Issuu on Google+

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat;...” (Troparul Botezului Domnului)

Anul III, nr. 4/2013


Lumina Credinţei Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. dr. Ioan Tîmbuş Pr. dr. mircea manu Pr. Emil-Marian Ember Pr. Nicolae Coroian Ier. Ioan Laurian Daboc osbm Diacon Lucian Lechinţan s.j. Dr. Lucian Turcu Drd. Marian Susa

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. ISSN 2248 – 2466

DIN SUMAR: Cuvântul păstorului 1 Fragmente liturgice 2-4 Întoarcerea Iordanului Cuvântul scripturii 4-6 „...Fiţi totdeauna gata să răspundeţi... Interferenţe biblice 6-7 Fundamente ale Botezului creştin în Sfânta Scriptură Spiritualitate 8-9 Chipul Sfântului Apostol şi Arhidiacon Ştefan, Întâiul Mucenic şi primul martir Învăţătura bisericii 10-11 Taina Sfântului Botez şi Taina Sfântului Mir Sfinţii părinţi 11-13 Crucea, „piedică” a primirii credinței în Hristos (II) legea bisericii 14-15 Botezul „poarta de intrare în Biserică” Crâmpeie istorice 15-17 Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureş? (V) In Memoriam! 18-20 Părintele dr. Gheorghe Marina 1908-1989 Evanghelia în artă 21-23 Contemplând semnul dat nouă în Liturghia Euharistică şi în pictura bisericească Etica Creştină 24-25 Botezul - de la obligaţia morală la deraieri sau devieri Prezentarea Parohiilor 25-26 Parohia Medieşu Aurit Prezentare Carte 27-29 „Isus din Nazaret” De la intrarea în Ierusalim la Înviere Viața Consacrată 29-32 Ordinul Sfântului Vasile cel Mare în România: Ieri şi astăzi (I)

Imagine coperta 1: Botezul Domnului, mozaic (detaliu), Bazilica Sf. Marcu, Veneţia


Cuvântul Păstorului

Anul Domnului 2013 se grăbeşte să apună precum torentul unui fluviu care caută cu repeziciune imensitatea mării liniștite care sa-l primească. Sărbătoarea Nașterii Domnului încununează și înfrumusețează ultimele momente cronologice ale unui an care poartă cu el evenimente, fapte, întâmplări și trăiri sufletești, toate însumate în memoria colectivă a comunităților bisericești. Anul pastoral dedicat credinţei s-a încheiat în aspectul său formal, însă continuă în elementaritatea și substanțialitatea sa. Avem bucuria de a privi retrospectiv și de a culege ca roade ale memoriei, activitățile, catehezele și realizările acestui an pastoral deosebit prin care Biserica a dorit să readucă în atenția fiilor ei conținutul documentelor Conciliului Vatican II și odată cu ele întregul patrimoniu de credință care îl înnobilează pe creștin și îl apropie în cunoaștere de Dumnezeu. Eparhia noastră continuă anul pastoral al credinței atât prin catehezele care se vor propune în decursul anului viitor, cât și prin articolele revistei noastre, prin accentuarea și aprofundarea conţinutului acesteia în viața de zi cu zi. Bucuria de a trăi credința va constitui tema generală a subiectelor care vor trata multiplele aspecte care alcătuiesc țesutul trăirii cotidiane a creștinului, prin care el însuși își manifestă identitatea sa și în același timp se comunică pe sine semenilor săi. Cuvântul Sfântului apostol Iacob ne va fi călăuză pentru a trăi întru-un mod autentic credința creștină care riscă să rămână pentru mulți un

cumul de învățături și precepte circumscrise planului ideatic, fără conținut și incidență imediată: „Credința fără fapte este moartă” (Iacob 2,17). Experiența comună a vieții cotidiene ne pune în fața unor contradicții care adesea intrigă sau chiar scandalizează pe cei care așteaptă o mărturie autentică de la cei ce se declară a fi ucenicii lui Hristos. Separația evidentă între declarația apartenenței la o confesiune creștină și faptele concrete ale vieții de zi cu zi constituie un motiv de îngrijorare pentru Biserică care ar dori ca fiii ei să fie buni creștini. Pilda Samarineanului milostiv (Lc.10,25-37), spusă de Isus învățătorului de lege, care cunoștea bine conținutul Legii, dar mai puțin actualizarea ei în trăirea cotidiană, constituie și pentru noi creștinii secolului XXI un permanent prilej de oglindire și reflecție. Pentru a fi în spiritul, pe calea și în parametrii voiți de Dumnezeu, nu este suficient pentru om ca el să se justifice în propria conștiință cu apartenența sa formală la un popor, o cultură sau o confesiune religioasă, la o trăire proiectată în viitor, fără legătura ei permanentă cu prezentul continuu în care omul își trăiește de fapt existența. Exemplul pozitiv prezentat de Isus, cel al străinului, al celuilalt diferit și formal mai puțin credincios, întrucât nu aparține comunității și confesiunii majorității, întruchipat de samarineanul milostiv, dar care este profund religios şi corect trăitor prin fapta sa, anulează orice pretenție a omului de a fi posesor al adevărului şi deplinătății dacă îi lipsește caritatea și efectele ei resimțite de persoanele cu care interacționează. Într-un mediu cultural în care imaginea are un puternic impact vizual asupra persoanelor căutătoare de modele, livrate cu uşurinţă de massmedia, se impune o accentuare şi aprofundare a conţinutului şi sensului valorilor şi a vieţii, care să ofere mai mult decât o pot face aparenţa, exteriorul şi succesul facil. În acest număr al revistei noastre, ne aplecăm atenţia asupra Sfintei Taine a Botezului, ca început de trăire împreună cu Hristos, din dorința de a semnala aspectele importante și conținutul celei dintâi Taine primite de către om în speranța sa de a moșteni viața veșnică. Ceea ce a fost început şi primit ca dar, Botezul creştin, are nevoie să fie actualizat şi desăvârşit de alegerile proprii pentru a dobândi ceea ce este mai profund în noi: veşnicia fericită. Vă dorim și pe această cale tuturor cititorilor revistei noastre: Sărbători binecuvântate de Nașterea Domnului cu bucurie și pace! † Vasile

1


Lumina Credinţei

Fragmente liturgice

Întoarcerea Iordanului „Văzutu-te-au apele, Dumnezeule, văzutu-te-au apele şi s-au temut [...] Iordanul s-a întors înapoi şi munţii au săltat, văzând pe Dumnezeu în trup.”1 Bucurie, umilinţă şi uimire... Acestea sunt sentimentele care mă copleşesc când celebrez Sfinţirea cea Mare a Apei. Mă gândesc la bucuria Tatălui Ceresc atunci când, la săvârşirea Creaţiei, „a privit toate câte a făcut şi iată erau bune foarte.”2

Îmi amintesc smerenia şi uimirea Apostolului Petru care, impresionat de pescuirea minunată, a exclamat: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.”3 Scriu aceste rânduri având înainte Euhologhionul, cartea care cuprinde – precum se menţionează în titlu – „rânduiala Sfintelor Taine, precum şi alte slujbe şi rugăciuni la toată trebuinţa credincioşilor”. „Trebuinţa credincioşilor”... înseamnă că ne apropie de Dumnezeu. Observăm aici un drum pentru că a te apropia presupune mişcare. Să vedem cum se împlineşte acest drum în Sărbătoarea Botezului – atunci când celebrăm Sfinţirea cea Mare a Apei – urcând din treaptă în treaptă scara semnificaţiei liturgice şi spirituale. Când drumul ne conduce la Dumnezeu, în limbaj bisericesc îi spunem „procesiune” ori, la Bobotează, exact asta facem: o procesiune, a cărei culme spirituală o constituie sfinţirea apei. La finalul Sfintei Liturghii, după Rugăciunea Amvonului4, comunitatea parohială porneşte spre locul destinat oficiului5. Pe drum, cântăreţii intonează troparele prescrise, care amintesc 2

praznicul – Botezul Domnului – şi ne fac atenţi la momentul înălţător pe care suntem chemaţi să-l trăim: „Astăzi se sfinţeşte firea apelor”.6 Înaintea mesei pregătită pentru oficiu se citesc lecturile din Sfânta Scriptură, care ne apropie mai mult spiritual şi ca înţelegere de solemnitatea slujbei. Se citesc trei parimii7 din Cartea Proorocului Isaia: astfel, glasul Legii Vechi ne vorbeşte despre intervenţia minunată a Domnului prin belşugul de ape revărsat asupra „pustiului însetat” şi prin belşugul de haruri ce coboară asupra sufletelor celor „care-l caută pe Domnul”.8 Trecerea la treapta şi semnificaţia Legii Noi – ca împlinire a profeţiilor din vechime – o face Sfântul Pavel prin lectura Apostolului, un fragment din Epistola I către Corinteni, unde afirmă că „părinţii noştri au băut din piatra spirituală; iar piatra era Cristos.”9 Citirea Sfintei Evanghelii ne conduce apoi la Iordan... Suntem prezenţi – în rând cu toţi păcătoşii care au venit să primească botezul pocăinţei de la Sfântul Ioan Botezătorul – şi în această mulţime îl întâlnim pe Domnul Hristos. El nu avea nevoie de botez, fiind – aşa cum mărturisim în Simbolul Credinţei – „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, „întru toate asemenea nouă, afară de păcat”10, dar noi aveam nevoie de botezul Lui: ca să învăţăm valoarea umilinţei, ca să înţelegem că Isus ne vrea pe toţi mântuiţi, ca să ne amintim că avem un Dumnezeu căruia îi pasă cu adevărat de noi, ca să conştientizăm valoarea Botezului creştin de care ne-am făcut părtaşi... Hristos se botează şi cerul se deschide, ca să deschidă şi inimile noastre. Sfânta Treime e prezentă la Iordan, iar noi inaugurăm acum prezenţa Sa şi în viaţa noastră... Preotul rosteşte ectenia mare11 care aici are o structură aparte, cuprinzând cereri speciale pentru sfinţirea apei. Îl rugăm pe Domnul puterilor să fie cu noi pentru a sfinţi apa, „cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Spirit”.12 Dacă la oficiu celebrează şi diacon, în timp ce diaconul spune ectenia, preotul rosteşte, cu voce scăzută,


Fragmente liturgice prima rugăciune din rânduială, rugăciune de mulţumire, de laudă şi de invocare a Domnului, pe care îl rugăm să reverse asupra noastră „apa curăţitoare, darul milostivirii sale.”13 La o primă lectură, partea centrală a ritualului pare a fi compusă din trei rugăciuni, pentru că pe parcurs intervin, solemn şi emoţionant, cele trei momente în care preotul binecuvântează apa. Este vorba, de fapt, de o singură rugăciune amplă, de o profunzime dogmatică de neegalat, numită „Facerea lui Sofronie, Patriarhul Ierusalimului.” Preotul se roagă cu umilinţă Sfintei Treimi, cerând iertare, pentru ca păcatele sale să nu oprească venirea Sfântului Spirit. Amintim apoi frumuseţea sărbătorii, izvorâtă din imensa bucurie exprimată de întreaga Creaţie în acest moment de har: „soarele cel neapus a răsărit”, „luna cu raze luminoase luminează tot pământul”, „apele Iordanului cu venirea Domnului se prefac în vindecări” şi „toată făptura din tainice râuri se adapă.” Lauda Creatorului este exprimată deplin în rugăciunea concluzivă: „Mare eşti, Doamne şi minunate sunt lucrurile tale; şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor tale”14, în timpul căreia preotul binecuvântează pentru prima oară apa. În a doua parte a rugăciunii aducem laudă lui Dumnezeu Creatorul, Atotputernicul şi Răscumpărătorul, („Tu din patru stihii ai întocmit făptura”, „de Tine ascultă lumina”, „ai venit şi ne-ai mântuit”) şi îl chemăm să intervină cu puterea Sfântului Spirit şi să sfinţească apele. Preotul face a doua binecuvântare a apei: „Tu însuţi dar, iubitorule de oameni Împărate, vino şi acum, cu venirea Sfântului tău Spirit şi sfinţeşte apa aceasta” şi după acest moment rugăciunea de cerere atinge un alt nivel spiritual, pentru că amintim, cu recunoştinţă, darurile cu care Domnul îmbogăţeşte apa sfinţită: „izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, deslegare de păcate, vindecare de boli, dracilor pieire, de puterile potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească.” 15 După pomenirea calităţilor apei sfinţite ne aşteptăm ca rugăciunea să se încheie cu un ecfonis, dar nu este aşa. Preotul spune: „Că tu eşti Dumnezeul nostru...”, dar de aici ruga noastră urcă, cu sensibilitate spre a treia parte a „Facerii lui Sofronie”, unde adorăm Puterea lui Dumnezeu, care eliberează, îndrumă şi-i mântuieşte pe cei credincioşi: „Tu eşti Dumnezeul nostru, care cu apă ai potopit pe vremea lui Noe păcatul [...] Tu eşti Dumnezeul nostru, cel ce ai despicat piatra în pustie şi a curs apă [...] Tu eşti Dumnezeul nostru cel ce, cu apă şi cu foc, în vremea lui Ilie, ai scos pe Israel din rătăcirea lui Vaal.” Urmează a treia binecuvântare a apei, însoţită de rugăciunea: „Însuţi şi acum, Stăpâne, sfinţeşte apa aceasta, cu

Spiritul tău cel Sfânt.”16 Această parte a rânduielii se încheie cu rugăciunea pentru credincioşi, pentru ierarhia Bisericii şi pentru cler. Urmează rugăciunea tainică rostită de preot, în care cerem cu umilinţă binecuvântarea Domnului pentru toţi cei prezenţi la această minunată celebrare. Gesturile liturgice care se îndeplinesc la finalul oficiului şi cântarea repetată a troparului sărbătorii („În Iordan botezându-te tu, Doamne”), exprimă bucuria comunităţii parohiale prezentă la rugăciune: preotul ia Sfânta Cruce împreună cu mănunchiul de busuioc şi face semnul Crucii de trei ori, în apă, apoi stropeşte cu apa sfinţită pe credincioşi, oferind Crucea spre sărutare. Acum aş vrea să ne desprindem de rubrica Tipicului bisericesc şi să ne îndreptăm spre aspectul spiritual al acestui oficiu... Într-o grădină creştea un bambus cu o înfăţişare aparte. Stăpânul grădinii ţinea mai mult la el decât la orice alt copac. An după an, bambusul creştea, se făcea tot mai puternic şi mai frumos şi era fericit, ştiind că stăpânul îl iubeşte. Într-o zi, stăpânul grădinii s-a apropiat de arborele cel drag şi i-a spus: - Bambusul meu drag, am nevoie de tine. Minunatul copac a simţit că a sosit clipa pentru care a fost creat şi a zis, cu multă bucurie: - Stăpâne, sunt gata! Fă din mine ce vrei! Glasul Stăpânului a luat însă un ton grav: - Va trebui să te tai însă pentru a putea face ceea ce vreau cu tine. Copacul s-a înspăimântat: - Să mă tai, Doamne? Pe mine, cel mai frumos copac din grădina ta? Nu, te rog, nu! Foloseşte-mă spre bucuria ta, stăpâne, însă, te rog, nu mă tăia! - Bambusul meu drag, dacă nu te tai, nu te pot folosi. Peste grădină s-a aşternut tăcerea. Până şi vântul a încetat să mai bată. Bambusul şi-a plecat coroana şi a murmurat: - Doamne, dacă nu mă poţi folosi fără a mă tăia, retează-mă... - Bambusul meu drag, a continuat stăpânul, nu doar că trebuie să te tai, dar trebuie să-ţi retez şi crengile, şi frunzele! - Stăpâne, ai milă de mine! N-ai decât să-mi distrugi frumuseţea, dar lasă-mi măcar crengile şi frunzele! - Dacă nu le tai, nu te pot folosi! Soarele şi-a ascuns faţa, un fluture îngrozit şi-a luat zborul... Tremurând, copacul a şoptit încet: - Stăpâne, retează-le!... - Bambusul meu drag, dar trebuie să fac mai mult decât atât! Trebuie să-ţi despic tulpina în două şi să-ţi scot afară inima. Dacă nu fac asta, nu te pot folosi. 3


Cuvântul Scripturii Bambusul s-a plecat până la pământ şi a spus: - Doamne, atunci taie-mi tulpina şi scoate-mi şi inima! Astfel, stăpânul grădinii a tăiat bambusul, i-a retezat crengile şi frunzele, i-a despicat tulpina în două şi i-a scos măduva. Apoi l-a dus într-un loc unde ţâşnea un izvor cu apă proaspăta, undeva în apropierea câmpurilor sale, care erau pustiite de secetă. Cu multă atenţie, a legat la izvor unul dintre capetele bambusului său drag, iar pe celălalt l-a îndreptat spre câmpul uscat. Apa cristalină, proaspătă şi dulce a început să curgă prin trunchiul bambusului spre câmpuri. Acolo s-a sădit orez şi recolta a fost bogată. Astfel, retezat şi ciopârţit, bambusul a devenit o adevărată binecuvântare. Câtă vreme a fost copacul cel mai frumos din grădină, a trăit doar pentru sine şi pentru a-şi contempla propria frumuseţe. Retezat, rănit, desfigurat, s-a transformat într-un jgheab, folosit de Domnul pentru a face împărăţia Sa roditoare. Ceea ce noi numim suferinţă, Dumnezeu numeşte „am nevoie de tine“17... Să-L privim pe Hristos la Iordan: vom recunoaşte în el Izvorul de apă vie care astâmpără setea noastră de Dumnezeu. Să Îl privim în Ghetsimani, împovărat de sarcina păcatelor noastre, dar supus voinţei Tatălui Ceresc: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.”18 Să ne amintim de Botezul nostru şi să ne întoarcem pe calea copiilor lui Dumnezeu. Întoarcerea Iordanului... Pr. can. Emil GÎRBOAN 1 Euhologhion, Blaj, 1940, p.96 2 Fac 1, 31 3 Lc 5, 8 4 În practică, după dezlegarea finală (n.a.) 5 La râu, la o fântână apropiată, sau chiar în tinda bisericii, după obiceiul locului (n.a.) 6 Euhologhion, Blaj, 1940, p.90 7 Lecturi din anumite cărţi ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament, http://dervent.ro/dictionar.php?dTitle= bGVjdHVyaSBiaWJsaWNl, accesat la 30.10.2013 8 Euhologhion, Blaj, 1940, p.90 9 1Cor 10, 1-4 10 Evr 4, 15 11Rugăciune prelungită, stăruitoare [...] care se rosteşte la începutul Laudelor mari, la Sf. Liturghie, Sf. Taine, ierurgii principale, cf. http://dervent.ro/dictionar. php?dTitle=ZWN0ZW5pZQ==&dL=E, accesat la 30.10.2013 12 Euhologhion, Blaj, 1940, p.93 13 Ibidem, p. 94 14 Ibidem, p. 96 15 Ibidem, p. 97 16 Ibidem, p. 98 17 B. FERRERO, Doar vântul o ştie, Târgu Lăpuş, 2007 18 Mt 26, 39

4

Lumina Credinţei

„… Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de speranţa care este în voi: dar cu blândeţe şi teamă” (1P. 3,15) Ne este dat, în mod frecvent, să întâlnim persoane care ne provoacă pe anumite teme privind credinţa pe care o avem pentru viaţa de aici şi pentru cea de dincolo. Isus Hristos îşi avertizează auditoriul de atunci şi pe noi cei de astăzi despre apariţia unor învăţători mincinoşi când zice: „… Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7,15) Aceştia se arată foarte preocupaţi de salvarea celor „pierduţi”, se apropie cu vorbe catifelate, se folosesc de Cuvântul lui Dumnezeu, proclamă standarde înalte de trăire spirituală şi zic „aşa vorbeşte Domnul”. Credincioşii de astăzi trebuie să ştie că nu oricine recunoaşte şi mărturiseşte oricum pe Hristos este un credincios adevărat şi că nu toţi misionarii, scriitorii şi învăţătorii au identitatea a ceea ce pretind că sunt. (1Tm. 1,7) şi că mesajul lor e corect. Sfântul apostol Pavel ne face cunoscut un lucru foarte interesant legat de Cuvântul lui Dumnezeu: „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos” (2 Cor. 2,17). Aflăm de la Apostol cum poate fi falsificat, stricat sau rău tălmăcit Cuvântul lui Dumnezeu. Se falsifică azi medicamente, bani, produse alcoolice şi alimentare şi alte multe lucruri printre care, iată, se falsifică şi Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, nici pe vremea Apostolului Pavel nu lipseau apostolii falşi (2 Cor. 11,13). După spusele lui, lucrarea făcută de aceşti apostoli falşi se caracteriza prin urmărirea intereselor proprii, în schimb el lucra pentru interesele lui Dumnezeu pe care-L reprezenta. Pavel le scrie Corintenilor că el nu este unul dintre cei ce falsifică Cuvântul lui Dumnezeu (2 Cor. 2,17). El îşi prezintă slujba printre corinteni prin patru sintagme de mare semnificaţie:


Cuvântul Scripturii Prima este „cu sinceritate”, adică în mod Is. 9,6 – „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni transparent, onest, toate lucrurile le face la s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: vedere, nu doseşte nimic; în al doilea rând el îşi «Minunat, Sfetnic» Dumnezeu tare, Părintele prezintă slujba ca fiind „de la Dumnezeu” – adică veşnicilor, Domn al păcii”. era conştient că Dumnezeu îşi are ochii aţintiţi Rm. 9,5 – „… patriarhii, şi din ei a ieşit, după spre el, vorbeşte cu autoritatea primită de la trup, Hristosul, care este mai presus decât toate Dumnezeu”; în al treilea rând: „noi… vorbim în lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!” Hristos”, în înţelesul că el vorbea în numele lui Tit 2,13 – „…aşteptând fericita noastră speranţă Hristos, cu autoritatea lui Hristos şi ca purtător şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi de cuvânt al lui Hristos. Mântuitor Isus Hristos.” Una dintre numeroasele învăţături pe care le Ev. 1,8 – pe când Fiului I-a zis: „Scaunul Tău de răstălmăcesc apostolii falşi din zilele noastre se domnie, Dumnezeule, este în veci de veci.” numără şi dogma Sfintei Treimi, referindu-se în 1In. 5,20 – „…Şi noi suntem în Cel ce este special la persoana Fiului, negându-I divinitatea, adevărat, adică în Isus Hristos. El este Dumnezeul făcându-L om de rând, o simplă persoană istorică, adevărat şi viaţa veşnică.” ș.a.m.d. La fel, Sfânta Scriptură aduce dovezi pentru Apostolul Petru avertizează despre pericolul a arăta eternitatea lui Mesia şi, prin urmare, apariţiei învăţătorilor mincinoşi privind persoana dumnezeirea Sa: „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că lui Isus: „În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste vor strecura pe furiş erezii mincinoase, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzanie năprasnică” (2 P. 2,1). Aflăm de la Apostol că învăţătorii mincinoşi apar în „norod”. Se mişcă şi activează printre masele largi, acolo găsesc adepţi. Ei nu trăiesc izolat. Ce lucruri greşite învaţă învăţătorii mincinoşi? De la Apostol aflăm că ei se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat. E un lucru cutremurător să te lepezi de Cel ce şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toţi (1 In. 3,16) (Apoc. 5,9). Cine neagă Rafael Sanzio, Predica Sf. Paul (1515-1516), Victoria and AlbertMuseum, Londra acest lucru contestă nu numai mântuirea prin Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri Isus, ci şi vina omului şi nevoia lui de mântuire. străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica. 5,2). Apostolul Petru ne face cunoscut că aceşti „Când iudeii L-au auzit pe Isus că se numeşte învăţători mincinoşi „strecoară pe furiş erezii”, pe Dumnezeu Tatăl Lui, aceştia au înţeles şi s-au deci nu lucrează pe faţă. Contestând adevărata convins că Isus se socotea egal cu Dumnezeu” (In. identitate a Mântuitorului, ei comit un mare păcat 5,18) şi acest păcat poartă în sine o mare pedeapsă pe Această pretenţie a lui Isus de a fi egalul lui care Apostolul o numeşte „pierzare năprasnică”. Dumnezeu va constitui şi unul dintre punctele de Dumnezeirea lui Isus Hristos este arătată de acuzare în vederea condamnării la răstignire (In. Sfânta Scriptură prin următoarele citate: 10,33). Deci iudeii nu aveau nici o îndoială în ceea 5


