicia nu se rezumă la momentul nunții! Este un detaliu pe care soții nu îl pot ignora, fără să plătească scump. Din nefericire, unii ajung după un timp (mai scurt sau mai îndelungat) să se acuze reciproc că nu se mai (re)cunosc, că nu mai știu de ce au investit în căsătoria lor. Am zice că femeia este cea care deține barometrul în relația conjugală; îndrăznim să credem că nu este întotdeauna așa. Fidelitatea, investiția în celălalt presupun un continuu, pentru ca relația conjugală să fie funcțională, sănătoasă. Există scăpări… mai apar alunecări de o parte sau de alta sunt realități care trebuie acceptate

etica creștină

19

ca atare și căutate remedii pentru vindecarea relației conjugale. Teoretic, sună foarte bine… practic, când ești vizat(ă), nu mai vezi atât de clar lucrurile și foarte ușor se ajunge la decizii radicale, la cuvinte greu de digerat, la acuze păstrate de ceva vreme în suflet. Și toate la un loc constituie un obstacol serios privind dorința de a continua să investești în relația ta conjugală, în familia ta. Ce te poate ajuta să mergi mai departe într-o astfel de situație? Rugăciunea? Prezența la biserică? Asistența spirituală sau consilierea psihologică pentru cuplu? Puțin din fiecare sau toate la un loc?! Când în familia de origine domnește violența (de cele mai multe ori, verbală și nu doar fizică), este foarte greu să te detașezi, să gândești sănătos, să arăți, în primul rând, față de tine însuți / însăți că nu vrei să repeți greșelile părinților, că ai învățat că violența nu este o soluție, ci un drog care ucide (mai mult sau mai puțin lent și sigur). Mergând în direcția propusă de ultimul paragraf, înadins am lăsat în urmă un flagel cunoscut de toți, care ucide familia, iar noi, majoritatea, ne arătăm neputincioși în fața lui. Alcoolul a distrus și distruge vieți și familii fără încetare. Ba mai mult, se întâmplă adesea ca în familia de origine să fie sădită această rană. Și recunoaștem, în teorie, că motivele sunt variate și soluțiile puține și slab exploatate. La nivel social, cu sau fără ajutorul Bisericii, au fost lansate, mai mult sau mai puțin ocazional, diverse campanii pentru combaterea alcoolismului. Victimele alcoolului au nevoie de mai mult de atât. Sunt mult prea repede marginalizați, abandonați, limitându-li-se astfel și mai mult șansele de vindecare. Aceste afirmații rămân în picioare pentru orice categorie de dependență, fie ea recunoscută social sau nu. Prezentarea acestui tablou mai degrabă negativ are valoare pentru a înțelege practic miza vieții de familie. Aceasta nu înseamnă nici pe departe că viața de familie este o cruce! A alege și a susține căsătoria ca fundamentul familiei presupune a accepta frumusețea angajamentului, fidelității, provocărilor în doi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Bucuria vieții conjugale naturale nu poate fi înlocuită cu nimic, oricât de mult ar încerca să ne convingă diversitatea și toleranța celor care se declară dușmani ai valorilor tradiționale ale familiei. Pr. Emil Marian EMBER


20

crâmpeie istorice

Lumina Credinței

Ierarhi de seamă ai Bisericii Greco-Catolice Mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa (1820-1892) Continuăm să prezentăm biografiile ierarhilor Bisericii noastre în dorința sinceră de a cultiva și perpetua memoria lor, deoarece au fost la timpul respectiv personalități de cultură şi vigoare în poporul român, de consolidare a sentimentului de unitate a tuturor românilor din arcul carpatic, iar realizările lor în planul vieții sociale, culturale sau naționale au culminat cu crearea României Mari. În acest număr al revistei eparhiale ne-am oprit asupra vieții și slujirii mitropolitului Ioan Vancea de Buteasa. Familia nobiliară Vancea își are originea în Maramureș, în localitatea Oncești, fiind una din marile familii de nobili recunoscută încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea. La origine numele este Oancea, însă apare în majoritatea documentelor ungare Vancea, documente care atestă posesiuni ale familiei în olachalis Waralia, denumirea celor trei localități aflate ,,Sub Cetate”, adică Oncești, Nănești și Valea Stejarului. Titlul nobiliar ,,de Buteasa” atestă posesiuni ale familiei sale în Țara Chioarului, în localitatea cu același nume, însă familia a ales să se stabilească în zona Bihorului. Ioan Vancea s-a născut la data de 18 mai 1820, în localitatea Vășad, astăzi în județul Bihor. După primele două clase elementare pe care le-a urmat în satul natal, a trecut la Oradea unde a terminat şcoala primară, iar apoi cursul gimnazial şi filosofic la călugării catolici premonstratensi din Oradea. În anul 1841 pleacă la Viena pentru studiile teologice, în cadrul Seminarului ,,Sfânta Barbara”. După terminarea lor în anul 1845 se întoarce la Oradea. La data de 10 august 1845 a fost hirotonit preot celibatar, odată cu consacrarea bisericii din satul natal, Văşad. A fost numit cancelar în cadrul eparhiei, iar la data de 7 decembrie din același an, având o pregătire și calități intelectuale superioare, a fost trimis la Institutul „Sfântul Augustin” din Viena, unde a obținut titlul de doctor în teologie, în anul 1848. În anul 1855 a fost numit canonic şi, pe lângă funcţiile de director al cancelariei şi inspector şcolar diecezan, a rămas în continuare secretar al episcopului. La data de 4 iulie 1865 a fost numit episcop de Gherla, în locul rămas vacant prin decesul

