Page 1

Preţ 5 RON

Lumina credinței Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul VII, nr. 3/2017

„Nu doar cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”

(Mt. 4,4)


Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma,

SUMAR:

Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare

Scrisoare pastorală............................................................................................................... 1 Iată, Jertfa cea de Taină, împlinită, se aduce............................................................. 2 - 3 Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere................................. 4 - 5 Sfânta Scriptură se bea, Sfânta Scriptură se mănâncă... ........................................ 6 - 7 Potirul în arta aurarilor sași....................................................................................... 8 - 11 Icoana Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir.......................... 12 - 13 Predica: rodul ascultării Cuvântului și al atenției la bogăția acestuia..................... 14 Împărtășirea cu Cuvântul lui Dumnezeu.............................................................. 15 - 16 Cine să mai spună AȘA NU! „modului modern” de a trăi iubirea dintre două persoane?!............................ 17 - 18 Maramureșul și Reforma -după 500 de ani-......................................................... 19 - 21 Religiile Orientale (III) - Budismul....................................................................... 22 - 23 In Culturae nomine............................................................................................................ 24 Parohia greco-catolică „Schimbarea la față” Băița de sub Codru.................... 25 - 26 Adrienne von Speyr - Dumnezeul nemărginit.................................................... 27 - 28 Știri din Eparhia de Maramureș...................................................................................... 29

Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Diac. Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Fodoruț Pr. Lucian Lechinţan s.j. Pr. Bela Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Ioan Balea Pr. Emil-Marian Ember Pr. dr. Vasile Iusco Pr. dr. George Nicoară Pr. Vasile Daniel Pop Pr. dr. Florin Marușciac Drd. Marian Susa

IMAGINE COPERTĂ: Cosimo Rosselli (1439 - 1507), Predica de pe munte (1481-1482), frescă, Capela Sixtină, Vatican. Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466


Lumina Credinței

scrisoare pastorală

1

Scrisoare Pastorală a Episcopilor Catolici din România Dragi fraţi şi surori în Cristos, Cu spirit profetic, vizionara de la Fatima, sora Lucia dos Santos, în 1981, cu ocazia fondării Institutului Ioan Paul al II-lea din Roma, dedicat studiilor pe tema căsătoriei şi a familiei scria: „bătălia finală dintre Dumnezeu și împărăția satanei va fi pentru căsătorie și familie. Nu vă fie teamă”, a adăugat ea, „căci oricine lucrează pentru sfințenia căsătoriei și a familiei va avea mereu de suferit și se va lovi de tot felul de împotriviri, căci familia este chestiunea decisivă”, dar cu multă speranţă sora Lucia încheia „dar Ea îi va zdrobi capul”. Astfel sora Lucia lega de devoţiunea la Inima neprihănită a Mariei lupta pentru apărarea familiei de orice rău, dar şi victoria asupra asalturilor satanei. În ultimele decenii asistăm în Europa şi în lumea întreagă la un adevărat atac asupra instituţiei familiei şi a căsătoriei, un război subtil dus paradoxal în numele libertăţii, al unei libertăţi greşit înţelese care răstălmăceşte semnificaţia termenilor de căsătorie şi de familie. Gravitatea vine din faptul că se atentează astfel la temeiul creației, cu adevărul despre relația dintre bărbat și femeie, despre transmiterea vieţii, despre educaţia copiilor. Cum oare noi episcopii din România să nu ne exprimăm îngrijorarea faţă de apărarea căsătoriei şi a familiei? Salutăm cu mare speranţă iniţiativele din societatea civilă, a numărului mare de asociaţii şi fundaţii care s-au grupat pentru a apăra căsătoria şi familia. Le încurajăm şi le susţinem cu rugăciunea noastră. În

această rugăciune punem şi Referendumul care probabil se va ţine în viitorul apropiat, octombrie-noiembrie, şi care vizează modificarea articolului 48 din Constituţia României. Ne exprimăm acordul pentru înlocuirea expresiei „uniune liber consimţită între soţi” cu „uniune liber consimţită între un bărbat şi o femeie” în viitoarea Constituţie a României, considerând-o ca o necesară măsură de ocrotire a căsătoriei şi a familiei. Le cerem tuturor credincioşilor şi oamenilor de bunăvoinţă din întreaga societate să susțină acest demers acasă, la muncă, oriunde au ocazia de a se întâlni cu prieteni, rude, cunoscuţi. Propunem aceasta ca pe o formă de apostolat şi ca pe o puternică mărturie de recunoaştere şi promovare a frumuseţii căsătoriei şi familiei aşa cum a voit-o Dumnezeu şi un răspuns dat campaniei subtile de distrugere a căsătoriei. Încredinţăm ocrotirii Inimii neprihănite a Mariei întreaga operă de susținere a familiei cu speranţa că şi România se va alătura statelor europene care au introdus în Carta lor fundamentală precizarea cu privire la căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Le cerem preoţilor ca până la sfârșitul lunii octombrie, dedicată sfântului rozariu, în fiecare duminică să recite rugăciunea: „Sub ocrotirea ta alergăm, sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu ne dispreţui rugăciunile în nevoile noastre, ci ne mântuieşte oricând de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată. Amin.” Episcopii catolici din România


2

Lumina Credinței

fragmente liturgice

Iată, Jertfa cea de Taină, împlinită, se aduce Liturghia darurilor mai înainte sfinţite – semnificații liturgice și spirituale

Dintre cele trei Sfinte Liturghii care se oficiază în Biserica noastră, Liturghia darurilor mai înainte sfinţite este mai puțin cunoscută. Iată motivul pentru care vă propun să ne familiarizăm cu structura ei și să abordăm sensurile liturgice și spirituale ale acestei frumoase celebrări. O importantă obiecție, susținută de neinițiați, constă în afirmația că Liturghia darurilor nu ar trebui numită Liturghie pentru că din rânduiala ei lipsește consacrarea, prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Hristos. Pentru a răspunde acestei obiecții este important să cunoaștem în primul rând etimologia cuvântului „liturghie”, care provine din cuvântul compus grecesc „leitourgia” și înseamnă „serviciu public”. Verbul „leitourgeo” apare pentru prima dată cu sens religios în Septuaginta, cu sensul de „serviciul ritual celebrat la templu”. Noul Testament îi atribuie definitiv această semnificaţie, termenul fiind folosit pentru a desemna celebrarea cultului divin. În Biserica apuseană cuvântul şi-a păstrat până astăzi sensul vechi de cult în general, definind aproape orice oficiu public bisericesc. Prin urmare, chiar dacă din ritualul Liturghiei darurilor lipseşte consacrarea Trupului şi Sângelui lui Hristos, ea se numeşte Liturghie deoarece se celebrează pentru și împreună cu credincioșii, iar în cadrul ei are loc împărtăşirea cu Sfintele Taine. Pentru a identifica originea Liturghiei darurilor mai înainte sfinţite este necesar să ne raportăm la perioada liturgică în care se oficiază. În zilele de peste sãptãmânã din perioada Postului Mare, Biserica ne îndeamnã la ajun pânã seara, de aceea ritualul de împãrtãșire din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marcheazã încetarea ajunãrii. Acest ceremonial, la început destul de simplu, a crescut treptat în solemnitate, devenind în timp un ritual de cuminecare dezvoltat prin îmbinarea vecerniei cu elemente din Sfânta Liturghie. Apariţia şi dezvoltarea rânduielii a avut loc în contextul interzicerii de către Biserică a săvârşirii Liturghiei propriu-zise în zilele de rând din Postul Mare, de aici și motivația absenței

consacrării: Biserica a considerat incompatibilă bucuria venirii lui Hristos prin prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Său cu atmosfera de tristeţe, de absenţă a Mirelui, caracteristică zilelor de post. În Biserica noastră Liturghia darurilor mai înainte sfinţite se celebrează seara, la ora vecerniei, în următoarele zile: în 24 februarie – Sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, dacă această zi cade în post; în 9 martie – când calendarul îi aminteşte pe cei 40 martiri din lacul Sebastiei, dacă nu cade sâmbăta sau duminica; joi în săptămâna a 5-a din Post – când se oficiază şi Canonul Sfântului Andrei; miercuri şi vineri pe parcursul Postului Mare, cu excepţia Vinerii Mari; precum şi Luni, Marţi şi Miercuri în Săptămâna Patimilor. Semnificaţia spirituală a acestei cuminecări solemne de seară se poate deduce cu uşurinţă: Hristos Euharisticul primit în Sfânta Împărtăşanie este răsplata credincioşilor care au postit şi ajunat, aşa cum Hristos cel Înviat este răsplata celor ce parcurg cu vrednicie calea postului. Un alt aspect foarte important sunt textele sacre: în cadrul Liturghiei darurilor ne rugăm și medităm lecturi din Vechiul Testament, care în restul anului liturgic nu se regăsesc în Liturghia Cuvântului. Parcurgem timpul de har și oficiul liturgic cu rugăciunea Psalmilor (Psalmul de seară 103, Catisma 18 – care suplinește


Lumina Credinței Antifoanele din Liturghia obișnuită și Psalmul 33) și care marchează momente importante din cadrul celebrării, cum este, de pildă, procesiunea cu Sfânta Euharistie de la Masa Sfântului Altar la Masa Proscomidiei. Paremiile care se citesc la oficiu sunt texte din Cartea Facerii și din Pilde. Textele din Cartea Facerii descriu răsăritul mântuirii neamului omenesc și ne ajută să redescoperim poarta paradisului pierdut de protopărinții Adam și Eva prin păcatul neascultării. De asemenea, Cartea Pildelor ne descoperă profunzimea înțelepciunii lui Dumnezeu de care spiritul lumesc ne-a îndepărtat – precum ne spune Domnul în Cartea Profetului Isaia1, „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre” – și suntem formați în „mentalitatea divină”. Esențială și specifică acestei Liturghii este însă permanenta prezență euharistică: Sfânta Euharistie, „jertfa cea de taină, împlinită”2, este prezentă și se adoră pe tot parcursul oficiului. În Enciclica sa despre Euharistie3, Sfântul Ioan Paul al II-lea afirma: „Biserica trăiește din Euharistie. Acest adevăr nu exprimă numai o experiență zilnică de credință, ci cuprinde în sinteză nucleul misterului Bisericii.” De altfel dintotdeauna Biserica Catolică s-a orientat spre o formare euharistică a copiilor lui Dumnezeu, realitate foarte frumos exprimată în următorul exemplu4: O mamă și-a pregătit fiul cu retard psihic pentru Prima Sfântă Împărtăşanie. Când a considerat oportun l-a dus la preotul paroh. Părintele a încercat să o consoleze şi să o încurajeze spunându-i că dacă fiul ei va fi în stare să primească Sfânta Împărtăşanie, va avea Dumnezeu grijă de el într-un anumit fel. Mama a insistat, cerându-i preotului să-l examineze pe copil. Atunci a avut loc următorul dialog între preot şi copil: - Tu vrei să primeşti Sfânta Împărtăşanie? l-a întrebat preotul. - Da, a răspuns copilul. - De ce? - Pentru ca să-l primesc pe Isus. - Şi unde se află Isus? - În Tabernacol. Arătând cu degetul către crucifixul de pe birou, preotul a continuat: - Dar acesta, cine-i? - Tot Isus. - Aha, atunci sunt doi Isus: unul aici şi altul în

fragmente liturgice

3

Tabernacol. - Nu. Este unul singur. Acesta – a spus puştiul, referindu-se la crucifix – acesta pare că este, dar nu este. Cel din Tabernacol, pare că nu este, dar este. Bineînţeles că a fost admis la Sfânta Împărtăşanie. Îl iubim pe Isus prezent în Sfânta Taină și admirăm momentele de adorație celebrate cu simplitate, dar în același timp cu fast și solemnitate în Biserica latină. Avem însă și noi, în ritul bizantin, o splendidă adorație și celebrare euharistică: Liturghia darurilor mai înainte sfințite. Prin urmare, „cu credință și cu iubire să ne apropiem, ca să fim părtași vieții de veci”.5 Pr. can. Emil GÎRBOAN BIBLIOGRAFIE

Documente ale Magisteriului Bisericii Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991 Ecclesia de Eucharistia, Scrisoarea enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea despre Euharistie și raportul ei cu Biserica adresată episcopilor, preoților, diaconilor, persoanelor consacrate și tuturor creștinilor laici, Roma, „Sfântul Petru”, 17 aprilie, Joia Sfântă a anului 2003 Lucrări Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Blaj, 2014 GÎRBOAN-RUSNEAC, Emil-Grigore, Scurtă explicare a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, revista FLORI DE CRIN, Şimleu Silvaniei, nr. 3 (12), sept., 2004

Site-uri ht t ps://der vent . r o/r e s u r se/ l it u r g h i a/ index-D-04.html, accesat la 31 august 2017 ht t p://w w w.mag ister iu.ro/ecclesia-deeucharistia-2003/, accesat la 31 august 2017 h t t p : // w w w . p a s t o r a t i e . r o / i n d e x . php?option=com_docman&Itemid=139, A vorbi cu Isus - luna iunie (III), accesat la 31 august, 2017 Is. 55, 8 Liturghier, Blaj, 2014, p. 198 3 h t t p : / / w w w . m a g i s t e r i u . r o / e c c l e s i a - d e eucharistia-2003/ 4 h ttp://www.pastoratie.ro/index.php?option=com_ docman&Itemid=139, A vorbi cu Isus - luna iunie (III), accesat la 31 august, 2017 5 Liturghier, Blaj, 2014, p. 198 1 2


4

cuvântul scripturii

Lumina Credinței

„Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Lc. 1,37) Într-adevăr mare este puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Nimic nu se poate asemăna lui. Rostitu-l-a Dumnezeu la creație și universul a luat chip în toată măreția și splendoarea lui; rostitu-l-a omul lui Dumnezeu, Moise, și Marea Roșie și-a deschis porțile ca poporul ales să treacă nevătămat, să scape de lanțuri și cătușe, de robia lui Faraon.

