Page 1

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 14, 5) Anul III, nr. 3/2013


Lumina Credinţei Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. dr. mircea manu Pr. Florin Fodoruţ Pr. Emil-Marian Ember Pr. Daniel Pop Pr. dr. Ioan Codrea Pr. Marius Taloş, s.j. Diacon Lucian Lechinţan s.j. Drd. Lucian Turcu Drd. Marian Susa Mihai Dăncuş Sebastian Bersan

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. ISSN 2248 – 2466

DIN SUMAR: Editorial 1-2 Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika Fragmente liturgice 3-4 Credinţa vine din predicare: transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu prin predica liturgică Cuvântul Scripturii 5-6 Naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea… Interferenţe biblice 6-7 Transmiterea credinței în Sfânta Scriptură Spiritualitate 8-10 Icoana - expresie și mărturie a credinţei Învăţătura bisericii 11-12 Sacramentele: mijloace de sfințire și întărire în credință Anul Credinţei 12-14 Catehismul ca mijloc de a face cunoscută credinţa Sfinţii părinţi 15-16 Crucea, piedică a primirii credinței în Hristos (I) legea bisericii 17-18 Ritul ca mijloc de transmitere a credinței Crâmpeie istorice 18-20 Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureş? (IV) In Memoriam! 21-22 Părintele profesor Grigore Dăncuş Evanghelia în artă 23-25 Aproape de sensul real al lucrurilor, povestea icoanelor pe sticlă din Transilvania Etica Creştină 26-27 Mărturia creștină în societatea actuală Doctrina Socială 27-28 Biserica și Media Prezentarea Parohiilor 29 - 30 Comunitatea din Prislop Prezentare Carte 30 - 31 Parabolele lui Isus – Adevărul ca poveste Viața Consacrată 31 - 32 Ordinul iezuit Societate lui Isus (II)


Editorial

Beatificarea Monseniorului Vladimir Ghika „Prinț, preot şi martir” (1873-1954)

„Părtaș fiind jertfei Crucii lui Hristos, ai aflat calea către temelia vederii sufletești; pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință, răbdând până la sânge, sfințite martire Vladimir, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre”. (Troparul Fericitului, glas 4) În cadrul Sfintei Liturghii celebrată de către Cardinalul Angelo Amato, trimis al Papei și prefect al Congregației pentru Cauzele Sfinților, împreună cu un mare număr de episcopi și preoți, de ambele rituri, alături de călugări, călugărițe și credincioși, a fost ridicat la cinstea altarelor Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954). Este al doilea Fericit român după Ieremia Valahul (15561625), canonizat de către Fericitul Ioan Paul al IIlea pe 30 octombrie 1983. Descendent din familia domnitoare a Moldovei și născut într-o familie de diplomați, Vladimir Ghika vine la lumina zilei de Crăciun, în anul 1873, la Constantinopol. Primește Taina Sfântului Botez în Biserica Ortodoxă, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de această Biserică. În anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat în grija unei familii protestante în ceea ce priveşte educaţia şi practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept. Se întoarce în România, datorită anghinei pectorale de care suferea, unde îşi va continua studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filozofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „şi mai ortodox” face profesiunea de credinţă catolică spre stupoarea mamei sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său. Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului

ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu, în glumă, Papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”. Devine astfel unul din pionierii apostolatului desfășurat de către laici. Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti și pune bazele marelui spital şi sanatoriu  Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând

astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere catolice de caritate din România. Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică fără frică îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea. În timpul primului război mondial (1914-1918) s-a ocupat, de misiuni diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din 1


Editorial ospiciul din Roma, de răniţii de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o naturaleţe surprinzătoare. În 7 octombrie 1923 este sfinţit preot la Paris de Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului; îşi va desfăşura misiunea preoțească în Franţa până în 1939. Deoarece inima îi era în România, cere privilegiul de la Papa Pius al XI-lea de a putea celebra în cele două rituri: latin şi bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român înzes. I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, Villejuif, unde se dăruieşte schimbând din temelii spiritul cartierului. În 1930, când se îmbolnăveşte, este retras şi este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris. În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan  şi cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei (cu secole în urmă fusese o mănăstire) în acest scop; din motive financiare, se va vinde şi membrii se vor dispersa. La 13 mai 1931 este numit de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnităţi ecleziastice. O primeşte totuşi, făcând observaţia că „nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.” La 3 august 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al doilea Război Mondial. Refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată ajuta şi încuraja, rămânând pentru acelaşi motiv în Bucureşti când vor începe bombardamentele aliate. În același timp, desfășoară un îndelung și fructuos apostolat la biserica „Sfântul Vasile cel Mare”, din București, de pe strada Polonă, biserica românilor ardeleni uniți, la a cărei sfințire participase ca mirean pe 6 decembrie 1909. Aici organiza alături de viitorii episcopi martiri Vasile Aftenie († 1950) și Tit Liviu Chinezu (1955) întâlniri cu tineri ardeleni şi bucureșteni, membri ai Asociației Studenților Români Uniți (ASTRU), cu care a împărtăși mai apoi calvarul închisorilor comuniste. După venirea la putere a ciumei roşii comuniste refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru aceleaşi motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952, în timp ce ieșea din casa unui bolnav, sub acuzaţia de „înaltă trădare” şi întemniţat la Jilava 2