episcopului Ioan Alexi. A fost confirmat de către Papa Pius IX prin bula din data de 25 septembrie 1865, iar la data de 3 septembrie a fost consacrat episcop prin punerea mâinilor episcopului Iosif Pop Silaghi din Oradea, în calitate de împuternicit al mitropolitului. La data de 28 ianuarie 1866 a fost instalat la Gherla, unde a fost primit cu bucurie și entuziasm. În calitate de episcop al Gherlei a făcut multe vizite canonice, a înfiinţat tipografia şi o şcoală centrală în Gherla, cu limba de predare română. În timpul păstoririi sale a fost editat primul Șematism al Gherlei, în anul 1867. Ca un bun administrator, a reușit să întocmească şi să publice statutele pentru folosirea bunurilor bisericeşti. A stabilit modul în care se pot face vizitele canonice de către protopopi, precum și obligaţiile parohilor, învăţătorilor din școlile confesionale și ale credincioşilor. În urma decesului mitropolitului Alexandru Șterca-Șuluțiu, sinodul electoral întrunit la Blaj l-a ales mitropolit, în data de 11 august 1868. Numirea prin diploma imperială a avut loc la data de 21 octombrie, în același an. A fost confirmat de către Sfântul Scaun la 21 decembrie 1868, iar instalarea


Lumina Credinței în scaunul Blajului s-a făcut la data de 11 aprilie 1869, prin episcopul Alexandru Dobra de la Lugoj, care era delegat din partea papei Pius al IX-lea. Moștenirea lăsată de către primul mitropolit, Șterca - Șuluțiu, nu era satisfăcătoare pentru noul mitropolit, după cum nici climatul ecleziastic sau politic. După încorporarea Transilvaniei de către Ungaria, Blajul a sprijinit protestul elitei politice românești împotriva dualismului austro-ungar, manifestat prin Pronunciamentul din 1868. Apoi, Ungaria a convocat o adunare în vederea pregătirii unui congres al autonomiei Bisericii Catolice de pe teritoriul ei, adunarea la care au fost invitate și eparhiile greco-catolice. Reacția a fost diferită în fiecare zonă, astfel încât opinia publică era împărțită. După părerea majorității românilor Biserica Greco-Catolică nu avea ce căuta la acest congres întrucât periclita autonomia proprie care, după statut ar fi fost parte a ierarhiei latine ungare, astfel că eparhiile rămâneau în continuare sufragane primatului Ungariei. În aceste condiții a fost declanșată o amplă mișcare în sânul românilor, pro sau contra participării la acest congres, mișcare care a mobilizat structurile sociale și ecleziastice. Autonomia Bisericii era discutată în toate cercurile societății, iar adunările protopopilor și districtelor dădeau semne clare că problema trebuie pusă ,,în canoane”. Noul mitropolit văzând cât de divizată este societatea a simțit necesitatea manifestării unității ierarhilor în declarațiile oficiale sau în circulare. De aici a apărut ideea unui sinod provincial, dar până la organizarea acestuia mitropolitul era chemat să participe la un alt sinod universal, la Roma. La data de 9 noiembrie 1869 mitropolitul Ioan Vancea a plecat la Roma pentru a participa la Conciliul Ecumenic Vatican I, fiind însoțit de secretarul mitropolitan, Victor Mihalyi de Apșa. A rămas la Roma până la data de 30 iunie 1870. Cu acest prilej, la data de 28 ianuarie 1870 a săvârșit prima liturghie greco-catolică în limba română în Bazilica Sfântul Petru, în fața corpului episcopal din lumea întreagă. I-a avut diaconi pe canonicul Ioan Sabo și pe Victor Mihalyi de Apșa. În cadrul Conciliului a apărat autonomia, ritul și limba liturgică română. A obținut dezmembrarea parohiilor greco-catolice din Sighetu Marmației și Slatina de la eparhia ruteană a Muncaciului și anexarea lor la eparhia de Gherla. În Conciliu a luptat mult pentru autonomia Bisericii Române Unite și guvernarea ei în baza legislației canonice și a tradiției ecleziastice orientale. A fost sprijinit în acest scop de către episcopul Iosif Pop Silaghi de Oradea, care a participat și el la lucrările