Interferenţe Biblice ce pretindea Isus că este „egalul lui Dumnezeu”. Şi Isus nu a contestat niciodată felul în care ei percepeau această afirmaţie, o socotea ca fiind corectă. Daca Isus nu ar fi lăsat să se înţeleagă acest lucru din afirmaţia făcută, atunci negreşit le-ar fi dat iudeilor explicaţia şi detalii despre ceea ce a dorit să spună. Dar ca să ne fie şi mai limpede semnificaţia cuvintelor Sale privitor la egalitatea Sa cu Tatăl, Isus precizează că El este egal cu Tatăl: în putere şi lucrare: „tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai”. (In. 5,19) în cunoaştere: „…căci Tatăl îl iubeşte pe Fiul şi-I arată tot ce face”. (In. 5,20) în Înviere: „…căci după cum Tatăl înviază morţii, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea”. (In. V. 21,28,29) în judecare: „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”. (In. 5,25 şi 27) în voinţă: „Eu cu Tatăl una suntem”. (In. 10,30) în cinste: „…pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl”. (In. 5,23) în existenţa de sine: „Căci, după cum Tatăl are viaţă în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine”. (In. 5,26) Sfântul apostol Pavel face o afirmaţie în epistola către Coloseni care nu lasă loc de îndoială cu privire la dumnezeirea lui Isus când afirmă: „…căci în El (Hristos) locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. (Col. 2,9) Isus Hristos a ieşit din eternitate în timp cu forţă umană, s-a făcut Om de bună voie, dar în acelaşi timp n-a încetat să fie Dumnezeu, nici n-a pierdut sau diminuat vreunul din atributele Sale divine (In. 1,1). În afirmaţia făcută de apostolul Pavel găsim două cuvinte de o mare semnificaţie: „în El locuieşte”, are permanenţă, nu era ceva vremelnic, trecător, n-a existat niciodată un timp în care plinătatea Dumnezeirii să înceapă să locuiască în El. Iar înţelesul cuvântului „plinătatea” este acela că în El nu lipseşte niciunul din atributele lui Dumnezeu. Să nu uităm avertismentul apostolului Pavel: „Dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu”. (2 Cor. 4,3-4) Pr. dr. Simion VOICU

6

Lumina Credinţei

Fundamente ale Botezului creștin în Sfânta Scriptură Lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Testament de a mântui neamul omenesc1 sunt continuate în Noul Testament, însă sub o altă formă. De această dată, Dumnezeu trimite în via Sa pe unicul Său Fiu pentru a duce la îndeplinire făgăduința făcută de El primilor oameni, anunțată de prooroci și mărturisită de cel mai mare om născut din femeie, de Ioan Botezătorul. În acest număr al revistei noastre, ne vom opri asupra unui aspect esențial din viața fiecărui membru al Bisericii, prezentând câteva dintre versetele biblice care constituie fundamentele primei Taine a inițierii creștine: Sfânta Taină a Botezului. Există diferite opinii cu privire la originea Botezului creștin: spălările ceremoniale evreiești, ritualurile de la Qumran, botezul prozeliților sau botezul lui Ioan. Lucrarea săvârșită de Ioan la râul Iordan, botezul care îl practică, de unde

primește și denumirea de Botezătorul, constituie modelul Botezului creștin. Nu vom vorbi aici despre prefigurările Botezului existente în Vechiul Testament, ci vom trece în revistă câteva momente din viața și învățătura Mântuitorului care vorbesc de acest ritual practicat în toată Biserica încă de la începuturile ei. Precum Ioan Botezătorul este denumit uneori și Precursorul


Interferenţe Biblice sau Înaintemergătorul Domnului, la fel și botezul lui are un caracter premergător celui creștin. O legătură directă între cele două este stabilită chiar prin botezarea lui Isus de către Ioan în râul Iordan după cum spune și Pripeala din ziua sărbătorii: „Botează-se Isus al meu de la rob, în râul Iordanului luminând toată făptura” 2. Pentru noi cei de astăzi, este important să reținem diferența dintre botezul predicat și practicat de Ioan și botezul rânduit și întărit de Hristos ca semn de intrare în Împărăția cerurilor. Botezul lui Ioan era un simplu rit exterior, dar care invita la o reînnoire interioară. Era de fapt un botez al pocăinței: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăință” (Mt. 3, 11); „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinței (Mc. 1, 14). Această propovăduire a lui Ioan este însă una tranzitorie, în așteptarea celei definitive care îl va dărui pe Spiritul Sfânt după cum el însuși mărturisește: „Vine în urma mea Cel ce este mai mare decât mine... eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Spirit Sfânt” (Mc. 1, 7-8). Evanghelistul Matei completează „și cu foc” (Mt. 3, 11), accentuând dimensiunea mântuitoare a botezului3 precum și curățirea interioară pe care o săvârșește, o curățire purificatoare ca și focul, la care se adaugă puterea Spiritului Sfânt pe care Hristos îl va dărui din plin tuturor celor care cred în El. Botezul creștin pregătit de Ioan Botezătorul a fost anunțat de profeți cu câteva veacuri înainte de venirea lui Hristos. La Iezechiel (35, 2528) citim: „Și vă voi stropi cu apă curată și vă veți curăți de toate întinăciunile voastre. Punevoi înăuntrul vostru Spiritul Meu și voi face ca să umblați după legile Mele”. La fel și profetul Zaharia (13, 1) subliniază: „În vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David și pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curățirea de păcat și de orice altă întinare”. Exista convingerea generală în timpul lui Isus că acest botez pentru iertarea păcatelor trebuia să fie săvârșit de Mesia. De aceea, trimișii fariseilor îl întreabă pe Ioan tocmai acest lucru: „De ce botezi dacă tu nu ești Hristosul?” (In. 1, 25). Evanghelistul Marcu își încheie Evanghelia subliniind porunca dată de Mântuitorul apostolilor – probabil pe Muntele Măslinilor înainte de a se înălța la cer – aceea de a boteza toate neamurile. În acest context botezul apare ca o necesitate a dobândirii vieții veșnice, lucru spus clar de Mântuitorul: „...mergând învățați toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui și al Fiului și al Spiritului Sfânt” (Mt. 28, 19). Aceeași

idee este îmbrățișată și de Sfântul evanghelist Marcu. Când erau toți adunați, Isus se arată lor și le dă aceeași poruncă: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura! Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Mc. 16, 16). O ultimă referire cu privire la Botezul creștin o vom face aplecându-ne asupra Evangheliei lui Ioan. În dialogul avut cu fariseul Nicodim4, Isus Hristos prezintă botezul ca și o nouă naștere, evident o naștere spirituală, o naștere de sus: „Adevărat, adevărat zic ție: de nu se va naște cineva de sus nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (In. 3, 3). În mod evident această naștere de sus, nu are nimic în comun cu nașterea naturală. În fața dificultății lui Nicodim de a accepta o întoarcere în pântecele mamei, Hristos subliniază elementele unei nașteri de sus, din apă și din Spirit: „De nu se va naște cineva din apă și din Spirit, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Mântuitorul prezintă din nou Botezul ca o condiție pentru dobândirea mântuirii. Caracterul de inițiere creștină al Botezului și efectul său de iertare a păcatelor, reiese din asemănarea făcută de Sfântul Apostol Pavel prin paralelismul dintre Adam și Hristos din întâia epistolă către Corinteni: Adam cel pământesc este prezentat ca și modelul celui de-al doilea Adam, cel ceresc, adică Isus Hristos (1 Cor. 15, 45-47). Precum primul Adam, cel pământesc, a dus lumea la păcat prin neascultare, cel de-al doilea Adam, Isus Hristos, va dobândi mântuirea noii creații prin ascultarea până la moarte și încă moarte pe cruce (2. Cor. 5, 17). Fiecare om are acum datoria de a se dezbrăca de omul cel vechi, de Adam, și de a se îmbrăca în cel nou, care este Isus Hristos (Ef. 4, 22-24). Devenim astfel prin Botez fii ai Celui Preaînalt, ne îmbrăcăm în Hristos, după cum o mărturisește Apostolul Pavel. Precum Hristos prin poarta Botezului a intrat în viața publică, așa și creștinii, prin poarta Botezului se unesc și intră în deplină comuniune cu Hristos, singura nădejde care duce la viața veșnică. Drd. Marian SUSA 1 Cfr. Pr. Dr. M. MANU , Dumnezeu sfințește prin sacramente. Discurs dogmatic, Târgu-Lăpuș, 2008. 2 Cfr. Orologhion, ediția a IV-a, Pripele la Botezul Domnului, pag. 477. 3 Cfr. S. ROSSO, La celebrazione della storia della salvezza nel rito bizantino, Libreria Editrice Vaticana, 2010. 4 Cfr. J. AUER - J. RATZINGER, I sacramenti della chiesa. Piccola dogmatica cattolica, Cittadela Editrice.

7


Spiritualitate

Lumina Credinţei

Chipul Sfântului Apostol şi Arhidiacon Ştefan, Întâiul Mucenic şi primul martir Biserica bizantină îl prăznuiește pe Sfântul Ştefan imediat după Sărbătoare Naşterii Domnului dăruindu-i trei denumiri: apostol, primul martir şi arhidiacon. Sfântul Ioan Gură de Aur pune întrebarea: „Spune-mi mie limpede, ce lipseşte din el, ca să fie egal cu apostoli? Oare nu a săvârşit fapte minunate şi el? Oare nu a dovedit curajul?”1. Numele lui este de origine grecească - στέφανος = stephanos – şi înseamnă „coroană”, „ghirlandă”, „cunună”, cu care erau încununaţi învingătorii. Numele însuși ne arată că a primit semnul victoriei2, însă nu ne este prezentat în

acest mod în iconografie episodul lapidării din Faptele Apostolilor când Ştefan este omorât cu pietre pentru credinţa fidelă în Hristos. În general, personajele din icoană sunt recunoscute prin 8

inscripţia existentă, dar în majoritatea cazurilor le recunoaştem după rolurile îndeplinite în viața Bisericii. Regulile şi modul în care trebuie pictate icoanele sunt clare, dar găsim totuşi multe variante care ne ajută să reconstruim istoricul, teologia, tradiţia timpului în care icoana a ieșit din mâna pictorului cu rolul de a ne transmite o învăţătură, constituindu-se astfel într-o amplă cateheză. În iconostasul unei biserici, icoana Sfântului Ştefan o putem găsi în mai multe locuri. Dacă o biserică îl are drept patron sau dacă hramul bisericii se sărbătoreşte în ziua Sfântului Arhidiacon Ştefan, icoana este pictată în același registru cu icoanele împărătești, fiind prima din partea dreaptă. Această icoană mai poate apărea și pe una din uşile diaconeşti, respectiv cea din dreapta ușilor împărătești unde în unele iconostase apare Arhanghelul Mihail. Pe ușa din stânga a icoanelor împărătești este pictat Diaconul Laurențiu. Prin aceste uşi are loc accesul clericilor, iar uneori al laicilor în Sfântul Altar. Un alt loc unde îl mai găsim pe Sfântul Ştefan este chiar Sfântul Altar3. Observăm cum icoana este situată de fiecare dată cât mai aproape de locul unde se slujeşte, lângă slujitorii de la Altar, căci rolul lui în primul rând este acela de a servi. Trebuie menţionat că, chiar dacă ei sunt mai apropiaţi de sfânta Masă decât laicii, totuşi diaconii nu au dreptul să admministreze nici o taină şi nu au voie să celebreze nici o slujbă liturgică fără prezenţa episcopului sau preotului4. Sfântul Ştefan este înfăţişat întotdeauna ca un tânăr cu faţa rotundă, fără barbă şi cu părul scurt. Poartă o fâşie de culoare roşie, simbol tradiţional al iconografiei când este vorba despre un martir. Acesta reprezintă orarul de azi ce „simbolizează aripile îngerilor care zboară neâncetat în jurul tronului ceresc, slujind Domnului”5 şi se poartă pe umărul stâng6.


Spiritualitate Stiharul, specific și Sfinților Apostoli din icoane, este un veşmânt lung care acoperă tot corpul, de culoare deschisă, alb sau auriu, accentuând şi mai mult esenţa purităţii, al curăţiei. Același lucru ni-l sugerează comportamentul îngeresc adoptat de Sfântul Ștefan. Atitudinea de mărire, de rugăciune şi de slujire sunt semnalate prin modul în care ţine o biserică amintindu-ne de rolul jucat Sfântului Ștefan în primii ani ai Bisericii lui Hristos. Mâna stângă în care ţine biserica este acoperită cu o bucată de haină reproducând gestul îngerilor din icoana Botezului Domnului. Cinstea, iubirea şi în acelaşi timp frica faţă de cele sfinte primite în Biserică reies din acest gest. În mâna dreaptă are o cădelniţă din aur, element nedespărţit de rolul diaconului, la fel ca tămâia, o lumânare, o cruce, o ripidă ce sunt folosite de către diaconi în timpul slujrii. Aceste obiecte semnalează în mod cert participarea diaconilor la celebrarea cultului divin. Dintre mai mulţi ucenici, au fost aleşi câţiva bărbaţi, plini de credinţă şi de înţelepciune, iar primul dintre aceștia era Ştefan prin care „cuvântul lui Dumnezeu creştea” (Fapte 6,7). Izbânzile de care se bucură Ştefan împotriva duşmanilor Bisericii izvorăsc din mărturiile mincinoase. Ştefan îi înfruntă fără frică pe acuzatori, iar „faţa lui ca o faţă de înger” (Fapte 6,15) le apare ucigașilor săi. Lumina ce străbate din centrul icoanei este dată pe de-o parte de fondul auriu împreună cu aureola sfinţeniei, iar pe de altă parte este accentuată mult şi de chipul martirului. O altă prezentare a sfântului se desprinde din imaginea cuprinsă în Faptele Apostolilor. (Fapte 6,8-15 şi 7,1-60). Îl găsim aici pe Pavel printre duşmanii lui Ștefan care sunt gata să-şi ducă la sfârşit dorinţa de a-l omorî, de a distruge orice sămânță a creştinismului. Ştefan nu se teme de cuvintele ce-i sunt adresate, dând mărturie despre Cel care îl vede cu ochii sufletului: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” (Fapte 7,56). Nu acuză pe nimeni, ci îl propovăduiește pe Cel care pentru el este mult mai important decât viaţa cea pământeană, pe cel care este „Calea, Adevărul și Viaţa”. În scena lapidării mai apare şi apostolul Pavel (Fapte 7,58). Evenimentul se petrece în afara cetăţii7. Un al treilea mod de prezentare a Sfântului Ştefan se găseşte în tema iconografică a alegerii şi hirotonirii celor şapte diaconi, ilustrând chiar momentul dinaintea hirotonirii. Această reprezentare este rar întâlnită în arta bizantină

şi postbizantină întrucât s-a impus de-a lungul timpului în practica iconarilor reprezentarea lor în mod individual, iar nu în comun. Cei şapte aleşi stau împreună Petru şi Ioan. Pe Ştefan îl întâlnim aici ţinând mâinile întru-un gest de rugăciune. Textul biblic al acestei reprezentări îl găsim în Faptele Apostolilor (6,1-6). Într-o altă reprezentare, îl găsim pe Ştefan printre cei care aşteaptă hirotonirea, dar aici Ştefan este primul dintre cei şapte diaconi pe capul căruia Sfântul Petru îşi pune mâinile. Meșterul iconar vroia să semnaleze astfel prezenţa Spiritului Sfânt care îi îndrumă pe cei hirotoniţi în activitatea misionară şi în slujirea credincioşilor, dar mai ales la propovăduirea Sfintei Evanghelii. „Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriştilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul.” (Mt 10,17). Biserica nu urmărește să știrbească în vreun fel solemnitatea sărbătorii Crăciunului, propunându-ne spre lectură și meditație un text biblic ce descrie o asasinare brutală. Spiritul lui Dumnezeu prezent în acest text nu doreşte ca întruparea Cuvântului să despartă omenirea, ci ne îndeamnă la a lua atitudine față de întrebarea: este El izvorul vieţii noastre sau ne poziționăm de partea duşmanilor Cuvântului? În 27 decembrie facem pomenirea celui care a dat primul dovadă prin sângele vărsat despre faptul că venirea Fiului lui Dumnezeu stabilește o nouă ordine în inima omului, în adâncul fiinţei. Atitudinea Sfântului Ştefan împotriva vrăjmaşilor exprimă clar acest lucru. Jertfa sa nu a fost zadarnică căci prin ea a dobândit mântuirea, iar Biserica a primit un mare dar: pe Sfântul Pavel. Sângele martirului e sămânța care rodește în Biserică fiindcă e amestecat cu sângele curat al jertfei Mântuitorului. Pr. Béla PALLAI 1 A. PAPP, Görög Katolikus Egyházi Év, Miskolc 2008, p. 210. 2 E. BRĂNIŞTE, Liturgica teoretică, Bucureşti 2002, p. 107. 3 K.C. FEMLY, „La teologia ortodossa contemporanea. Una introduzione”, în Giornale di teologia 264 (1999)337. 4E. BRĂNIŞTE, op. cit., 127. 5 Vezi Troparul sărbătorii. 6 Vezi veşmintele diaconului – orar – bucată de pânză lungă şi îngustă cu care ştergeau la gură pe cei ce se împărtăşeau. (os oris: gură). 7 Vezi legătura între moartea lui Hristos (scos în afara din cetate), la fel şi moartea primului ”urmaş” vine în afara Ierusalimului. La fel şi atunci când sub bătăile pietrelor rosteşte: „Doamne, Isuse, primeşte spiritul meu!” şi „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Punctul culminant este atunci când omul poate să ajungă asemănător Domnului rugându-se pentru duşmanii săi.

9


Învăţătura Bisericii

Lumina Credinţei

Taina Sfântului Botez și Taina Sfântului Mir Aceste două Sfinte Taine, alături de cea a Sfintei Euharistii, sunt numite Taine ale inițierii creștine. Prin intermediul acestora devenim fii ai Bisericii, membri ai trupului ei al cărui cap este însuși Hristos. Prin primirea lor sunt puse bazele, temeliile vieții creștine1. Euhologhionul2 sau Molitvelnicul este cartea de cult din Biserica noastră care cuprinde rânduiala celebrării Sfintelor Taine. În primele secole, exista o unică celebrare în întreaga Biserică pentru aceste două Taine3. În această scurtă expunere, vom avea în vedere atât specificitatea fiecărei Taine, dar și ceea ce au în comun precum și unitatea dintre ele. Credem că aceste Sfinte Taine trebuie să fie privite de

către creștini, înainte de toate, ca două daruri4. Prin Sfântul Botez se devine creștin, iar această Taină este al doilea dar de la Dumnezeu după cel al vieții. Dacă în momentul venirii în această lume începem viața noastră pe acest pământ, în momentul Botezului începem viața nouă, cea în Hristos. La Botez ne este oferită viața de sus (Cf. In 3, 3), iar aceasta este un dar de la Dumnezeu. Iată cum Botezul este mai întâi dar și mai apoi alegere. Există astfel rațiuni solide pentru continuarea tradiției botezării copiilor nou 10

născuți, iar nu a botezării la vârsta adultă. Botezul copiilor evidențiază în mod clar aspectul darului deoarece copilul încă nu alege, nu înțelege, nu ascultă sau nu vorbește. Tocmai de aceea nașii copilului trebuie să fie creștini maturi și să răspundă în locul copilului. Chiar dacă o persoană alege să se boteze la o vârstă adultă, rămâne dimensiunea darului deoarece respectiva alegere este răspunsul la chemarea lui Dumnezeu care ne alege înainte ca noi să-L căutăm sau să-L alegem. Aspectul darului este prezent și în Taina Sfântului Mir. Reiese aceasta în mod clar din însăși formula acestei sfinte taine: „Pecetea darului Sfântului Spirit. Amin”5. Primind Taina Mirului îl primim pe Spiritul Sfânt și toate darurile Sale care îi ajută pe creștini să se sfințească, să se roage, să trăiască uniți cu Hristos, să-și reînnoiască viața spirituală. Viață noastră interioară este susținută tocmai de Spiritul Sfânt. Prin Taina Botezului se renunță la viața cea veche, la Satana și la toate operele lui, se „moare” păcatului și se începe o viață nouă alături de Isus primind cele trei virtuți teologale care ne ajută a-L cunoaște mai bine pe Dumnezeu și a face doar voia Lui6. Primind Botezul ne îmbrăcăm cu Hristos (Gal 3, 7), intrăm în Biserică, devenim fiii ei. Tocmai din acest motiv ar fi foarte potrivit ca la celebrarea Botezului să fie prezentă și comunitatea din care va face parte noul membru. Copilul botezat este îmbrăcat în veșmânt alb care simbolizează puritatea, sfințenia. Acest veșmânt strălucitor pregătește calea spre primirea Mirului. Nu-L putem primi pe Spiritul


Sfinţii Părinţi Sfânt dacă mai întâi nu ne-am unit cu Hristos, dacă nu am fost dezbrăcați de hainele murdare ale păcatului și îmbrăcați în haine luminoase primite de la Dumnezeu. Rânduiala celebrării Sfântului Mir urmează tocmai după îmbrăcarea copilului în haine albe7. Spiritul Sfânt vine acolo unde este prezent Hristos așa cum este cazul celui abia botezat. Prin însemnarea cu pecetea Spiritului Sfânt pe care o primim prin Taina Sfântului Mir primim Spiritul Sfânt așa cum L-au primit apostolii în ziua de Rusalii, ajutându-ne a trăi într-un mod cât mai autentic promisiunile făcute la Botez. Cei botezați sunt unși cu Sfântul Mir la frunte, la ochi, la nări, la gură, la ambele urechi, la piept, la spate, la mâini și la picioare8. Este foarte interesant că toate cele cinci simțuri ale omului sunt prevăzute pentru a fi unse mirul sfințit de către episcop în Joia Mare. Prin Taina Sfântului Mirul îl primim pe Spiritul Sfânt pentru a transforma, transfigura simțurile noastre umane, pentru a ne ajuta să rămânem mereu cu Hristos, pentru a putea vedea cum vede El, pentru a putea auzi vocea Lui, pentru a-I putea simți prezența chiar dacă petrece în chip nevăzut cu noi. Suntem încredințați că o cunoaștere mai profundă a Sfintelor Taine este parte integrantă a unei inițiative existente în acest moment la nivelul întregii Biserici Catolice. Este vorba despre Noua Evanghelizare. Faptul că se numește așa nu înseamnă că trebuie să spună lucruri cu un conținut nou, ci este nouă în fervoarea sa, în metodele sale, în exprimările sale. Scopul Noii Evanghelizări este acela de a-i face pe creștini să aibă o întâlnire personală cu Hristos în Biserică. Sfintele Taine sunt un mijloc prin care creștinii Îl pot întâlni pe Isus în Biserică. Să-L rugăm pe Spiritul Sfânt care toate le împlinește, să ne ajute a înțelege și a conștientiza că Îl putem întâlni personal pe Isus prin intermediul Sfintelor Taine. Pr. Vasile TRIFOI

1 Cfr. Catehismul Bisericii Catolice [CBC], 1212. 2 Euhologhion sau Molitvelnic, Blaj, 1940, pp. 1-22; ediție multiplicată prin fotocopiere de către Eparhia de Oradea în 2008 3 Cfr. Ibidem, 1290. 4 Cfr. Ibidem, 1282. 5 Euhologhion sau Molitvelnic, 19. 6 Ibidem, pp. 6-7. 7 Ibidem, p. 18. 8 Ibidem, p. 19.