Vestitu-l-au proorocii și profeții și lumea a aflat drumul spre adevăr și dreptate. În gura Sfinților Apostoli cuvântul a fost semnalul de chemare la mântuire a tuturor neamurilor pământului. În viața Bisericii, Cuvântul lui Dumnezeu a fost arma prin care s-a cucerit lumea pentru Hristos. Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit credința, s-au convertit conducătorii și s-au eliberat robii. Dar azi, unde am putea arăta această putere a Cuvântului care altădată a săvârșit atâtea

biruințe? De ce atât de slabă înrâurire asupra cugetelor și moravurilor oamenilor? Se predică des și peste tot. Și totuși, nu vedem roadele Cuvântului. Unde sunt lacrimile Mariei din Magdala? Unde-i pocăința și părerea de rău a lui Petru? Unde sunt păcătoșii străpunși la inimă care să-și bată pieptul ca vameșul pentru toate păcatele făcute? Răspunsul îl putem găsi în paginile Sfintei Scripturi, în parabola Semănătorului (Mt. 13,1; Mc. 4,20), pe care Isus o explică arătând că pricina nerodirii cuvântului lui Dumnezeu nu stă nici de partea semănătorului, nici de cea a seminței, ci stă de partea ascultătorilor care nu pregătesc corespunzător ogorul inimilor lor pentru rodire. În paginile Sfintei Scripturi aflăm multe locuri care ne arată importanța cuvântului dumnezeiesc pentru viața omenească, dar în același timp și datoriile noastre față de acesta. Psalmul 119 constituie pentru noi un model despre felul cum trebuie să privim și noi Cuvântul lui Dumnezeu. Ca să lucreze în noi, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să-l dorim, să-l căutăm, să-l prețuim, să suferim pentru el apărându-l cu prețul vieții. Iată ce ne spune apostolul Pavel în legătură cu suferința creștină: „Căci cu privire la Cristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci și să pătimiți pentru El, și să duceți, cum și faceți, aceeași luptă, pe care ați văzut-o la mine, și pe care auziți că o duc și acum” ( Flp. 1,29-30) Apostolul Pavel le spune filipenilor că nu fie surprinși de împotrivirile pe care le întâmpină și de suferințele prin care trec sau vor trece în viitor, deoarece lor li s-a dat harul atât să creadă în el cât și să sufere pentru El. Pavel vrea să-i asigure pe filipeni atunci și pe noi acum, că suferința pentru credința în Hristos și pentru Cuvântul lui Dumnezeu nu constituie o pedeapsă divină, ci este un semn a harului dumnezeiesc, un privilegiu de a suferi pentru Hristos. Iată cum suferința de felul acesta conferă demnitate, înnobilează, ne identifică tot mai mult cu Hristos! Și apostolul Petru era interesat să-și


Lumina Credinței

cuvântul scripturii

5

pregătească psihologic cititorii în vederea sosirii iminente a unei perioade de persecuție pentru credința în Hristos căci zice: „Nu fiți surprinși de încercarea de foc prin care treceți” (1 Pt. 4,12) și îi sfătuiește arătându-le ce atitudine să aibă: „bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos… ”(vers. 13) și continuă, că cei ce iau parte la suferințele lui Hristos vor lua parte și la gloria Lui. Sfânta Scriptură ne prezintă o categorie de oameni care a cunoscut martirajul suprem, fiind înjunghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră.

veșmânt alb (vers. 11) simbolul nevinovăției, și în mâini ramuri de finic (cap. 7,9) semnul biruinței. Și s-a spus să se mai odihnească puțină vreme… Auziți! Să mai aștepte. Ce minune și ce taină, ca Dumnezeu să oprească în drum coloana mântuiților că nu intre în marea sărbătoare fără noi, care suntem departe încă pe calea mântuirii sau poate n-am nici pornit încă. Sunt încredințat că în această mulțime sunt cuprinși și sfinții episcopi ai Bisericii noastre care au acceptat sacrificiul suprem pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru credința în Hristos. Apocalipsa, cartea marilor mistere, ne mai

Cartea Apocalipsei ne descrie starea celor înjunghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, a văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și din pricina mărturisirii, pe care o ținuseră. Ei strigau cu glas tare, și ziceau: «Până când Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci, și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?»” Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă și i s-a spus să se odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor „care aveau să fie omorâți ca și ei” (Apoc. 6, 9-11). Aflăm despre ei că sunt conștienți și că au noțiunea timpului, căci zic aceștia „până când zăbovești” (vers. 10), și că au fost îmbrăcați într-o ținută solemnă. Trupurile lor spirituale purtau

face cunoscut că persecuțiile pentru credința în Hristos și pentru Cuvântul lui Dumnezeu nu s-au încheiat. Timpul pe care îl trăim confirmă spusele, profețiile Apocalipsei. Mai sunt călăi în lume gata să ucidă. Dar, din mijlocul gloatei murdare și păcătoase Dumnezeu a ridicat și va mai ridica martiri, mărturisitori și eroi care să apere Cuvântul lui Dumnezeu și credința în Isus cu prețul sacrificiului suprem. Numărul martirilor nu s-a împlinit. (Apoc. 9,11). Mai sunt purtători de cruci în lume care văd în crucea suferinței pentru Cuvântul lui Dumnezeu gravată cununa răsplătirii și care aud făgăduința și îndemnul: „Eu vin curând. Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa. Amin! ” (Apoc. 3,11) Pr. Dr. Simion VOICU


6

Lumina Credinței

sfinții părinți

„Sfânta Scriptură se bea, Sfânta Scriptură se mănâncă...” Dumnezeiasca Liturghie este o unitate alcătuită din cultul divin al Cuvântului (Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor) şi celebrarea Euharistiei (Liturghia euharistică sau a credincioşilor). Liturghia Cuvântului, având la rădăcină liturgia sinagogală, are în centrul ei celebrativ cuvintele Sfintei Scripturi. Privind la liturghia noastră, observăm în prima ei parte prezenţa mai multor elemente scripturistice: primul antifon („Binecuvântează suflete al meu pe Domnul...”) este versetul iniţial al Psalmului 102; la majoritatea sărbătorilor se citesc antifoane speciale, care sunt versete din psalmi; la antifonul trei al duminicii se citesc Fericirile din evanghelia de la Matei, urmate de Prohimen, care sunt versete de psalm, de lectura Apostolului din epistolele Noului Testament şi în sfârşit de pericopa Evangheliei şi de predică. Tot în această primă parte are loc un gest cultic al aducerii în mijlocul bisericii a Evangheliarului, înălţarea lui şi exclamaţia celebrantului – Înţelepciune, drepţi! – prin care ni se aduce aminte de prezenţa în mijlocul nostru a însăşi Înţelepciunii divine sub chipul cuvântului evanghelic. Toate aceste elemente ne sugerează centralitatea pe care cultul creştin o oferă prezenţei tainice a lui Hristos-Logosul divin în mijlocul credincioşilor săi prin cuvintele Scripturilor. La liturghie, Biserica proclamă, dar şi celebrează Cuvântul divin prezent în chip tainic prin cuvintele Bibliei. În acest fel Biserica ne învaţă că la Liturghie avem parte de o dublă împărtăşanie. Prima este cu Isus-Cuvântul pe calea auzului, iar a doua cu Isus-euharistic, prin gustarea pâinii şi a vinului consacrate. Aşa cum la liturghia euharistică prin rugăciunea de sfinţire a darurilor pâinea este consacrată,înălţată la cuvintele „Ale Tale dintru ale Tale...”, iar apoi frântă şi împărtăşită credincioşilor la cuminecare, în mod asemănător la Liturghia Cuvântului, Cuvântul divin este proclamat solemn prin lecturile Evangheliei şi

ale Apostolului, înălţat după proclamare, iar apoi frânt şi împărtăşit ascultătorilor la predică. „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieștile Scripturi, aşa cum a venerat și însuși trupul Domnului, neîncetând, mai ales în sfânta liturghie, să primească pâinea vieții atât de la masa Cuvântului lui Dumnezeu [liturghia Cuvântului] cât și de la aceea a Trupului lui Hristos [liturghia Euharistică] și să o dea credincioșilor. Ea le-a considerat și le consideră, unite cu Sfânta Tradiție, drept regula supremă a credinței sale deoarece, fiind inspirate de Dumnezeu și consemnate în scris o dată pentru totdeauna, ele ne împărtăşesc, în mod neschimbat, Cuvântul lui Dumnezeu însuși, iar în cuvintele profeților și ale apostolilor fac să răsune glasul Spiritului Sfânt”1, afirmă părinţii Conciliului Vatican II. Această analogie dintre cuvântul divin al Scripturilor şi corpul fizic al lui Isus e în mod tradiţional considerat ca „o formă de încorporare (ensomatosis) a Logosului. Aşa cum există o kenoză, o coborâre a Cuvântului în carne (sarx), tot aşa există o kenoză, o coborâre a Cuvântului în cuvintele omeneşti, în cuvintele scrise (graphe). Această analogie a întrupării îşi are continue rădăcini la Părinţii Bisercii”2. Astfel Sf. Maxim Mărturisitorul (sec. VII) afirmă: „Logosul lui Dumnezeu se numeşte trup nu numai pentru că s-a întrupat, ci pentru că Dumnezeu Logosul simplu, care era dintru


Lumina Credinței început la Dumnezeu Tatăl [cf. In 1,1]... când vine la oameni se face trup îmbrăcându-se şi multiplicându-se într-o varietate de istorisiri, parabole şi cuvinte tainice...Căci Logosul se face trup prin fiecare dintre cuvintele scrise”3. Iar Origen (sec. III), comentând prologul evangheliei de la Ioan, parafrazează: „Cuvântul s-a făcut pururea trup în Scripturi ca să-şi întindă pururea cortul [trupul] între noi”4 Scriptura, prin multiplele sale cuvinte, este mijlocitoare a unicului Cuvânt al lui Dumnezeu; în mod analog Euharistiei ea „îl conţine pe Domnul ca Logos şi ca Spirit”5 şi la fel ca şi Euharistia îl comunică/cuminecă pe Domnul celui care se apropie în credinţă şi sub călăuza Spiritului. De aceea şi Ieronim (sec. IV), în spiritul proorocului Iezechiel (2,8-3,3),afirmă: „Deoarece trupul Domnului e adevărata hrană şi sângele său adevărata băutură, potrivit sensului anagogic, atunci acesta e sigurul bine în lumea de acum: să ne hrănim din trupul şi din sângele său nu numai în taina altarului, ci şi prin citirea Scripturilor. Adevărata hrană şi adevărata băutură e într-adevăr cea care se primeşte din cuvântul lui Dumnezeu, şi anume cunoaşterea Scripturilor”. Iar Ambrozie de Milano adaugă şi el: „Sfânta Scritpură se bea, Sfânta Scriptură se mănâncă ... căci nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Lc. 4, 4)” Toate cele afirmate până aici trebuie însă înţelese în mod necesar în contextul proclamării liturgice a Cuvântului şi nu al lecturii personale a Bibliei. Celebrarea Cuvântului cere un timp, un loc şi un ritual propriu Bisericii din care facem parte. Timpul este cel al anului liturgic, locul este amvonul Bisericii, ritualul este cel specific celebrat de slujitorii legitimi ai Bisericii, cartea (Apostol, Evangheliar, etc) din care se citeşte e cea pe care Biserica a lăsat-o spre proclamare după criteriile exegezei liturgice. Toate acestea au un motiv: la liturghie Domnul vorbeşte iar noi răspundem, aşa cum învaţă Sf. Ambrozie de Milano: „Vorbim cu El când ne rugăm, îl ascultăm când auzim Scripturile insuflate de Dumnezeu”6. Aşadar, când e abordată în Spiritul Sfânt, e citită în unitatea ei în Hristos, e primită cu credinţă în inima credinciosului în interiorul comunităţii ecleziale, atunci Scriptura îşi arată puterea sa de hrană tare, de mâncare dată de Dumnezeu, de „pâine a vieţii”’. Cuvântul lui

sfinții părinți

7

Dumnezeu este o hrană vitală pentru credincios: „Cine nu se hrăneşte cu cuvântul lui Dumnezeu nu e viu”7, afirmă Sf. Ieronim.

Conciliul Vatican II, în acord cu tradiţia patristică, recunoaşte cuvântului Scripturii celebrat liturgic dimensiunea sacramentală, purtătoare de har şi sfinţire, nu doar ca o comunicare de adevăruri, de precepte şi de doctrină, şi nici doar ca un preludiu la celebrarea sacramentului: „Orice celebrare liturgică, întrucât este opera lui Hristos-Preotul și a trupului său, care este Biserica, este acțiune sacră prin excelență, a cărei eficacitate nu o poate atinge cu același titlu și în același grad nici o altă acțiune a Bisericii. Hristos este prezent în cuvântul său, astfel că El este cel care vorbeşte atunci când în Biserică se citeşte Sfânta Scriptură”8. Aşadar, aşa cum afirma unul dintre părinţii conciliari, arhiepiscopul melkit Neophitos Edelby: „Scriptura e o realitate liturgică şi profetică, e vestire (kerygma) înainte de a fi carte, e mărturie a Spiritului Sfânt despre venirea lui Hristos, al cărui moment privilegiat e liturghia euharistică”9. Pr. Florin FODORUȚ

Conciliul Vatican II, Dei verbum 21, Nyiregyhaza, 1990, p. 215. 2 Cf. Bianchi, E., Ascultând cuvântul, ed. Deisis, Sibiu 2011, pp. 44-45. 3 La Filocalia II, II Centuria, 60, Gibraudi, Torino 1983, p. 151. 4 Origen, Scrieri, PSB, Bucureşti, p. 371. 5 von Balthasar, H. U., LiturgiaCosmica, Jaka Book, Milano 2001, p 269. 6 I doveri I, 20. 88, CittaNuova, Milano 1977, p. 77 7 Commentosu Matteo, 4, 4, CittaNuova, Milano 1997, p. 122 8 Conciliul Vatican II, SacrosantumConcilium, 7, Nyiregyhaza, 1990, p. 215. 9 Bianchi, E., Op. cit., p. 61. 1