crâmpeie istorice

21

Conciliului. După intervențiile avute în cadrul comisiilor de lucru, a fost elogiat de către înalții prelați participanți pentru erudiția, rafinamentul și pentru cunoașterea perfectă a limbii latine. După întoarcerea de la Roma mitropolitul a convocat doi ani mai târziu, în 1872, primul și al doilea Conciliu Provincial. Au fost emise decretecanoane care puneau întreaga Biserică pe drumul cel bun, cu privire la organizarea bisericească, viața clerului, educația tineretului, ordinul călugăresc basilian, etc. Au fost discutate și reconfirmate adevărurile de credință comune cu cele ale Bisericii Catolice, însă a fost subliniată obligația păstrării neștirbite a rânduielilor Bisericii Greco-Catolice: ritualul, disciplina bisericească, calendarul. După zece ani, în 1882 convoacă un nou conciliu provincial. Decretele emise în aceste concilii au fost aprobate de către Sfântul Scaun şi vor servi ca îndreptar canonic pentru Biserică, şi de model în pentru celelalte biserici catolice de rit bizantin. În plan național mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa a semnat, alături de George Barițiu, Ilie Măcelariu și Ioan Rațiu, Memorandumul de la Blaj, din 3 iulie 1872, în care se cerea conducerea autonomă a școlilor, liberă și independentă de organele statului, iar limba română să devină limbă de predare în învățământul universitar. A respins în mod ferm proiectul unei legi propuse de către ministrul Trefort, într-un discurs rostit la 13 mai 1879, în Casa Magnaților. Prin acest proiect de lege se dorea introducerea limbii maghiare în toate școlile românești. Mitropolitul a arătat că Biserica Greco-Catolică reprezintă poporul român din Transilvania, astfel că ar fi împotriva conștiinței sale un asemenea demers. Ioan Vancea a îmbunătățit în mod substanțial, programele de învățământ ale studiilor teologice, secundare și elementare. Profesorii de la seminarul teologic nu puteau fi decât doctori în teologie. Mitropolitul prezida examenele pe care le susținea clerul tânăr. Din banii proprii a ridicat internatul pentru băieți de la Blaj, „Internatul Văncean”. A sprijinit tinerii teologi cu pregătire și calități intelectuale, trimițându-i la studii la Viena sau la Roma. Mitropolitul Ioan Vancea s-a stins din viaţă, în urma unei boli de inimă, la data de 31 iulie 1892, fiind regretat şi plâns cu sinceritate de toţi cei care l-au cunoscut. A fost înmormântat la loc de cinste, în cripta arhiereilor din Blaj. Pr. Dr. Vasile IUSCO


22

Lumina Credinței

religiile lumii

Confucianismul Timp de mai bine două mii de ani, mai exact din secolul al II-lea î. Hr. și până către anul 1912, confucianismul a fost ideologia oficială a statului chinez. Începând cu anul 1917, a încetat să mai existe ca religie oficială a Chinei, însă a rămas adânc înrădăcinat în modul de a se comporta al chinezilor, iar influența gândirii lui Confucius s-a extins în toate țările asiatice, cu precădere în Japonia, Coreea, Vietnam și Taiwan unde încă este actual și astăzi. Noțiuni generale Confucianismul este o religie cu aproximativ 6 milioane de adepți, majoritatea trăind în China, Vietnam și Japonia. A fost fondată de către filozoful chinez Kong Qiu numit de către chinezi  Kong Fuzi,  adică  Maestrul Kong. Confucius este numele latin dat de către misionarii creștini iezuiți. Conform izvoarelor istorice, el ar fi trăit între anii 551-470 î. Hr. Se naște într-o familie aristocrată care ulterior își pierde averea și poziția socială. La vârsta de 19 ani se căsătorește, având un băiat și o fată. În anul 517 își începe studiile în capitala imperiului de atunci, Lo-ian, studiind rituri și obiceiuri ale dinastiei Chou. În timpul studiilor îl întâlnește pe marele filosof Lao-tzi a cărui prezență și înțelepciune l-a marcat pentru întreaga viață, în ciuda numeroaselor conflicte izbucnite între cei doi. În tinerețe a fost profesor, însă conștient fiind de capacitățile sale organizatorice, aspiră la o funcție guvernamentală. O bună parte din viață

și-o petrece călătorind prin China dând sfaturi celor aflați în funcții de conducere. Confucius făcea parte din acea categorie de învățați care doreau salvarea unei țări prin sfaturile lor. Ultimii ani ai vieții îi petrece în localitatea sa natală, propovăduind doctrina printre discipolii săi. A murit la vârsta de 72 de ani, o vârstă înaintată pentru perioada respectivă. Moartea lui i-a marcat profund pe discipolii săi, iar tradiția spune că aceștia au rămas la mormântul său timp de trei zile. Mesajul său, așa cum se va întâmpla mai târziu cu Socrate, a fost dus mai departe de către discipolii săi fondând chiar și o școală care i-a purtat numele. Aceasta a funcționat până în anul 1912.