Crucea, „piedică” a primirii credinței în Hristos (II) În prima parte a articolului din numărul trecut al revistei noastre, am prezentat câteva dificultăți pe care Biserica primelor veacuri le-a întâmpinat în transmiterea credinței în Hristos cel răstignit și înviat. Am văzut că propovăduirea unui Dumnezeu întrupat și răstignit împreună cu tâlharii era una dintre cele mai mari piedici pentru cine, evreu sau păgân fiind, venea în contact cu credința creștină. Reamintim în continuare principalele acuze aduse creștinilor de adversarii evrei și păgâni. Am văzut că crucea lui Hristos era sminteală pentru evrei și absurditate („nebunie!”) pentru păgâni (cfr. 1 Cor 1, 23). Sminteală pentru evrei, deoarece cei care așteptau un Mesia1, aveau anumite idei despre cum trebuia să fie acela. De vreme ce Israelul era condus de romani, evreii se așteptau ca Dumnezeu să le trimită un rege (un uns, un Mesia), asemenea marelui David, cel războinic, care să-i învingă pe dușmanii evreilor și să aducă prosperitatea făgăduită. Alți evrei așteptau un judecător, „asemenea fiului omului” prorocit în cartea lui Daniel (10,16), care va distruge răul și va aduce împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Alții se așteptau la un Mesia învățător de lege care, prin autoritatea înțelepciunii sale, va dezvălui adevăratul înțeles al Scripturii, și astfel va aduce dreptate în mijlocul poporului. Toate aceste așteptări, deși diferite, aveau un numitor comun: Mesia trebuia să fie un personaj măreț și puternic care să îi învingă pe dușmanii Israelului și ai lui Dumnezeu. Ideea unui Mesia slab și ușor de zdrobit, schingiuit și ucis de dușman era cât se poate de departe de așteptările evreului din timpul lui Isus2. Revendicarea dumnezeirii pentru un Răstignit era un lucru greu de acceptat și pentru păgânii din primele veacuri creștine deoarece, și în acest caz, aducea cu sine o răsturnare de sens a însuși conceptului de Dumnezeu. Conform filosofiei medio și neo-platonice, în vogă în acea perioadă, Dumnezeu trebuia să fie mai presus de ființă (hyper-ousia), total separat de lume, cu tot ceea ce conceptul de lume presupune: materialitate, pasibilitate (dragoste, suferință, moarte etc), circumscriere (spațiotemporalitate). Ori predica apostolică vestea un Dumnezeu care, necuprins fiind, s-a cuprins prin întrupare; un Dumnezeu care a pătimit, a murit pe cruce și a înviat din dragoste pentru creaturi. Așadar, principala acuză era aceea de a-i considera pe creștini nebuni de vreme ce propovăduiesc un „Dumnezeu întrupat”3: „Pentru care motiv –se întreabă interlocutorul ipotetic a lui Iustin – ar trebui să-l considerăm pe un condamnat la răstignire drept

11


Sfinţii Părinţi întâiul născut a lui Dumnezeu? Zeii vă sunt ostili nu pentru că-l adorați de Dumnezeu atotțiitorul, ci pentru că susțineți că un om născut din femeie și mort pe cruce (de o moarte rușinoasă și pentru ultimul dintre oameni) era Dumnezeu, care supraviețuiește și astăzi și căruia îi adresați rugăciunile voastre zilnice”4. O altă obiecție adusă credinței creștine era legată de faptul că e recentă. Cum e posibil - se întrebau păgânii – ca Dumnezeu să fi lăsat neamul omenesc să rătăcească atâta vreme și doar în acești ultimi ani să se preocupe de mântuirea lui?5. Înseamnă că Dumnezeu avantajează doar pe oamenii născuți după Hristos, adaugă adversarul păgân a lui Arnobiu! Și dacă tot a venit să mântuiască – continuă acesta – de ce nu îi atrage pe toți la el, ci doar pe câțiva?6 Modul în care pretind creștinii că Dumnezeu s-ar fi revelat oamenilor, constituia o piedică tot atât de importantă în predicare Evangheliei. Lactanțiu face referire la unii păgâni care nu înțelegeau cum se poate ca Dumnezeul cel veșnic să se poată închide în pântecele unei femei și să se lase batjocorit numai pentru a-și transmite învățătura? „E nedemn pentru un Dumnezeu să ia asupră-și slăbiciunile trupului omenesc , bolile, durerea, moartea, ca și cum, fără asta, nu ar fi putut să-l învețe pe om dreptatea. Cred, însă, că toți i-ar fi urmat învățăturile, dacă ar fi adăugat acestora manifestarea puterii divine. De ce nu a venit să-i învețe pe oameni cu chip dumnezeiesc și s-a arătat slab și smerit, încât să poată fi disprețuit și pedepsit de oameni?” 7. La toate acestea se mai adaugă și promiscuitatea vieții creștinilor, caracterizată de persecuții, ignoranță și sărăcie, fără ca Dumnezeu să intervină în apărarea lor. Aceasta era pentru mulți păgâni o probă tangibilă a lipsei de putere a Dumnezeului creștin8. Același fapt e atestat, de altfel, și de Sfântul apostol Pavel când le scrie corintenilor: „Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam” (1Cor 1, 26). Atenagora, la rându-i, reconfirmă această situație și în secolul său: „În rândul nostru puteți găsi analfabeți, muncitori modești, bătrâne, care deși sunt incapabile să explice prin cuvinte credința lor, o mărturisesc prin fapte”9. Interesant este faptul că, deși apologeții vor arăta că aceasta nu este neapărat o piedică pentru credință, pe de altă parte vor încerca să își ia anumite precauții pentru a nu mai oferi arme dușmanului: „Despre distrugerea idolilor, despre faptul că nu există decât un Dumnezeu, despre pedeapsă și răsplată, despre împărăția numelui lui Hristos și iconomia Lui,învață autorul Didascaliei - văduva și laicul nu trebuie să vorbească; pentru că, vorbind fără să cunoască doctrina, se fac pricină de rușine.”10 La finalul acestei recapitulări a principalelor contestații iudeo-păgâne și înainte a de a da voce apologeților creștini, trebuie spus că obiecțiile păgânilor nu sunt întotdeauna rodul prejudecății și al urii. Sunt, adesea, expresii ale unor dificultăți raționale de a înțelege Evanghelia. Sunt întrebări

12

Lumina Credinţei cărora chiar și creștinii trebuie să-și răspundă pentru a nu aduce cult idolatric lui Hristos. În ceea ce privește condiția umilă a majorității creștinilor, apologeții subliniază faptul că adevărul, pentru a fi adevărat, nu trebuie neapărat să fie îmbrăcat în cuvinte frumoase sau să fie acceptat de persoane distinse. În acest sens Clement Alexandrinul afirmă: „Domnul a luat asupră-și un trup smerit pentru ca nici un om, privind la aspectul atrăgător și admirând frumusețea fizică, să-și distragă atenția de la cuvintele Sale și să fie astfel lipsit de lucrurile cele nemuritoare, doar pentru că a fost atent la realitățile trecătoare. De aceea nu trebuie să ne preocupăm atât

Salvador Dali, Răstignirea (“Hristos al Sf Ioan al Crucii”), 1951, Muzeul Kelvingrove, Glasgow (Scoţia)

de mult de formă, ci de conținut”11. Același Clement afirmă, într-un alt loc, că „cel ce se comportă după învățătura creștină poate deveni filosof chiar și fără cărți, fie el barbar sau grec, sclav sau liber, bătrân sau copil, bărbat sau femeie, pentru că simțul moral e comun tuturor oamenilor, e destul să-l dorească”12.


Sfinţii Părinţi Așadar, creștinii primelor veacuri au trebuit să lupte împotriva opiniei potrivit căreia adevărul ar fi strict legat de cultură. Însă, de cele mai multe ori, cultura era un lux, pe care și-l permiteau cei ce dețineau puterea și banii, de unde rezulta că și adevărul ar fi apanajul celor culți. Dar cum doctrina creștină nu e o descoperire a minții omenești sau a căutării vreunui geniu13, ci revelația lui Dumnezeu, nu e nevoie de nici de școli și nici de statut social privilegiat pentru a o putea primi și trăi. Legat de obiecția că credința creștină e prea recentă pentru a fi adevărată, autorul Scrisorii către Diognet răspunde: „Câtă vreme Dumnezeu a păstrat şi a ţinut planul Său în taină, părea că nu are nici o grijă de noi. Dar după ce S-a descoperit şi arătat, prin iubitul Său Fiu, a oferit toată binecuvântarea lucrurilor pe care le-a pregătit de la început odată cu noi, astfel încât să vedem şi să fim treji. Atunci, pe măsură ce timpul de la început a trecut, El ne-a permis să fim purtaţi de porniri nelegiuite, fiind conduşi de dorinţa plăcerii şi diferite pofte. Aceasta nu pentru că El era bucuros de păcatele noastre, ci doar pentru că le-a îngăduit; nu pentru că El ar fi încuviinţat timpul faptelor nedrepte de atunci, ci pentru că El căuta să formeze o minte cunoscătoare a dreptăţii, astfel încât fiind convinşi în acel timp de nevrednicia de a dobândi viaţa prin propriile noastre fapte, trebuia acum prin milostivirea lui Dumnezeu să fim răscumpăraţi; şi astfel, ni s-a adeverit că nu era în putința noastră să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu, ci numai puterea lui Dumnezeu ne-a învrednicit.”14. Așadar, momentul mântuirii aparține tainei pedagogiei lui Dumnezeu care a îngăduit omului să cunoască că salvarea e doar de la Dumnezeu și nu de la om. Cât privește generațiile dinainte de Hristos, Clemente Alexandrinul amintește păgânilor că Evanghelia nu a fost vestită doar celor vii, ci și celor morți, prin coborârea lui Isus la iad, în Sâmbăta Mare15. Vizavi de scandalul întrupării și compromiterea imutabilității lui Dumnezeu, același autor al Scrisorii către Diognet răspunde în mod indirect: „Cine dintre oameni a înţeles deplin ce este Dumnezeu înainte de venirea Lui? Nici un om nu L-a văzut vreodată, nici nu L-a cunoscut, până ce Însuşi S-a descoperit. Şi El S-a arătat prin credinţă, singura prin care ne este dat să Îl vedem pe Dumnezeu”16. Prin acest răspuns, problema imutabilității nu mai este o întrebare adresată de filosofia păgână creștinismului, ca și cum Dumnezeu trebuie să fie așa cum noi ni-L imaginăm sau vrem. Adică, Dumnezeu se cunoaște prin intermediul categoriilor pe care El însuși le revelează și nu prin cele pe care omul le gândește despre El. Pentru Lactanțiu, sensul întrupării are o valoare pedagogică atunci când spune că „oamenii tind să creadă mai mult faptelor decât cuvintelor, pentru că a vorbi e ușor, dar a împlini e mai greu”17. Se înțelege astfel că mesajul mântuitor e credibil în măsura în care autoritatea divină îl însoțește cu exemplul personal: „ Dacă din întâmplare ucenicul va spune: «învățătorule, ceri lucruri imposibile!», acesta poate

răspunde: «iată că și eu le fac»; «dar eu sunt făcut din trup păcătos!»; «și eu port același trup și totuși păcatul nu mă învinge»; «nu pot suporta nici durea și nici moartea, pentru că sunt slab!»; «și asupra mea au putere durerea și moartea, și totuși reușesc să biruiesc frica pentru a te ajuta să ți-o învingi și tu»...”18. În accepțiunea lui Lactanțiu întruparea e semnul bunăvoinței lui Dumnezeu care îi arată omului, în prima persoană și de pe aceeași poziție cu el, drumul mântuirii, fără ca prin aceasta „să se spurce”. Așadar, scandalul e depășit de dragoste. De aceea expresia ioaneică „Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 8) e probabil răspunsul la întrebarea „Cur Deus homo? ” (De ce s-a făcut Dumnezeu om?). Așa cum s-a putut vedea, apologetica creștină a adus răspunsuri suficiente, din punct de vedere rațional, la obiecțiile făcute de lumea păgână a primelor veacuri creștine. Cu toate acestea, arătarea în trup a lui Dumnezeu în persoana lui Isus din Nazaret, patima și moartea Sa pe cruce rămân pentru mintea omenească o pricină de scandal ce poate fi acceptată deplin doar în taina credinței. De aceea expresia lui Tertulian: „Creștini nu ne naștem, ci devenim”, nu și-a pierdut încă actualitatea.

Pr. Florin FODORUȚ

1 Cuvântul Mesia vine de la cuvântul ebraic „meshiah”, care înseamnă „cel uns” (echivalentul în greacă a lui „hristos”, de unde și numele Hristos). 2 Cf. E. D. BART, Petru, Pavel și Maria Magdalena, Bucureşti, 2011, pp. 69-71. 3Iustin Filosoful, Prima apologie, XIII, în Apologeți de limbă greacă, Bucureşti 1980, p. 33. 4Ibidem, LI, p. 59. 5Cfr. Arnobiu, Adversus nationes II 63, http://www. thelatinlibrary.com/arnobius/arnobius2.shtml 6Ibidem, II, 64. 7Lactanțiu, Divine institutiones VI 22 în http://www. documentacatholicaomnia.eu/04z/z_0240-0320__ Lactantius__Divinarum_Institutionum_Liber_VI__MLT.pdf. 8Iustin Filosoful, A doua apologie, V, p. 81. 9Atenagora, Solie în favoarea creștinilor XVI, în Apologeți de limbă greacă, Bucureşti, 1980, p. 377. 10Constituțiile Sfinților Apostoli, cartea a III-a, V-VI, în Canonul Apostolic al primelor secole, Sibiu, 2008, pp 654655. 11Clemente Alexandrinul, Pedagogul, în Scrieri I, Bucureşti, 1982, p. 78. 12Clemente Alexandrinul, Stromate IV, 8, 58, în Scrieri I, Bucureşti, 1982. 13 Cf. Scrisoare către Diognet, 5, http://www. teologiepentruazi.ro/2009/03/19/epistola-catre-diognettraducere-note-si-comentarii/ 14Ibidem, VIII-IX. 15Clemente Alexandrinul, Stromate VI, 6, 48, op. cit., p. 481. 16Scrisoare către Diognet., 8, în http://www. teologiepentruazi.ro/2009/03/19/epistola-catre-diognettraducere-note-si-comentarii/ 17Lactanțiu, op.cit., IV, p. 23. 18Ibidem, IV, p. 24.

13


Legea Bisericii

Lumina Credinţei

Botezul, „poarta de intrare în Biserică” În contextul local al migraţiei populaţiei de la sat la oraş şi în special cel global al emigraţiei dintr-o ţară într-alta, nu puţine sunt dificultăţile întâlnite în pastoraţia credincioşilor1 care se deplasează de obicei dintr-un teritoriu marcat de secole de tradiţia unei Biserici în teritoriul unei alte Biserici caracterizată de un patrimoniu liturgic, teologic, spiritual şi disciplinar propriu, diferenţiat prin cultura şi împrejurările istorice ale poporului2. De cele mai multe ori, credincioşii orientali nu găsesc la faţa locului structuri pastorale (parohii, misiuni, comunităţi) sau preoţi din propria Biserică meniţi a le acorda asistenţa spirituală cuvenită şi de a le conserva propria tradiţie. Legislaţia Bisericii prevede ca în cazul în care aceste structuri sunt inexistente, credincioşii orientali să fie   încredinţaţi grijii Ierarhului sau parohului Bisericii pe teritoriul căreia se găsesc, rămânând totuşi înscrişi în propria Biserică sui iuris3. Prin această lege se urmăreşte salvarea şi posibilitatea de păstrare a propriului rit în orice parte a lumii deoarece riturile Bisericilor orientale sunt patrimoniu al Bisericii universale a lui Hristos, strălucind în ele tradiţia care derivă de la Apostoli, prin intermediul Părinţilor şi afirmă divina unitate în varietate a credinţei catolice4. Prin urmare, toţi credincioşii orientali, chiar dacă frecventează în mod regulat şi stabil o parohie sau orice altă formă de organizare pastorală latină unde primesc în mod obişnuit Sfintele Taine – Botezul, Mirul, Euharistia, Spovedania, Maslul şi Căsătoria – rămân întotdeauna membrii Bisericilor de origine. Vom lua în considerare în cele ce urmează Taina Sfântului Botez întrucât este cea care determină în mod substanţial statutul juridic al unei persoane în Biserica catolică. Odată cu primirea Botezului, cel botezat este înscris într-o Biserică sui iuris devenind membru deplin cu drepturi și obligații ale respectivei Biserici. Factorul care determină înscrierea într-o anumită Biserică și nu într-o alta după bunul plac al părinților sau a preotului care celebrează Botezul nu este nicidecum ritualul liturgic în care a fost celebrat Botezul, ci apartenența părinților la acea Biserică. În mod obișnuit, ritualul liturgic folosit este cel din Biserica de care aparțin părinții, 14

fiind total respinsă practica de a cere Botezul într-un alt rit decât cel propriu din motive de ordin estetic, de prietenie cu preotul etc5. Tocmai din acest motiv, can 683 stabilește că „Botezul trebuie să fie celebrat după prescrierile liturgice ale Bisericii sui iuris în care va fi înscris cel care se botează, conform normei dreptului”. Dacă însă din motive întemeiate (lipsa preotului), copilul este botezat într-o Biserică sui iuris alta decât cea a părinților, acest lucru nu atrage după sine înscrierea copilului în Biserica cu ritualul căreia a fost botezat, ci în Biserica părinților. În acest caz, parohul care a celebrat Taina Sfântului Botez are obligaţia de a specifica în registrul parohial al botezaţilor sau într-un alt document cărei Biserici aparţine copilul6, în caz contrar fiind pasibil de pedeapsă din partea autorităţii bisericeşti competente7. O asemenea normă are consecinţe cât se poate de practice şi de importante în viaţa spirituală şi de credinţă a unei persoane. Este suficient să amintim aici faptul că de observarea unei astfel de norme depinde validitatea unei căsătorii8. Cât privește expresia „Biserica părinților”, legislația actuală a Bisericii prevede că „fiul, care încă nu a împlinit vârsta de paisprezece ani, prin botez este înscris în Biserica sui iuris în care este înscris tatăl catolic; dacă însă numai mama este catolică, sau dacă ambii părinţi o cer de comun acord, atunci este înscris în Biserica sui iuris de care aparţine mama”9. Codul oriental favorizează într-un anumit sens figura tatălui pentru a asigura supraviețuirea Bisericilor orientale în special în diasporă, dar nu limitează în vreun mod libertatea părinților de a-și înscrie de comun acord fiul în Biserica mamei. Este păstrat astfel intact principiul egalității în drepturi, îndatoriri și responsabilități a părinților precum și dreptul fundamental al persoanei umane. În cazul în care doar mama este catolică în cadrul unei căsătorii mixte10, ea are obligația de a face tot ceea ce-i stă în putere pentru ca fii să fie botezați și crescuți în Biserica catolică, iar prin Botez sunt înscriși în Biserica de care aparține mama. Referitor la fiul care a împlinit vârsta de 14 ani este prevăzut că acesta „poate alege în mod


Crâmpeie Istorice liber oricare Biserică sui iuris în care să fie înscris primind în ea botezul, exceptând cazul în care dreptul particular stabilit de Scaunul Apostolic prevede altfel”11. Cu alte cuvinte, acesta poate alege în mod liber în care Biserică să se înscrie, fiind ferit de constrângeri de orice fel inclusiv aceea de a se înscrie în Biserica ce se potriveşte cel mai bine cu cultura sa12. Aceste câteva norme de drept bisericesc privitoare la Botez pe care am încercat a le creiona în paragrafele anterioare sunt menite a proteja şi încuraja creştinii orientali aflaţi în teritorii de tradiţie predominant latină spre a-şi conserva, cunoaşte şi trăi tezaurul de credinţă prin cultul liturgic, teologie, spiritualitate şi disciplină canonică. Ele se adresează deopotrivă şi acelor credincioşi orientali care din motive străine de viaţa de credinţă trăită în spiritul Bisericii hotărăsc în numele unei paternităţi-maternităţi biologice cărei Biserici să aparţină fiul lor fără a ţine cont de istoria şi tradiţia unui popor, de patrimoniu bisericesc şi spiritual al Bisericii înaintaşilor. Octavian FRINC

1 Este în special cazul multor creştini din Orientul Mijlociu care şi-au părăsit ţările de origine din cauza persecuţiilor politice sau religioase precum şi cazaul creştinilor din estul Europei emigraţi în ţările Europei occidentalesau în cele nord americane din motive socio-economice. 2 Cfr. Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium = CCEO), can. 28 §1. 3 Cfr. CCEO, can. 38. 4 Cfr. CCEO, can. 39. 5 Cfr. CONGREGAȚIA PENTRU BISERICILE RĂSĂRITENE, Instrucțiune pentru aplicarea normeleor liturgice ale Codului Canoanelr Bisericilor Răsăritene, Città del Vaticano, n. 47. 6 Cfr. CCEO, cann. 29, 37 şi 689 § 1. 7 CCEO, can. 1465: „Cel care, exercitând o funcţie, un ministeriu sau o altă sarcină în Biserică, fiind înscris oricărei Biserici sui iuris, chiar şi în Biserica latină, a îndrăznit să inducă în orice fel pe orice credincios creştin să treacă la o altă Biserică sui iuris contrar can. 31, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzătoare”. 8 Căsătoria celebrată în Biserica latină dintre două persoane orientale catolice, ale căror părinţi sunt înscrişi într-o Biserică orientală, dar care din greşeală sau din necesitate (lipsă de preot din Biserica părinţilor) au fost botezaţi în Biserica latină, este invalidă deoarece parohul latin nu are competenţa necesară de a celebra. 9 CCEO, can. 29 § 1. 10 Este acea căsătorie între două persoane botezate dintre care una este catolică, iar cealaltă necatolică (cfr. CCEO, can. 813). 11 CCEO, can. 30. 12 Cfr. CCEO, can. 588.

Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureş? (V ) La scurtă vreme după această amplă desfăşurare de argumente, au fost făcute cunoscute şi opiniile corpului canonicilor de la nivelul fiecărei dieceze, aşa cum se hotărâse la ultima conferinţă episcopală. Lista a fost deschisă şi de această dată de elita clericală orădeană, care şi-a clarificat poziţia faţă de problema sediului noii dieceze cu ocazia şedinţei organizate la 31 august 1929. Discuţiile purtate cu acel prilej au adus în atenţia mediului ecleziastic greco-catolic o altă propunere incitantă, care va face la scurtă vreme obiectul unor dezbateri aprinse: transferul reşedinţei mitropolitane de la Blaj la Cluj. În ceea ce priveşte localitatea care urma să găzduiască reşedinţa viitoarei episcopii, părinţii orădeni au pledat convingător pentru Baia Mare. Din argumentele lor reţin următoarele: „Acest orăşel este cel mai indicat de a fi centru de episcopie grecocatolică: are o poziţie concentrică, fiind accesibil din toate părţile, situate în mijlocul unei mase compacte de români greco-catolici; prin prezenţa şi activitatea minoriţilor a fost şi în trecut un centru religios; este şi un centru artistic şi ca atare uşor ar putea să devină un focar de artă bisericească; este loc climateric, care atrage multă lume, care ar face astfel cunoştinţă cu credinţa noastră catolică într-un chip mai intuitiv; în fine, oraşul are un caracter pronunţat greco-catolic şi astfel episcopia ar fi încadrată în chipul cel mai decent. Faţă de aceste avantaje ale Băii Mari, Sighetul Marmaţiei are o situaţie prea periferică; nu poţi comunica cu el decât trecând printr-o ţară străină, astfel încât toate consideraţiile predestină pe Baia Mare să fie centrul noii dieceze”. Canonicul Octavian Domine s-a făcut purtătorul de cuvânt al deciziei luate de către clericii diecezei de Gherla. Legând hotărârea lui de o poziţionare cât mai bună a viitorului centru episcopal în cadrul contururilor retrasate ale spaţiului confesional greco-catolic, colegiul canonicilor de la Gherla a ajuns la concluzia că oraşul Baia Mare îndeplineşte cu prisosinţă această condiţie. Toate celelalte argumente, regăsibile şi în motivaţia canonicilor orădeni, sunt considerate valide şi de membrii capitului de la Gherla. În plus, aceştia din urmă se simt datori să formuleze un punct de vedere favorabil vizavi de ideea generată din acelaşi mediu ecleziastic orădean în legătură cu mutarea capitalei 15


Crâmpeie Istorice greco-catolicismului românesc la Cluj. Capitul din Lugoj, reunit în şedinţă la data de 5 octombrie 1929, şi-a expus la rându-i opţiunea pe marginea problemei ridicate de fixarea sediului viitoarei episcopii. Evocând un cumul de argumente de natură istorică, naţională, economică şi bisericească (în mod repetat vehiculate până la acea dată), colegiul canonicilor lugojeni creditau oraşul Sighet ca cea mai adecvată reşedinţă a episcopiei maramureşene. În ceea ce priveşte propunerea transferului reşedinţei mitropolitului la Cluj, găseau „just şi necesar” transpunerea ei în practică fără amânare. În cele din urmă şi capitul mitropolitan şi-a expus părerea în aceeaşi chestiune spinoasă a fixării sediului viitoarei episcopii. Colegiul canonicilor din Blaj afirma deschis, în urma deliberării avute, că „cea mai corespunzătoare şi potrivită reşedinţă” ar fi Baia Mare. Readucând în atenţie toate argumentele care se aflau deja în circuitul de idei favorabil acelei opţiuni, aceeaşi părinţi canonici nu ezitau să expună şi resorturile interne ale deciziei lor, afirmând: „Este adevărat că, în ceea ce priveşte avantajele materiale ce le oferă noii episcopii care s-ar aşeza acolo, oraşul Baia Mare pare a rămânea în urma Sighetului, totuşi, considerând că, în cazul de faţă nu trebuie să se aibă în vedere numai interese materiale; considerând, de altă parte, că Sighetul este prea în marginea diecezei celei noi... că Sighetul are o singură linie CFR folosibilă anul întreg şi care trebuie să treacă în parcursul ei prin teritoriul străin, al Cehoslovaciei... socotim că şi pentru aceste motive Baia Mare trebuie preferată Sighetului.” Şi în cealaltă chestiune importantă intrată în dezbatere în acele zile, anume propunerea dislocării reşedinţei mitropolitane şi aşezarea ei în oraşul Cluj, canonicii blăjeni afirmau răspicat că „acceptăm întru toate părerea şi argumentele veneratului capitlu de Oradea...”. Conferinţa episcopală desfăşurată în ziua de 17 octombrie 1929 la Blaj, cu toate că atenţia ierarhilor era concentrată pe tranşarea problemei transferului scaunului mitropolitan, a decis nominalizarea oraşului Baia Mare ca sediu al noii dieceze grecocatolice.Dar la scurtă vreme de la desfăşurarea acelei întâlniri de lucru a episcopatului grecocatolic, Alexandru Nicolescu a revenit cu o scrisoare adresată mitropolitului Vasile Suciu. Tonul era unul grav încă din primele rânduri ale epistolei. În fapt, ierarhul de la Lugoj anunţa comiterea de către colegul său de la Oradea, Valeriu Traian Frenţiu, a unei greşeli nepermise, omiţând să declare în cadrul conferinţei episcopale că opinia în ceea ce priveşte fixarea reşedinţei noii episcopii fusese revizuită de către corul canonicilor orădeni. Furnizorul acestor informaţii de actualitate era nimeni altul decât

16

Lumina Credinţei prepozitul Iacob Radu, care motiva schimbarea de opţiune prin prisma impresiilor puternice, preponderent negative, pe care le-a avut călătorind cu câteva zile înainte în Maramureş. Iată ce reţinea episcopul lugojean în mesajul pe care îl transmitea primului păstor al turmei grecocatolicilor români: „Situaţia este într-adevăr amară. Ortodocşii au deja acolo [în Maramureş – n.n.] două parohii. Între cler şi popor este o prăpastie adâncă... ce ameninţă să fie şi mai de netrecut dacă nu se iau măsuri mai eficace cum ar fi, desigur, mutarea sediului la Sighet, pentru ca arhiereul să fie mai la îndemână şi să poată lua măsuri urgente. Spune acelaşi prepozit că el n-a cunoscut situaţia ca atare când a militat pentru Baia Mare... şi e neliniştit în suflet de soarta ce aşteaptă acel colţ de ţară, fost până ieri-alaltăieri curat unit, asupra căruia s-a aruncat cu adevărată furie valul ortodoxiei”. Mânat de o datorie de conştiinţă, episcopul Nicolescu îi propunea fără ocoliş mitropolitului să dispună reanalizarea deciziei ce s-a luat, având acum parte de o imagine de ansamblu mult mai bună. Dar, detaliile şi nunaţele interpretative au fost oferite cu generozitate de către un memoriu nou, pus în circulaţie de către credincioşii maramureşeni. Documentul cu pricina reprezintă o demonstraţie elocventă a virtuozităţii de argumentaţie şi expresie pe care cei rămaşi fideli opţiunii ca Sighetul să devină oraşul de reşedinţă al viitorului episcop greco-catolic au ţinut să o facă. Întărit de iscăliturile unor persoane angrenate la etajele superioare ale administraţiei publice, bisericeşti sau cu responsabilităţi în zona culturală (îi amintesc, printre alţii, pe Gavrilă Iuga, prefectul Maramureşului; Ilarie Boroş, vicarul Maramureşului; Florentin Mihali, preşedintele Asociaţiei pentru cultura poporului român din Maramureş; Titu Doroş, avocat, fost prefect al judeţului; Alexandru Lazăr, prim preşedinte al Tribunalului Maramureş), amplul document este o replică la opiniile asumate de către credincioşii băimăreni în memoriul făcut public la începutul lunii precedente. Folosind o argumentaţie abundentă, memoriul sighetenilor demontează toate afirmaţiile „tendenţioase” făcute de suporterii oraşului contracandidat la importanta demnitate de centru episcopal. Din punct de vedere compoziţional textul survolează în prima sa parte, sub o formă extinsă, deja vizitatele argumente „1. istorice; 2. financiare; 3. special catolice şi 4. naţionale”. Câteva din corecturile aduse criticii „partidei băimărene” merită reţinute aici. În primul rând, contraatacul vizează repararea „relei voinţe” de a nega tradiţia (şi implicit vocaţia) episcopală a Maramureşului: „Adevăruri atât de evidente, ca existenţa episcopiei din Maramurăş, nu pot fi bagatelizate decât de aceia care sunt conştii


Crâmpeie Istorice că susţin o cauză care nu se sprijină pe adevăr”, afirmaţie secondată de o demonstraţie factologică complexă. La fel, declaraţia referitoare la originile târzii ale instituţiei vicariale este contrazisă prin enumerarea listei persoanelor care au ocupat acea demnitate ecleziastică de la desfiinţarea episcopiei la începutul veacului al XVIII-lea. O altă parte consistentă a contraargumentaţiei are în vedere afirmaţiile referitoare la zestrea pe care susţinătorii oraşului Sighet se anunţaseră că o oferă noii episcopii. Necesitatea unei corijări imediate vizează, cred autorii memoriului, limpezirea situaţiei de drept a Asociaţiei maramureşene, care donase cu generozitate bunurile sale în totalitate pe seama noii instituţii episcopale. Este vorba de independenţa instituţională a acelei organizaţii faţă de „Astra”, prezentată de către memoriul băimărenilor ca instituţia tutelară a celei dintâi, deloc mulţumită de donaţia făcută pe seama episcopiei maramureşene: „Că fraţii din Baia Mare nu au cunoştinţă despre această activitate [a Asociaţiei – n.n.], ei o vor atribui, probabil, împrejurării că ne despart munţii fără drumuri uzuabile; noi însă suntem înclinaţi să o atribuim indiferenţei a tot ceea ce este frăţesc, confesional, naţional şi cultural. Totuşi, ei cu un oarecare gest de superioritate culturală ne tratează, noi le iertăm această indiferenţă...”, replica ironic textul memoriului. Pentru a da un plus de credibilitate profitabilităţii infrastructurii cedate viitoarei episcopii, sunt indicate, pe baza actelor contabile, veniturile exacte realizate de către tipografie, librărie, soldul obţinut din închirirea spaţiilor Asociaţiei sau capitalul depus în depozitele bancare. În ceea ce priveşte calitatea pretins superioară a vieţii religioase în hinterlandul Băii Mari, memoriul de faţă ţine să aducă dovezi credibile „că nici în această privinţă Maramureşul nu e într-o situaţie mai inferioară decât Baia Mare”. O asigurare liniştitoare se formulează vizavi de ireversibilitatea donaţiilor imobiliare anunţate din patrimoniul public: Palatul Cultural, Hotelul „Central”, precum şi toate spaţiile locative ale Asociaţiei. Preocuparea pentru credincioşii români rămaşi în afara graniţelor statului revine cu o forţă în plus în paginile memoriului de faţă, iar în această privinţă localizarea oraşului Sighet, în imediata vecinătate a frontierei, era văzută ca un avantaj incontestabil: „De unde vor putea primi mai multă tărie şi îmbărbătare sufletească aceşti fraţi ai noştri atât de încercaţi? Din locul climateric din Baia Mare sau dacă vor putea simţi căldura şi radierea unei vieţi religioase intense din imediata apropiere...? Sau doară avem mai mare interes de a câştiga pictorii din Baia Mare decât să nu pierdem zecile de mii

de credincioşi ai noştri sufleteşti?”, era interogaţia înţepătoare inserată în rândurile documentului. Tot datorită poziţionării geografice, Sighetul este mai bine cotat din perspectiva rolului pe care ar putea să-l îndeplinească pentru importanta comunitate a credincioşilor ruteni din Bucovina. Identificând şi combătând 12 puncte vulnerabile din memoriul credincioşilor băimăreni, petiţionarii se opresc în cele din urmă asupra misiunii, considerată de cea mai mare însemnătate, pe care urma să o îndeplinească viitorul centru episcopal: buna administrare a parohiilor şi pastoraţia cât mai intensă a credincioşilor. Odată lansată, această chestiune nu avea cum să omită dificultăţile, insurmontabile într-un termen relativ scurt, pe care lipsa unei infrastructuri feroviare sau rutiere adecvate le ridica urbei sighetene. Autorii memoriului nu puteau decât să-şi mărturisească speranţa că statul se va îngriji mai atent în anii următori de extinderea căilor de comunicaţie din acea regiunea, astfel încăt să poată fi realizată o mai strânsă conexiune a românilor din apropierea frontierei septentrionale a ţării cu localităţile situate spre interiorul ei. Pentru a da un plus de credibilitate celor afirmate, memoriul era însoţit de o serie de acte doveditoare, printre care un certificat emis de Primăria din Sighet, care indica traseul şi orarul curselor auto zilnice din şi înspre acelor oraş; o declaraţie a vicepreşedintelui „Astra”, Octavian Russu, privind inexistenţa a niciunei relaţii de tip tutelar între acea organizaţie şi Asociaţia pentru cultura poporului român din Maramureş, dar şi o adresă din partea preşedintelui Despărţământului Maramureş al „Astrei” care atrăgea atenţia înaltilor ierarhi că Palatul Cultural din Sighet era închiriat (începând cu 1 aprilie 1928) de către acea filială pentru o perioadă de 12 ani şi că spaţiile care îl compun primiseră deja o destinaţie precisă: „Este instalat acolo un cinematograf producător de venit, o casină cu încăperi largi, o bibliotecă românească. În încăperile de la parter, foarte potrivite, dorim să instalăm un dispensar pentru bolnavii săraci, la etaj un muzeu etnografic şi cu timpul credem că vom fi în situaţia de a înfiinţa un club sportiv românesc şi o societate muzicală. Toate acestea minoritarii le au iar nouă [românilor – n.n.] ne lipsesc...Totul atârnă însă de felul în care vom putea lucra fără a fi împiedicaţi!”. Cu toate că recunoştea că prevederile contractului de închiriere lăsau loc pentru modificarea lui, liderul secţiei maramureşene a „Astrei” ţinea să precizeze răspicat că în cazul în care vor trebui să evacueze clădirea Palatului Culturii „atunci se alege praf din toate realizările şi proiectele noastre”. Dr. Lucian TURCU

17


Lumina Credinţei

In Memoriam!

Părintele dr. Gheorghe Marina 1908-1989 Pentru Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, din regiunea Sătmarului şi Maramureşului, un punct de referinţă l-a constituit încă de la finele secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea monahismul, receptat ca un factor dinamizator al credinţei şi spiritualităţii locale. Marele merit l-a avut de departe mănăstirea de la Bixad devenită un simbol al mărturiei de credinţă încă de la asasinarea călugărului Isaia în 1701 până la arestarea de către comunişti a călugărilor în 1948. Una dintre figurile reprezentative ale rezistenţei religioase anti-comuniste o constituie părintele dr. Gheorghe Marina. Acesta s-a născut în 19 martie 1908 într-o familie cu şapte copii, tatăl său Gheorghe Marina fiind angajat la CFR. Mama sa Floarea născută Crişan era casnică,

grija ei principală o constituia familia şi viaţa religioasă, fapt ce şi-a pus din plin amprenta asupra copilului Gavril (Gheorghe) Marina. Tatăl său prin natura serviciului este obligat să se mute de la Gara Şomcuta la Gara Baia Mare fapt ce îi permite copilului Gavril Marina să urmeze cursurile primare şi secundare la Baia Mare până în 1922 când, după întoarcerea părinţilor săi în 18

satul natal Pomi (jud. Satu Mare), el va pleca la Mănăstirea Bixadului. De la Bixad este trimis să facă un noviciat de 2 ani la Munkacevo, între 22 decembrie 1922 şi 12 octombrie 1924, iar de aici datorită prestanţei din timpul studiilor este trimis la mănăstirea greco-catolică Lawriv (pe atunci în Polonia, azi Ucraina) după ce în prealabil, în anul 1924, depusese voturile monahale primind numele de călugărie de Gheorghe. Experienţa de aici ce cuprinde perioada dintre 1924-1927 îl evidenţiază prin seriozitate şi o capacitate deosebită de studiu şi de însuşire limbilor străine mai ales a celor slave. Finalizată şi această etapă, tânărul călugăr Gheorghe (Gavril) Marina este trimis să-şi continue studiile la Roma, unde în perioada 1927-1933 obţine licenţa în teologie şi doctoratul în psihologie fiind hirotonit şi preot în 1932. Întors de la Roma activează un timp scurt la Blaj, unde îşi „echivalează” studiile după care se întoarce la Bixad fiind de un mare ajutor pentru comunitatea monahală şi pentru noua episcopie înfiinţată a Maramureşului aflată sub conducerea episcopului Alexandru Rusu (1884-1963). Publică articole cu conţinut teologic, omiletic, moral şi catehetic în revista mănăstirii, scrie muzica pentru o serie de cântece religioase şi pricesne alături de părintele Gavril Sălăgean (1905-1989), ţine exerciţii spirituale şi misiuni pe tot cuprinsul eparhiei greco-catolice maramureşene. Devine un apropiat colaborator al Episcopului Alexandru Rusu şi al protopopului de Satu Mare Ioan Dragomir (1905-1985) (devenit apoi episcop în clandestinitate), dar şi omul de legătură dintre Episcopia de Maramureş şi Nunţiatura Apostolică după 1947. Acuzat într-o campanie de denigrare fără precedent pornită la adresa Episcopului Alexandru Rusu de Securitate, părintele Gheorghe Marina este arestat pe 15 septembrie 1948 în timp ce se afla la Seini la exerciţii spirituale şi condamnat la închisoare de către Tribunalul Oradea pentru „sabotaj” prin sentinţa penală nr. 1017/1949. Este eliberat pe 24 februarie 1953 şi reuşeşte să se angajeze câteva luni mai târziu, în aprilie 1954,


In Memoriam! ca magazioner la un şantier din Satu Mare. Între 1965-1966 face un curs de „calificare” de tapiţer, iar în 1967 din cauza sănătăţii şubrezite de tratamentul inuman la care a fost supus în închisoare este nevoit să se pensioneze. După pensionare se va dedica muncii de apostolat clandestin în vederea reorganizării Bisericii Române Unită din regiunea Satu Mare, Bixad, Pomi, Baia Mare etc. Pe lângă aceasta se ocupa de albinărit, grădinărit, pictat, legat de cărţi şi artă foto, lucruri ce erau atent monitorizate de Securitate care mobilizase un întreg aparat de ofiţeri, informatori, miliţie, „tehnică specială” pentru a-l monitoriza pe părintele Marina. De la interceptarea telefonului, la urmărirea pas cu pas, infiltrarea de informatori racolaţi din rândul persoanelor apropiate, a unor foşti novici de la Bixad, a unor foşti preoţi greco-catolici deveniţi între timp ortodocşi, chiar a unor protopopi ortodocşi, a unor credincioşi „intelectuali” sătmăreni precum şi a unei întregi reţele de colaborare dintre Securitatea Satu Mare, Baia Mare, Şomcuta, Turda, Cluj, Marghita, Oradea etc. toate acestea compunând tabloul amplu al dosarului de urmărire păstrate la CNSAS. Din ceea ce am reuşit să parcurg din acest dosar de 546 pagini intitulat „Vlădica” şi deschis la data de 13 martie 1963 cu menţiunea „strict secret” de Secţia III-a a Securităţi Regionale Maramureş sub numărul 1116, microfilmat în 17.08.1974, păstrat în arhivă sub numărul iniţial 28316. Dintre numele conspirative ale agenţilor de urmărire amintesc doar pe Barbul Ioan (Satu Mare), Nan Ioan (Satu Mare), Savis (Soos, Şooşi Şoşi) Alexandru (Baia Mare); Radu Dragnea, etc. dar şi de o serie de nume mai exotice precum: „Arta” „Privighetoarea” „Albinuţa” etc. Dosarul a fost deschis cu aprobarea maiorului Marin C. de la Direcţia regională Maramureş întrucât Securitatea descoperă în urma unor anchete dure la care a fost supus Vicarul general Ludovic Vida că părintelui Marina i s-a transmis „jurisdicţia de ordinar clandestin pe Episcopia gr. cat. de Maramureş. Concluzionându-se din partea anchetatorilor că a preluat atribuţiile lui Ludovic Vida”. Măsurile luate sunt de urmărire operativă prin agenţii cu nume de cod: Marcu Remus, Ivan Ioan, Şoş sau (Savis) Alex., Barbul Ioan. Se reţine în sarcina părintelui Marina lui legătura cu Nunţiatura de la Bucureşti în perioada „de unire”

şi răzvrătire împotriva autorităţilor de stat. După eliberarea din 1954 se reţine în sarcina părintelui Marina că a organizat rezistenţa greco-catolică din Oaş. După 1956 se reţine că organizează acţiuni pentru reabilitarea cultului greco-catolic alături de Vida, Prunduşan (Prunduş Augustin n.n) Moiş Grigore, Bălan G, Paul Sever, Săsărean şi Sălăgean G. Tot din această perioadă datează încercarea Securităţii de a schimba numele de dosar de grup „Vlădica” în dosar „Marina” după cum reiese dintr-un document semnat de lucrătorul operativ lt. maj. Pop Iosif. În 28 februarie 1963 Securitatea Maramureş aproba un plan de măsuri împotriva grupului de rezistenţă confesională greco-catolică format din Marian Gheorghe, Vida Ludovic şi Moiş Grigore căutând să afle detalii despre rolul ordinarului Marina Gheorghe şi despre jurisdicţia acestuia.