8

evanghelia în artă

Lumina Credinței

Potirul în arta aurarilor sași În anul în care comemorăm cinci sute de ani de la Reforma lui Martin Luther, este o ocazie să descoperim împreună o filă de aur din istoria artei transilvănene, arta aurarilor sași. Nu este un mister faptul că determinantă pentru dezvoltarea meşteşugurilor din Transilvania a fost, în principal, cantitatea însemnată de materie primă, aur şi argint, exploatate încă din sec. XIII. Centrele cele mai însemnate în care erau prelucrate metalele corespundeau principalelor aşezări locuite de saşi: Cluj, Sibiu, Braşov, Bistriţa, Sighişoara, Mediaş. Obiectele preţioase din aur şi argint erau foarte căutate nu numai datorită calităţilor estetice ci şi pentru că aceste bunuri erau uşor transportabile în vremuri de restrişte. În plus, foartea adesea, potirele sau alte obiecte preţioase erau dăruite de către municipalitate reprezentanţilor altor oraşe. Principii Transilvaniei, siliţi să trimită anual tributul către Poartă, aveau obligaţia ca printre bunurile trimise să existe şi argintărie de calitate. De asemenea, Transilvania era principalul furnizor de argintărie către Moldova şi Ţara Românească. Deja în sec. XIV începe să se afirme arta aurarilor, dar abia de la sfârşitul sec. al XVlea aceștia se organizează în bresle a căror întemeiere coincide cu însăşi apariţia oraşelor. Gruparea meşteşugarilor a avut o serie de factori determinanţi: dezvoltarea producţiei, concurenţa, tentativele de subjugare din partea nobilimii, atitudinea ostilă a calfelor. Având în principal o funcţie de reglementare a producţiei în ceea ce priveşte desfacerea şi procurarea materiei prime, odată cu trecerea timpului breslele capătă şi alte noi funcţii: economice, sociale, religioase, politice şi militare. S. Goldenberg, studiind documentele privitoare la breslele transilvănene, observa importanţa crescândă a meşterilor argintari: „Materialul documentar cercetat permite să conchidem că în nici un alt oraş din Transilvania numărul argintarilor nu a fost atât de mare ca la Cluj. Între anii 1561 şi 1575 numărul argintarilor înscrişi în registrul de breaslă se ridică la 62 de meşteri, iar în decurs de 29 de ani găsim 110

nume de meşteri (...) Fr. Deàk a adunat pentru perioada 1453-1657 (1660) din actele vremii numele a peste 400 de argintari la Cluj”. Obiectele meşterilor argintari transilvăneni erau extrem de căutate pentru calitatea materialelor şi a tehnicilor sofisticate de prelucrare a metalului. Chiar dacă procurarea materiei prime nu era întodeauna foarte uşoară din cauza funcţionării defectuoase a mineritului, exista totuşi interdicţia de a se lucra cu argint sub 14 lotoni. Conducătorii breslelor vegheau asupra calităţii materialelor supunându-le „probei argintului”. Argintarii motivau autorităţilor folosirea argintului de 14 lotoni în baza faptului că dacă Poarta ar fi aflat că se lucra cu argint de 15 lotoni ar fi cerut şi ea un asemenea argint ceea ce nu putea fi decât spre paguba ţării. Sigla era o altă modalitate prin care se garanta calitatea produsului. Fiecare obiect de peste o marcă trebuia să aibă imprimată sigla (cautorium sive signetum) meşterului care l-a confecţionat. Faima argintarilor transilvăneni depăşeşte curând hotarele principatului, obiectele lor ajung până în Polonia unde servesc drept model argintarilor de acolo. Alteori, meşteri argintari transilvăneni ajung la curţile cele mai importante ale Europei: la Bratislava sunt consemnaţi din a doua jumătate a sec. XVI până la începutul secolului al XVII-lea 9 nume de meşteri. Michael Seybriger alias Somer (1624-1673) după ce lucrează 12 ani în Germania, Franţa, Anglia, devine aurarul curţii regale din Suedia. Aparţinând unei ramuri specifice a argintăriei de cult, potirul este unul dintre cele mai reprezentative obiecte de argintărie iar nouă ne poate sugera conturarea unui cadru general pentru evoluţia tehnicilor de prelucrare a metalelor în Transilvania de-a lungul mai multor secole. Cele mai confecţionate obiecte de argintărie din Transilvania erau potirele şi cingătorile, singurele de altfel pentru care statutele breslelor fixează un preţ. Primele potire sunt cele romanice care însă nu ne-au mai parvenit deoarece zestrea bisericilor transilvănene a fost puternic afectată de valul Reformei și multe dintre ele au fost distruse. Totuşi, piesele semnificative care se mai păstrează au unele caracteristici de tranziţie de la stilul romanic către cel gotic: baza piciorului circulară,


Lumina Credinței galeria ajurată, nodul sobru, cupa semisferică strânsă, scundă, stili – cu majuscule intercalate desaupra şi dedesubtul nodului. O astfel de piesă este Potirul din Săcădate, cel de la Guşteriţa şi Şeica Mare precum şi cel de la Cisnădie. În

evanghelia în artă

9

talpa are aspectul unei flori cu şase lobi, sprânceană uşor proeminentă la bază, piciorul piramidal, cupa devine treptat tot mai adâncă şi zveltă. Nodul poate fi crestat vertical sau oblic, în formă de funie, predomină însă nodul derivat din două segmente de sferă prevăzute cu frunzuliţe în relief, intercalate câte una între butoni romboidali (potirele de la Guşteriţa, de la Cisnădioara, Vulcan sau Buneşti). Potirul de la Cisnădie pe care îl prezentăm, deşi are unele

Potirul de la Cisnădie, a doua jumătate sec. XIV, aur, argint, email, Muzeul Brukenthal (Sibiu), reproducere Institutul Național al Patrimoniului. opinia Danei Dâmboiu „accentuarea proporţiilor verticale la potirele transilvănene, în comparaţie cu proporţiile obişnuite ale imperiului german, precum şi folosirea decorului de smalţuri, care ajunge în fazele viitoare la realizări specifice, ne indică o netă influenţă a potirelor italiene”. De altfel, documentele epocii mărturiesec la finele secolului al XV-lea aceste convivenţe artistice transilvănene-italiene. Matei Corvin va aduce în Transilvania artişti toscani şi lombarzi precum: Benedetto da Majano, Chimenti Camicia, Cristoforo da Panigatis din Milano sau Aristotele de Fiorvante din Bologna. Argintarii foloseau ca tehnică de aurire aşa numitul Vermeil care consta în acoperirea fondului de argint cu o masă de aur aliat cu mercur. Prin încălzire mercurul se evapora şi stratul de aur rămânea fixat pe suprafaţa de argint. Suprafaţa putea să fie ulterior ciocănită şi ajurată. Treptat, din a doua jumătate a secolului al XV-lea, simplitatea formelor este părăsită pentru o mai mare varietate de forme şi motive decorative. Potirul dobândeşte o nouă înfăţişare,

Potir sibian, primul sfert sec. XV, argint (875), aurit, niello, Muzeul Brukenthal (Sibiu), reproducere Institutul Național al Patrimoniului. elemente decorative prin care continuă legătura cu faza precedentă, se particularizează prin modul de ornamentare al cupei, cu lujeri şi crini stilizaţi. Pentru realizarea acestora s-a folosit o tehnică specială, aşa-numita schnittechnik care constă în decuparea foilor de argint în benzi înguste, pilite, curbate şi împletite conform motivului vegetal dorit, aplicate apoi prin sudare componentelor formale: piciorul, nodul sau cupa. În acest decor bogat erau incastonate pietre semipreţioase sau mici figurine turnate. La trecerea către secolul al XVI-lea formele gotice târzii coexistă cu cele ale Renaşterii în compoziţii extrem de eclectice. Intenţia de


10

evanghelia în artă

a frapa prin ornamentică şi, în acelaşi timp, rafinamentul, luxul par să caracterizeze din plin potirele acestei perioadă. Adesea nodul romboidal este înlocuit de mici rozete compuse din petale şi stamine (potirul de la Dupuş) sau de o structură arhitecturală în care elemente ale goticului târziu par a fi sufocate de elementele aparţinând ornamenticii renascentiste ca în cazul potirului de la Slimnic. Tehnicile cele mai

Potirul de la Slimnic, primul sfert sec. XVI, aur, argint, niello,Muzeul Brukenthal (Sibiu), reproducere Institutul Național al Patrimoniului. des întâlnite în arta argintarilor din perioada goticului târziu şi începutul Renaşterii sunt tehnica filigranului şi mai ales tehnica îmbinării filigranului cu smalţurile. Prima dintre ele, consta în crearea unor reţele de sârme de argint răsucite care urmând linia unui desen concordă în frumoase ornamente vegetale şi geometrice. Pentru sporirea efectului erau adăugate perle fine din argint aurit asemănătoare unor picături de rouă (potirul de la Alba Iulia, 1528). Menţionată pentru prima dată la 1508, tehnica MODO TRANSSILVANO va deveni „cartea de vizită” a argintăriei transilvănene în spaţiul european. Aceast tehnică de îmbinare a emailului străveziu sau colorat cu tehnica filigranului a fost

Lumina Credinței preluată potrivit unor cercetători de la argintarii din N-E Italiei. Pe un fond de argint se sudau mici sârme de argint răsucite care formau conturul unor modele. În alveolele rezultate se turna apoi emailul albastru, roşu, alb sau verde iar sârma crea un cadru în relief al modelului. Varietatea cromatică asociată strălucirii metalului crează un efect vizual extrem de intens, potirele de la Sibiu stau mărturie în acest sens. O altă importantă

Potir sibian, primul sfert sec. XV, modo transsilvano, Muzeul Brukenthal (Sibiu), reproducere Institutul Național al Patrimoniului. realizare este şi Potirul Suky 1440 (având această denumire în baza inscripţiei indicându-l pe meşterul argintar provenind din localitatea Sic, jud. Cluj: Benedictus de Suk fecit) aflat astăzi la Esztergom, în Ungaria. Potirul, are piciorul hexagonal, cupa netedă în formă de clopot şi îmbină emailul colorat şi tehnica filigranului. Odată cu Renaşterea obiectele de uz profan devin din ce în ce mai importante, cănile cu capac vor înlocui degrabă potirul pentru celebrarea euharistiei acolo unde reforma s-a statornicit. În repertoriul ornamental îşi fac apariţia motivele vegetale antice, decorul cu arabescuri, fructele de ananas, motivele figurative (antropomorfe, zoomorfe) şi care pătrund în mediul transilvănean pe filieră nürnbergheză.1 De obicei, ornamentele erau lucrate au repousse şi mai apoi cizelate. În perioada Barocului, începând cu a doua


Lumina Credinței

evanghelia în artă

11

din repertoriul italian, în variatele combinaţii de tehnici (filigran, email), care au culminat în sinteza a ceea ce numim modo transsilvano. Din secolul al XV-lea arta aurarilor sași se afirmă ca o artă matură în peisajul argintăriei europene într-o curajoasă deschidere către spațiul artistic italian sau german. Afirmarea argintarilor transilvăneni este un fenomen care cunoaște în paralel singularizarea altor ramuri artistice, să ne amintim numai de alți artiști băștinași faimoși

Potirul realizat de Benedict din Sic, 1440, modo transsilvano, Esztergom, Ungaria. jumătate a sec. al XVII-lea, ornamentica potirelor devine extrem de bogată, liniile sinuoase, atenţia acordată plasticităţii de ansamblu a obiectului. Din punct de vedere tehnic modo transsilvano este înlocuit de Malleremail, procedeu prin care se obţineau efecte cromatice deosebite. După ce emailul se topea în diferite culori se turna pe suprafaţa foliei de argint a vasului în straturi groase, opace, fără alte margini metalice.2Propensiunea clară pentru un decorativism accentuat, căutarea valenţelor naturaliste ale formei sunt vizibile în potirul lui Johann Ongert din Sibiu. Având picior hexagonal nodul turtit în formă de glob este acoperit cu un decor smălţuit de petale iar cupa este înconjurată de un coş acoperit în întregime cu flori şi frunze realizate în email colorat. Potirul ne-a îngăduit un periplu prin arta argintarilor saşi din Transilvania. Datorită numărului considerabil de potire şi datorită varietăţii formelor, am putut urmări principalele etape ale evoluţiei argintăriei transilvănene. La finele acestui parcurs ne-am putea întreba, firește, există un specific pentru argintăria din spaţiul transilvănean? Răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ, specificul constă tocmai în această ingenioasă îmbinare, uneori chiar înghesuire de elemente decorative preluate

Potirul realizat de Johann Ongert, 1673, aur, argint, email, Muzeul Brukenthal (Sibiu), reproducere Institutul Național al Patrimoniului. în curțile europene:frații Martin și Gheorghe din Cluj sau pictorul Toma din Cluj. Pentru toate aceste motive se cuvine să nu dăm uitării prea ușor domeniul argintăriei săsești, aparent o „artă minoră”, dar, așa cum am văzut, unadintre cele mai originale contribuții ale Transilvaniei la arta europeană. Pr. Lucian LECHINȚAN, s.j. fr. MITRAN, op. cit., 4. C Cfr. J. BIELZ, Arta aurarilor...., 26.