Învățătura lui Confucius Dintre numeroșii învățați pe care i-a avut China, Confucius s-a bucurat de cea mai mare popularitate. Acest lucru s-a datorat împrejurărilor politice din perioada în care și-a propovăduit doctrina, dar mai ales simplității transmiterii mesajului. Conf uc ia nismu l, trebuie amintit, a fost mai degrabă un amalgam de tradiții arhaice chinezești, o ideologie oficială a statului chinez, devenind una dintre cele mai influente tradiții filosofice din lume. Poate fi chiar numit un fel de cod moral care a influențat mult viața chinezilor și modul lor de gândire. Conform acestei doctrine omul este centrul universului, întreaga preocupare a confucianismului fiind axată pe om și pe relațiile cu semenii săi. Confucius era convins de natura perfectibilă a omului, pentru el omul fiind o ființă capabilă de perfecționare la nesfârșit și care nu poate trăi în izolare, ci doar în comuniune cu ceilalți. Buna


Lumina Credinței

înțelegere între oameni și ordinea într-o societate se pot obține numai prin desăvârșirea interioară a individului și prin supunerea acestuia față de legile existente deja în societate. Fiind un tradiționalist desăvârșit, Confucius s-a inspirat foarte mult din trecut pe care a încercat să-l transforme în realitate. De aceea el credea că realizarea acestui ideal al desăvârșirii se face numai prin cunoașterea vechiului, a trecutului istoric și prin cunoașterea valorilor și a tradițiilor străbune. Prin mesajul său, Confucius a subliniat norma etică riguroasă ierarhizând astfel sistemul de valori și de îndatoriri. Considera a fi un păcat grav dacă un subaltern nesocotește voința superiorului său, dacă un fiu nu ascultă de părintele său. Regelui, prin natura statutului său, îi revine datoria de a pune în ordine statul pe care îl guvernează. De la cel mai mic până la cel mai mare, fiecare trebuie săși respecte și să-și îndeplinească datoriile care-i revin. Perfecționarea se face numai și numai prin exemplul înaintașilor. Confucianismul ca religie Fiind un iubitor al tradiționalismului și a tot ceea ce este vechi, Confucius nu a avut intenția să întemeieze o nouă religie în China, ci mai degrabă

religiile lumii

23

să contribuie la renașterea religiei deja existente. Datorită mesajului cu puternice introspecții umane, confucianismul a devenit una dintre cele mai influente filozofii din lume fiind un fel de cod moral care a influențat mult viața și modul de gândire al chinezilor. Ca religie, confucianismul a început să se extindă în China la aproximativ 250 de ani de la moartea lui Confucius și asta datorită împrejurărilor politice favorabile ideilor acestuia. Ca religie de stat, Confucianismul a menținut ideile vechii religii chineze având în centru cultul strămoșilor și al naturii, în centrul cultului fiind Cerul și Fiul Cerului, adică împăratul. Chiar și locurile de cult ale vechii religii s-au transformat în temple somptuoase și impozante, cel mai cunoscut dintre acestea fiind templul din Beijing închinat cerului și care este cel mai mare templu din lume. Cultul imperial a luat sfârșit în anul 1912, iar din anul 1917 Confucianismul nu a mai fost recunoscut ca religie de stat. Datorită mesajului pe care această doctrină l-a propovăduit, confucianismul poate fi asemănat cu marele zid chinezesc care a ținut China departe de influența culturii europene. Drd. Marian SUSA


Lumina Credinței

agora

24

Cultura unui nou început

„Iubirea care mișcă sori și stele”1 Prin aceste cuvinte încheie Dante Alighieri opera Divina Comedie, cuvinte care tresar în actualul timp liturgic pe urcușul unui nou început, în speranță, în comuniune. Este lămurit că acest început se cântărește în zona naturii intelectuale și în cea a intensității iubirii, ambele având afinități în universul comuniunii ecleziale. Tocmai acest timp privilegiat al anului învață fiecare suflet tema comuniunii, oglindire a spiritului angelic, așadar, ființarea într-un singur cuget.