Lumina Credinţei unde este ameninţat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veşnice datorită tratamentului bestial la care a fost supus. A fost „preot, confesor, director spiritual, conferenţiar, om de ştiinţă, diplomat, activitatea lui desfăşurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, şefi de state, politicieni, filozofi, artişti, scriitori, teologi, până la anarhişti, ocultişti, homosexuali şi prostituate.” A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa a depăşind graniţele confesionale şi spiritul timpului, fiind un adevărat precursor al ecumenismului. Beatificarea este o etapă din procesul de recunoaștere a sfințeniei (canonizarea) în Biserica Catolică, după un amănunțit proces de recunoaștere a vieții virtuoase a celui beatificat iar, în cazul lui Vladimir Ghika, și a martiriului său. Beatificarea se celebrează în cadrul solemn al Sfintei Liturghii cu aprobarea Sfântului Părinte. Papa Francisc a semnat decretul de recunoaştere a martiriului pentru credinţă la data de 27 martie 2013. Odată cu beatificarea, 31 august a.c., Fericitul este propus de Biserică ca exemplu de credință poporului credincios. Se autorizează totodată cultul public în cinstea sa, care constă în atribuirea unei zile de sărbătoare în calendarul Bisericii locale, cu o liturghie proprie, și expunerea în public a imaginilor sale și a moaștelor. Cultul său ar putea fi extins la nivelul întregii Biserici din România, dar și a altor Biserici locale. Urmare a beatificării, Fericitul va putea fi proclamat patron al unei opere, al unei parohii. Totodată Fericitului i se poate cere să mijlocească de la Dumnezeu haruri care în alt fel ar fi imposibil de obținut, de exemplu, vindecarea de o boală incurabilă. Primirea ulterioară a unui har deosebit prin mijlocirea Fericitului permite comisiilor de specialiști să certifice minunea care deschide drumul spre declararea sfințeniei și extinderea cultului la nivelul Bisericii Universale. Vladimir Ghika este o floare aleasă din „Grădina Maicii Domnului”, gata să răspândească parfumul sfințeniei peste toți fii poporului român și peste toți acei care îi vor cere mijlocirea prin rugăciune. Redacția

Prelucrare după www.vladimirghika.ro și VICARIATUL GRECO-CATOLIC DE BUCUREȘTI, Fericitul Mucenic Vladimir Ghika (1873-1954), Baia Mare, 2013.


Fragmente liturgice

Credinţa vine din predicare: transmiterea Cuvântului lui Dumnezeu prin predica liturgică Pornind de la cuvintele Sfântului Apostol este predica misionară, destinată celor care nu Pavel: „Credinţa vine din predicare, iar cred în Hristos şi care are ca scop acceptarea predicarea, din cuvântul lui Hristos”1, am credinţei; al doilea moment este cateheza, care considerat că transmiterea Cuvântului lui se adresează celor care au primit Evanghelia Dumnezeu prin predica liturgică ar fi o temă şi are ca scop prezentarea credinţei în mod potrivită pentru Anul Credinţei. sistematic; şi în fine, al treilea moment este Cu siguranţă prima întrebare a omului predica liturgică sau omilia, care se face în modern şi „practic”, ar fi: „Chiar este necesar timpul celebrărilor liturgice şi urmăreşte să ascultăm predica duminicală, pentru că creşterea în credinţă a credincioşilor ştim prea bine că Biserica ne porunceşte să practicanţi. Prin urmare, în contextul Anului participăm la Sfânta Liturghie în fiecare duminică şi sărbătoare de poruncă, dar nu ne cere să ascultăm şi predica?” Răspunsul – care ar putea să îi surprindă pe mulţi – îl primim de la Sfântul Bernardin de Siena, care spune: „Dacă din aceste două lucruri tu nu ai putea împlini decât unul, Liturghia sau predica, este mai primejdios pentru sufletul tău să laşi predica. De fapt, ai crede tu în Taina altarului dacă n-ai afla-o din propovăduirea cuvântului dumnezeiesc? Toată credinţa vine din ascultarea cuvântului”2. În Dicţionar3 termenul „predică” (lat. praedico, -are, -avi, -atum) este Horia Bernea (1938-2000) - Lumina în întuneric explicat prin expresiile „a face cunoscut”, „a spune cu glas tare”, iar în Credinţei şi în raport cu credinţa, cele trei cadrul cultului creştin predica este definită ca forme ale predicii pot fi caracterizate astfel: a fiind un mijloc direct de a transmite învăţătura produce credinţa, a cunoaşte credinţa şi a trăi evanghelică şi de a face instruirea religioasă a credinţa. credincioşilor. Şi acum să vedem unde încadrăm predica Observăm că teologia contemporană liturgică în celebrarea euharistică. Unii vor împarte proclamarea cuvântului lui spune, încurajaţi de anumite „tradiţii” fără Dumnezeu în trei momente: primul moment fundament liturgic, că la sfârşitul slujbei e 3