Cum agentul Marcu Remus este abandonat pentru „nesinceritate” Securitatea apelează la un agent cunoscut sub numele Soos (Şooş) Alexandru despre care s spune că îl cunoştea pe pr. Marina încă din mănăstire (probabil un călugăr sau un novice racolat de securitate). Tot acum agentul Stoica Alexandru trebuie să verifice legăturile pe care Marina le avea cu preotul Uliceac Adalbert, iar din acest raport reiese că Securitatea racolase şi 2 foşti preoţi greco-catolici sub numele de cod Barbu Ioan şi Nan Ioan pe care intenţionau să-i folosească pentru a afla cât mai multe detalii despre greco-catolicii, loialitatea celor doi fiind 19


In Memoriam! verificată după mărturia securitului Ioan Şuteu şi sergentului major Iosif Pop. Din dosarul de la Securitate reiese faptul că episcopul ortodox Valerian Zaharia a încercat să intre în legătură cu părintele Marina pentru ai propune o „funcţie înaltă în cadrul episcopiei ortodoxe de Oradea” cu ocazia sfinţirii Bisericii din Iegărişte din 13.11.1966. Funcţia de fapt era de bibliotecar, iar premisa era că părintele Marina cunoştea „foarte multe limbi streine”. Sursa „Arta” care pare că era din anturajul episcopului Valerian „culege” informaţii de la faţa locului în acest sens, informaţii care vor fi puse în paralel cu cele oferite de şeful de la postul de miliţie din localitate şi cu concluziile raportului întocmit de colonelul de Securitate Marin Constantin şi maiorul Chirculescu Traian. Tot în această problemă mai sunt indicaţi căpitanul Şanta Gheorghe precum şi doi agenţi cu numele de cod „Paşca Ioan şi „Olaru Vasile”. Nici corespondenţa părintelui Marina nu rămâne neinterceptată de Securitate, în unele cazuri Securitatea dispune măsuri în situaţii hilare, cum este cazul corespondenţei din 1966 cu călugărul Borota Emil anchetat şi el în acelaşi dosar „Vlădicu” şi despre care Securitatea Satu Mare cere date de la cea de a Turda în 30.11.1966 pe motivul că părintele Marina i-ar fi trimis iconiţe pentru credincioşii greco-catolici din rezistenţă. Textul corespondenţei dintre cei doi apare la dosar în copie. Relaţia părintelui Marina cu foştii călugări bazilitani a fost şi ea atent monitorizată, astfel într-un document din 9.08.1965 Securitatea Cluj cere date de la cea din Satu Mare despre Crişan Vasile, Prunduş Augustin, Danciu Agenor (Bucureşti) şi Lazăr Ileana din Cluj şi despre activitatea lor clandestină. Activitatea pastorală şi corală de la Pomi a fost şi ea atent urmărită, astfel în 1965 Securitatea cere date despre verişoara părintelui Marina pe nume Barbul Ana (apare cu porecla „Amţuca”) în casa căreia părintele „celebra de 2-3 ori pe lună liturghia greco-catolică” după cum informează sursele Securităţii: „Fătu Nicolae” „O.G.” şi „Marinescu Ioan”. De o demnitate morală aparte dă dovadă preotul Ioan Sălăgean din Bozânta Mică care într-un document din 5 martie 1965 refuză să dea detalii Securităţii despre preotul Marina retractând nota informativă din iulie 1960 smulsă de Securitate de la acesta în urma 20

Lumina Credinţei unei anchete foarte dure. Interesante sunt şi notele informative din 17.05.1965 în care se vorbeşte de colaborarea părintelui Marina cu părintele Soran Felician şi cu fiul acestuia tot preot care au refuzat trecerea la ortodoxie şi care celebrau liturghia clandestin la Roşiori, precum şi cea din 22.12.1966 semnată de sursa cu numele de cod „Victor Martin” care detaliază dialogul dintre părintele Marina şi protopopul ortodox dr. Pop Carol de la Baia Mare (fost preot greco-catolic). Pentru că rezultatele urmăririi nu au dat roadele scontate ameninţările şi intimidările nu şi-au atins scopul Securitatea a trecut la o campanie de denigrare legată de problemele de sănătate ale părintelui precum şi o posibilă trecere la iehovişti după cum informa sursa „Banu Vasile”. Pe delaţiunile unor agenţi Securitatea ajunge să nu se mai poată baza deoarece constată că informaţiile au fost inventate, cum a fost şi cazul agentului „Caron” arestat ulterior pentru delapidare. Pe 20 mai 1967 agentul Horotan Ioan raportează că l-a vizitat pe preotul nerevenit Chindriş Alexandru din Satu Mare unde a aflat că „acesta se întâlneşte şi cu alţi preoţi între care: Marian Ember Nicolae; Morna Gheorghe, Sabou Mihai, şi teologul hirotonit clandestin Mare Augustin”. Aceeaşi sursă raportează că pr. Chindriş mai este vizitat şi de către pr. Marina şi de episcopul clandestin Dragomir Ioan. Agentul mai raportează felul în care a fost introdus în activitatea de pastoraţie preotul clandestin Pârvu din Mădăras de către călugăriţa „Norbertina” din congregaţia Maicii Domnului, precum şi de convorbirile avute de sursă cu preotul Coman Gheorghe trecut la ortodoxie şi care era pensionar. Toate acestea părintele Marina le înfruntă cu multă demnitate până pe 28 ianuarie 1989 când, la vârsta de 81 de ani, moare pe patul spitalului din Satu Mare lăsând în urma sa o bogată activitate pastorală, culturală şi artistică ce-şi regăseşte locul în fiecare biserică şi în sufletul fiecărui creştin din Transilvania. A fost înmormântat la Satu Mare. Muzica pentru imnele religioase ca: O, Măicuţă Sfântă (Fiii lacrimilor tale), O, Marie, Maică Sfântă, Azi Măicuţa ni se duce, etc. alină şi însufleţesc, iată de circa opt decenii, credincioşii greco-catolici şi nu numai. Pr. Dr. Ioan TÎMBUŞ


Evanghelia în Artă

Contemplând semnul dat nouă în Liturghia Euharistică și în pictura bisericească. „Acesta va fi semnul: un prunc înfăşat și culcat în iesle”(Lc 2, 12)

Să ne imaginăm că am răspunde pozitiv la toate rețetele de fericire pe care societatea de consum ni le propune la distanță de un click atunci când deschidem calculatorul sau televizorul. Am fi martorii unui fenomen deosebit: am vedea acumulându-se din ce în ce mai multe lucruri utile în jurul nostru în vreme ce spațiul nostru privat s-ar îngusta treptat, până la dispariție. Și în această situație particulară, ca buni creștini, dacă am auzi în fundal invitația Mântuitorului de a citi semnele timpurilor, am putea înțelege, în mod precipitat, sugestia „fugii în deșert”, departe de toate ispitele. Totuși, nimic nu se rezolvă cu o astfel de abordare căci, o știm prea bine, în arșița sa nemiloasă și fără provizii serioase, deșertul devine și el un loc al pierii. Îndemnul evanghelic de a citi semnele timpurilor (Mt. 16,3) se referă așadar la altceva, la necesitatea de a (re)activa în noi o forță pierdută, acea capacitate contemplativă

într-adevăr, întruparea lui Hristos, ceea ce în termeni teologici se numește kairos-ul revelației divine, este un timp cu o savoare particulară, un timp presărat de infinite imagini ale îndurării, imagini în care Dumnezeu se revelează lucrător pentru a elibera ființa umană din vârtejul cotidian. Dacă în scena Judecății de Apoi îngerii înfășoară sulul care reprezintă scurgerea timpului, imaginea nu se referă aici la un

Boccacio Boccacino, Adorația Păstorilor, Domul din Cremona, sec. XVI. Judecata de Apoi (detaliu), exonartex, Moldovița, sec. XVI.

și selectivă care ne face să nu pierdem în desfășurarea haotică, acele imagini care au forța de a ne orienta către Dumnezeu. Și

eveniment viitor, ci tocmai la prezentul nostru, căci acolo unde totul pare să se comprime, în această perspectivă are consistență doar ceea ce absoarbe în sine dumnezeirea. Liturghia şi arta creștină încearcă să ofere o mărturie despre un 21


Evanghelia în Artă adevăr care nu este niciodată static, căci așa cum spunea Andrei Scrima: „Adevărul acestei lumi trebuie perceput itinerant, ca minunare dinaintea unei creații, ca experiență trăită, chiar dacă e trăită în orașe (avem exemplul companionilor, al ziditorilor de catedrale printre alții)”. Trăind în cetate, nu suntem refugiați din lume, ci direcționați către ea prin chemare. Vedem de exemplu cum în scena anunțului Nașterii Mântuitorului către păstori vestea aceasta i-a făcut să devină din oameni rurali, pasivi, viețuind pe un câmp anonim, protagoniști și persoane însuflețite care aleargă către oraș ca să preamărească în acel loc pe cel Întrupat. Drumul anevoios al păstorilor și fără semne de orientare, căci era efectuat pe timp de noapte, este totuși însuflețit de clarviziunea semnului atât de așteptat: un Mântuitor pentru ei. Drumul lor nu este nici pe departe acela al înțelepților gnostici care se socoteau deja posesori ai adevărului, nici al acelora care de departe vedeau deslușit, chiar și pe timp de noapte, neluând seama că a-L cunoaște pe Dumnezeu nu este rodul științei, ci al harului. Păstorii au putut lăsa modestele lor colibe pentru a-L regăsi în sărăcie pe Mântuitorul. Iată așadar o primă calitate a semnului: sărăcia. Iar într-o aplicație practică, astăzi, când totul trebuie zidit în materiale cât mai trainice și de multe ori supradimensionat, privind în timp, către bisericile de lemn maramureșene sau bisericile ștefaniene din Moldova înțelegem că prin sărăcia lor, prin dimensiunile lor modeste au vrut să onoreze nu atât ideea unei frumuseți trecătoare cât mai ales semnul unei comunități itinerante, sărace, dar orientate cu totul către Dumnezeu și nu către bogățiile lumii. Și căutarea asiduă a Celui promis i-a făcut pe păstori să înțeleagă a doua calitate a semnului, ceea ce am putea numi provizoriu: marginalitatea lui. Semnul așteptat nu a fost găsit în inima orașului, ci undeva la periferia acestuia „într-un grajd sărac din lemn/ din cetatea Betleem” spune colindul. Orice biserică, orice comunitate creștină are un semn de arătat societății în care trăiește, dar 22

Lumina Credinţei dacă îl va arăta ostentativ, va fi cu siguranță în detrimentul consistenței sale spirituale. La nivel pur vizual de multe ori vedem în bisericile noastre o concentrare fixistă pe un element de decor, o imagine care tinde să polarizeze totul, de pildă icoana unui sfânt deosebit de venerat, un candelabru realizat deosebit, dar uităm că toate aceste elemente trebuie subordonate ideii de ansamblu, aceea care spune că un element de decor are consistență numai atunci când în marginalitatea lui pune în valoare alte succesive podoabe ale casei Domnului. Dar dacă și noi am lua haina păstorilor și ajunși în biserică am stărui ca să găsim în acel loc semnul promis, am fi noi astăzi sensibili la chipul sărac și blând al Mântuitorului? Dacă am vedea în Liturghia care se celebrează între zidurile ei numai o ceremonie așa cum sunt atâtea ritualuri pe care societatea de consum ni le sugerează, cu siguranță nu. În adevăratul ei sens, Liturghia este în mod fundamental locul unei viziuni spirituale. Robert Taft

Studenica (Serbia), altar (detaliu), Liturghia Părinților, sec. XIII.

spunea în acest sens: „Liturghia este obiectul contemplaţiei, o viziune solemnă, plină de mister în faţa căruia trebuie să te închini cu sfântă teamă”. Misterele legate de viaţa lui Hristos sunt recapitulate într-un „astăzi” al celebrării care cuprinde itinerariul lui Isus în lume de la naștere până la îngroparea și învierea Sa. Ridicând vălul de deasupra darurilor aflate


Evanghelia în Artă pe masa proscomidii în vreme ce se cântă Heruvicul, preotul începe asemeni păstorilor din scena Nașterii, un itinerariu tainic cu pruncul sărac din Betleem prin lumea în

Voroneț, altar (detaliu), Liturghia Părinților, sec. XV.

care mai domină noaptea adâncă, aceea care apasă de multe ori și trăirile noastre. Semnul dat nouă nu este altul decât Hristos solidar cu ființa umană. În marginalitatea și fragilitatea lui, acest semn o dată redepus în sanctuar pe masa altarului devine un germene de viață: „Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul cu adevărat şi decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre”. Mormântul-altar este așadar în mod paradoxal un loc frumos, un loc al nașterii spirituale atunci când asupra darurilor este invocat Spiritul Sfânt, imediat după cuvintele instituționale (Luați mâncați...), dar mai ales la împărtășanie, când Hristos viu, lucrător, este primit în suflete. Drumul din lumea fragmentată către preaplinul de sens este așadar însuși drumul Liturghiei. Pentru acest itinerariu ea și-a căutat mereu aliați în icoanele sau în cântările menite să adâncească sensul misterelor celebrate. Pruncul jertfit și întins pe discos reprezentat în mod tradițional în absida altarului, pe axul longitudinal, sub fereastră, făcând parte din scena Liturghia Părinților, este icoana Mântuitorului Euharistie. Dar în contextul celebrării, sensul acestei imagini este amplificat: imaginea nu este doar aceea a ofrandei de sine însuși a Mântuitorului

cum am putea crede la o lectură superficială. Imaginea devine în cadrul liturghiei icoana unei așteptări, ca Tatăl să recunoască în jertfa Fiului pe altar pe însuși Hristos Domnul Nostru, ca darurile aduse la altar să fie bine plăcute Domnului. De multe ori această așteptare se împletește cu cele mai adânci aspirații ale ființei umane căci oare nu avem nevoie ca la fiecare euharistie să răsune cu putere în urechile noastre vocea Tatălui Veșnic: „Acesta este Fiul meu întru care bine am voit”? Bisericii nu i-a fost așadar niciodată indiferent pe cine și cum reprezintă în interiorul lăcașului, și mai ales al altarului. Când programele iconografice sunt fie ignorate, fie silite să facă concesiuni gusturilor de moment, acea putere a semnului slăbește. Nu întâmplător Sinodul al VI-lea Ecumenic, Constantinopol III (680-681) ilustra tocmai această preocupare. Biserica a proclamat la Trullo (can. 82) obligaţia reprezentării lui Hristos după înfăţişarea omenească şi nu simbolică sau alegorică: „Hotărâm ca Mielul, Hristos Dumnezeul nostru Cel ce a ridicat păcatul lumii, să fie înfăţişat de acum înainte în icoane în chipul Lui omenesc în locul vechiului miel (simbolic). Înţelegând prin aceasta înălţimea smereniei lui Dumnezeu Cuvântul vom fi călăuziţi spre amintirea vieţuirii Lui în trup, a patimilor şi a morţii Lui mântuitoare şi a izbăvirii lumii prin acestea” Drumul urmării lui Hristos nu se sfârșește cu un simplu exercițiu de admirație, dar contemplația, pentru a fi desăvârșită, trebuie să călăuzească acțiunile noastre, trebuie să aibă o întorsătură realistă. După ce au văzut chipul omenesc al Dumnezeirii păstorii au fost conduși către un loc al începuturilor, către liturghia din viața lor de zi cu zi. Dar pentru a o trăi cu adevărat era fundamental să aibă clarviziunea semnului care s-a dat lor. Hristos poate deveni în cotidian, în chipul său sărac și marginal, un far luminos și de neclintit, în pofida drumului pe care trebuie să îl străbatem, de multe ori, pe timp de noapte. Diacon Lucian LECHINȚAN, s.j.

23


Etica Creştină

Lumina Credinţei

Botezul – de la obligația morală la deraieri sau devieri În acest articol, voi încerca să prezint câteva repere dogmatice-morale și să răspund punctual la câteva întrebări arzătoare, legate de prima dintre Sfintele Taine. Ce știm despre Botez? Cum privim Botezul? Ce înseamnă botezul pentru o familie creștină? Botezul este prima din cele şapte Sfinte Taine, o tradiție și un prilej de bucurie în familie. Botezul este nașterea cea de-a doua; prin Botez, omul moare păcatului și intră în Biserică, având acces la toate celelalte Sfinte Taine . Botezul înseamnă un nume1 nou. Numele marchează destinul și personalitatea persoanei care îl poartă. În trecut, familiile creștine căutau nume de sfinți ca patroni și ocrotitori ai odraslelor lor și le puneau în legătura cu ziua de naștere sau cu preferințele părinților. Astăzi, alegerile sunt din ce în ce mai diverse și au din ce în ce mai puțin în comun cu istoria creștinismului sau cu viețile sfinților. Mai este obligatoriu să-ți botezi copii? Pare o întrebare ce ține de dogmatică, mai mult decât de etică. Botezul este necesar pentru accesul la mântuire, dar există și situații excepționale. Ce se întâmplă cu copiii care mor nebotezați? Dar cu atâția oameni la care vestea Evangheliei nu a ajuns și implicit nu au fost botezați de-a lungul veacurilor? Acestea sunt întrebări care cu siguranță pot să ne preocupe și astăzi, la fel de mult cum i-au preocupat pe cei care călăuzeau Biserica, Magisteriul ei. S-au căutat și s-au dat răspunsuri pertinente, în consonanță cu mesajul evanghelic. De la „nu există mântuire în afara Bisericii” la „și cei care respectă legea naturală2 au acces la mântuire” a fost nevoie de câteva secole de reflexie teologică. Trebuie botezați copiii avortați? Ce poziție să adoptăm vizavi de botezul copiilor nenăscuți? De la etapa în parcursul de psihoterapie3 al sindromului post-avort4 de a da un nume copilului avortat, pentru a-i recunoaște individualitatea personală5, s-a ajuns la un rit religios răspândit printre cei care luptă pentru combaterea avortului. Cert este că acest rit este un abuz pentru simplul motiv că Botezul este o Sfântă Taină care se adresează persoanelor în viață. Și ce se întâmplă cu copiii avortați în acest caz? Ei nu au nicio vină că nu au ajuns să se nască și nu au putut fi botezați, de ce să fie excluși de la mântuire? Dumnezeu, o știm, nu îi pedepsește pe cei inocenți în veșnicie, ci îi ține aproape. De la 24

această regulă de bază, putem deduce, după cum ne învață Biserica, și ideea că acei copii ajung în cer și se bucură de o fericire naturală, teologic vorbind. S-a vorbit mult despre denumirea acelui loc ca limb sau nimb. Numele contează mai puțin și nu constituie un punct de interes pentru articolul de față. În altă ordine de idei, revenind la rolul Botezului în viața omului, am afirmat la început dimensiunea lui mântuitoare, dar astăzi este mai mult recunoscut ca având misiunea de a da nume, de a oferi o identitate persoanei care îl primește. Vedem că rânduiala socială devansează momentul punerii numelui, pentru că are nevoie de evidențe stricte, precise, imediat după naștere. Botezul este recomandat să aibă loc la patruzeci de zile după naștere sau mai târziu, exceptând cazurile de urgență. Mai are rost Botezul în acest caz? Fără îndoială, căci doar la Botez noul-născut este primit în Biserică. Botezul este o sărbătoare a familiei și a Bisericii deopotrivă. Din păcate astăzi, contează mai mult sărbătoare de după botez decât oficierea Sfintei Taine în sine. Pregătirile pentru masa festivă au ajuns să ocupe primul loc, transformând preocuparea pentru binele spiritual al nouluinăscut într-o fugă după cele materiale. De ce? Foarte probabil, pentru că nu se mai cunoaște rolul Botezului; nici măcar cele mai elementare cunoștințe despre propria religie sau credință nu mai constituie un interes pentru tânăra generație. Ce presupune pregătirea pentru ritualul Botezului? Alegerea numelui și a nașilor? Cred că ar trebui să acordăm mai multă importanță întâlnirii cu preotul pentru a ne pregăti, nu doar administrativ, ci mai ales pentru a înțelege însemnătatea Botezului și cadoul pe care îl facem copilului ca părinți după ce am colaborat, ca părinți, la venirea lui pe lume. Și a venit momentul să luăm în considerare și rolul nașilor. Ei nu sunt doar cei care fac cadouri, cei care înlocuiesc părinții în timpul oficierii Sfintei Taine. Ei sunt părinții spirituali, în adevăratul sens al cuvântului, cei care și-au pus gaj cuvântul pentru sănătatea spirituală a celui botezat. Știind acestea, după ce criterii ne alegem nașii pentru copilul nostru, ca părinți? Doar prietenia la nivel uman sau capacitatea financiară sunt criteriile de luat în seamă? Pe de altă parte, schimbarea numelui afectează


Prezentarea Parohiilor efectul Botezului? Nu puțini sunt cei care aleg să-și schimbe numele din varii motive, dar acest demers nu are nimic de a face cu acțiunea sau efectele Botezului. În aceeași ordine de idei, dobândirea unui nou nume la intrarea într-o comunitate monastică sau la alegerea ca Papă pare să pună sub semnul întrebării însemnătatea Botezului. De aceea, se poate observa astăzi că în primul caz, candidatul/ călugărul poate să opteze și pentru păstrarea numelui de botez. Numele marchează și destinul unei persoane, îi definește identitatea, îi confirmă demnitatea. Iată câteva dintre atuurile primirii numelui la Botez din punct de vedere uman! De aceea, trebuie să ne respectăm numele și implicit pe cel al aproapelui. Este vorba de o datorie de onoare de la care nu putem abdica. Din punct de vedere religios, numele primit la Botez este însemnul lui Dumnezeu asupra noului-născut, care trece sub protecția directă a lui Dumnezeu, sub cea a Bisericii. Prin Botez, devenim fii adoptivi ai lui Dumnezeu. Ce altă bază ne mai trebuie pentru demnitatea noastră?! Dacă Botezul a rămas doar o tradiție familială și nu mai are nicio însemnătate spirituală pentru familie, oare este bine ca acesta să mai fie practicat? Pentru binele celui nou-născut, balanța înclină spre un răspuns afirmativ. Dacă pe măsură ce pruncul va crește, respectul pentru cele sfinte va fi absent, atunci ce rost mai are că a fost botezat? Este mai bine să cunoști și să nu respecți sau să nu cunoști și atunci ești scuzabil, parțial, datorită ignoranței? Întrebarea este o adevărată provocare și foarte ușor se poate cădea în capcana ei. Soluția oricum nu este să căutăm vinovați, ci să depășim situația de criză de credință, prin întoarcerea la Dumnezeu, prin a recunoaște rolul credinței în viața de zi cu zi. Doar atunci Botezul nu va mai fi doar un prilej de petrecere…. Pr. Emil-Marian EMBER 1 Mă refer exclusiv la prenume în continuare! 2 Legea naturală = legea sădită de Dumnezeu în om; fă binele pe care îl cunoști și evită răul pe care îl cunoști! 3 Psihoterapia = tratament aplicat, ședințe, de un psihoterapeut unei persoane care se confruntă cu probleme de ordin psihologic 4 Sindrom post-avort = toate simptomele și manifestările de ordin psihic și afectiv sau fizic, social-relațional de după avort 5 A-l identifica, a putea să te rogi pentru el/ea.

Parohia Medieşu Aurit Din Şematismul veneratului cler al Eparhiei greco-catolice a Maramureşului pe anul 1936 aflăm că în localitatea Medieşu Aurit erau 2122 credincioşi greco-catolici, 51 romano catolici, 251 calvini şi 260 de evrei. Medieşenii aveau o biserică de piatră construită în anul 1883 şi consacrată în anul 1929 cu hramul Sfinţilor Arhangheli de către episcopul Iuliu Hossu. Din relatările sorei Cristiana Vezentan aflăm că, dânsa a revenit în satul natal, Medieşu Aurit, în toamna anului 1948 pe 14 septembrie, din dispoziţia superiorilor. Le-a fost comunicat cu multă durere şi tristeţe că mănăstirile vor fi desfiinţate. Ajunsă acasă, spera să fie chemată înapoi la mănăstire, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. În această perioadă a încercat să-şi respecte programul de mănăstire fără a se despărţi de veşmântul monahal şi de cartea sa de rugăciuni. În acea vreme, în comuna Medieşu Aurit se înfiinţase o filie romano-catolică unde se oficia Liturghia o dată pe lună, iar în localitatea vecină, Iojib era o parohie romano-catolică unde Sfânta Liturghie se celebra zilnic. Distanţa între Medieş şi Iojib este de 4 km pe care sora Cristiana îi făcea zilnic ca un pelerinaj de la ora 5 dimineaţa până la ora 7 când începea Sf. Liturghie. Indiferent de vreme, bună sau rea, vară sau iarna, Sr. Cristiana era nelipsită de la Sf. Liturghie din Iojib, însoţită de cumnata ei, Mărioara Vezentan, care era pentru ea ca o mamă şi soră. Erau zile în care Sr. Cristiana nu trebuia să se deplaseze la Iojib pentru Sfânta Liturghie „pentru că veneau pe la noi pe acasă preoţi de-ai noştri din catacombe şi făceau slujba la noi în casă, ziua sau noaptea, dar oricând se celebra, ferestrele erau camuflate. Printre aceşti preoţi pelerini şi misionari pot să-i amintesc pe: pr. Sabău Alexandru din Potău, pr. Sălăjan, pr. Mare, pr. Andercău, pr. Ghitta şi alţii. Din închisoare când a fost eliberat părintele Marina, a venit la noi să se bărbierească şi a primit haine cu care să poată merge în satul lui natal, Pomi. În acele vremuri 25


Prezentarea Parohiilor de prigoană a Bisericii noastre, surorile din Cluj, Sibiu, Satu Mare, Dej, Baia Mare, au avut la noi acasă un punct de întâlnire, unde de mai multe ori s-au ţinut exerciţii spirituale şi Sfinte Liturghii”, aflăm din povestirile sorei Cristiana. În această situație se găsește comunitatea greco-catolică din Medieș odată cu intrarea în legalitate a Bisericii. În toamna anului 1990 locul de celebrare a Sfintei Liturghii se mută din „domus eclesiae” în fosta şcoală confesională pusă la dispoziţie de Consiliul

Local din centrul localităţii unde comunitatea se conturează încetul cu încetul. În vara anului 1998 vizita domnului Petru Zima la Sr. Cristiana schimbă radical soarta comunităţii greco-catolice din Medieşu Aurit, cerându-i domnului Petru să-i ajute să construiască o biserică. În acest sens, Consiliul Local Medieşu Aurit întrunit în şedinţa din data de 23.IX.1998, acordă parohiei grecocatolice cu titlu gratuit terenul şi fundaţia din centrul civic al satului. Ridicarea bisericii se va realiza intre anii 1999-2002, astfel încât pe 02.VII.2002, biserica va fi consacrată. Construcţia lăcaşului de cult a fost începută 26