Urmând învățătura lui Pavel, cea a lui Ioan Gură de Aur și continuând, iată, până la Dante, se întrevede îndeosebi în Toma d’Aquino sensul comuniunii îngerești, model pentru cei înspre desăvârșire: „Cu cât este mai desăvârșit darul care se comunică, cu atât mai înalt este rangul ocupat pe scara ființelor”2. Prin urmare, dorința de împărtășire este cea care atrage și împinge stindardul spre un avânt mai înalt, spre o mai mare căutare a Celuilalt. O Naștere care, în fiecare an, educă la iubire, este și astăzi, în aceste vremuri, locul privilegiat în care cultura împărtășirii își găsește noima, amploarea și arcul întins. Eroarea indiferenței – (nu cea a sfântului Ignațiu de Loyola, care vedea în indiferență o subtilă detașare) –, este astăzi unul dintre elementele care subminează acel fraternitas al legăturii dintre suflete. Această cultură a unui nou început sprijină speranța fertilă din inima comunității ecleziale, a adunării în numele bucuriei împărtășirii. Speranța văzută, așadar, ca așteptare, „care determină ultimul scop posibil”3 în și prin credință. Unde altundeva dacă nu în sentimentul dragostei împărtășite rezidă acest nou început? „Coborârea este de regulă în sus/urcușul în jos/și fără oglindă/ așa e făcut copacul de noi/ăștia, nemuritori”. Tocmai aici, în acest „copac al nemuririi”, se întrevede începutul ca legătură a dragostei, nu oricare, ci una „care mișcă sori și stele”. Este, de asemenea, lămurit cât anume din această vărsare are legătură cu izvorul de viață dătător, cel care înculturalizează sufletul de universul harului, care întocmește împrejurări deosebite pentru

ca această caritate să-și găsească plăsmuirea în disponibilitate și deschidere. Omul, de bună-seamă, chip și asemănare a Creatorului, devine astfel o expresie vie a unui mereu început, care-și găsește originea în parcurs, în „călătorie”, în pelerinaj spre Altcineva. Pe urmele carității și ale caracterului împărtășirii se nădăjduiește devenirea asemenea îngerilor, cei care sunt Dei speculum et imago expressissima – „oglinzi și imagini expresive ale lui Dumnezeu” –, așadar caritas ca loc teologic privilegiat al manifestării dumnezeirii. Arhitectura acestui început se sădește negreșit pe binomul natura intelectuală – intensitatea iubirii, făcând virtutea carității să devină, în acest fel, intimior intimo meo, univers necircumcis al conștientizării ca sinelui să i se permită intrarea la școala Începutului, a educației ca integritas (de la integer – „complet, perfect”) spre intuiția noicană a acelui „hotărăște-mă, pune-mi hotar”, năzuință a omului spre a fi sculptat de divin. Această muzicalitate a începutului invită, prin urmare, la discernământ, la o conștientizare a făptuirii în acum, la o înțelegere și la o recunoaștere a acelui propriu, limitat și incomplet, însă desăvârșibil prin iubire împărtășită, rod al harului primit și cultivat. Pr. Dr. George Marius NICOARĂ

Dante, Divina Comedie, trad. G. Coșbuc, Polirom 2000, 728. 2 Toma d’Aquino, Summa Theologica, I, q. 108, a. 2, sol. 2. 3 Kant, Critica rațiunii pure, trad. N. Bagdasar – E. Moisuc, IRI 1994, 574. 1


Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

25

Parohia greco-catolică Cetățele ”Mare este Domnul și lăudat de toți, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt.” Ps. 48,1 Localitatea Cetățele este așezată în partea sud-estică a Depresiunii Baia Mare, într-o zonă colinară, în partea sudică a munților Gutâi. Documentele istorice indică atestarea documentară a localității Cetățele în anul  1411. Unele descoperiri arheologice recente, încearcă să fixeze atestarea localității în jurul anului 1350. În decursul timpului localitatea apare în izvoarele istorice sub denumirile: Gywkefalwa și Gyorkefalu. Actuala denumire a satului apare în documente la anul 1776, sub forma maghiarizată Czetetzel sau Czurkafalu (satul lui Țura, numele de familie dominant și azi la Cetățele) Etimologia denumirii localității – Cetățele – vine de la substantivul „cetate”. Având în vedere că localitatea se află la poalele Dealului Măgura a cărui configurație se prezintă sub forma unei cetăți cu trei bastioane, de pe vârfurile căruia se puteau vedea cetățile existente în jur,  Chioar  și  Baia Mare, se poate spune că aici exista un punct de pază și observație. Români și creștini adevărați, iubitori de neam și glie, locuitorii satului Cetățele au participat și luptat activ în toate revoltele și răscoalele din diferite perioade istorice, fiind prezenți și la  Marea Unire din 1918, vărsându-și sângele pentru libertatea și demnitatea neamului românesc și în cele