1 2


12

în lumina icoanei

Lumina Credinței

Icoana Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir Icoane ale sfinților izvorâtori de mir Icoană făcătoare de minuni poate fi orice icoană care a fost sfințită. Acestea le găsim în biserici, în case, în buzunarul militarului care se află în misiune de luptă într-un război, în școli sau chiar în mașină. Icoana nesfințită rămâne un simplu tablou. Existăși icoane care izvorăsc mir sau lacrimează, așa zise „icoane care plâng“. Mirul ca semn vizibil, dar și misoritor, nu este plânsul sfinților, dar semnalează ceva, are putere de vindecare, trece dincolo de lumea materială. Mirul s-a revărsat pe capul ultimului mare profet, Sfântul Ioan Botezătorul, a izvorât din moaştele sfinţilor mucenici ai Bisericii primare din secolele I-III (Antipa, Dimitrie, Terapont), din cele ale marilor apologeţi şi apărători ai Bisericii din secolul IV care s-au ridicat împotriva ereziei ariene (Sf. Nicolae), din cele ale sfinţilor misionari sau ale sfinților monahi (Simeon, Sava). Minunea izvorârii mirului are loc mai ales în cazul moaştele marilor mărturisitori şi mucenici, o parte dintre ei ducând şi o viaţă ascetică. Cum se formează acest mir? Oare apare „din nimic”? Cât durează această izvorâre? Ce este acest „lichid” care aminteşte după compoziţie de mir, de uleiul sfinţit folosit în timpul slujbelor religioase? Icoana Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir

Unele din icoanele ce întruchipează sfinți din calendarul bisericesc sunt adesea fie complet fictive, fie foarte bogate în ficțiune. Aceasta se datorează faptului că biografiile unor

sfinți sunt incomplete, incerte, bazate doar pe tradiții orale. Acesta este și cazul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, cunoscut adesea ca Demetrius din Salonic, Demetrios sau Dmitriy. Se presupune că este un martir de la începutul secolului al IV-lea. El este al doilea cel mai faimos dintre sfinții războinici după Sfântul Gheorghe. Totuși nu există dovezi clare că a existat vreodată, originea Sfântului fiind neclară. Există într-adevăr un număr imens de icoane ale presupusului Dimitrie, îl recunoaștem după inscripții sau după scenele pictate lângă persoana sa, recunoscându-l după rugăciunile sau cântările


Lumina Credinței liturgice compuse și canonizate. Toți sfinții ostași au aceleași semne, sunt descriși în mod similar, călărind pe un cal și înfingând lancea în balaurul de sub picoarele lor (vezi icoana Sfântului Gheorghe). Totuși icoana model pentru icoanelor cu sfinții militari este icoana Arhanghelului Mihail, în ținută militară, stând în picioare, ținând o sabie în mână și călcând în picioare un bătrân sau un om oareșcare, seminud, cu o musculatură pronunțată, sau pe Lucifer, îngerul căzut, sau pe Hades, zeul lumii subpamântene sau chiar un pește. Dimitrie este uneori descris în armuri romane, așezat pe un tron, cu o sabie în mână. De asemenea, el este adesea văzut în picioare, îmbrăcat în același mod. Pe un umăr are coiful atârnat, pe celălalt scutul, la mijloc este încins cu o curea lată de care este prinsă teaca sabiei și tolba în care poartă arcul și săgețile. Nenumăraţi soldaţi creştini erau în armatele împăraţilor păgâni, slujindu-şi astfel patria, dar când li s-a cerut să se lepede de credinţa lor şi să jertfească idolilor păgâni, au preferat moartea. Aceștia au luptat pentru împărat, pentru popor împotriva dușmanului văzut, dar și împotriva răului sufletesc, pentru care sunt numiți și purtători de biruinţă asupra necredinţei păgâne, asupra vrăjmaşilor diavoleşti. Numele Sântului Dimitrie este strâns legat de orașul Salonic al cărui ocrotitor este. Este înfățișat sub chipul unui tânăr căruia îi mijesc mustățile, uneori în fața palatului unde împăratul șade pe tron cu mâna întinsă înspre sfânt. Alteori cetatea este pictată sub formă unui tron, în interior cu case, iar în afara ei totul este pustiu, lipsit de viață. Într-o altă icoană este înfățișat în chip de luptător, pe cal, învingându-l în mod simbolic pe împăratul păgân Maximian. Mai apare și împreună cu dușmanii săi, fiind un erou care luptă în fruntea oastei. Aceleași scene sunt prezentate nu doar pe icoane dar și pe monede, în sculptură etc. Figura lui apare alături de alți sfinți militari (Nestor, Teodor, Procop, Gheorghe). Rar este prezentat după prescripțiile canoanelor tradiționale ale mucenicilor, de cele mai multe ori apare în costum militar. Pe alte icoane îl vedem purtând aceeași armură militară, dar fără cal. În cele din urmă, îl vedem purtând pur și simplu hainele unui bărbat nobil în timp ce ține o cruce.

în lumina icoanei

13

Ilustrații asemănări cu icoana Sfântului Mucenic Gheorghe Icoana în care este înfățișat călărind și îndreptându-și lancea înspre un dușman căzut sub el, inamicul nu este un dragon, ci mai degrabă o întruchipare a „regelui necredincioșilor”, un simbol al invadatorilor care au amenințat orașul Salonic. Silueta sfântului se ridică triumfătoare deasupra caselor din Salonic, în timp ce ghemuitele figuri ale barbarilor îngroziți stau în fața porților cetății și își îngroapă morții. În special în regiunile grecești și balcanice, alături de Dimitrie pe cal se află o altă persoană ce-l întruchipează pe episcopul Ciprian salvat de Dimitrie. Într-o a treia variantă de icoană, un înger coboară din cer pentru a așeza coroana biruinței pe capului sfântului (la fel în icoana unde este pictată uciderea sfântului). Când cei doi sfinți sunt pictați călare, Sfântul Gheorghe apare întotdeauna pe cal alb, iar Sfântul Dimitrie (cu mantă albă sau verde) stă pe unul roșcat. Gheorghe are la picioare o fiară, iar Dimitrie pe luptătorul Lyaeos (Lie). Armele purtate de sfinți întruchipează și armele sufletești, precum cele despre care vorbește Apostolul Pavel (Ef. 6,1117). Reprezentări ale scenelor din viața sfântului și miracolele sale postum

Numeroase momente din viața Sfântului Dimitrie care apar în icoane contrazic realitatea faptelor, chiar a vieții sale. Îl găsim predicând în piața orașului, ca un învățător al credinței, în fața unora dintre studenții săi: Anisia, Matrona, Chionia, Agape, Irina, Alexandru, Lup și Nestor; îl vedem în fața împăratului sau rugându-se în temniță; sfântul ucigând un scorpion în temniță prin semnul crucii („miracolul scorpionului”); sfântul binecuvântând pe Nestor să lupte cu gladiatorul Lie; împăratul și soția sa pe stadion, lupta dintre Nestor și Lie, execuția lui Nestor și uciderea lui Dimitrie, înmormântarea Sfântului Dimitrie; miracolul cetății asediate; miracolul apariției îngerilor, marele mucenic salvând orașul de foamete și miracolul țarului Kaloyan. Pr. Bela PALLAI


14

Lumina Credinței

învățătura bisericii

Predica: rodul ascultării Cuvântului și al atenției la bogăția acestuia Mulți credincioși consideră că predica este un moment special în cadrul sfintelor liturghii celebrate în duminici și sărbători. Constituția Dogmatică despre Revelația divină, Dei Verbum1, afirmă: „De aceea este necesar ca toți clericii, în primul rând preoții lui Hristos și toți ceilalți care, în calitate de diaconi sau de cateheți, se ocupă în mod legitim de slujirea cuvântului, să se atașeze de Scriptură prin lectură asiduă și studiu atent, ca nu cumva să ajungă vreunul «predicator deșert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înlăuntru»2, deoarece trebuie să împărtășească credincioșilor încredințați lor bogățiile nesecate ale cuvântului lui Dumnezeu, mai ales în liturgia sacră” (DV, 25). Din citatul anterior se pot fi evidențiate două aspecte importante referitoare la predica din cadrul Sfintei Liturghii. Acestea sunt: ascultarea Cuvântului sacru și bogăția acestuia. Predica: rodul ascultării

Verbul a asculta derivă din latinescul obaudire și înseamnă a auzi, a avea inima deschisă spre cel care vorbește astfel încât cuvintele rostite să fie asimilate, interiorizate. Valoarea acestui verb este pozitivă, deoarece presupune o ascultare de bună voie. Cel care ascultă pune între paranteze cunoștințele sale, renunță la prejudecăți, apreciază a priori discursul celuilalt și abia apoi își exprimă punctul de vedere.O asemenea ascultare presupune căutarea unei relații și menținerea acesteia. Predica trebuie să fie rezultatul unei astfel de ascultări deliberate a Cuvântului lui Dumnezeu. Așa cum sublinia Sfântul Augustin această ascultare pornește din inimă și nu este deșartă, adică externă, superficială. Nu este vorba despre o simplă supunere ci despre o dorință profundă de ascultare care să conducă la unirea intimă cu Hristos despre care vorbește toată Scriptura. Astfel, cuvintele spuse în predică se nasc mai întâi în interiorul predicatorului. Este limpede că

tăcerea și timpul au un rol decisiv în ascultarea Cuvântului. Predica: să nu neglijeze bogăția textului sacru

Textul Sfintei Scripturi este revelat,fiind scris sub inspirația Spiritului Sfânt. Predicile și comentariile făcute de-a lungul veacurilor pe marginea textelor sacre n-au epuizat bogăția lor. Sfântul Părinte Papa Ioan al XXIII-lea, la sfârșitul vieții sale spunea: „Evanghelia nu se schimbă ci noi începem să o înțelegem mai bine”3. Este o frază surprinzătoare spusă după circa 1900 de ani de la scrierea evangheliilor din care rezultă că valoarea textelor sacre este nesfârșită. Astfel, pe marginea aceluiași text pot fi rostite multe predici diferite iar timpul îi ajută pe oameni să înțeleagă mai bine evangheliile și celelalte scrieri ale Scripturii favorizând interpretarea lor într-o lumină nouă, adecvată prezentului. Cele două aspecte, pe scurt analizate în acest context,oferă profunzime și gust unei predici. Constituie o adevărată hrană spirituală de care avem cu toții nevoie. Pr. Vasile TRIFOI Pentru Constituția dogmatică DeiVerbum se va folosi prescurtarea DV. 2 Expresia: ”predicator deșert al cuvântului lui Dumnezeu în afară, fără a fi ascultătorul lui înăuntru” aparține Sfântului Augustin. A se vedea A. de HIPPONA, Serm., 179, 1: PL 38, 966. 3 Sfântul Părinte Papa al XXIII-lea în G. LAFONT, Meditazione sulle ultime parole di Giovanni XXIII. Cf. http://www.webdiocesi.chiesacattolica.it/cci_new/ d o c u m e n t i _ d i o c e s i / 3 1 / 2 0 1 3 - 0 3 / 1 9 - 2 9 / r i t i ro _ quaresima_lafont.pdf. Accesat în 24 08 2017. 1


Lumina Credinței

legea bisericii

15

Împărtășirea cu Cuvântul lui Dumnezeu Atunci când se vorbește despre „împărtășire”, creștinii catolici se gândesc de obicei la „cuminecare”: a primi Sf. Împărtășanie, a participa la Sf. Euharistie. În realitate, conceptul teologic de împărtășire (koinonia în textele grecești ale Noului Testament) este mult mai amplu și mai complex. Anunțând Împărăția lui Dumnezeu, Isus Hristos este conștient că a venit în lume pentru a „... binevesti săracilor, a propovădui robilor dezrobirea și celor orbi vederea, a slobozi pe cei apăsați...” (cf. Lc. 4, 18); prin cuvântul și lucrarea Lui, se constituie comunitatea primilor credincioși care experimentează prezența Împărăției lui Dumnezeu în persoana Sa; membrii acestei comunități trăiesc relaționarea între ei întrun mod nou, caracterizat prin iubire, libertate, adevăr, reciprocitate. Astfel, comunitatea nu poate fi altceva decât împărtășirea vieții lui Dumnezeu. Hristos cel răstignit și înviat va aduna și închega din nou și mai puternic, această comunitate: Domnul este viu și zidește Biserica Sa prin vestirea Evangheliei, prin celebrarea sacramentelor (în special a Euharistiei), prin slujirea sacerdotală, trăirea darurilor Sfântului Spirit, prin dragostea frățească: „Stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Faptele Ap. 2, 42). Sf. Pavel, scriind corintenilor, le transmite că cei care cred nu aparțin lui Hristos ca și cum ar fi membrii unei asociații de El fondate, ci întrun sens real: prin Euharistie, ei sunt integrați într-o profundă unire personală cu Isus cel înviat și, prin El, unii cu alții, formând astfel trupul lui Hristos (cf. 1 Cor. 10, 16-17). Istoria poporului Israel este istoria unui popor condus, însoțit de Cuvântul lui Dumnezeu; lumea a fost creată prin Cuvânt, iar profeții au vestit acest cuvânt; Israel trebuie să înțeleagă că, asemenea ploii sau zăpezii, Cuvântul își îndeplinește menirea și misiunea (cf. Is. 55, 10). La rândul său, Isus Hristos (Cuvântul întrupat) a învățat că împărtășirea cu Pâinea vieții nu este și nu trebuie să fie separată de ascultarea, crederea și trăirea în totalitate a Cuvântului lui Dumnezeu (cf. capitolul al șaselea al Evangheliei Sf. Ap. Ioan); înainte de a deschide ochii ucenicilor

în Emaus la frângerea pâinii, Isus le explică și tâlcuiește scripturile, Cuvântul lui Dumnezeu. În scrisorile sale, Sf. Pavel vorbește despre Cuvânt ca și despre ceva viu, lucrător; în Faptele Apostolilor se spune că el îi încredințează pe bătrânii din Efes Cuvântului: „Și acum vă încredințez lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său, cel ce poate să vă zidească şi să vă dea moştenire între toţi cei sfinţiţi” (Faptele Ap. 20, 32). Continuând tradiția antică, la fiecare liturghie are loc citirea Scripturii. Sf. Iustin, filosof și martir, scria în jurul anului 150: „În ziua numită a Soarelui ne adunăm împreună cu toții, din orașe sau de la țară, și se citesc din scrierile apostolilor sau ale profeților, atâta cât ne-o permite timpul. După aceea cel care prezidează adunarea ne îndeamnă, într-un discurs, să imităm aceste bune exemple”1. Iar Sf. Ignație al Antiohiei mărturisește că „refugiul meu este în scriptură care este pentru mine ca și trupul lui Isus”2. Amintim de asemenea faimoasa afirmație a Sf. Ieronim: „Ignorarea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Hristos”3. În timpurile moderne, Conciliul Vatican (CV) II a subliniat importanța cunoașterii, celebrării și împărtășirii cu Cuvântul lui Dumnezeu, recomandând ca „pentru a oferi din belșug credincioșilor hrana cuvântului lui Dumnezeu, se vor deschide mai larg comorile biblice, în așa fel încât, într-un număr determinat de ani, să se citească poporului tot ce este mai important din sfânta Scriptură” (SC, 51). Transpunând în norme canonice perspectiva Conciliului Vatican al II-lea, Codul Canoanelor Bisericilor Orientale trasează regulile pentru îndeplinirea a ceea ce părinții conciliari, parafrazându-l pe Sf. Augustin, afirmau în introducerea Constituției dogmatice Dei Verbum: „... prin vestirea mântuirii lumea auzind să creadă, crezând să spere și sperând să iubească”. Vestirea mântuirii, așa cum este conținută în Scriptură, este de competența Pontifului Roman și a membrilor Colegiului Episcopilor (la nivel universal), și a Episcopului locului și a preoților în comuniune cu el (la nivel de biserică locală). Persoanele consacrate și, de asemenea, credincioșii laici, în virtutea consacrării lor, respectiv a primirii sacramentelor Botezului și Mirului, devin mărturisitori ai Evangheliei cu cuvântul și exemplul lor de viață creștină;