Lumina Credinţei în perioada păstoririi părintelui Mihai Apa, care reactivează Reuniunea Mariană „Regina Cerului” pentru a fi terminată de către Pr. Nicolae Coroian. În 27.V.2012 a avut loc sfinţirea iconostasului bisericii de către Preasfinţia Sa Vasile, episcop eparhial de Maramureş Domnul Petru Zima a fost un strălucit fiu al satului, inginer şi tehnician de marcă cu anvergură de savant, luptător pentru Biserica Greco-Catolică în Germania şi în Romania. Prin bunăvoința, ajutorul şi mijlocirea domnului Petre Zima și a familiei sale precum şi a Ordinariatului E p i s c o p a l din Mainz (Germania), s-au construit în Medieşu Aurit biserica parohială, casa parohială și s-a amenajat sediul Caritas. Preoţii care au slujit în Medieşu Aurit după primirea libertății au fost: părintele p r o t o p o p Gheorghe Condor, părintele Mircea Man (19911995), părintele Mihai Apan (1995-2001), părintele Nicolae Coroian începând cu luna mai a anului 2001. În data de 29.IX.2013, se așează şi se sfințește de către preasfinţia Sa Vasile placa comemorativă în amintirea domnului Petru Zima, la un an de la trecerea sa în casa Tatălui ceresc. Cu acest prilej, Primăria şi Consiliul Local Medieşu Aurit i-au acordat post mortem d-lui Zima diploma de cetăţean de onoare al comunei Medieşu Aurit. Bunul Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi binefăcătorii noştri! Pr. Nicolae COROIAN


Prezentare Carte

„Isus din Nazaret” De la intrarea în Ierusalim la Înviere. de Joseph Ratzinger, Benedct al XVI-lea

Din cuvântul înainte al cărţii aflăm intenţia autorului de a prezenta «figura şi mesajul lui Isus». Papa Benedict nu intră în polemicile teologilor, ci încearcă să reflecteze asupra «cuvintelor esenţiale ale lui Isus» lăsânduse călăuzit de «hermeneutica credinţei» dar ancorat în acelaşi timp în exigenţa istorică a evenimentelor. Astfel în Primul capitol Întrarea în Ierusalim şi curăţarea templului, descoperim câteva aspecte din mesajul şi intenţia lui Isus. Isus intrând în Ierusalim, prin gestul său îşi asumă titlul de rege pe de o parte prin faptul că ucenicii săi rechiziţionează asinul ca mijloc de transport, iar pe de o altă parte asinul ales de ucenicii săi nu a mai fost încălecat de nimeni până atunci. Aceste gesturi ne trimit la Vechiul Testament (Gn 49,11 şi Zaharia 9,9) unde se spune : «Spuneţi fiicei Sionului: Iată regele vine la Tine. El este blând, aşezat pe măgăriţă-pe mânz, puiul celui de sub jug» (Mt 21,5; In12,15; cf Zah 9,9). De intrarea în Ierusalim este legat şi evenimentul curăţării templului de către Isus, când alungă pe cei ce vând şi cumpără în preajma templului. Prin gestul său Isus nu încalcă Legea şi Profeţii ci El revendică «dreptul esenţial şi autentic al templului, dreptul divin al lui Israel». Interpretarea dată de unii teologi că gestul lui Isus ar fi un gest revoluționar în stilul zeloţilor, nu corespunde cu mesajul lui Isus. Gestul lui Isus este determinat de zelul lui, ce este exprimat prin cuvintele: «Râvna casei Tale mă mistuie» (In 2,17) care este de fapt un cuvânt din marele Psalm al pătimirii 69. Isus transformă zelul celor ce vor să slujească cu violenţă, în zelul Crucii, „zelul iubirii care se dăruieşte” şi care devine pentru totdeauna criteriul adevăratului zel. În capitolul al II-lea în discursul escatologic, Isus apare în ipostaza părintelui care poartă de grijă copiilor: „Ierusalime, Ierusalime, (…). De câte ori am vrut să-i adun pe copii tăi, aşa cum îşi

adună cloşca puii sub aripi, dar n-aţi voit ! Iată, casa voastră va fi lăsată pustie” (Mt 23,37-38; Lc 13, 34-35). Cuvintele acestea profeţesc dărâmarea templului. Folosindu-se de Grigore de Nazianz, Papa explică cum se vede atât de bine răbdarea lui Dumnezeu care nu impune nimic omului. „Încet-încet El abolește anumite obiceiuri, tolerează altele şi-l călăuzeşte pe om spre a merge mai departe”. Apostolul Pavel este cel care explică cum în Isus Hristos s-au desăvârşit toate jertfele, şi însuşi Isus Hristos a luat locul Templului. El este Noul Templu nezidit de mână omenească, este „adevăratul loc de întâlnire între Dumnezeu şi om”. Mesajul propriu apocaliptic este venirea Fiului omului şi a judecăţii universale. Isus nu vesteşte evenimentele viitoare cu cuvintele sale ci se foloseşte de cuvintele profetice. În persoana lui Isus viitorul este prezent. „Cuvântul lui Dumnezeu din trecut luminează viitorul” şi ne arată astăzi „calea dreaptă, pentru acum şi pentru mâine”. Capitolul al III-lea. Spălarea picioarelor Cu cina de pe urmă soseşte «ceasul lui Isus» ( cf In 13, 1) . Ceasul lui Isus cuprinde două elemente «ceasul trecerii» şi ceasul iubirii «până la sfârşit». Isus într-un gest opus lui Adam, a coborât de la divinitatea Sa până la a deveni om «a luat chip de rob» şi s-a făcut ascultător până la moarte. Iubirea lui Isus este baia care ne purifică, este iubirea care merge până la moarte. În locul purificării rituale vine darul întâlnirii noastre cu Dumnezeu în Isus Hristos. În pericopa „spălării picioarelor” de la Ioan, ne întâlnim cu două moduri de reacţie, a lui Iuda şi a lui Petru. Ca o sinteză a acestui capitol putem spune că vedem gestul de umilinţă în care devine vizibilă totala „slujire a lui Isus în viaţă şi în moarte”. De asemenea suntem invitaţi să vedem gloria, slava 27


Prezentare Carte lui Dumnezeu în înjosirea şi umilirea sa până la Cruce. „Ceasul Crucii este ceasul adevăratei slave a lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Isus”. Capitolul al IV-lea. Rugăciunea arhierească a lui Isus. Fundamentul biblic al rugăciunii arhiereşti stă în sărbătoarea iudaică a împăcării. Rugăciunea arhierească a lui Isus este „punerea în act a Zilei împăcării”, este sărbătoarea mereu accesibilă a „împăcării lui Dumnezeu cu oamenii”. În Rugăciunea arhierească descoperim câteva teme importante: tema „vieţii veşnice”, tema

„consfinţirii”, a revelării Numelui lui Dumnezeu, tema rugăciunii « ca toţi să fie una ». Scopul rugăciunii lui Isus pentru unitate este ca prin unitatea ucenicilor, „adevărul misiunii lui să devină vizibil pentru oameni”. Strădania pentru o unitate vizibilă a ucenicilor lui Cristos rămâne o „misiune urgentă pentru creştinii din toate timpurile”. Nu este suficientă unitatea invizibilă. 28

Lumina Credinţei Capitolul al V-lea. Cina de pe urmă. Acest gest primordial de a da, de a împărţi, dobândeşte la cina de pe urmă a lui Isus, o profunzime cu totul nouă. El se dăruieşte pe sine însuşi. Aici vedem marea bunătate a lui Dumnezeu în care ”Fiul în pâine se împarte şi se comunică pe sine însuşi” Isus în acest cult nou instituit la Cină şi anume Instituirea Euharistiei, atrage „omenirea în ascultarea substitutivă”. În acestă Sfântă Taină primim Trupul şi Sângele Său, ce se dă „pentru mulţi” iar pe noi ne primeşte între aceşti „mulţi”. Capitolul al VI-lea. Ghetsimani. Isus pe Muntele Măslinilor readuce voinţa naturală a omului de la opoziţie, la consens. Isus pune de acord voinţa umană care „cuprinde umanitatea”. Are loc abandonarea totală a lui „Eu” în „Tuul” lui Dumnezeu Tatăl. Pe Muntele Măslinilor Fiul şi-a sumat orice voinţă omenească şi o transformă în Voinţa Fiului. Capitolul al VII-lea. Procesul împotriva lui Isus. Papa Benedict sesizează foarte bine modul în care Ioan exprimă strania împletire între voinţa lui Dumnezeu şi orbirea egoistă a lui Caiafa (cf In 11,50). Regalitatea lui Isus este cheia de interpretare a pătimirii Sale. Isus recunoaşte În faţa Sinedriului şi mai apoi în faţa lui Pilat că este rege, dar nu al unei Împărăţii din lumea aceasta, ci al unei Împărăţii ce dă mărturie pentru adevăr. Isus creează un concept nou de regalitate. Cel ce vrea să aibă acces în această Împărăţie trebuie să trăiască în adevăr. Dumnezeu devine cognoscibil în Isus Hristos. Adevărul este în exterior, în lume, neputincios. Prin Hristos, Dumnezeu-Adevărul - a intrat în lume. Capitolul al VIII-lea. Răstignirea şi punerea în mormânt. Membrii Sinedriului Îl batjocoreau că s-a numit Fiul lui Dumnezeu şi dacă este adevărat, să se dea jos de pe cruce. În Cuvintele acestora se adevereau Cuvintele din Cartea înţelepciunii care spunea că în batjocorirea misterului lui Cristos iese la lumină Adevărul. Crucea este tronul lui Isus rege, de pe „care atrage lumea la sine”. Tâlharul cel bun Îl recunoaşte pe Isus răstignit ca rege, de aceea spune: „Pomeneşte-mă când vei veni în Împărăția Ta” (cf Lc 23,42) . Tâlharul cel bun devine imaginea speranţei.


Viaţa Consacrată Strigătul de părăsire al lui Isus este rugăciunea lui Isus din Psalmul 22. Isus se roagă Marele Psalm al lui Israel. În aceste cuvinte sunt asociaţi în rugăciune toţi drepţii care suferă, tot Israelul, chiar întreaga omenire şi conţine în sine „darul ascultării rugăciunii şi al transformării”. Cămaşa trasă la sorţi „ţesută dintr-un singur fir continuu” exprimă demnitatea Marelui Preot care-şi „îndeplineşte slujirea arhierească şi este adevăratul Rege: Isus Rege, Isus Marele Preot. La setea lui Isus de pe cruce, ilustrată în Psalmul 69, nu numai Israelul, ci şi Biserica şi noi răspundem mereu cu oţet, cu o „inimă acră care nu vrea să perceapă iubirea lui Dumnezeu”. În pătimirea lui Isus „toată murdăria lumii vine în contact cu Cel infinit de Pur”, astfel încât toată murdăria este absorbită, anulată, transformată prin „durerea iubirii infinite”. Dumnezeu în suferinţa Fiului Său „bea paharul” tuturor grozăviilor, astfel restabileşte dreptatea prin „măreţia iubirii sale iar prin suferinţă transformă întunericul”. Isus Hristos în măreţia iubirii Sale în ciuda insuficienţelor noaste, ne primeşte în Sine, în jertfa Sa vie şi sfântă astfel încât devenim trupul Său. În capitolul al IX-lea, vedem cum Isus prin învierea Sa nu s-a întors la viaţa biologică de dinainte, din care ar fi trebuit să moară din nou. Isus nu este o nălucă (un spirit). El nu aparţine lumii morţilor. Întâlnirile cu Cel înviat nu sunt experienţe mistice ci întâlnirea cu o persoană reală. Evenimentul învierii lui Isus este un eveniment petrecut în istorie, dar trece dincolo de ea prin transcendenţa Sa. Omul Isus după înviere aparţine cu totul chiar şi cu trupul divinului şi veşnicului ce ţine de Dumnezeu. Lucrarea se încheie cu un epilog în care Isus se înalță la ceruri binecuvântând ucenicii. Isus este în acelaşi timp cu noi pentru a ne ajuta să ne ridicăm mai presus de noi înşine şi să ne deschidem spre Dumnezeu. Isus îşi ţine mereu mâinile întinse şi ne binecuvântează ceea ce este un motiv de bucurie. Lecturând cartea avem prilejul de a intra cât mai profund în Misterul lui Hristos care este cheia mântuirii şi bucuriei noastre. Pr. Dr. Mircea MANU

ORDINUL SFÂNTULUI VASILE CEL MARE ÎN ROMÂNIA: IERI ŞI ASTĂZI (I) După unirea românilor ardeleni la 1700 cu Biserica Romei, cu respectarea celor patru puncte stabilite de Conciliul de la Florenţa (1436), una din problemele vitale ale Bisericii Române Unite este restabilirea şi reformarea monahismului bazilian existent într-o formă dezorganizată şi cu foarte puţine rezultate benefice concrete. Biserica Unită dorea călugări, dar nu din aceia cufundaţi în inerţie şi ignoranţă, ci avea nevoie de călugări activi, erudiţi şi pregătiţi pentru orice misiune. Biserica Unită în aceste împrejurări nu se putea gândi decât la călugării din Ordinul Sf. Vasile cel Mare, care trebuia reînviat între români, cu membrii luaţi dintre români. Această dorinţă a Bisericii Unite Române o exprimă clerul în Soborul din 26 ianuarie 1698 când a decis să contribuie cu banii proprii la zidirea unui seminar pentru teologi şi a unei Mănăstiri, dar cu condiţia ca: «Mai sus numita mănăstire să nu fie în prejudecata ritului nostru, şi afară de călugări de ritul grecesc, adecă afară de vasiliteni uniţi, alţi călugări într’ânsa să nu se primească. Iară dintre acei călugări, măcar trei sau patru să fie rânduiţi pentru capitul, care să aibă grijă a ţinea scrisorile clerului şi ale neamului, care se vor încredinţa grijei lor, ca nu cu paguba noastră, cum am păţit până acum, încredinţând străinilor ale noastre , să ne lipsim de cele mai bune şi mai de treabă ale noastre instrumenturi şi scrisori ale clerului».1 Episcopul Inochentie Micu Klain, înainte de a fi hirotonit episcop, se călugăreşte la mănăstirea Muncaciului din Ordinul Sf. Vasile cel Mare. În primăvara anului1737 trimite trei tineri la noviciatul din Muncaci pe Atanasie Rednic, Grigore Maior şi Silvestru Caliani. În iarna anului 1738 toţi trei depun voturile călugăreşti, obligându-se la ascultare «cătră Venerabila Mănăstire din Blaj şi superiorii ei», precum a cerut episcopul Inochentie printr-o scrisoare adresată Superiorului Mănăstirii Muncaciului. În 21 august 1738 Episcopul Inochentie Micu Klain obţine de la Împăratul Carol al VI-lea diploma cerută cu doi ani înainte în Sinodul său 29


Viaţa Consacrată privitor la edificarea unei mănăstiri şi aşezarea călugărilor de rit grec din Ordinul Sf. Vasile cel Mare conform Bulei papale «Rationi Congruit»2. Aceasta stabileşte obligaţiile clerului privitor la clădirea mănăstirii precum şi îndatoririle călugărilor faţă de episcopi, naţiune şi Biserică. Toţi aşteptau călugării bazilieni români uniţi, care trebuiau să fie «depositarii încrederii neamului, chivernisitori de biserici, profesori erudiţi, scriitori, pedagogi şi buni îndrumători duhovniceşti ai întregului neam, bibliotecari, arhivari. Ei trebuiau să fie români mari, învăţaţi mari, sfinţi mari.»3

Episcopul Petru Pavel Aron (1752-1764) La Viena, în 30 martie 1738, se semna contractul de zidire a mănăstirii şi a bisericii catedrale. Intrat în conflict cu Dieta Transilvaniei şi cu Curtea din Viena în 9 decembrie 1744, sfătuit de Nunţiul din Viena, Inochentie pleacă la Roma pentru a se apăra acolo pe sine şi cauza poporului său. A fost exilat pe viaţă acolo de Curtea din Viena. La Rusaliile anului 1747 se deschide la Blaj Mănăstirea Sf. Treimi a Ordinului Sf. Vasile cel Mare cu 4 călugări: grecul Leontie Mosconas Arhimandrit, venit la recomandarea Nunţiului din Vien, pe lângă Episcopul Inochentie Micu la Blaj de 30

Lumina Credinţei la curtea lui Constantin Brâncoveanu, unde fusese capelan, şi tinerii absolvenţi de teologie Grigorie Maior, Silvestru Caliani şi Gherontie Cotorea, iar în 1750 li se alătură Atanasie Rednic care a făcut studiile teologice la Viena.4 În 1743 Petru Aron se întoarse de la studii din Roma unde fusese hirotonit preot în 30 iulie 1743. El făcuse jurământ că va intra în Ordinul călugăresc al Sf. Vasile cel Mare şi va asculta de episcopul său. Episcopul Inochentie în iulie 1744 îl duce cu sine la Viena. În 23 iunie 1745 după moartea Vicarului General episcopesc Nicolae Pop din Biia, Klein din exilul său de la Roma îl numeşte Vicar General episcopesc şi a fost recunoscut şi de Împărăteasa Maria Tereza. După abzicerea lui Klein de la episcopat (7 mai 1751), Aron este ales de Sinodul electoral, în primul loc, iar împărăteasa îl numeşte episcop pe data de 28 februarie 1752. Îndată după numire, sub conducerea Prepozitului5 Atanasie Rednic intră în Ordinul călugăresc al Sf. Vasile cel Mare şi la depunerea voturilor primeşte numele de Pavel. Abia întors de la Viena la Blaj, încă înainte de instalarea solemnă (12 Noiembrie 1754), în 18 octombrie 1754 dă renumita circulară pentru deschiderea şcolilor din Blaj în Mănăstirea Sf. Treimi a Ordinului Sf. Vasile cel Mare, numite «Fântânile darului», menţionând: pentru a da hrană sufletească «tuturor fiilor noştri şi celor care vor cere trebue după putinţă a li se frânge Sf. Pâine şi a-i cuprinde la învăţătură». S-au deschis trei şcoli: una de obşte pentru iniţiere în învăţământul elementar, «nici o plată de la ucenici aşteptânduse», aceasta avea în decembrie 79 de elevi; alta numită «latinească»,.un fel de gimnaziu cu 74 de elevi; iar a treia pentru preoţie care avea 25 de elevi, în total 178 de elevi. Dintre aceştia 20 de elevi erau cu cămin şi întreţinere în Mănăstirea Sf. Treimi, conform decretului împărătesc, restul locuiau în afara mănăstirii, dar şi pe aceştia «îi ţinea cu pâine, la sărbători şi cu fiertură, iar pe unii şi cu haine şi cărţi» făcând începutul pentru renumiţii ţipăi de la Blaj din care s-au alimentat studenţii şi chiar şi profesorii până la războiul mondial. La îndemnul şi stăruinţa lui Atanasie Rednic, episcopul Aron, care îl avea de duhovnic, în 14 octombrie (de Cuv. Paraschiva 1762) deschide în reşedinţa episcopală Seminarul Buna Vestire cu 5 tineri pe care îi îndeamnă, şi ei se obligă, «că vor ţine întreg canonul vieţii călugăreşti întreg,


Viaţa Consacrată nu precum fac unii», aluzie la călugării de la Mănăstirea Sf. Treime. Aceasta contrar regulelor Sf. Vasile care prescriu să nu se deschidă mai multe mănăstiri baziliene în aceeași localitate.6 În Sinodul eparhial din 29 VIII 1765 se impunea tuturor călugărilor de a trăi numai cu bucate albe, fără carne, purtarea rasei greco-fanariote, a potcapului şi a camilafcei ceea ce a generat discuţii interminabile. După moartea lui Aron († 9 martie 1764), Episcopul Atanasie Rednic în septembrie 1765 impune postul strict fără carne şi celor de la Sf. Treime, ceea ce dă naştere la tensiuni, ajungându-se la conflicte păgubitoare. Grigorie Maior, Gheronte Cotorea şi Silvestru Caliani care se aflau în opoziţie sunt trimişi în exil. După moartea lui Atanasie este ales succesor Grigorie Maior, bucuroşi cei de la Sf. Treime cer, încă înainte de instalarea lui, pe când se afla la Viena, dispensă de postul strict. În cele din urmă se unifică Mănăstirea Sf. Treimi cu Seminarul Buna Vestire îndată după venirea lui Grigorie Maior la Blaj în noiembrie 1773, unindu-se şi fondurile de întreţinere a studenţilor.7 Numele Seminarului «al Bunei Vestiri» va trece la Roma la Colegiul «Pio Romeno al Bunei Vestiri». În Sinodul eparhial din 1766 Episcopul Atanasie îl numeşte pe Prepozitul mănăstirii Sf. Treimi din Blaj, Filotei Laszlo, Prepozit al tuturor mănăstirilor din Principatul Transilvaniei. În scrisoarea de informare a Congregaţiei de Propaganda Fide el se semnează: Filoteo Laszlo Preposto Provinciale. Iată înţelepciunea călugărilor Blajului care ştiu să îmbine într-un mod admirabil necesitatea de a fi fideli tradiţiei monastice orientale8 cu necesitatea de a avea un monahism organizat după modelul celui apusean. Aceasta este dovada că monahismul bazilian din Transilvania nu s-a dezvoltat haotic, lăsat în voia soartei, ci a existat o Provincie baziliană care era condusă de Prepozitul Provincial din Mănăstirea Sf. Treimi din Blaj. În aceeaşi scrisoare scrie: «... questo uomo di Dio nostro Vescovo mi dichiaro Preposto anche degli altri monasteri in questo Principato di Transilvania, che si trovano ancora quaranta fuor di quelli che possedono i schismatici: ora dunque li miei affari sono di visitare questi e metergli in buon ordine, e visitando far le missioni per dovunque vado...»9 Urmările neînţelegerilor din sânul Ordinului călugăresc pe de o parte, dar mai ales prin acţiunea Împăratului «sacristan» Iosif al II-

lea (potrivnic vieţii călugăreşti) şi a decretelor date de acest împărat şi aplicate cu prea mare docilitate de către primul episcop celib, ales din clerul de mir Ioan Bob (1782 - † 2 oct. 1830) «ce nu suporta călugării erudiţi»,10 pe de altă parte, au dus la împrăştierea călugărilor de la mănăstirea mamă Sf. Treime de la Blaj. Conflictul detestabil cu corifeii curentului cultural «Şcoala Ardeleană», Samuil Micu-Klein, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, a dus la micşorarea numărului călugărilor, astfel în 1804 în mănăstirea din Blaj erau doar trei călugări bătrâni, iar în 1933 moare ultimul călugăr bazilian Damian Elia Domşia, care mai păstra în chilia sa cheile Seminarului şi Liceului Sf. Vasile din Blaj, un simbol că Ordinul Sf. Vasile era stăpânul acestei instituţii. Samuil Micu Klein scrie: «Adevărat se poate zice, şi cu bună seamă aşa este, cum că mănăstirea Blajului au adus pe neamul românesc la cunoştinţă, la învăţătură şi la înţelepciune», la care Şincai adaugă: «Aşa grăi călugărul Samuil despre mănăstirea Blajului, şi eu încă întăresc zisele lui, pentrucă mănăstirea aceea mult bine au făcut neamului românesc, şi mare pagubă este că s’au stricat»11. Ioan Raţiu conclude despre călugării bazilieni: «Dar deşi s’au dus cucernicii şi învăţaţii călugări de pe vremuri, totuşi a rămas opera lor. Răspândirea sf. Uniri, întărirea Bisericii, începuturile culturii şi ştiinţelor româneşti, şi emanciparea politică a neamului românesc din această ţară, toate sunt meritele lor. În toată puterea cuvântului aceşti călugări vechi cari şi-au mistuit sufletul pentru redeşteptarea neamului, sunt vrednici de pietatea posterităţii.»12 Nu putem să nu ne întrebăm şi noi în acest ceas de amintire cu ieromonahul Augustin Pop OSBM «Fi-va oare acest neam deajuns de recunoscător faţă de călugării Blajului pentru tot ce au făcut şi jertfit în interesul acestui neam?» Recunoştinţa astăzi se manifestă prin continuarea persecuţiei Ordinului Sf. Vasile cel Mare începute de comunişti. Şi marele T. Cipariu într-un discurs festiv conclude: «Încă nici de tine nu pot să uit, în acest minut, cuvioasă societate a marelui Baziliu, căruia dela început fu încredinţată soarta acestui institut. Măreaţă plantă verde înfloritoare, care aşa curând te-ai uscat; căci viermele împărecherii a ros la rădăcina ta şi tu te-ai veştezit. Acest edificiu destinat să fie azil celor ce numai religiunii şi ştiinţelor şi-au închinat zilele lor, a rămas aşa 31