două războaie mondiale. Prima biserică s-a construit aici la mijlocul secolului al XVII-lea și era făcută din lemn de stejar, în stilul specific Maramureșului, având hramul „Cuvioasa Parascheva”. Bisericuța din lemn a fost vândută în satul Rogoz, iar de aici a fost dusă în satul Izvoarele (Bloaja) unde se află și astăzi. Biserica actuală, în care se slujește, datează din  1794, după cum rezultă din inscripția de la intrare și este inclusă pe lista bisericilor monument-istoric, aflându-se într-o stare foarte bună de conservare, păstrând hramul „Cuvioasa Parascheva”. Corpul bisericii este realizat din piatră brută, iar turnul este din lemn. Iconostasul bisericii este realizat din lemn de  tei, sculptat, traforat și pictat de către pictorul local Ștefan Zugravul, care îl semnează la 1785.1


26

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

În Șematismul veneratului cler al Eparhiei de Maramureș din anul 1936 găsim că parohia Cetățele este o parohie veche, cu biserica din piatra din 1794, fiind filie a parohoiei Șurdești. Tot aici găsim că în 1936, în Cetățele, erau un număr de 587 credincioși greco-catolici, 3 ortodocși și 4 evrei. După Revoluția din decembrie 1989, Decretullege nr. 9/1989 a abrogat decretul 358/1948, astfel Biserica Greco-Catolică din România fiind recunoscută de către Statul Român după mai bine de 40 de ani de prigoană. Ca urmare a acestui fapt, părintele Cozmuța Ioan, împreună cu o bună parte a credincioșilor pe care îi păstorea au redeschis parohia greco-catolică din Cetățele.

mai mare parte, de la credincioşii greco-catolici din Cetăţele, care s-au implicat activ în munca de construire a noului lăcaș de cult. Noua biserică, pusă sub ocrotirea Cuvioasei Paraschiva a fost sfințită de către Preasfințitul Ioan Șișeștean la data de 14 octombrie 2007, în prezența a peste 1000 de credincioși. În perioada 20-22 noiembrie 2009, după o absenţă de peste 60 ani, pr. Augustin Butica a reînnodat tradiţia misiunilor poporale, misiuni la care au participat şi credincioşi ai parohiilor greco-catolice învecinate: Şurdeşti, Dăneşti, Negreia şi Şişeşti2. Această parohie este ca o „cetate” cu oameni credincioși, care păstrează în inimile lor credința

Temelia noii biserici greco-catolice din satul Cetăţele a fost pusă de Preasfinţia Sa Ioan Şişeştean, la data de 8 iunie anul 2000, de sărbătoarea Înălţării Domnului. Lucrările de construcție s-au desfăşurat în perioada 2000-2007, în timpul păstoririi preotului Ionică Cozmuţa, paroh între anii 1995-2006 şi a preotului Augustin Butica, administrator parohial din 30 martie 2006, în timp ce protopop de Mănăştur era pr. Gheorghe Mihnea. Fondurile edificării lăcaşului de cult au fost obţinute, în cea

vie a înaintașilor noștri, trăită în Biserica GrecoCatolică, pe care încearcă să o transmită mai departe, ca o frumoasă moștenire, generațiilor viitoare. Pr. Vasile Daniel POP h ttps://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Cuvioasa_ Paraschiva_din_Cet%C4%83%C8%9Bele 2 http://www.bru.ro/maramures/misiunile-poporalereluate-la-cetatele/ 1