16

Lumina Credinței

legea bisericii

totodată, aceștia pot fi solicitați să colaboreze cu Episcopul și clerul în vestirea cuvântului. Rezultă așadar că toți credincioșii au obligația de a face cunoscut mesajul evanghelic, fiecare conform propriei vocații și propriului mod de viață, iar printre mijloacele prin care poate avea loc această vestire o formă privilegiată o dețin predicarea și cateheza. În primul număr din acest an al revistei noastre am văzut că predicarea poate fi definită ca și expunere a doctrinei de credință pentru poporul credincios, legea Bisericii recunoscând dreptul de a predica atât clericilor (diaconi, preoți și episcopi) cât și laicilor (în anumite situații și circumstanțe, cu mandat din partea Episcopului eparhial), cf. can. 610. O formă eminentă de predicare este omilia, rezervată doar Episcopului, preotului și diaconului; însă dreptului acestora de a ține omilia le corespunde totodată obligația de a o predica în zilele de duminică și sărbătoare de poruncă, în cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, în aceste zile, credincioșii trebuie să aibă parte de omilie, având dreptul să asculte omilia și să se împărtășească cu cuvântul lui Dumnezeu (cf. can. 614). Alături de omilie, codul recunoaște importanța foarte mare a dreptului credincioșilor la instruirea catehetică, adică la expunerea și explicarea sistematică a doctrinei creștine, mai ales în perioadele premergătoare primirii sfintelor taine (sacramente). La cateheză trebuie să participe activ toți credincioșii, fiecare conform rolului propriu, reuniți cu toții sub conducerea autorității competente. În primul rând, părinților (sau celor care îi înlocuiesc) și nașilor le revine îndatorirea de a se îngriji de formarea fiilor, respectiv a finilor lor, în ce privește credința și practicarea vieții creștine (cf. can. 618). Pe lângă familia creștină, și parohia trebuie să se implice în instruirea catehetică a membrilor ei; în acest demers îi poate implica și pe colaboratorii laici, după o prealabilă pregătire a acestora. Sinodul Episcopilor are îndatorirea de a emana norme specifice privitoare la instruirea catehetică pentru întreaga Biserică sui iuris (can. 621); toți cei implicați în cateheză, laici și credincioși, trebuie să țină cont de faptul că „reprezintă Biserica şi că au fost trimişi pentru a împărtăşi cuvântul revelat al lui Dumnezeu şi nu pe cel propriu; de aceea vor expune integral doctrina Bisericii, însă în modul potrivit celor ce sunt catehizaţi şi răspunzând exigenţelor culturii lor” (can. 626). Spre final, este necesar să observăm că la

toate nivelurile vieții ecleziale liturgia trebuie înțeleasă ca și locul privilegiat pentru întâlnirea și împărtășirea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia este cartea unui popor, pentru un popor, iar această apartenență reciprocă este celebrată în adunarea liturgică. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi este o lucrare a Spiritului – în tradiția liturgică alexandrină există o „dublă epicleză”, o invocare a Sf. Spirit înainte de citirea lecturilor și o a alta după omilie. Adunarea liturgică la rândul ei, grație lucrării Sf. Spirit, îl ascultă pe Hristos însuși, întrucât „El vorbește atunci când în biserică se citește Sf. Scriptură” (SC 7). Așadar, conștientizarea prezenței lui Hristos în Cuvântul proclamat în adunarea liturgică va fi benefică atât pentru pregătirea apropiată în vederea celebrării euharistice, cât și pentru unirea cu Isus în celebrarea Cuvântului. Iar în încheiere, să rămânem cu îndemnul Sf. Cezar de Arles: „Vă întreb, fraților și surorilor, ce vi se pare mai important: Cuvântul lui Dumnezeu, sau Trupul lui Hristos? Dacă vreți să răspundeți corect, trebuie să spuneți fără îndoială că nu este mai lipsit de importanță Cuvântul lui Dumnezeu decât Trupul lui Hristos. Așadar, dacă ne îngrijim atâta, atunci când primim Trupul Domnului, pentru ca nimic din acesta să nu cadă pe jos, nu ar trebui să fim tot atât de atenți pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu, oferit nouă, să nu ne fugă din inimă, cum s-ar întâmpla dacă ne-am gândi la alte lucruri? Acela care va asculta cu neglijență cuvântul lui Dumnezeu nu va fi mai puțin vinovat decât acela care, prin propria-i lipsă de grijă, va face să cadă pe jos Trupul Domnului”4. Pr. Ioan BALEA IUSTIN, Apologia I, 67, 3 în Sources Chrétiennes 507, p. 308. 2 IGNAȚIU al Antiohiei, Epistola către Filadelfieni, V, 1 în Sources Chrétiennes 10, p. 124. 3 IERONIM, Commentariorum in Isaim prophetam în PL 24, 17. 4 CEZAR de Arles, Predica LXXVIII, 2 în Sources Chrétiennes 330, p. 240. 1


Lumina Credinței Dumnezeu a creat raporturile sexuale pentru contextul și spațiul căsătoriei, deci ceea ce se petrece în afara ei, se numește păcat. Subiectul nu este nou, lecția de morală nici pe atât... Și atunci pe cine ar mai impresiona încă un „articol moralizator” pe tema concubinajului?! La ce ar fi bun un astfel de demers? Ce s-ar mai putea adăuga la prăpastia dintre cei care trăiesc împreună în afara căsătoriei și cei care proclamă sus și tare reperele intransigente ale legii morale, „litera”? Am ajuns la capătul drumului? Nu se mai poate face nimic pentru ca totul să fie ca mai înainte? Parcă mai demult nu erau atâtea cazuri... și oamenilor le era rușine să păcătuiască în văzul altora, spun adesea bunicii sau părinții noștri. Chiar nu mai există nicio cale de salvare; suntem condamnați ca pe vremea Sodomei și Gomorei? Aceasta nu este tocmai nota potrivită pentru a începe un asemenea articol... care și așa nu este ușor. Stigmatizații din prima tabără se revoltau în fața lumii că nu erau înțeleși, că societatea trebuie să evolueze, că este normal să încerci viața de cuplu înainte de căsătorie, că trebuie să ai siguranța că te potrivești înainte de a-ți lua un angajament definitiv... Astăzi, nici nu îi mai interesează ochii lumii sau poziția Bisericii, pe scurt, lecția de morală... pentru că toți sau aproape toți trăiesc în uniuni nelegitime. Și au evoluat... dezordinea acestui stil de viață nu cunoaște încă granițe sănătoase. Astfel că întâlnim în societatea actuală, traseismul relațional (dacă mi se permite această expresie, echivalentă, de altfel, cu nestatornicia), experimentarea diverselor perversiuni, pierderea identității (sexuale), sustragerea de la trăirea angajamentului de fidelitate / castitate, pe care îl presupune căsătoria, prin poli-amorie (noul trend care presupune că poți să conviețuiești cu

etica creștină

17

Cine să mai spună AȘA NU! „modului modern” de a trăi iubirea dintre două persoane?! oricine chiar și cu mai mulți parteneri simultan). Divorțul și adulterul au căzut în dizgrație, la nivel de mentalitate, dar nicidecum în materie de cifre statistice. În acest cadru pestriț, minoritățile sexuale se manifestă în voie, cerând drepturi, abuzând, acuzând creștinismul de lipsă de toleranță... compasiune! Ceea ce ar putea surprinde este că în tot acest tăvălug al dezmățului sexual se naște și dorința de a avea copii... și se întâmplă, uneori natural, să apară și un copil, alteori prin lege1 sau prin intermediul tehnicii medicale2. Deci partenerii nu acceptă să se angajeze unul față de celălalt prin căsătorie, dar vor să fie părinți... Iar, în tot acest vuiet, care nu se mai aude, industria farmaceutică și contraceptivă câștigă enorm. Campaniile pentru raporturi sexuale sigure și invazia bolilor transmisibile pe cale sexuală constituie vârful aisbergului...

De cealaltă parte, stăm noi, cei care mai credem că în toate trebuie să existe o ordine. Problema este că ne-am astupat urechile... pe bună dreptate, și suntem gata să aruncăm cu piatra pentru a face să dispară păcatul. Însă aceasta nu este o manieră de a dialoga. Isus ne atrage atenția și nouă că am ajuns să confundăm păcatul / starea de păcat cu păcătosul. Este Biserica învechită în învățătura privind morala sexuală? Melinda Gates, soția fondatorului miliardar al Microsoft, spunea, într-un interviu la BBC, că speră din tot


18

Lumina Credinței

etica creștină

sufletul ca un suflu nou în materie de morală să respire la Vatican... Declarațiile actualului papă privind atitudinea față de homosexuali sau față de divorț... ar trebui înțelese în spirit liberal? Ce ne facem când și cei care ar trebui să apare și promoveze legea, de fapt, o încalcă...?! Atâtea scandaluri au împânzit canalele de comunicare în masă, mai ales pe plan local, pentru a denigra Biserica și oamenii Bisericii. Abuzurile nu sunt admisibile nicăieri, păcatul nu este mai tolerat în Biserică, față de în afara ei. Dimpotrivă! Atacul împotriva familiei și valorilor ei sănătoase este acum la un alt nivel: subminarea autorității și protectorului acestora care este Biserica. Poate am urcat puțin prea mult în acest discurs, dar ideea mea este că trebuie să avem în vedere și situația în ansamblu, spre ce ne îndreptăm. Și atunci care ar fi soluția? Cum am putea face să dispară prăpastia dintre cele două tabere? Acceptând că nu putem schimba realitatea, determinând preotul în confesional să fie mai indulgent, să treacă cu vederea această stare de fapt? Sau condamnând la abandonarea Bisericii pe toți cei care trăiesc în concubinaj prin sentințe definitive de genul: nu se mai poate așa! nu mai ai dreptul să te împărtășești! Ce rezolvă acest verdict? Este drept, societatea a evoluat... Păcatul a rămas același, condamnarea lui este valabilă la fel ca și ieri. Este necesar ca să privim omul așa cum este el. Dumnezeu îl iubește necondiționat, și tocmai pentru că îl iubește infinit, total nu îl poate lăsa să rămână în starea în care este. Dumnezeu vrea să îl ajute să se schimbe, să se lase transformat de harul Său, iertarea! În această direcție, suntem chemați să ne investim resursele. Și atunci, încet și sigur, prăpastia va dispare... Nu este o misiune ușoară. Trebuie să abandonăm toate prejudecățile, să lăsăm deoparte ipocrizia și mândria că noi nu suntem ca ei! Este nevoie să investim în răbdare, în a asculta, în a fi prezenți în comunicarea cu cei care sunt de cealaltă parte a prăpastiei. Este vorba despre a fi delicat, a trăi compasiunea pentru păcătos și în același timp a respinge păcatul! Este greu, indubitabil, dar merită efortul! Pentru că astfel familia se re-descoperă, iar Biserica se reîntregește, dacă se poate spune... Și cine începe? Cine lasă primul piatra și începe să construiască o punte de legătură? Acest demers nu este nici pe departe încheiat, odată început. Pentru că există multe răni,

dobândite de-a lungul timpului, multe rupturi, peste care nu se poate trece cu vederea... Nu este suficient să spui, când trăiești în concubinaj, că ești dispus să asculți, dar mai durează până să te schimbi, sau poate nu se va întâmpla niciodată. Nu este îndeajuns să spui când ești de partea Bisericii, că Dumnezeu te iubește... Oare nu se mai întreabă nimeni cum este de cealaltă parte a baricadei? Nu își dorește nimeni în inima lui să testeze cum este dincolo? De partea Bisericii, sunt suficiente prejudecățile care există pentru a tăia orice entuziasm de a fi de partea ei, cel mai adesea. Mai ales, că astăzi tinde să fie descrisă ca fiind personajul negativ... care condamnă păcatul, dar, de fapt, trăiește în păcat, condamnă zgârcenia, dar trăiește în lux etc. De partea celor care stau departe de Biserică, există teama de ne-integrare, de batjocură și umilire, care fac din firavul puritan al zilelor noastre un laș, care abandonează în realitate, dar care își dorește... Acest ultim paragraf îndrăzneț se dorește a fi detaliul lipsă din tabloul contemporan al societății în care trăim. Iată de ce, în cele din urmă, demersul de a construi o cale de comunicare între cele două margini ale prăpastiei este cu atât mai lent. Fiindcă nu este vorba doar de comunicare online, ci de o părtășie efectivă care să schimbe vieți... Trebuie să fim cu luare aminte la pericolul plăgii incestului și al pedofiliei, care se strecoară în casele noastre, sfidând orice limită de bun simț... Nu ne mai impresionează cazurile de agresiune sexuală, pentru că ne simțim protejați de Codul penal și știm că se va face dreptate. Dar legea umană devine din ce în ce mai neputincioasă și mai manipulabilă în sălile de judecată... Dacă este să facem un exercițiu de memorie, cam la fel stăteau lucrurile și în privința adulterului și a divorțului... a homosexualității... Și dacă tot am ajuns la acest capitol, chiar dacă ar fi legalizată căsătoria între persoane de același gen, tot păcat s-ar numi... concubinajul îl acoperă, însă este mai grav! Iar adopția pentru astfel de cupluri, de cele mai multe ori, favorizează pedofilia... Pr. Emil-Marian EMBER

Vezi demersul legislativ privind adopțiile pentru cuplurile homosexuale! 2 Vezi tehnica fertilizării în vitro! 1