Viaţa Consacrată curând deşert de tine! O! şi câtă speranţă avea în tine dieceza şi naţiunea! O şi cîtă lipsă avea să rămâi până în zilele noastre, - zile în cari spiritul s’a schimbat, când sacrificiile sunt aşa de rari! Sacrificii pentru religiune, sacrificii pentru ştiinţe: baza societăţii şi baza culturii omeneşti. Tu te-ai stâns, dar începutul faptei mânilor tale a rămas. Fie memoria ta binecuvântată!» În mod firesc se naşte o întrebare în Biserica Română Unită: «...prin această dispariţie, s’a îngropat definitiv Ordinul sf. Vasile în Biserica Română Unită? Oare posturile, înfrânările, jertfele, suspinele rugăciunile, lui Petru Pavel Aron, Atanasie Rednic şi ale altor călugării basilitani, cari îşi iubeau instituţia cu fanatism, oare jertfele lor pentru neamul românesc să fi rămas fără nici un rod înaintea tronului dumnezeesc? Oare glasul duios al lui Cipar şi a altor bărbaţi de inimă ai bisericii noastre, oare decisiunile alor două concilii provinciale de a restaura ordinul, nu sunt chiemări tainice, îndreptate către acelaşi Ordin, de a se renaşte şi a-şi reactiva aşezământul său în mijlocul bisericii şi neamului nostru? Dumnezeu a fost milostiv şi a luat în considerare jertfa vechilor basilitani...»13 Ieromonah Ioan Laurian DABOC OSBM

Lumina Credinţei 1 A. A. POP, Ordinul Sf. Vasile în Biserica Română Unită, Tipografia Diecezană, Cluj 1938, p 8. 2 Bula Rationi Congruit, un act unic de diplomaţie papală în favoarea poporului român, a fost pregătită de Papa Clemente al XI-lea şi promulgată de Papa Inocenţiu al XIIIlea la 18 mai 1721. 3 A. A. POP, Ordinul Sf. Vasile în Biserica Română Unită, Tipografia Diecezană, Cluj 1938, p 8. 4 Cf. L. DABOC OSBM, L’Ordine di San Basilio il Grande in Transilvania, dalla sua nascita alla morte del vescovo Pietro Paolo Aron (1747-1764), manuscris, p. 59 s. 5 După moartea Arhimandritului Mosconas, superiorul Mănăstirii Sf. Treime are titulatura de Prepozit. 6 Cf. SF. VASILE CEL MARE, R L 35. 7 Cf. Z. PÂCLIŞANU, Istoria Bisericii Române Unite, vol. II, p 132. 8Atanasie Rednic a fost un înpătimit al tradiţiei monastice orientale. 9 ACPF-FOND SCRITTURE RIFERITE NEI CONGRESI, Greci di Croazia, vol. 2, f. 255-256. 10 PR. SABIN-SEBASTIAN FĂGĂRAŞ, OSBM, „Restaurarea monahismului în Biserica Română Unită cu Roma”, în Acta Blasiensia II, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2003, p. 121. 11 G. ŞINCAI, Cronica Românilor la an. 1738 12 I. RAŢIU, Din trecutul Ordului Bazilitan, în Anuarul Institutelor de Învăţământ din Blaj pe anul şcolar 1911-1912, Blaj, 1912, p. LXIII. 13 A. A. POP, Ordinul Sf. Vasile în Biserica Română Unită, Cluj, 1938, p 15.

Având datoria de a fi purtători de grijă ai credincioșilor din Eparhia de Maramureș, Preasfinția Sa Vasile a procedat prin decrete episcopale la următoarele numiri:

Pr. Gheorghe NĂSUI, Administrator parohial al Parohiei Ferneziu, Protopopiatul BAIA MARE, începând cu data de 1 octombrie 2013; Pr. Vasile COLOPELNIC, Protopop al Protopopiatului CISCARPATIN DE MARAMUREŞ, pentru o perioadă de doi ani, începând cu data de 1 noiembrie 2013; Pr. Iosif HARANGOZÓ, Protopop al Protopopiatului CISCARPATIN DE SATU MARE, pentru o perioadă de doi ani, începând cu data de 1 noiembrie 2013; Pr. Gheorghe MIHNEA, Protopop al Protopopiatului MĂNĂŞTUR, pentru o perioadă de doi ani, începând cu data de 1 noiembrie 2013; Pr. Ioan SĂLĂGEAN, Protopop al Protopopiatului SEINI, pentru o perioadă de doi ani, începând cu data de 1 noiembrie 2013; Pr. Iacob FEIER, Protopop al Protopopiatului ŢARA OAŞULUI, pentru o perioadă de doi ani, începând cu data de 1 noiembrie 2013; Pr. Vasile BUTEAN, Protopop al Protopopiatului CHIOAR, pentru o perioadă de doi ani, începând cu data de 1 noiembrie 2013; Pr. Nicolae NICOLAIŞEN, Protopop al Protopopiatului BUCOVINEAN, pentru o perioadă de doi ani, începând cu data de 1 noiembrie 2013; Pr. Ioan Cristinel ALBU, Protopop al Protopopiatului BAIA MARE, pentru o perioadă de doi ani, începând cu data de 1 noiembrie 2013.

32


,

,

vizitați: Libraria eparhiala ”Ecumenica” ORAR LUNI - VINERI 800 - 1400

Adresa: str. V. Lucaciu 50, Baia Mare

vă oferim: - cărţi, obiecte de cult - literatură religioasă - devoționale şi cărţi de religie

„Credinţa este ca o rădăcină pe care cresc tulpinile, florile şi fructele faptelor bune.” (Origen)

IANUARIE

1 M Tăierea împrejur a Domnului nostru Isus Hristos. Sf Vasile cel Mare. Ev Ut In 10,9-16 Ap Col 2,8-12 Ev Lc 2,20-21.40-52. Hârţi. Anul Nou civil 2 J Înainteserbarea Botezului Domnului; Sf pp Silvestru 3 V Sf pf Malahia; Sf m Gordiu. Ajunul Botezului Domnului. Ajun şi post 4 S Adunarea celor 70 Apostoli; Cuv Teoctist 5 D DUMINICA ÎNAINTEA BOTEZULUI DOMNULUI, G 3 Ev Înv VI Ap 2 Tim 4,5-8 Ev Mc 1,1-8. Sf m Teopempt şi Teona; Cuv Sinclitica 6 L Botezul Domnului (Boboteaza). Ev Ut Mc 1,911 Ap Tit 2,11-14;3,4-7 Ev Mt 3,13-17 7 M Sf Ioan Botezătorul, Ev Ut Mc 1,9-11 Ap Fap 19,1-8 Ev In 1,29-34. Sf Nichita de Remesiana, Apostolul daco-romanilor 8 M Cuv Gheorghe Hozevitul; Cuv Domnica 9 J Sf m Polieuct 10 V Sf Grigore de Nissa; Cuv pr Marcian; Sf ep Domeţian 11 S Cuv Teodosie cel Mare 12 D DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI. G 4 Ev Înv VII Ap Ef 4,7-13 Ev Mt 4,12-17. Sf m Tatiana 13 L Sf m Ermil şi Stratonic 14 M Cuv m din Sinai şi Rait 15 M Cuv Pavel din Teba; Ioan Colibaşul 16 J Cinstirea lanţului sf ap Petru 17 V Cuv Antonie cel Mare 18 S Sf aep Atanasie şi Chiril. Începe octava de rugăciune pentru unirea creştinilor 19 D DUMINICA 29 d Rusalii (Zece leproşi). G 5 Ev Înv VIII Ap Col 3,4-11 Ev Lc 17,12-19. Cuv Macarie Egipteanul, Sf aep Arsenie de la Cercirei 20 L Sf Eftimie cel Mare 21 M Cuv Maxim Mărturisitorul; Sf m Neofit; [Sf m Agneza] 22 M Sf ap Timotei; Cuv m Atanasie Persanul 23 J Sf m Clement şi Agatanghel 24 V Cuv Xenia; [Sf ep Francisc de Sales] 25 S Sf aep Grigore din Nazianz; Sf ep m Bretanion din Tomis. Se încheie octava de rugăciune pentru unirea creştinilor 26 D DUMINICA 32 d Rusalii (Zaheu). G 6 Ev Înv IX Ap I Tim 4,9-15 Ev Lc 19,1-10. Cuv Xenofon şi familia sa 27 L Aducerea moaştelor Sf Ioan Gură de Aur 28 M Cuv Efrem Sirul; [Sf Toma de Aquino] 29 M Aducerea moaştelor Sf ep Ignaţiu Teoforul 30 J Sf Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur. Ev Ut In 10,9-16 Ap Evr 13,7-16 Ev Mt 5,14-19. Sf m pp Hipolit 31 V Sf m Chir şi Ioan doctori fără plată; [Sf Ioan Bosco]

Tipărit la Tipografia Surorilor Lauretane

IULIE

1 M Sf m Cosma şi Damian, doctori fără plată 2 M Aşezarea veşmântului Maicii Domnului în Vlaherne 3 J Sf m Iacint; Sf aep Anatolie 4 V Sf aep Andrei Cretanul 5 S Sf Marta, mama Sf Simeon; Sf Atanasie Atonitul; Cuv Lampadie Taumaturgul 6 D DUMINICA 4 d RUSALII (Servul sutaşului). G 3 Ev Înv IV Ap Rom 6,18-23 Ev Mt 8,5-13. Cuv Sisoe cel Mare; [Sf m Maria Goretti] 7 L Cuv Toma; Cuv Acachie; Sf m Chiriachi 8 M Sf m Procopie 9 M Sf ep m Pancraţiu 10 J Sf m ucişi la Nicopole, Armenia 11 V Sf m Eufemia 12 S Sf m Proclu şi Ilarie 13 D DUMINICA 5 d RUSALII (Demonizaţii ghergheseni; a Sf. Părinţi de la Conciliul IV). G 4 Ev Înv V Ap Rom 10,1-10 Ev Mt 8,28-34~9,1 In 17,1-13. Sf Arhanghel Gavril; Cuv Ştefan Savaitul 14 L Sf ap Aquila, din cei 70; Sf aep Iosif Mărturisitorul 15 M Sf m Chiriac şi mama sa Iulita 16 M Sf m Antinoghen şi cei 10 discipoli; [Sf Fecioară Maria, Regina Carmelului] 17 J Sf m Marina 18 V Sf m Emilian din Durostorum 19 S Cuv Macrina; Cuv Die 20 D DUMINICA 6 d RUSALII (Paraliticul din Capernaum). G 5 Ev Înv VI Ap Rom 12,6-14 Ev Mt 9,1-8. Sf pf Ilie Tesviteanul. Ev Ut Lc 4,22-30 Ap Iac 5,10-20 Ev Lc 4,22-30 21 L Cuv Simion şi Ioan 22 M Sf Maria Magdalena 23 M Aducerea moaştelor în Constantinopol a Sf m Foca; Pf Ezechiel; [Sf Brigitta, patroana Europei] 24 J Sf m Cristina 25 V Adormirea Sf Ana, mama Maicii Domnului; Cuv Olimpiada şi Eupraxia 26 S Sf m Ermolau, Ermip şi Ermocrat; Sf m Paraschiva 27 D DUMINICA 7 d Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut). G 6 Ev Înv VII Ap Rom 15,1-7 Ev Mt 9,27-35. Sf m Pantelimon, doctor fără plată 28 L Sf diac ap Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena 29 M Sf m Calinic şi Teodota 30 M Sf ap Sila, Silvan, Crescent, Epenet şi Andronic din cei 70 31 J Sf Evdochim; [Sf Ignaţiu de Loyola]

FEBRUARIE

CALENDAR CRESTIN GRECO-CATOLIC ,

1 S Sf m Trifon 2 D DUMINICA 17 d Rusalii (Femeia cananeeancă). G 7 Ev Înv X Ap II Cor 6,16-18~7,1 Ev Mt 15,21-28. Întâmpinarea Domnului în Templu, Ev Ut Lc 2,25-32 Ap Evr 7,7-17 Ev Lc 2,22-40. Ziua vieţii consacrate 3 L Dreptul Simeon şi profetesa Ana 4 M Cuv Isidor Pelusiotul 5 M Sf m Agata 6 J Sf ep Vucol al Smirnei; Sf m Iulian 7 V Sf ep Partenie; Cuv Luca 8 S Sf m Teodor Stratilat; Pf Zaharia 9 D DUMINICA 33 d Rusalii (Vameşul şi Fariseul). G 8 Ev Înv XI Ap II Tim 3,10-15 Ev Lc 18,10-14. Sf m Nichifor 10 L Sf m Haralambie; [Sf Scolastica] 11 M Sf ep m Vlasie; [Prima apariţie a Sf Fecioare Maria la Lourdes - 1858] 12 M Sf aep Meletie al Antiohiei. Hârţi 13 J Cuv Martinian 14 V Cuv Auxenţiu; [Chiril şi Metodiu - patronii Europei]. Hârţi 15 S Sf ap Onisim 16 D DUMINICA 34 d Rusalii (Fiul risipitor). G 1 Ev Înv I Ap I Cor 6,12 -20 Ev Lc 15,11-32. Sf m Pamfil şi cei împreună cu el 17 L Sf m Teodor Tiron 18 M Sf pp Leon; [Sf Bernadeta Soubirou] 19 M Sf ap Arhip, Filimon şi Apfia 20 J Sf ep Leon al Cataniei 21 V Cuv Timotei; Sf Eustaţiu al Antiohiei 22 S Aflarea moaştelor martirilor din Eugenion. Pomenirea morţilor 23 D DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE (Înfricoşătoarea Judecată). G 2 Ev Înv II Ap I Cor 8, 8-13; 9,1-2 Ev Mt 25,31-46. Sf ep m Policarp al Smirnei 24 L Întâia şi a doua găsire a capului Sf Ioan Botezătorul 25 M Sf aepTarasie al C-polului 26 M Sf ep Porfirie al Gazei 27 J Cuv Procopie Decapolitul 28 V Cuv m Vasile

AUGUST

1 V Scoaterea Sf Cruci; Cei 7 prunci m Macabei, mama lor Salomoni şi învăţătorul lor Eliazar; [Sf ep Alfons Maria de Liguori]. Începe postul Sfintei Maria 2 S Aducerea moaştelor Sf m arhid Ştefan la Ierusalim 3 D DUMINICA 8 d RUSALII (Înmulţirea pâinilor). G 7 Ev Înv VIII Ap I Cor 1,10-17 Ev Mt 14,14-22. Sf Isachie; Sf Dalmat; Sf Faust 4 L Cei 7 tineri m din Efes; Cuv m Evdochia; [Sf pr Ioan Maria Vianney] 5 M Sf m Eusignie; Sf pp Fabian 6 M Schimbarea la faţă a Domnului nostru Isus Hristos. Ev Ut Lc 9,28-36 Ap II P 1,10-19 Ev Mt 17,1-9. Hârţi 7 J Cuv m Dometie Persu 8 V Sf ep m Emilian; [Sf Dominic] 9 S Sf ap Matia; [Sf Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), patroana Europei] 10 D DUMINICA 9 d RUSALII (Umblarea pe mare). G 8 Ev Înv IX Ap I Cor 3,9-17 Ev Mt 14,22-34. Sf arhid m Laurenţiu 11 L Sf m Euplu; [Sf Clara de Assisi] 12 M Sf m Fotie şi Anicet 13 M Aducerea moaştelor Sf Maxim Mărturisitorul la C-pol 14 J Pf Micheia; [Sf Maximilian Kolbe] 15 V Adormirea Maicii Domnului. Ev Ut Lc 1,3949.56 Ap Fil 2,5-11 Ev Lc 10,38-42;11,27-28. Hârţi 16 S Aducerea de la Edesa la C-pol a icoanei nefăcute de mână a Domnului nostru Isus Hristos; Sf m Diomid 17 D DUMINICA 10 d RUSALII (Vindecarea lunaticului). G 1 Ev Înv X Ap I Cor 4,9-16 Ev Mt 17,14-23. Sf m Miron 18 L Sf m Flor şi Laur 19 M Sf m Andrei Stratilat şi cei împreună cu el 20 M Pf Samuil; [Sf Bernard] 21 J Sf ap Tadeul; Sf m Vassa şi fiii ei; [Sf pp Pius X] 22 V Sf m Agatonic şi cei împreună cu el; [Sf Fecioară Maria Regină] 23 S Sf m Lup; Sf ep m Irineu de Lyon 24 D DUMINICA 11 d RUSALII (Servitorul viclean). G 2 Ev Înv XI Ap I Cor 9,2-12 Ev Mt 18,23-35. Sf ep m Eutihie 25 L Aducerea în Veneţia a moaştelor Sf ap Bartolomeu; Amintirea Sf ap Tit 26 M Sf m Adrian şi Natalia 27 M Cuv Pimen; [Sf Monica, mama Sf Augustin] 28 J Cuv Moise Etiopianul; [Sf ep Augustin] 29 V Tăierea capului Sf Ioan Botezătorul. Ev Ut Mt 14,1-13 Ap Fap 13,25-33; Ev Mc 6,14-30. Ajun şi post 30 S Sf patr Alexandru; Ioan şi Pavel cel Nou ai C-polului 31 D DUMINICA 12 d RUSALII (Tânărul bogat). G 3 Ev Înv I Ap I Cor 15,1-11 Ev Mt 19,16-26. Aşezarea în raclă a brâului Maicii Domnului

MARTIE

2014

SEPTEMBRIE

„Iar Isus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric.” (In 12,44-46) „În Maria, fiica Sionului, se împlineşte lunga istorie de credinţă din Vechiul Testament, cu relatarea despre atâtea femei fidele, începând de la Sara, femei care, alături de patriarhi, erau locul în care promisiunea lui Dumnezeu se împlinea şi viaţa cea nouă îmbobocea. La plinătatea timpurilor, cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat Mariei şi ea l-a primit cu toată fiinţa sa în inima ei, pentru ca în ea să ia carne şi să se nască drept lumină pentru oameni.” (Enciclica Lumina Credinţei 58)

1 S Cuv m Eudochia. Pomenirea tuturor cuvioşilor călugări 2 D DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (Alungarea lui Adam din Rai). G 3 Ev Înv III Ap Rom 13,11-14~14,1-4 Ev Mt 6,14-21. Sf m Teodot al Cirenei 3 L Sf m Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc. Începe Postul Paştilor 4 M Cuv Gherasim de la Iordan 5 M Cuv m Conon 6 J Cei 42 de martiri din Amoreea 7 V Sf ep m Efrem, Vasile, Eugen, Agatodor, Capiton, Eterin şi Elpidiu din Cherson 8 S Sf ep Teofilact al Nicomidiei. Pomenirea morţilor 9 D DUMINICA 1 din Post (a Dreptei Credinţe). G 4 Ev Înv IV Ap Evr 11,24-26.32-40 Ev In 1,43-51. Sf 40 martiri din Lacul Sebaste 10 L Sf m Quadrat, Ciprian şi Dionisie 11 M Sf aep Sofronie al Ierusalimului 12 M Cuv Teofan; Sf pp Grigorie Dialogul 13 J Aducerea moaştelor Sf aep Nichifor 14 V Cuv Benedict de Nursia, patronul Europei; Sf pr m Alexandru 15 S Sf m Agapie şi cei împreună cu el. Pomenirea morţilor 16 D DUMINICA 2 din Post (Sf. Grigore Palama; a Paraliticului). G 5 Ev Înv V Ap Evr 1,10-14~2,1-3 Ev Mc 2,1-12 şi In 10,9-16. Sf m Sabin Egipteanul 17 L Sf Alexie „Omul lui Dumnezeu” 18 M Sf aep Chiril al Ierusalimului 19 M Sf m Hrisant şi Daria; [Sf Iosif, patronul Bisericii Universale] 20 J Cuv mucenici ucişi în Mânăstirea Sf Sava 21 V Cuv ep Iacob Mărturisitorul 22 S Sf pr m Vasile. Pomenirea morţilor 23 D DUMINICA 3 din Post (a Sf Cruci). G 6 Ev Înv VI Ap Evr 4,14-16~5,1-6 Ev Mc 8,34-38~9,1. Cuv m Nicon şi cei 199 învăţăcei 24 L Cuv Zaharia 25 M Bunavestire. Ev Ut Lc 1,39-49.56 Litie Ap Evr 2,11-18 Ev Lc 1,24-38. Dezlegare la peşte. Hârţi 26 M Serbarea Sf Arhanghel Gavril 27 J Cuv m Matrona din Tesalonic 28 V Cuv Ştefan Taumaturgul; Cuv Ilarion cel Nou 29 S Sf ep Marcu al Aretusei; Diac Chiril şi cei împreună cu ei. Pomenirea morţilor 30 D DUMINICA 4 din Post (Sf Ioan Scărarul; a surdomutului) G 7 Ev Înv VII Ap Evr 6,13-20 si Ef 5,8-19 Ev Mc 9,17-32 şi Mt 4,25~5,1-12. Cuv Ioan Scărarul 31 L Sf ep m Ipatie al Gangrei

1 L

Cuv Simeon Stilitul; Serbarea Preasfintei Născătoare din Miasine; Sf m Aitala; Sf 40 Femei m; Sf diac Ammun; Sf m Calist, Evod, Ermoghen; Amintirea lui Isus fiul lui Navi. Începutul Anului Nou Bisericesc 2 M Sf m Mamant; Sf patr Ioan Postitorul al C-polului 3 M Sf ep Antim; Cuv Teoctist 4 J Sf ep m Vavila; Pf Moise 5 V Pf Zaharia, tatăl Înaintemergătorului 6 S Amintirea minunii din Colose a Sf Arhanghel Mihail 7 D DUMINICĂ ÎNAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI. G 4 Ev Înv II Gal 6,11-18 Ev In 3,13-17. Sf m Sozont 8 L Naşterea Maicii Domnului. Ev Ut Lc 1,3949.56 Ap Fil 2,5-11; Lc 10,38-42; 11,27-28 9 M Drepţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului; Sf m Severian 10 M Sf m Minodora, Mitrodora şi Nimfodora 11 J Cuv Teodora din Alexandria 12 V Sf m Autonom 13 S Sfinţirea bisericii Învierii din Ierusalim; Sf m Corneliu Sutaşul 14 D Înălţarea Sfintei Cruci. Ev Ut In 12,28-36 Ap I Cor 1,18-24 Ev In 19,6-11; 13-20; 25-28; 31-35. Ajun şi post 15 L Sf m Nichita Gotul; [Sf Fecioară Maria Îndurerată] 16 M Sf m Eufemia 17 M Sf m Sofia şi fiicele ei Pistis, Elpis şi Agapis 18 J Sf ep m Eumenie al Gortinei 19 V Sf m Trofim, Savatie şi Dorimedont 20 S Sf m Eustaţiu şi Teopista cu fiii lor Agapiu şi Teopist 21 D DUMINICĂ DUPĂ ÎNALŢAREA SFINTEI CRUCI. G 6 Ev Înv IV Ap Gal 2,16-20 Ev Mc 8,34-9,1. Sf ap Quadrat din Magnesia; Sf pf Iona 22 L Sf ep m Foca 23 M Conceperea Sf Ioan Botezătorul; [Sf Padre Pio] 24 M Sf m Tecla 25 J Cuv Eufrosina 26 V Săvârşirea din viaţă a Sf ap şi ev Ioan 27 S Sf m Calistrat şi cei împreună cu el; [Sf Vincenţiu de Paul] 28 D DUMINICA 18 d RUSALII (Pescuirea minunată). G 7 Ev Înv V Ap II Cor 9,6-11 Ev Lc 5,1-11. Cuv Hariton Mărturisitorul 29 L Cuv Chiriac Sihastrul 30 M Sf ep m Grigore Luminătorul, apostolul armenilor