Lumina Credinței

prezentare carte

27

Silvano Fausti (SJ) - Amintește-ți și istorisește Evanghelia În contextul în care anul pastoral ce urmează al eparhiei noastre va fi dedicat în continuare Cuvântului lui Dumnezeu cuprins în Sfintele Scripturi, pentru acest număr al revistei noastre, vă recomandăm pentru lectură cartea părintelui iezuit Silvano Fausti (19402015), Amintește-ți și istorisește Evanghelia. Cateheza narativă a lui Marcu, tradusă recent și publicată la Editura Viața Creștină din Cluj-Napoca. Această carte reprezintă un instrument util pentru a putea pătrunde în cunoașterea sfintei Evanghelii după Marcu, atât în lumina unei înțelegeri a ceea ce a vrut să transmită autorul sacru, cât și a ceea ce înseamnă o înțelegere spirituală a textului. Redăm în continuare o scurtă incursiune biografică, din prefața cărții (cfr. pp. 5-7), pentru a putea înțelege mai profund calitatea exegezei sale, deoarece acest preot, în viața sa trăită la perifierie, a reușit să pună totdeauna în centrul existenței sale Cuvântul lui Dumnezeu. Părintele Fausti s-a născut în Brescia, în 2 ianuarie 1940. A intrat în Societatea lui Isus (SJ) în 5 ianuarie 1960. După finalizarea noviciatului, a studiilor de filozofie și un an de magister urmează studiile teologice la Universitatea Gregoriana din Roma, masteratul la Münster, pregătinduse și pentru un doctorat asupra fenomenologiei limbajului (1967-1970). După cel de-al treilea an de noviciat, are experiența micii comunități din Via Leoncavallo (Milano), după care depune voturile finale și este hirotonit preot în 28 iunie 1978. Pe lângă studiul biblic, părintele predă și teologia. Timp de mai mulți ani a ținut studiu biblic la Villapizzone și în fiecare luni seara în biserica Sfântul Fidel din Milano, participând la numeroase inițiative ale Fundației Sfântul Fidel scriind articole pentru revista Aggiornamenti Sociali e Popoli. A fost timp de 15 ani confesorul cardinalului Carlo Maria Martini, pe care l-a însoțit până la moarte. A fost diagnosticat cu tumoare la pancreas, cu un an înainte de a muri, trăindu-și ultimele zile din viață cu aceeași credință și determinare, fiind un adevărat slujitor și împlinitor al Cuvântului. În cercetarea sa a îmbinat mereu experiența vieții și reflecția, expunerea precisă și limbajul simplu, într-un dialog constant cu modernitatea și tradiția. Aceasta se întâlnește și în stilul literar al

cărții de față, un stil care se află în continuitate cu „cel folosit de profeții din vechime, de însuși Isus și de Biserica de la începuturi, adică de cei care ne-au transmis Biblia. Tocmai aceasta reprezintă cateheza narativă prin excelență care prin amintire/istorisire actualizează istoria mântuirii, aducând fiecăruia și oriunde darurile pe care Dumnezeu le-a dat tuturor o dată pentru totdeauna și pe care le face mereu de fiecare dată” (cfr. p. 6-7). Cartea de față reprezintă un instrument util pentruceicareîșidorescsăaprofundezecunoașterea Evangheliei după Marcu, urmând o schemă articulată în patru puncte (cfr. p.19): 1. Mesajul în context, unde este expus sensul istorisirii; 2. Lectura textului în care pătrundem treptat în mod contemplativ în detaliile istorisirii, pentru a-l putea înțelege lăuntric. 3. Exercițiu pentru a transpune în rugăciune Cuvântul. Constă în a retrăi la persoana întâi experiența Domnului Isus Hristos. La sfârșitul fiecărui pasaj autorul ne oferă indicații despre cum să intrăm în rugăciune. La final, celui care dorește o aprofundare, i se oferă trimiteri utile la alte pasaje biblice. Recomandăm cu drag această carte preoților și credincioșilor, tuturor celor care sunt îndrăgostiți de Cuvântul lui Dumnezeu, dorind să-l facă trup din ce în ce mai mult în viața lor. Pr. Dr. Florin MARUȘCIAC