Lumina Credinței

crâmpeie istorice

19

Maramureșul și Reforma -după 500 de aniEvenimentele care au marcat istoria omenirii într-o formă sau alta, au avut la originea lor idei religioase sau manifestări cu caracter religios, astfel încât ,,Dumnezeu a devenit motiv de dispută” între oameni, de radicalizare a unor grupuri sau de scindare a comunității. În societatea europeană și creștină a Evului Mediu, un astfel de eveniment a produs un cutremur ale cărui consecințe pot fi resimțite și astăzi, deși a trecut o jumătate de mileniu. În general, termenul de Reformă este aplicat mișcării care a început în Germania secolului al XVIlea, în sânul Bisericii Catolice, o mișcare de scindare a societății cu efect direct asupra apariției Bisericilor protestante și reformate, al cărei protagonist a fost Martin Luther. În analiza apariției și consolidării Reformei, se poate vorbi despre o multitudine de factori, aparținând diferitelor domenii; în primul rând cel religios și intelectual, apoi cel economic și social, iar cel politic și național poate fi continuatorul ideilor și urmărilor acestei mișcări. Reforma apare într-o societate marcată de evoluțiile situate sub semnul Renașterii și al capitalismului incipient, care dorea să schimbe accentul principal pus pe om, ca membru al unei colectivități - Biserica, cu accentul pe om ca persoană - individualism. Religia trebuia deci sa fie și ea interiorizată, să se adreseze direct omului ca individ, nu ca membru al colectivității. Odată cu afișarea celor 95 de teze a lui Martin Luther, pe portalul catedralei din Wittenberg, la data de 31 octombrie 1517, se preconizează, cel puțin teoretic, ideea eliberării individului și ia naștere premisa că acesta poate să ajungă la contact direct cu divinitatea. În acest sens medierea Bisericii nu este necesară (negarea ierarhiei), sau a sfinților (cinstirea moaștelor), omul trebuie să cunoască doar Scriptura (sola Biblia), iar iertarea și mântuirea este acordată de Hristos prin credință (sola Fide) celor care se botează și cred în numele Său (inutilitatea sacramentelor). La începutul secolului al XVI-lea ruptura

Martin Luther 1483-1546 religioasă dramatică desparte Biserica și se răspândește cu rapiditate în toate colțurile Europei, găsind noi lideri și adepți, în special în nobilii ahtiați după averile și proprietățile clericilor și ale Bisericii. În Transilvania, inițiatorii Reformei au fost ungurii, sașii și secuii, toți fiind catolici la origine. Răspândirea rapidă a ideilor Reformei între etniile acestea a favorizat-o sistemul medieval, pătruns cu putere în Biserică, cu episcopi cu altă vocaţie decât cea spirituală, pentru care eparhia era mai mult un sistem de venituri proprii, cu un cler de mir corupt prin patimi și compromisuri ieftine. Cu asemenea episcopi și cler, unii fără nicio pregătire teologică, numiţi sau înlăturaţi din slujbe de către regii a căror interese politice aveau prioritate în faţa celor ecleziastice, nu a putut fi împiedicată decadenţa religioasă, una din cauzele împotriva căreia s-a ridicat Reforma. Cei dintâi dintre catolicii din Transilvania care au aderat la Reformă au fost saşii care au îmbrățișat luteranismul, iar ungurii, deşi la început au aderat şi ei la luteranism, la scurt timp sub influenţa acţiunii lui Petru Meliusz, parohul Debreţinului, au îmbrăţişat calvinismul. Prin hotărârea Dietei


20

crâmpeie istorice

din Transilvania, întrunită la Turda în perioada 1-11 iunie 1564, calvinismul a devenit religie oficială, prin recunoașterea ei de către principele Transilvaniei, Ioan Zápolya. Într-o altă sesiune a Dietei în perioada 10-17 mai 1566, călugării şi preoţii catolici au fost alungaţi din Transilvania, calvinismul beneficiind de sprijinul, inclusiv militar, al principilor calvini. Totuşi, în anul 1572, se acordă din nou libertate de manifestare catolicismului. Între anii 1570-1580 a fost înfiinţată prima episcopie reformată din Ardeal. În același timp o parte dintre unguri și secui, în frunte cu David Francisc, au părăsit calvinismul şi au îmbrăţişat unitarianismul. În Transilvania totuși naţiunea cea mai numeroasă o formau însă românii. Fără a folosi mijloace de constrângere, în anul 1544, saşii sibieni le-au tipărit Micul catehism luteran în limba română, pentru a înlocui limba slavonă din Biserică. Urmările au fost nule în sufletele puţinilor cititori români cărora le-ar fi căzut catehismul în mână. De altfel, batjocorirea posturilor, a sărbătorilor, a cultului sfinţilor ori suprimarea rugăciunilor pentru morţi nu au atras pe români, atât de legaţi de aceste forme ale cultului creştin. Peste câţiva ani o nouă încercare au făcut-o saşii braşoveni, prin judele Johan Benkner, care recomanda românilor cu mai multă insistenţă Reforma şi cu deosebire învăţarea Catehismului. El însuşi a tipărit în anul 1559 un Catehism românesc, însă urmările au fost cu totul neînsemnate. După dezastrul de la Mohács, din anul 1526, în care a căzut multă nobilime din Maramureș, în frunte cu vicecomitele Iacob Mircea de Voinești, regatul Ungariei a devenit pașalâc turcesc, iar Transilvania principat autonom sub suzeranitate otomană. Nobilimea ungară a ales principe al Transilvaniei pe Ioan Zápolya. În anul 1528 principele Zapolya îl învinge pe Ferdinand, opozantul său, devenind astfel stăpân peste cetatea Muncaciului și toate ținuturile din dreapta Tisei. Conflictele însă au luat sfârșit abia în anul 1538, odată cu pacea de la Oradea, când Maramureșul împreună cu comitatele care

Lumina Credinței

Afișarea celor 95 de teze - 31.10.1517 făceau parte din Ungaria Septentrională, au fost anexate Transilvaniei. În acest mod au pătruns în Maramureș ideile Reformei, iar protagoniștii lor au fost calvinii Matei Ramasy, Toma Huszty și Ioan Surdaster. Ideile Reformei au prins repede în rândul ungurilor, odată cu proclamarea libertății confesionale în Ardeal, la data de 1 iulie 1558. Majoritatea ungurilor au devenit calvini, religia calvină fiind numită religie ungurească, spre deosebire de cea luterană care era considerată religia saşilor. Dar și multe familii de nobili maramureșeni s-au grăbit să îmbrățișeze calvinismul; Darvay, Dolhay, Lipcey, precum și o ramură a familiei Stoica. În regiunea Baia Mare protestanții au pătruns în același timp, iar în urma activității predicatorului Kopácsi István, în anul 1547, băimărenii au acceptat calvinismul. În scurt timp cele trei biserici catolice au trecut la reformați. Tot


Lumina Credinței în anul 1547, sub autoritatea aceluiași principe Ioan Zápolya, a luat naștere Schola Rivulina, sub îndrumarea Bisericii Reformate, școală care a pregătit viitoarele fețe bisericești, precum și funcționarii administrativi. Când Biserica Catolică a primit din nou dreptul de a-și practica cultul, cele trei biserici au fost restituite, astfel că reformații sunt nevoiți să-și construiască o biserică, dincolo de zidurile orașului. La început au fost ridicate două biserici de lemn, iar între anii 1792-1809 a fost construită biserica actuală. Turnul zvelt de 50 de metri a fost ridicat în anul 1836, și au fost montate clopote turnate în anii 1814, 1815 și 1847. Propaganda calvină a fost mult mai agresivă decât cea luterană. Agresivitatea calvină se vede din prima lor carte de propagandă tipărită pentru convertirea românilor, Tâlcul Evangheliilor şi anexa acesteia, Molitvenicul, ambele tipărite în anul 1564, în tipografia condusă de către diaconul Coresi. Ulterior, Dieta din Transilvania întrunită la Sibiu decide în anul 1566 ca toți românii din Transilvania să fie supuși păstoririi episcopului Gheorghe din Sângeorz, primul episcop român și calvin. Un sinod ținut de către episcopul Gheorghe în anul 1567, îi transformă pe preoții români în pastori, impunându-le normele calvine de propovăduire a Evangheliei. Tot în această perioadă, Gheorghe Báthory ordonă funcționarilor de pe domeniul din Bocicoi să predea Mănăstirea Peri împreună cu toate veniturile sale, episcopului Larion de la Muncaci, trimis de către autorități să păstorească credincioșii din Maramureș. Dieta ținută în anul 1579 îi obliga pe episcopii români să depună jurământ de credință față de principe și renunțarea la anumite practici superstițioase. Episcopii trebuiau să promită că se angajează în propagarea calvinismului, iar în acest sens episcopul-superintendent Gheorghe de Sângeorz, rezident în Teiuş, cerea preoților să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu în limba română, potrivit cu catehismul calvinesc. Acest aspect însemna pentru Biserică completa reformare, reducând slujba numai la citirea şi explicarea Evangheliei şi Apostolului, în timpul celebrărilor de la Botez, Împărtăşanie şi Cununie, administrate după ritualul Molitvenicului tipărit în anul 1564. Episcopul nu putea hirotoni preoții decât după un examen în fața superintendentului calvin, care trebuia considerat superior chiar de către episcop. În fața poporului credincios astfel de episcopi nu au găsit credibilitate, nu se bucurau

crâmpeie istorice

21

de susținere poporului, iar pentru că numirea lor în funcție era făcută de către Congregație, erau considerați mai degrabă angajați ai statutului calvinesc decât slujitori ai altarului. După aproape 80 de ani, la data de 15 ianuarie 1634, principele Gheorghe Rákóczi I confirmă în scaunul Muncaciului pe episcopul Vasile Tarasovics, care va alege unirea cu Roma în detrimentul calvinilor. Actul său a fost contrabalansat de către stăpânii Muncaciului, numind în Maramureș episcopi necanonici, ba chiar un preot reformat căsătorit. Însă catolicismul a prins din nou rădăcini, iar prin unirea românilor de la 1700, calvinismul a cunoscut un continuu regres. Maghiarii catolici reușesc abia în anul 1717 să obțină la Sighet dreptul de a de a oficia Liturghia, într-o capelă construită în apropierea palatului cultural. Prin venirea călugărilor piariști la Sighet, după aproximativ 150 de ani de dominație calvină, statul habsburgic a favorizat construirea actualei biserici romano-catolice și a oferit sprijin piariștilor pentru o școală, mănăstire și susținerea călugărilor. Schimbările politice ale secolelor al XIX-lea și al XX-lea au favorizat continuu dezvoltarea Bisericii Catolice și a Bisericii Ortodoxe. În contextul Marii Uniri din anul 1918, după trasarea granițelor noilor state europene, Ungaria a fost lipsită de Transilvania, astfel că Biserica Reformată a fost nevoită să reconsidere teritoriul și organizarea internă. Biserica Reformată din România este organizată astăzi în două unități ecleziastice: Eparhia Reformată din Ardeal - Transilvania istorică, cu sediul în municipiul Cluj-Napoca, respectiv Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului - Partium, Banat și Maramureș, cu sediul în municipiul Oradea. În prezent, libertatea religioasă din România cauzată de căderea comunismului, a favorizat cultele neoprotestante, unele rezultate din divizarea comunităților protestante istorice, altele apărute după schimbările politice, astfel încât mozaicul religios maramureșean s-a colorat tot mai mult. Potrivit rezultatelor ultimului recensământ realizat în anul 2011, Maramureșul a suferit modificări în peisajul religios, cultele tradiționale suferind o ușoară scădere în timp ce avântul neoprotestant a urcat câteva procente. Totuși reformații ,,tradiționali” au păstrat cam aceeași proporție și sunt în continuare etnici maghiari. Pr. Dr. Vasile IUSCO


22

religiile lumii Cu o tradiție de peste două milenii și având forme diverse în funcție de zonele în care s-a dezvoltat, Budismul este o una dintre religiile principale ale lumii având peste 370 milioane de adepți care trăiesc în special în Asia de Sud-Est. Deși este o religie de origini ,,estice”, Budismul devine tot mai prezent și mai popular și în lumea ,,vestică” , răspândinduse treptat în afara granițelor Indiei. Conform tradiției, Budismul a luat naștere în India în secolul VI înainte de Hristos, răspândindu-se ulterior în Asia Centrală și de Sud-Est. Fondatorul Budismului

Budismul a fost fondat de Siddharta Gautama, cunoscut sub numele de Buddha, care este de fapt un titlu însemnând „cel Iluminat”. Conform izvoarelor istorice, Buddha ar fi trăit între 563 î.Hr. și 483 î.Hr. și a făcut parte dintr-o familie regală dintr-un mic regat nepalez, Terai. Bunăstarea familiară i-au permis să trăiască în lux și să aibă puțin contact cu lumea exterioară. Tinerețea lui a fost una obișnuită, specifică unui tânăr nobil din epoca sa având o viață îndestulată, studii, căsătorie. În ciuda dorinței părinților de a-l proteja de suferințele lumești, în jurul vârstei de 30 de ani, când deja era căsătorit descoperă, prin intermediul a patru întâlniri, mai întâi suferințele care îi apasă pe oameni, respectiv bătrânețea, boala și moartea, apoi întâlnește un călugăr care cerșește pentru a se putea întreține. Imaginea senină a acestui călugăr îl determină să caute mai intens calea spre o eliberare interioară. Aceste experiențe, dar mai ales liniștea călugărului cerșetor, l-au făcut să părăsească casa părintească și să trăiască la fel ca și călugării, cerșind și meditând. După ce își părăsește locuința trăiește în jurul călugărilor hinduși de la care învață practica ascetismului și a meditației. Studiază din textele sacre ale hinduismului, însă tot nu găsește răspuns la întrebările care îl macină. Drept aceea dorește să caute în el însuși calea care duce la adevăr și eliberare. Legenda spune că Buddha se așează la poalele unui smochin (care simbolizează cunoaștere) pentru a medita, iar după o perioadă lungă de