APRILIE

1 M Cuv Maria Egipteanca 2 M Cuv Tit Taumaturgul 3 J Cuv Nichita Mărturisitorul 4 V Sf m Teodul şi Agatopod, Cuv Gheorghe şi Iosif Imnograful 5 S Sf m Claudiu, Diodor, Victor, Victorin, Papia, Nichifor şi Serapion. Pomenirea morţilor 6 D DUMINICA 5 din Post (Cuv Maria Egipteanca; Cererea fiilor lui Zevedeu) G 8 Ev Înv VIII Ap Evr 9,11-14 Ev Mc 10,32-45 şi Lc 7,36-50. Sf aep Eutichie; Sf ep m Irineu de Sirmium 7 L Cuv ep Gheorghe Mărturisitorul şi m Caliopie 8 M Sf ap Irodion, Agat, Ruf, Asincrit, Flegon şi Hermas - apostoli din cei 70; Sf pp Celestin 9 M Sf m Eupsihie din Cezareea 10 J Sf m Terentie, Maxim, Macarie, Pompei, African şi cei împreună cu ei; [Sf Gemma Galgani] 11 V Sf ep m Antipa al Pergamului 12 S Sf ep Vasile de Parion şi Sf Sava de la Buzău. Pomenirea morţilor. Sâmbăta lui Lazăr 13 D INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM (Floriile). Ev Ut Mt 21,1-11.15-17 Ap Flp 4,4-9 Ev In 12,1-18. Sfinţirea stâlpărilor. Dezlegare la peşte. Sf pp m Martin 14 L LUNEA MARE. Sf ap Aristarh, Pud şi Trofim apostoli din cei 70 15 M MARŢEA MARE. Sf m Crescent 16 M MIERCUREA MARE. Sf m Agapia, Irina şi Hionia 17 J JOIA MARE. Spălarea picioarelor. Denia celor 12 Evanghelii ale Patimilor. Sf ep m Simeon şi cei împreună cu el; Cuv ep Acachie; Sf pp Agapet 18 V VINEREA MARE. Denia Prohodului Domnului. Cuv Ioan. Ajun şi post 19 S SÂMBĂTA MARE. Slujba Învierii. Sf pr m Pafnutie; Cuv Ioan Paleolavritul 20 D ÎNVIEREA DOMNULUI (Sfintele Paşti). Ap Fap 1,1-8 Ev In 1,1-17 Ev Vecerniei In 20,19-25. Cuv Teodor Trihina; Sf Teotim de Tomis 21 L A II-a zi de Paşti. Ev Ut Lc 21,12-19 Ap Fap 1,1217. 21-26 Ev In 1,18-28. Sf ep m Ianuarie şi cei împreună cu el; Sf pr m Teodor din Perga Pamfiliei 22 M A III-a zi de Paşti. Ap Fap 2,14-21 Ev Lc 24,12-35. Cuv Teodor 23 M Sf Mare Mucenic Gheorghe. Ev Ut Lc 21,12-19 Ap Fap 12,1-11 Ev In 15,17-16,2. Hârţi 24 J Sf m Sava Stratilat; Cuv Elisabeta Taumaturga 25 V Sf ap şi ev Marcu; Izvorul tămăduirii 26 S Sf ep m Vasile al Amasiei 27 D DUMINICA 2 d Paşti (a Tomii) G 1 Ev Înv I Ap Fap 5,12-20 Ev In 20,19-31. Sf ep m Simeon, rudenia Domnului. 28 L Sf ap Iason şi Sosipatru, din cei 70; Sf m Dada, Maxim şi Quintilian 29 M Sf 9 Mucenici din Cizic; Cuv Memnon Taumaturgul; [Sf Ecaterina de Siena - patroana Europei] 30 M Sf ap m Iacob cel Mare

RÂNDUIELI BISERICEŞTI POSTURI Zilele de miercuri şi vineri de peste an, afară de cele dezlegate (Hârţi) Postul Paştilor: 3 martie - 19 aprilie Postul Sfinţilor apostoli: 16 iunie - 28 iunie Postul Sfintei Maria: 1 august - 14 august Postul Crăciunului: 14 noiembrie - 24 decembrie AJUNURI Ajunul Bobotezei: 3 ianuarie Vinerea Paştilor: 18 aprilie Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul: 29 august Înălţarea Sf. Cruci: 14 septembrie Ajunul Crăciunului: 24 decembrie NU SE FAC PARASTASE De la Duminica Floriilor până la Duminica Tomii În Duminica Rusaliilor: 8 iunie De la 20 decembrie până la 6 ianuarie

POMENIREA MORŢILOR Sâmbăta lăsatului de carne: 22 februarie Sâmbăta lăsatului de brânză: 1 martie Prima sâmbătă din Postul Paştilor: 8 martie A doua sâmbătă din Postul Paştilor: 15 martie A treia sâmbătă din Postul Paştilor: 22 martie A patra sâmbătă din Postul Paştilor: 29 martie A cincea sâmbătă din Postul Paştilor: 5 aprilie Sâmbăta lui Lazăr: 12 aprilie Sâmbăta Rusaliilor: 7 iunie ZILE ÎN CARE NU SE FAC NUNŢI În nici o zi de post şi ajun Din 25 decembrie până în 7 ianuarie În săptămâna brânzei: 24 februarie - 1 martie În ziua de Paşti şi săptămâna luminată: 21-27 apr În Sâmbăta Rusaliilor: 7 iunie Dacă cineva ar fi silit să ţină nunta în acele zile, va cere prin preot dispensă de la Episcop

Abrevieri

aep arhiepiscop ap apostol/apostoli Ap pericopă din Apostol sau Epistole (text) arhid arhidiacon cuv cuvios/cuvioasă // cuvioşi/cuvioase C-pol Constantinopol C-polului Constantinopolului diac diacon/diaconi d după ep episcop/episcopi ev evanghelist

lună nouă

primul pătrar

Ev Ev Ut Ev Înv G m patr pf pp pr sf

pericopă din Evanghelie pericopă din Evanghelia de la Utrenie pericopă din Evanghelia Învierii glas martir/martiră // martiri/martire patriarh/patriarhi profet papă preot sfânt/sfântă // sfinţi/sfinte

lună plină

ultimul pătrar

OCTOMBRIE

1 M Acoperământul Maicii Domnului; Sf ap Anania, din cei 70; Cuv Roman Melodul; [Sf Tereza a Pruncului Isus] 2 J Sf ep Ciprian; Sf m Iustina fecioara 3 V Sf ep Dionisie Areopagitul 4 S Sf ep Ieroteu; [Sf Francisc de Assisi] 5 D DUMINICA 19 d RUSALII (Iubirea vrăjmaşilor). G 8 Ev Înv VI Ap II Cor 11,31-12,9 Ev Lc 6,31-36. Sf Haritina 6 L Sf ap Toma 7 M Sf m Sergiu şi Vach; [Preasfânta Fecioară Maria Regina Rozariului] 8 M Cuv Pelaghia 9 J Sf ap Iacob al lui Alfeu; Sf Andronic şi Atanasia 10 V Sf m Eulampie şi sora sa Eulampia 11 S Sf ap Filip, dintre cei 7 diaconi; Cuv Teofan Mărturisitorul 12 D DUMINICA 21 d RUSALII (Pilda Semănătorului. Sf Părinţi de la Conciliul VII Ecumenic, Niceea 787). G 1 Ev Înv VII Ap Gal 2,16-20 Ev Lc 8,5-15 In 17,1-13. Sf m Prob, Tarah şi Andronic 13 L Sf m Carp, Papil şi Agatonica 14 M Sf m Nazarie, Ghervasie, Protasie şi Celsie; Cuv ep Cosma al Maiumei; Cuv Paraschiva 15 M Sf pr m Lucian din Antiohia; [Sf Tereza de Avila] 16 J Sf Longin sutaşul; [Sf Maria Margareta Alacoque] 17 V Pf Osea; Cuv m Andrei din Creta 18 S Sf ap şi ev Luca 19 D DUMINICA 20 d RUSALII (Învierea tânărului din Nain). G 2 Ev Înv VIII Ap Gal 1,11-19 Ev Lc 7,11-16. Pf Ioil; Sf m Var 20 L Sf m Artemie 21 M Cuv Ilarion cel Mare; [Sf Ursula] 22 M Sf ep Averchie; Cei 7 tineri mucenici din Efes 23 J Sf ap Iacob, rudenia Domnului 24 V Sf m Areta şi cei împreună cu el 25 S Sf m Marcian şi Martiriu 26 D DUMINICA 23 d RUSALII (demonizatul din Gadara). G 3 Ev Înv IX Ap Ef 2,4-10 Ev Lc 8,26-39. Sf m Dumitru, Izvorâtorul de Mir. Ev Ut Mt 10,16-22 Ap II Tim 2,1-10; Ev In 15,17- 16,2 27 L Sf m Nestor 28 M Sf m Terenţiu şi Neonila; Cuv Ştefan Savaitul 29 M Cuv m Anastasia Romana; Cuv Avramie 30 J Sf m Zenovie şi sora sa Zenovia 31 V Sf ap Stahie, Apelie, Amplie, Urban, Aristobul şi Narcis, din cei 70; Sf m Epimah

„Credința este începutul vieții, iar dragostea este sfârșitul ei … legătura dintre ele este adevărul”(Sf. Ignatie al Antiohiei)

MAI

1 J Pf Ieremia; [Sf Iosif Muncitorul]. Ziua Internaţională a Muncii 2 V Aducerea la C-pol a moaştelor Sf Atanasie cel Mare 3 S Sf m Timotei şi Maura 4 D DUMINICA 3 d Paşti (a Mironosiţelor). G 2 Ev Înv IV Ap Fap 6,1-7 Ev Mc 15,43-47~16,1-8. Sf m Pelaghia 5 L Sf m Irina 6 M Dreptul Iov, mult-răbdătorul 7 M Arătarea pe cer a Sf Cruci la Ierusalim; Sf m Acachie 8 J Sf ap şi ev Ioan; Cuv Arsenie cel Mare; [Fericitul Ieremia Valahul] 9 V Pf Isaia; Sf M Cristofor 10 S Sf Simon Zelotul. Pelerinaj la Cimitirul Săracilor - Sighetu Marmaţiei 11 D DUMINICA 4 d Paşti (a Slăbănogului). G 3 Ev Înv V Ap Fap 9,32-42 Ev In 5,1-15. Sf m Mochie 12 L Sf ep Epifanie; Sf Gherman al C-polului. 13 M Sf m Glicheria; [Apariţia Maicii Domnului Maria la Fatima 1917] 14 M Sf m Isidor din Chios 15 J Cuv Pahomie cel Mare; Sf aep Ahile Larissei, Taumaturgul 16 V Cuv Teodor cel sfinţit; Fericitul Vladimir Ghika; [Sf Ioan Nepomuk] 17 S Sf ap Andronic şi cei împreună cu el; Sf Iunia 18 D DUMINICA 5 d Paşti (a Samarinencei). G 4 Ev Înv VII Ap Fap 11,19-30 Ev In 4,5-42. Sf Petru, Dionisie, Cristina, Andrei, Pavel, Benedim, Paulin şi Heraclie 19 L Sf ep Patriciu şi cei împreună cu el 20 M Sf m Talaleu 21 M Sf împăraţi Constantin şi Elena. Ev Ut In 10.9-16 Ap Fap 26,1.12-20 Ev In 10,1-9. Hârţi 22 J Sf m Vasilisc; [Sf Rita de Cascia] 23 V Cuv ep m Mihail 24 S Cuv Simeon din Muntele Minunat 25 D DUMINICA 6 d Paşti (a Orbului). G 5 Ev Înv VIII Ap Fap 16,16-34 Ev In 9,1-38. A treia aflare a capului Sf Ioan Botezătorul 26 L Sf ap Carp din cei 70; [Sf Filip Neri] 27 M Sf m Eladie; Sf Iuliu Veteranul 28 M Sf ep m Eutichie 29 J Înălţarea Domnului (Ispasul). Ev Ut a Înv III Ap Fap 1,1-12 Ev Lc 24,36-53. Cuv m Teodosia. Ziua Eroilor 30 V Cuv Isachie 31 S Sf m Ermie

NOIEMBRIE

1 S Sf m Cosma şi Damian, doctori fără plată 2 D DUMINICA 22 d RUSALII (Bogatul şi Lazăr). G 4 Ev Înv X Ap Gal 6,11-18 Ev Lc 16,19-31. Sf m Achindin, Pegasie, Aftonie, Elpidifor şi Anempodist 3 L Sf m Achepsima; Sf m Aitala şi Iosif 4 M Cuv Ioanichie cel Mare; Sf ep m Nicandru; Sf pr m Ermeu; [Sf Carol Borromeul] 5 M Sf Galaction şi Epistimia 6 J Sf aep Pavel Mărturisitorul 7 V Cei 33 sf m din Melitene; Cuv Lazăr Taumaturgul 8 S Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi toate cetele Puterilor cereşti. Ev Ut Mt 13,24-30.37-43 Ap Evr 2,2-10 Ev Lc 10,16-21 9 D DUMINICA 24 d RUSALII (Învierea fiicei lui Iair). G 5 Ev Înv XI Ap Ef 2,14-22 Ev Lc 8,41-56. Sf m Onisifor şi Porfirie; Cuv Matroana şi Teoctista din Lesbos 10 L Sf ap Sosipatru, Erast şi cei împreună cu ei, din cei 70; Sf m Orest 11 M Sf m Mina, Victor, Vichentie şi Ştefanida; Cuv Teodor Studitul 12 M Sf aep Ioan Milostivul; Cuv Nil Sinaitul; Sf aep m Iosafat OSBM 13 J Sf aep Ioan Gură de Aur al Constantinopolului 14 V Sf ap Filip. Începe Postul Crăciunului 15 S Sf m Gurie, Samona şi Aviv. 16 D DUMINICA 25 d RUSALII (Samarineanul Milostiv). G 6 Ev Înv I Ap Ef 4,1-7 Ev Lc 10,25-37. Sf ap şi ev Matei 17 L Sf ep Grigorie Taumaturgul 18 M Sf m Platon şi Roman 19 M Pf Avdie; Sf m Varlaam 20 J Cuv Grigorie Decapolitul; Sf aep Proclu; Sf Darius din Durostorum 21 V Intrarea în Templu a Maicii Domnului. Ev Ut Lc 1,39-49.56 Ap Evr 9,1-7 Ev Lc 10,38-42 şi 11,27-28. Hârţi 22 S Sf ap Filimon, Apfia, Onisim; Sf m Cecilia, Valerian şi Tiburţiu 23 D DUMINICA 26 d RUSALII (Pilda bogatului nebun). G 7 Ev Înv II Ap Ef 5,8-19, Ev Lc 12,16-21. Sf ep Amfilochie; Sf ep Grigore 24 L Sf pp m Clement; Sf Petru al Alexandriei 25 M Sf m Ecaterina din Sinai; Sf m Mercurie 26 M Cuv Alipie Stâlpnicul; Sf Nicon Metanoitul 27 J Sf m Iacob Persul 28 V Cuv Ştefan cel Nou; Sf m Irinarh; [Sf Caterina Labourè] 29 S Sf m Paramon şi Filumen 30 D DUMINICA 30 d RUSALII (Tânărul bogat). G 8 Ev Înv III Ap Col 3, 12-16 Ev Lc 18,18-27. Sf ap Andrei

IUNIE

1 D DUMINICA 7 d Paşti (a Sf Părinţi de la Niceea 325). G 6 Ev Înv X Ap Fap 20,16-18.28-36 Ev In 17,1-13. Sf m Iustin Filosoful şi cei împreună cu el 2 L Sf aep Nichifor al Constantinopolului 3 M Sf m Lucilian şi Paula cu fiii lor 4 M Sf aep Mitrofan; Sf m Zoticos, Attalos, Camasis şi Filipos din Niculiţel 5 J Sf ep m Dorotei al Tirului 6 V Cuv Visarion Taumaturgul; Cuv Ilarion cel Nou 7 S Sf ep m Teodot al Ancirei. Pomenirea morţilor 8 D DUMINICA RUSALIILOR (Coborârea Sfântului Spirit). Ev Ut In 20,19-23 Litie Ap Fap 2,111 Ev In 7,37-53;8,12. Vecernia plecării genunchilor. Aducerea moaştelor Sf Teodor Stratilat 9 L Lunea Rusaliilor (Serbarea Sfintei Treimi). Ev Ut In 20,19-23 Ap Ef 5,8-19 Ev Mt 18,10-20. Sf aep Chiril al Alexandriei 10 M Sf m Alexandru şi Antonin; Sf ep m Timotei 11 M Sf ap Bartolomeu şi Barnaba 12 J Cuv Onofrei; Cuv Petru Atonitul 13 V Sf m Achilina; Sf ep Trifilie; [Sf Anton de Padova] 14 S Pf Eliseu; Sf aep Metodie 15 D DUMINICA 1 d RUSALII (a Tuturor Sfinţilor). G 8 Ev Înv I Ap Evr 11,33-40~12,1-2 Ev Mt 10,32-35.37-38; 19,27-30. Pf Amos; Sf Ieronim 16 L Sf ep Tihon Taumaturgul. Începe postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel 17 M Sf m Manuel, Sabel şi Ismael 18 M Sf m Leontie 19 J Sf ap Iuda Tadeul 20 V Sf ep m Metodie 21 S Sf m Iulian din Tars 22 D DUMINICA 2 d RUSALII (Chemarea Apostolilor). G 1 Ev Înv II Ap Rom 2,10-16 Ev Mt 4,18-23. Sf ep m Eusebiu; [Sf Paulin de Nola] 23 L Sf m Agripina 24 M Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (Sânzienele). Ev Ut Lc 1,24-25.57-68.76.80 Ap Rom 13,11-14~14,1-4 Ev Lc 1,1-25.57-68.76.80. Hârţi 25 M Cuv m Febronia 26 J Cuv David 27 V Cuv Samson primitorul de străini 28 S Aducerea la Roma a moaştelor Sf Chir şi Ioan, doctori fără arginţi 29 D DUMINICA 3 d RUSALII (Luminătorul trupului). G 2 Ev Înv III Ap Rom 5,1-10 Ev Mt 6,22-33. Sf Apostoli Petru şi Pavel. Ev Ut In 21,1-14 Ap II Cor 11,21-33~12,1-9 Ev Mt 16,13-19 30 L Serbarea celor 12 Apostoli

1 L

DECEMBRIE

Pf Naum. Unirea Transilvaniei cu România. Sărbătoarea naţională a României 2 M Pf Avacum 3 M Pf Sofonie; [Sf Francisc Xaveriu] 4 J Sf m Varvara; Cuv Ioan Damaschinul 5 V Cuv Sava cel Sfinţit 6 S Sf aep Nicolae de la Mira Liciei, făcătorul de minuni. Ev Ut In 10,9-16 Ap Evr 13,17-21 Ev Lc 6,17-23. Hârţi 7 D DUMINICA 27 d RUSALII (Femeia gârbovă). G 1 Ev Înv IV Ap Ef 6,10-17 Ev Lc 13,10-17. Sf aep Ambrozie al Milanului 8 L Cuv Patapie 9 M Conceperea Preasfintei Fecioare Maria de către Sf Ana (Neprihănita Zămislire) 10 M Sf m Mina, Ermoghen şi Eugraf 11 J Cuv Daniel Stâlpnicul 12 V Sf ep Spiridon al Trimitundei Taumaturgul 13 S Sf m Eustratie, Axentie, Eugen, Mardarie şi Orest; Sf m Lucia 14 D DUMINICA 28 d RUSALII (Cina profetică). G 2 Ev Înv V Ap Col 1,12-18 Ev Lc 14,16-24. Sf m Tirs, Leuchie, Calinic, Filimon, Apolloniu şi Arian; [Sf Ioan al Crucii] 15 L Sf ep m Elefterie 16 M Pf Agheu 17 M Pf Daniel; Sf Anania, Azaria şi Misael 18 J Sf m Sebastian şi cei împreună cu el 19 V Sf m Bonifaciu 20 S Sf ep m Ignaţiu Teoforul 21 D DUMINICĂ ÎNAINTEA NAŞTERII DOMNULUI (Genealogia lui Isus). G 3 Ev Înv VI Ap Evr 11,9-10. 32-40 Ev Mt 1,1-25. Sf m Iuliana din Nicomidia 22 L Sf m Anastasia Romana 23 M Cei 10 sf m din Creta 24 M Sf m Eugenia. Ajun şi post 25 J Naşterea Domnului Nostru Isus Hristos (Crăciunul). Ev Ut Mt 1,18-24 Ap Gal 4,4-7 Ev Mt 2,1-12 26 V A II-a zi de Crăciun. Serbarea Maicii Domnului. Ev Ut Lc 6,17-23 Ap Evr 2,11-18 Ev Mt 2,13-23. Sf ep m Eftimie. Hârţi 27 S A III-a zi de Crăciun. Sf arhid m Ştefan. Ap Fap 6,8-15; 7,1-5. 47-60 Ev Mt 21,33-44. Cuv Teodor Mărturisitorul; Sf Iosif logodnicul Mariei, David împăratul şi Sf Iacob rudenia Domnului 28 D DUMINICĂ DUPĂ NAŞTEREA DOMNULUI. G 4 Ev Înv VII Ap Gal 1,11-19; Ev Mt 2,13-23. Sf 20.000 m arşi de vii în Nicomidia 29 L Sf prunci ucişi de Irod; Cuv Marcel Achimitul 30 M Sf m Anisia; Cuv pr Zotic hrănitorul de orfani 31 M Cuv Melania Romana. Hârţi

Editat de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Maramureş - Baia Mare

PREŢ DE VÂNZARE 3 LEI

De la librăria eparhială “ECUMENICA“, precum şi din parohii, pot fi cumpărate calendarul de perete, calendarul cu file şi calendarul liturgic, pentru anul 2014. CALENDAR LITURGIC

CALENDAR CRESTIN GRECO-CATOLIC ,

2014

„Iar Isus a strigat şi a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric.” (In 12,44-46) „În Maria, fiica Sionului, se împlineşte lunga istorie de credinţă din Vechiul Testament, cu relatarea despre atâtea femei fidele, începând de la Sara, femei care, alături de patriarhi, erau locul în care promisiunea lui Dumnezeu se împlinea şi viaţa cea nouă îmbobocea. La plinătatea timpurilor, cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat Mariei şi ea l-a primit cu toată fiinţa sa în inima ei, pentru ca în ea să ia carne şi să se nască drept lumină pentru oameni.” (Enciclica Lumina Credinţei 58)

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

2014


Sfinţirea Centrului de Spiritualitate „Buna Vestire” al CMD (Sighet - 15.09.2013)

Sfințirea bisericii din parohia Vișeu de Jos – Centru (22.09.2013)

Sfinţirea iconostasului Comunităţii greco-catolice române din Bolzano - Italia (10.11.2013) Preţ 5 RON


Lumina Credintei 4/2013