28

viața eparhiei

Lumina Credinței

Hirotonirea întru preoție a diaconului Pop Daniel Duminică, 5 noiembrie 2017, de la ora 10:00, Preasfințitul Vasile Bizău a fost prezent și a celebrat Sfânta Liturghie la biserica „Sfânta Maria” din Baia Mare. În cadrul celebrării, Ierarhul a conferit treapta preoției diaconului Pop Daniel. Aflându-ne în luna noiembrie, lună în care ne rugăm pentru cei trecuți la cele veșnice, Eparhul de Maramureș a vorbit despre ce rămâne după noi, odată ce am trecut pragul morții și după ce criterii vom fi evaluați de către Mântuitorul: „Măsura iubirii noastre față de semeni este cea care ne zidește și care apoi ne caracterizează pe noi… aceea rămâne. Noi ne prezentăm în fața lui Dumnezeu nu doar cu starea sufletească din momentul trecerii noastre [la Domnul], ci cu toată memoria care ni se deschide în cartea vieții, cu tot ceea ce am trăit de-a lungul vieții noastre. Așadar, ceea ce rămâne este iubirea pentru Dumnezeu și pentru semeni, iubire care ne zidește și pe noi, iubire care ne caracterizează în măsura în care își face loc în viața noastră”, a spus Preasfințitul. A urmat momentul conferirii treptei preoției diaconului Pop Daniel, moment în care corul și întreaga biserică au cântat la unison „Vrednic este!”. La sfârșit, tânărul preot a mulțumit soției, familiei și tuturor celor care l-au însoțit pe parcursul formării sale. Hram și hirotonire de preot la Satu Mare Duminică, 12 noiembrie a.c., a fost triplă sărbătoare în parohia „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Satu Mare, prilejuită de sărbătorirea hramului bisericii, dar și de hirotonirea întru preoție a diaconului Piț Daniel, precum și de inaugurarea bustului părintelui protopop Petru Bran, așezat în fața bisericii. „Toate aceste motive ne insuflă bucuria profundă că, pe de o parte, istoria devine actualitate prin cei care o redescoperă și o pun în evidență, iar pe de altă parte, cei chemați la preoție preiau din istoria Bisericii, dar mai ales, se pun în slujba Celui care i-a chemat, în slujba Mântuitorului Hristos, ca să ducă mai departe și să vestească Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu”, a afirmat Preasfințitul Vasile Bizău în deschiderea omiliei rostite în cadrul Sfintei Liturghii. Un moment intens în cadrul celebrării a fost cel al ridicării la treapta preoției a diaconului Piț Daniel, prin punerea mâinilor Preasfințitului Vasile Bizău. Părintele Daniel este originar din localitatea Odoreu (Satu Mare). Între anii 2010-2014, a studiat la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj Napoca, Departamentul Oradea. Între anii 2014-2016 a urmat cursurile de Masterat din cadrul Facultății de Teologie Greco-Catolică, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj Napoca, Departamentul Oradea. Între 1 noiembrie 2014 și 20 august 2015, a fost secretar al Protopopiatului Greco-Catolic din Satu-Mare. De asemenea, în anul școlar 2014-2015, a predat Religie la Școala Generală Nr. 1 „Grigore Moisil” din Satu-Mare. Între anii 2015-2017, a urmat cursurile masterale, specializarea „Căsătorie și Familie”, la Institutul Pontifical „Ioan Paul al II-lea” din cadrul Universității Laterane din Roma. La sfârșitul celebrării liturgice, a fost inaugurat și sfințit bustul părintelui protopop Petru Bran, așezat în fața bisericii. Un omagiu adus așadar părintelui Petru Bran (1821-1877) de către protopopiatul Satu Mare, la 140 de ani la trecerea sa la Domnul. Părintele Bran a fost protopop de Satu Mare și primul profesor de Limba și Literatura Română din Satu Mare, luptător pentru înfiițarea, în anul 1859, a catedrei de Limba şi Literatura Română în cadrul Gimnaziului Regal Catolic Ungar din Satu Mare.


Un milion de stele – Ediția 2017 În zilele de 26 și 27 octombrie a avut loc, la Baia Mare, Sighetu Marmației și Șomcuta Mare, evenimentul „Un milion de stele”. Organizat anual de către Asociația Diecezană Caritas Greco-Catolic Maramureș, evenimentul își propune să fie o rază de speranță pentru familiile și persoanele aflate în dificultate, care apelează la serviciile Caritas. Astfel, sute de elevi s-au adunat în joi, 26 octombrie la Sighetu Marmației, vis a vis de Liceul Taras Sevcenko, sub sloganul „Aprinde o stea pentru comunitatea ta!”. Sub acelaș slogan s-au adunat vineri, 27 octombrie, sute de elevi, împreună cu cadrele didactice, părinții și bunicii lor, la Baia Mare, în Biserica „Sfânta Cruce”, precum și la Șomcuta Mare, la biserica greco-catolică și la casa de cultură „Aurel Buteanu”. Participanții s-au rugat, au cântat și au aprins câte o lumânare în semn de solidaritate cu cei aflați în dificultate. De asemenea, au donat câte o sumă simbolică pentru persoanele și familiile care se adresează asociației Caritas pentru a cere ajutor material.

Numiri de preoți În data 6 decembrie 2017 – Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Paroh pentru parohia greco-catolică Ieud pe Părinte Vasile CODREA. În data 6 decembrie 2017 – Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Protopop al Protopopiatului Ciscarpatin de Satu Mare, pe Părinte Cornel SIMON. În data 9 decembrie 2017 – Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, Preasfințitul Vasile a numit în funcția de Administrator parohial pentru parohia greco-catolică Strâmtura pe Părinte Daniel Cătălin PIȚ.

De la sediul Episcopiei, precum şi din parohiile eparhiei noastre, pot fi cumpărate calendarul de perete, calendarul cu file şi calendarul liturgic, pentru anul 2017.


Simpozionul „Arestarea Episcopilor” – ediția a XIII-a, Baia Mare - 27-28 octombrie 2017

Concert de colinde „Sosit-a Crăciunul iară” – ediția a XIX-a, Baia Mare - 17 decembrie 2017

Preţ 5 RON

Ziua națională a României, Șișești - 1 decembrie 2017

Lumina credintei 4/2017  

Publicatia Episcopiei Greco-Catolice de Maramures

Lumina credintei 4/2017  

Publicatia Episcopiei Greco-Catolice de Maramures

Advertisement