Lumina Credinței

Religiile Orientale (III) Budismul

meditare reușește să înțeleagă lucrurile așa cum sunt ele în realitate: iluzorii și trecătoare. Astfel devine Buddha, adică cel Trezit, cel Iluminat (din rădăcina sanscrită Budh-a se deștepta, a se ilumina). Împreună cu câțiva discipoli care îl urmează, își propovăduiește doctrina prin nordul Indiei timp de 40 de ani explicând doctrina și adunând în jurul lui călugări și adepți laici. Ajuns la o vârstă înaintată și considerându-și misiune îndeplinită, Buddha dispare pentru totdeauna. Doctrina Budistă Budismul predică iubirea universală, bunătatea și compasiunea față de toate creaturile recunoscând egalitatea între toate ființele, întrucât toți împart același mediu. Ca oamenii să trăiască fericiți, ei trebuie să contribuie la fericirea celor din jur. Scopul celor care practică această religie este să profite de faptul că viața este într-un proces continuu de schimbare. Factorul decisiv în această schimbare îl reprezintă tocmai mintea omului, Budismul dezvoltând astfel foarte multe metode de antrenare a minții. Un element important în Budism este meditația, modalitate prin care, conform doctrinei budiste, se poate ajunge nirvana care este o stare de iluminare și deșteptare. Înainte de a ajunge această stare, omul este subiectul altor vieți anterioare, bune sau rele în funcție de karma (trăirea) fiecăruia. Karma este personală însemnând astfel intenție bună sau rea, de aceea, conform principiului cauză-efect, karma din viața anterioară determină ,,calitatea” vieții actuale. Nirvana este văzută ca și o stare de fericire veșnică, în care dorința, ignoranța,


Lumina Credinței timpul și suferința nu mai există. Tot cu nirvana ia sfârșit ciclul reîncarnărilor succesive. La baza învățăturii budiste stau patru adevăruri sfinte transmise de către Buddha cu prilejul primei sale predici: Lumea este doar suferință. Nașterea, boala, bătrânețea, moartea provoacă suferința. (primul adevăr).  Durerea omului provine din atașamentul său față de viață și din dorința sa, de a avea fericire, care niciodată nu poate fi satisfăcută. (al doilea adevăr) Pentru a opri suferința și pentru a ajunge la împăcare, omul trebuie să se elibereze de această dorință și să o nimicească (al treilea adevăr), ducând o viața exemplară(al patrulea adevăr) Totodată există și cinci precepte sacre care trebuie urmate: 1. A te abține să iei viața cuiva. (non-violența față de orice formă de viață) 2. A te abține să iei ceva ce nu-ți se cuvine. 3. A te abține de la o purtare senzuală necuviincioasă. (abstinență de la desfrânare) 4. A te abține să minți. 5. A te abține de la consumarea oricărei substanțe care duce la pierderea lucidității minții. (abținerea de la droguri sau alcool) Răspândirea Budismului

De la înființarea lui până către anul 250 î.Hr. Budismul rămâne o religie pur indiană, răspândindu-se doar India, unde a și luat naștere. Către anul 250 împăratul Asoka trimite misionari în Egipt, Macedonia, Cirene însă fără prea mari rezultate. În același timp trimite misionari și în Sri Lanka, printre misionari numărându-se proprii să fii. Aici se întemeiază prima comunitate budistă, care va fi un punct de reper pentru răspândirea acestei învățături spre Asia de SudEst. În Tibet budismul va pătrunde doar în secolul VII, chiar dacă geografic vorbind, este destul de aproape de India. Având sprijinul regilor de aici, budismul se va extinde destul de rapid în această regiune devenind un centru de reper pentru această religie. Aici trăiește Dalai Lama, liderul spiritual suprem al Budismului care se consideră a fi reîncarnarea lui Buddha. O nouă expansiune a Budismului are loc în primul secol al erei creștine când se cunoaște o

religiile lumii

23

răspândire semnificativă în Asia Centrală de unde se va infiltra în China, Coreea și Japonia. Spiritul liber de a cerceta, de a întreba, de a cunoaște, a făcut ca Budismul să-și câștige foarte mulți adepți și în Occident, în special în ultimul secol, când se cunoaște o expansiune semnificativă a acestei doctrine. Fiind o religie care respectă în primul rând drepturile omului de a cerceta și de a alege singur, budismul este o religie tolerantă față de celelalte religii, îndemnând la trăire în armonie unii cu alții. Sărbători și ritualuri budiste

Cât privește sărbătorile practicate de către budiști, trebuie să amintim că toate sunt strâns legate de evenimentele majore din viața lui Buddha. Anual se fac pelerinaje la locurile de referință din viața ,,Trezitului”: în orașul natal, în locul unde a ținut prima predică celor care i-au îmbrățișat mesajul; locul unde a primit iluminare și în locul în care a murit. În toate aceste locuri s-au construit numeroase temple unde pelerinii vin să se roage și să se prosterneze în fața reprezentărilor lui Buddha (statuie sau imagini). În luna aprilie este aniversată nașterea lui Buddha, iar în luna iulie se moartea lui. Situația actuală a Budismului Așa cum am amintit în preambulul articolului, Budismul este considerat ca fiind una dintre religiile mari ale lumii de astăzi. Sfera sa de influență este Asia, însă cei care urmează această religie consideră Budismul ca fiind o religie universală, organizându-se diferite misiuni budiste în Europa și în America. În țările budiste se observă o încercare de ancorare a budismului în noile realități ale lumii contemporane, pentru a se crea o societate bună și dreaptă. În țara noastră sunt puțini adepți ai Budismului. Această confesiune a fost adusă în România de către un tânăr craiovean care practică o formă de Budism care îți cere să renunți la creștinism. Anual se organizează întâlniri și meditații la care este invitat câte un maestru tibetan pentru a ține predici și meditații. Printre cei mai cunoscuți maeștri tibetani care au vizitat țara noastră este călugărul budist, Tanpai Gyaltshen Acharya. Predicile sale sunt deseori axate pe karma și pe viața viitoare. Drd. Marian SUSA


24

Lumina Credinței

agora

In Culturae nomine

Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii

1

În ultimul număr al revistei s-au observat două elemente ce compun perspectiva culturii ca mijloc înspre humanitas, înspre virtutea cea mai lăudabilă în viziunea filozofilor greci, și anume „omenia”, caracterul aprofundat al ființei umane. Așadar, s-au întrevăzut beatitudinea – acea plăcere perenă ce izvorăște din gustarea artelor frumoase, și aspectul mântuirii, al acelui salus, care își găsește noima în asumarea patrimoniului teologic și spiritual al Bisericii, prin urmare o cultură și o cultivare a eternității interioare. S-a văzut, de asemenea, un fragment introductiv din istoria Bisericii RomâneUnite ce viza curentul iluminist și recepția acestuia în Transilvania secolului al XVII-lea, prin bine-cunoscuta mișcare Școala Ardeleană. Influența acestei mișcări este recunoscută în toate domeniile ce însumează cultura umană și spirituală din tradiția românească modernă, începând cu „simpla” amintire a formării limbii române actuale, de sorginte latină, rod al cărturarilor blăjeni. Ziua Școlii Ardelene, comemorată în fiecare an în data de 11 octombrie, este o rememorare nu numai a mișcării istorice transilvănene, datorie de amintire ce rezidă în fiecare român, ci și o rememorare în actualitate în virtutea patrimoniului acestei mișcări. Bunătatea sufletească, „atribut al culturii”, devine astfel mult mai imperios necesară în lumina unei creșteri a binomului trup-suflet, prin asumarea istoriei comune și a celei personale. Mai mult, această bunătate este rodul cultivării de sine, în fond rodul asumării culturii ca educatio, deci o întregire a ceea ce este atât comun, cât și propriu. Parcursul în progres al culturii personale – întrevăzută in Culturae nomine – se socotește a

fi o icoană a esenței interioare trăită și îngăduită a fi trăită în credință și în tradiție. Năzuințele din lumea credinței sunt hrănite și de o anumită cunoaștere a istoriei comunitare, ecleziale și, nu în ultimul rând, culturale, ce se îmbrățișează cu patrimoniul sensibil al umanității. În fond, ce este omul dacă nu un impresionant univers din care face parte, în mod primordial, aspectul spiritual în continuă formare, în creșterea ei captând și asumând lumina culturii, temă abordată în ultimul număr al revistei. La întrebarea: care este limita creșterii în cultura credinței, un posibil răspuns provine dintr-un replică a lui Reiner Kunze către Ugo Scheer (doi protagoniști ai lirismului german), care scria astfel: „Ceasul vine din interior/ceasul vine când sâmburii sunt negrii/iar aceasta o cunoaște numai copacul”. „Copacul” știe când sâmburii sunt copți și, astfel, rodul își poate lua avântul spre căderea înspre altul, înspre Celălalt. Se întâlnește, așadar, în nuce, gama pe care se cântă progresul interior al formării în universul culturii – este partitura tăcerii, a monasticului silentium, care vorbește mai mult decât cuvântul. Este strigătul, în definitiv, al lui Eugen Ionescu în acel „tăcere, substitui-te cuvântului”, aflat în tandem cu memorabila expresie „sunt o voce care caută”2 . Cel care trăiește cultura devine, prin urmare, o voce care caută. pr. dr. George Marius Nicoară N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Polirom 2009, 39. 2 E. Ionescu, A rupe tăcerea, Humanitas 2008, 56.

1


Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

25

Parohia greco-catolică „Schimbarea la față” Băița de sub Codru „Domnul este tăria mea și temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda. El este Dumnezeul tatălui meu: pe El Îl voi preamări” (Exod 15, 2) Zona Codrului este situată în nord-vestul ţării, de o parte şi de alta a culmii Făgetului sau Codrului, cum îi spun localnicii – munţi de origine hercinică, asemenea Măcinului dobrogean – iar, din punct de vedere administrativ, face parte din judeţele Maramureş şi Satu Mare. Codrul este o zonă de dealuri ce nu depăşesc 600 de metri, delimitată de lunca Sălajului, lunca Someşului, iar în vest de Câmpia Sătmarului. Făcând o incursiune în istorie, observăm că acest teritoriu are un destin unic, îndeplinind în cele mai multe perioade rolul de zonă de trecere, rol pe care îl dobândeşte chiar din perioada dacoromană, când a reprezentat graniţa limesului roman, teritoriul fiind locuit de dacii liberi. Următoarea etapă este cea din secolul al XI – lea, când reprezintă extremitatea nord-vestică a ducatului lui Menumorut, ceea ce îl tranformă într-o ţintă a atacurilor feudalilor maghiari, ca mai apoi să aparţină fie Austriei, fie Principatului Autonom al Transilvaniei. În perioada anilor 1661-1685 zona Codru a fost graniţa dintre Transilvania şi paşalâcul turcesc, a cărui capitală era la Oradea. Denumirea de Codru a acestui spaţiu vine de la pădurile întinse existente odinioară, din care astăzi au mai rămas suprafeţe reduse.1 Pentru codreni, pădurea nu era doar un mijloc de trai, ci ea furniza materia primă din care aceștia își confectionau casele, anexele gospodărești dar și uneltele necesare muncilor agricole.2 Deşi viaţa codrenilor a fost marcată de perioade aspre, aceştia şi-au păstrat identitatea şi şi-au consolidat legătura cu mediul de viaţă, rezultatul fiind crearea unui spaţiu mental unic – „spaţiul codrenesc”3. Comuna Băiţa de sub Codru se află situată în zona de sud-est a judeţului Maramureş, la circa 50 km de reşedinţa de judeţ- Baia Mare- în zona etnografică cunoscută sub denumirea de ,,Ţara Codrului”. Într-un document din anul 1475 localitatea

este menționată cu numele ”Baia Minunată”, iar în 1543 o găsim sub denumirea de «Băița» cu varianta în limba maghiară «Mossobanya›» și «Kiss Banya». În acelaşi document se arată faptul că locuitorii Băiţei erau iobagi pe pământurile stăpânite de nobilul maghiar Dragfi, căruia îi plateau un impozit de 7 forinţi. Denumirea localității este dată de existența în secolele XV-XIX a unei activități de exploatarea a aurului, în Codrul Băiței, a căror urme atât materiale cât și de toponimie sunt cunoscute și astăzi. Denumirea actuală a satului datează de la 17 februarie 1968, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României. Schimbarea denumirii din „Băița” în Băița de


26

Lumina Credinței

prezentarea parohiilor

sub Codru a fost determinată de existența pe teritoriul județului Maramureș a două localități cu denumirea „Băița”, cea de-a doua în componența comunei Tăuți Măgherăuș și de faptul că în mod obișnuit pentru diferențierea celor două localități li se atribuia frecvent terminația „de sub Codru”4. În 1569, conform unei notări întocmite de către Bathori Gheorghe, Gyulofi Laszlo a primit localitatea de la Principele Transilvaniei, Ioan Sighismund. În anul 1682, în timpul stăpânirii Cetăţii Orăzii de către turci, localitatea a fost pustiită. În anul 1890 satul Băiţa avea un număr de 291 de gospodării, cu 1500 locuitori, dintre care 1471 erau români, 17 unguri şi 9 evrei. Din spusele bătrânilor, inițial satul a fost aşezat în locul numit Potoc, la 600 de m stânga de satul Tămăşeşti şi la răsărit de satul Sălişte. Din cauza inundațiilor și a alunecărilor de teren, cele 16 familii ce au supraviețuit catastrofei naturale au fost nevoite să își mute vatra satului pe amplasamentul actual, la poalele Codrului. Se cunoaşte faptul că în Băița a existat o mică biserică din lemn, în care se celebra o dată pe lună Sfânta Liturghie de către un preot ce venea dintr-o altă parohie. Odată cu creșterea numărului de locuitori, a fost nevoie de un nou lăcaş de cult, mult mai încăpător. La îndrumarea omului politic Gheorghe Pop de Băseşti, credincioşii au vândut o parte din pădurea Bisericii, la care au adugat propria contribuţie, şi în anul 1886 au început lucrările la noua biserică. Datorită faptului că meşterii aduşi de la oraş erau angajaţi în acelaşi timp şi la o altă lucrare, credincioşii au fost nevoiţi să participe activ la ridicarea bisericii. Bătrânii spun că într-o singură noapte s-a cărat cărămida bisericii de pe un deal pe altul, folosindu-se carele trase de boi. Fundaţia bisericii este din piatră, iar zidurile impunătoare şi bolţile din cărămidă. Lungimea bisericii este de 36 m, iar lăţimea de 12m. Deasupra pronaosului se înalţă falnic un turn, de unde cele două clopote îşi cheamă neîncetat peste timp, credinioşii la mântuire. Biserica a fost sfințită în anul 1899 și a fost pusă sub ocrotirea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. Din Matricolele botezaţilor şi cununaţilor, care încep abia cu anul 1824, reiese că cel mai vechi preot care a slujit în această parohie a fost părintele Ioan Pop. În anul 1919 îl găsim slujitor pe părintele George Maior, care la data de 23 februarie 1919 l-a asistat spiritual pe Gheorghe Pop de Băsești, în timpul morții sale. În anul 1936 preot în Băița este Dumitru Mircea,

care păstoreste un număr de 1450 credincioși greco-catolici. Din Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei de Maramureș pe anul 1936, găsim că la acea dată în Băița mai erau 13 romano catolici, 4 ortodocși, 4 calvini și 2 evrei.5 În anul 1948 credincioșii greco-catolici din Băița sunt obligați să renunțe la credința lor, iar toate bunurile Bisericii trec în proprietatea Statului Român și a Bisericii Ortodoxe Române. Parohia va fi redeschisă pe data de 18 octombrie 1994 de către pr. Simion Mesaroș. Până în anul 1997 îl găsim paroh pe părintele Florin Mâtea, iar începând cu data de 6 noiembrie 1998 pe părintele Costin Gheorghe. Dat fiind faptul că Sfânta Liturghie se oficia în Căminul Cultural, părintele împreună cu credincioșii au hotărât să construiască o nouă biserică greco-catolică. Piatra de temelie a noii biserici a fost pusă de către preasfințitul Ioan Șișeștean, la data de 7 august 2005. Noua biserică a fost ridicată prin truda și osteneala credincioșilor greco-catolici din Băița, ajutați de autorități centrale, județene și locale, precum și de credincioși ai altor culte din localitate.6 Sfințirea bisericii cu hramul ”Schimbarea la față” a avut loc în data de 4 iunie 2012, în sărbătoarea Sfintei Treimi, de către preasfințitul părinte Vasile Bizău, în asistența a sute de credincioși veniți din „Țara Codrului”. Potrivit recensământului populației din ianuarie 2002, populația localității Băița de sub Codru este de 1582 locuitori, din care 1560 români, 3 maghiari și 19 rromi. În anul 2016 parohia greco-catolică Băița de sub Codru avea un număr de 70 credincioși. Vă invit să vizitați această parohie aflată la poalele Codrului, parohie formată din credincioși vrednici, care în ciuda dificultăților de peste veacuri păstrează vie în inimile lor credința în Dumnezeu și o trăiesc în Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică. Pr. Vasile Daniel POP

Grigore Paşca, Codreanu Moldovan, Aurora Paşca, Judeţul Maramureş, Bucureşti, 1980, p. 152 2 Tancred Bănăţeanu,  Arta populară din nordul Transilvaniei, Baia Mare, 1969. 3 Geographia Napocensis Anul IX, Nr. 2, 2015, p. 69 4 https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83i%C8%9Ba_de_ sub_Codru,_Maramure%C8%99 5 Sematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului pe anul 1936, Baia Mare, Tipografia Dacia, pag. 80 6 http://www.bru.ro/maramures/sfintirea-bisericii-parohialedin-baita-de-sub-codru-mm/ 1


Lumina Credinței

prezentare carte

27

Adrienne von Speyr Dumnezeul nemărginit (Ed. Galaxia Gutenberg, 2016) Această carte, pe care dorim să o prezentăm pentru numărul de față cititorilor revistei noastre eparhiale, reprezintă începutul unei noi colecții valoroase în cadrul editurii Galaxia Gutenberg, colecția Adrienne von Speyr. Numele acesta, poate mai puțin cunoscut cititorilor de limbă română, este legat de numele celebrului teolog Hans Urs von Balthasar. Întâlnirea cu acesta, de altfel, o va orienta pe autoarea noastră spre catolicism, aceasta provenind din mediul protestant elvețian.

Adrienne von Speyr, care a trăit între anii 1902-1905, este considerată o mare mistică a timpurilor noastre. Chiar și profunzimea scrierilor marelui teolog Hans Urs von Balthasar, după cum o mărturisea chiar el însuși, pot fi„ cu adevărat cunoscute când va exista o preocupare serioasă pentru Adrienne von Speyr”1. Tot acest mare teolog afirma despre mistica Adriennei von Speyr: „Întrucât experiențele și descoperirile acordate ei sunt în întregime de natură carismatică, aceste zone nu pot fi în nici un caz găsite logic sau deduse. Ele au fost pur și simplu date așa cum sunt” (Adrienne von Speyr și misunea ei, citat la p. 7). Tot în acest cadru al experienței ar trebui înțeleasă și cartea de față, care ne oferă un răspuns la întrebarea cum Îl putem întâlni pe Dumnezeu. Cartea cuprinde unsprezece capitole și prin tematica expusă ar putea fi caracterizată ca o mică dogmatică, însă nu precum cele cu care suntem obișnuiți, rămânând prezent acel suflu mistic care introduce cititorul

în experiența unei cunoașteri unitive cu Dumnezeu. Primele capitole introduc cititorul în tema creației (cap. I), a depășirii finitudinii omenești (cap. II), a timpului veșnic și efemer (cap. III) și a comunicării iubirii triunice (cap. IV). În continuare vom prezenta câteva idei din capitolele cărții, care exprimă câte ceva din esența fiecărui capitol și ar putea trezi în cititor dorința de a citi și medita gândurile autoarei. În primul capitol aflăm că „ceea ce a


28

Lumina Credinței

prezentare carte

creat, Dumnezeu a și păstrat, menținându-și astfel o relație permanentă cu opera sa (…). El nu s-a retras, n-a devenit indiferent, ci a așteptat răspunsul creaturii” (p. 9). Capitolul următor ne învață că „oricine se roagă, are în permanență posibilitatea de a i se adresa lui Dumnezeu, în așa fel încât finitudinea umană să poată participa la infinitatea lui Dumnezeu și să trăiască experiența unui răspuns din eternitate”. În capitolul al III-lea, unde aflăm că „Dumnezeu a dat măsura sa infinită timpului veșnic„ (p. 27) autoarea ne îndeamnă spunând că „acest timp veșnic trebuie să-l preocupe pe cel care crede, căci este timpul lui Dumnezeu, iar tot ce-i este propriu lui Dumnezeu trebuie să intre neîncetat în preocupările sale de credincios” (p. 27). „Felul în care credinciosul privește iubirea lui Dumnezeu pentru lume este determinat de felul în care îi apare Fiul. Toată viața lui Cristos exprimă voința de a fi om între ceilalți oameni, din iubire față de Tatăl. Această iubire eternă, neschimbată în timpul întregii sale vieți pe pământ, (…) prezintă în statornicia ei neclintită caracteristicile iubirii dumnezeiești” (cap. IV, p. 33 urm.). Următoarele capitole, despre Duhul (Spiritul) Sfânt și despre felul în care ne pregătește calea către Tatăl (cap. V), despre mărginirea și nemărginirea Fiului (cap. VI), despre Tatăl și revelabilitatea sa în Biserică (cap. VII), despre tăcerea Tatălui și despre rugăciune (cap. VIII), despre Cuvântul Tatălui și despre rugăciune (cap. IX), sunt capitole ce dezvăluie experiența Sfintei Treimi, cunoscută nouă prin revelația Fiului care s-a făcut trup, și a locuit printre noi. Astfel, „de Rusalii apostolii erau împreună când au văzut Duhul coborând la ei în limbi de foc și au trăit experiența lui în miracolul limbilor (cap. V, p. 43) (…). „Smulși de limitele lor de până atunci, ei au fost mutați în interiorul unei realități făgăduite, iar acum acordate lor de Fiu, unde nu au trăit doar experiența existenței Duhului, ci au recunoscut și legătura existenței lui cu Fiul, care l-a trimis, și cu Tatăl, care l-a trimis pe Fiu. Acest Dumnezeu Tată, Fiu și Spirit Sfânt este cu atât mai infinit încât nicio barieră nu stă în calea infinității sale, dar, în coborârea Fiului

în finitudinea vieții omenești, el reușește să creeze o expresie pentru infinitatea sa, adecvată acesteia. Această expresie, dăruită nouă oamenilor prin Fiul, este credința (cap. VI, p. 56).Tatăl ceresc, Creatorul, cel care vorbește din cer, capătă totuși un profil cu totul nou prin întruparea Fiului (…). În Fiul, Dumnezeu deschide cercul ceresc închis dintre Tată, Fiu și Duh (cap. VII, pp. 63,64). Modul în care omul ajunge să comunice cu Dumnezeu este numit rugăciune, de aceea „ori de câte ori un om ajunge să-l cunoască pe Tatăl ceresc, începe acel dialog între ei care poartă numele de rugăciune. Vorbirea omului este întrebare pusă lui Dumnezeu; vorbirea lui Dumnezeu este răspuns. (…) Dar Dumnezeu se relaționează cu lumea nu doar vorbind, ci și tăcând (cap. VIII, p. 73, 74).Cuvântul și tăcerea și tot ceea ce îl unește pe Dumnezeu cu Dumnezeu are un conținut divin, ce nu poate fi înțeles decât de Dumnezeu. Limba lui Dumnezeu nu se schimbă; căci el este din eternitate același” (cap. IX, p. 87, 88). Ultimele capitole, despre invitația Dumnezeului triunic (cap X)și despre răspunsul omului (cap. XI) descriu invitația lui Dumnezeu Tatăl, prin Fiu, adresată tuturor celor care prin întrupare devin frați ai Domnului (cfr. cap X, p. 95) precum și răspunsul omului care „poate fi la fel de felurit ca oamenii înșiși, și totuși, atunci când este consimțire, el este unul singur” (cap. XI, p. 105). Încheiem această prezentare de carte cu recomandarea ca aceasta să fie citită în tihnă și cu ochi contemplativi, doar astfel se va putea gusta cu adevărat din experiența mistică a autoarei, pătrunzând dincolo de literă în cunoașterea unitivă a lui Dumnezeu… „când omul îl întâlnește iarăși, adică atunci când își găsește răspunsul împlinit în Hristos, atunci trăiește prin aceasta experiența măreției lui Dumnezeu” (…) (p. 114). Pr. Dr. Florin MARUȘCIAC

Interviu H. U. von Balthasar, în H.U.von Balthasar și opera sa, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș 2005, p. 102. 1


Absolventul de teologie Pop Daniel a devenit diacon Marți, 15 august 2017, în sărbătoarea „Adormirii Maicii Domnului”, Preasfințitul Vasile Bizău a celebrat Sfânta Liturghie, de la ora 10:30, la mănăstirea baziliană din Baia Mare, iar seara, de la ora 18:00, a participat la hramul bisericii „Sfânta Maria” din oraș. În cadrul Sfintei Liturghii, a ridicat la Treapta Diaconatului pe ipodiaconul Pop Daniel, absolvent al Institutului Teologic de la Blaj. Diaconul Lucian Marușciac a fost hirotonit preot Duminică, 17 septembrie 2017, diaconul Lucian Marușciac a primit treapta preoției, prin punerea mâinilor Preafințitului Vasile Bizău. Evenimentul a avut loc la mănăstirea „Maica Domnului Îndurerată” din Sighetu Marmației, în ziua prăznuirii hramului acesteia. „Comunitatea surorilor Maicii Domnului din Sighetu Marmației este o prezență: o prezență rugătoare, o prezență însoțitoare, o prezență care speră. Hramul mănăstirii de aici este „Maica Domnului Îndurerată”. În Evanghelia după Ioan, regăsim prezența aceasta a Maicii Domnului sub cruce, până în ultimul moment; o prezență care îl primește pe apostolul Ioan ca și fiu și el pe ea, ca și mamă. La fel și comunitatea surorilor de aici, este o comunitate care se străduiește să trăiască Evanghelia și să răspundă chemării sale și-n același timp, să fie această prezență care speră. Nu o prezență oarecare… ci una care speră pentru ea însăși și pentru viitorul ei, pentru comunitatea Bisericii și pentru cei care o înconjoară și cărora li se dăruiește, însoțind creșterea armonioasă a copiilor și tinerilor cu iubire maternă, spre a face prezentă iubirea lui Hristos în viața omului”, a spus Preasfințitul Vasile în omilia rostită în cadrul Sfintei Liturghii. Părintele Lucian Marusciac este originar din localitatea Crăciunești, Maramureș. A studiat, între anii 2004-2008, Teologia în cadrul Facultății de Teologie Greco Catolică, Universitatea Babeș-Bolyai, Oradea; a urmat apoi cursurile de Masterat în Teologie Orientală și Patristică la Institutul Pontifical Oriental, Roma (2008-2010). În anul 2013 a absolvit cursurile doctorale la Institutul Pontifical Oriental din Roma. Început de an școlar la școala „Ep. Dr. Alexandru Rusu” din Baia Mare

Luni, 11 septembrie 2017, peste 100 de copii, alături de părinți și bunici, s-au adunat cu emoție și curiozitate în curtea școlii „Ep. Dr. Alexandru Rusu” din Baia Mare, pentru a participa la festivitatea de deschidere a anului școlar 2017/2018. Școala „Ep. Dr. Alexandru Rusu” este fondată de către Episcopia Greco Catolică de Maramureș și se află în al treilea an de funcționare. Așadar, rugăciunea de deschidere a noului an școlar a fost prezidată de către Preasfințitul Vasile Bizău, care, în discursul său scurt și cuprinzător, a mulțumit părinților prezenți pentru „încrederea pe care o acordă școlii, acestui proiect care pune foarte mult accent pe educație, pe transmiterea de valori și care își propune formarea integrală a omului pe cele trei coordonate: umană, intelectuală și spirituală. Toate aceste trei dimensiuni desăvârșesc ființa umană… De aceea avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu și de dăruirea deplină a celor care sunt implicați în acest proiect”, a spus Preasfințitul Vasile.


Simpozionul „Pr. dr. Vasile Lucaciu”, Șișești 15 august 2017

Hramul bisericii „Nașterea Maicii Domnului”, Porumbești 8 septembrie 2017

Preţ 5 RON

Hramul mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului”, Baia Mare 15 august 2017

Lumina credintei 3/2017  
Lumina credintei 3/2017  

Publicatia Eparhiei Greco Catolice de Maramures

Advertisement