Fragmente liturgice foarte bine. Greşit, şi pot să argumentez de ce! În prima parte a Sfintei Liturghii numită Liturghia Cuvântului, Dumnezeu Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin cuvânt, împărtăşire care se împlineşte prin citirea lecturilor sacre din Sfânta Scriptură şi prin predică. Şi în Biserica primelor veacuri predica era susţinută imediat după citirile din Sfânta Scriptură, iar în sprijinul acestei afirmaţii avem mărturiile Părinţilor Bisericii şi ale Scriitorilor Bisericeşti precum Sfântul Ioan Gură de Aur, Origen sau Sfântul Clement Alexandrinul. Sfântul Iustin Martirul (sec. II-lea) – prezentând Liturghia din timpul său – ne spune că, după ce creştinii se adună pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, „se citesc memoriile apostolilor şi scrierile profeţilor, câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâi-stătătorul ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi îndeamnă la urmarea acestor învăţături.”4 Pentru a înţelege mai bine importanţa acestui moment de har, e necesar să ne îndreptăm şi asupra sensului predicii în Liturghie. Desigur, pentru a-şi îndeplini misiunea de răspândire a seminţei Cuvântului lui Dumnezeu, predica trebuie să fie concepută pe baza textelor biblice citite la Sfânta Liturghie şi atunci o putem încadra, fie ca predică exegetică – în acest caz preotul explicând verset cu verset lecturile, fie ca omilie tematică – dezvoltând o temă extrasă din textul biblic citit. De asemenea, predicarea nu poate fi considerată o simplă explicare a unui text biblic, pentru că ea este actul sacramental al împărtăşirii Cuvântului lui Dumnezeu prin predicatorul Său consacrat, iar esenţa ei constă tocmai în legătura vie cu Evanghelia care s-a citit. Din cele spuse până acum înţelegem aşadar că predica este continuarea firească a lecturilor sacre şi împreună formează momentul central al Liturghiei Cuvântului, împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, ea constituind trecerea şi legătura între Liturghia Cuvântului şi Liturghia Euharistică. 4

Lumina Credinţei În timp – pe fondul scăderii evlaviei credincioşilor – predica a fost mutată la finalul Sfintei Liturghii, după Rugăciunea Amvonului. Această practică s-a introdus pentru a-i reţine cât mai mult la oficiu pe creştini deoarece unii aveau obiceiul să plece imediat după ascultarea predicii, şi pentru ca cei care ajungeau mai târziu la Liturghie să nu piardă predica. Pe lângă faptul că este în detrimentul formării autentice a credincioşilor practicanţi, acest obicei contrazice şi logica desfăşurării actului liturgic, deoarece împărtăşirea prin cuvânt este centrul Liturghiei Cuvântului, iar cele două modalităţi de împărtăşire, prin cuvânt, respectiv cu Sfânta Euharistie, nu se exclud şi nu se înlocuiesc, ci se determină, împărtăşirea prin cuvânt fiind o pregătire pentru Liturghia Euharistică şi pentru împărtăşirea cu Sfânta Taină. În Biserica noastră s-a încercat o revenire la practica corectă din punct de vedere liturgic, în acest sens Preasfinţitul Ioan Şişeştean chiar a dat această dispoziţie preoţilor printr-o circulară şi mulţi au înţeles şi au încercat să se conformeze. Totuşi, mai întâlnim situaţii în care – cu ocazia diferitelor evenimente parohiale – li se comunică preoţilor: „Ştiţi, la noi se obişnuieşte să se predice la sfârşitul Liturghiei.” Să-L rugăm pe Mântuitorul să ne deschidă inimile pentru a primi cuvântul Său şi astfel să ne pregătească pentru împărtăşirea cu Preasfântul Trup şi Preţiosul Sânge, la fiecare Sfântă Liturghie. Pr. can. Emil GÎRBOAN

1 Rom 10,17 2http://www.predici.cnet.ro/arhive/977/ 3 h t t p : / / w w w. d e r ve n t . ro / d i c t ion a r. php?dTitle=cHJlZGljYQ==&dL=P 4 Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, Apologia I, cap. 67 în PG, t. VI, col. 428-432, trad. rom. în Apologeţi de limba greacã, Bucureşti., 1997, p. 95


Cuvântul Scripturii

„Naşterea ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea…” (Troparul Sărbătorii Naşterii Fecioarei Maria) Anul nou bisericesc începe de fiecare dată la 1 septembrie şi debutează cu două sărbători de o mare însemnătate în istoria mântuirii neamului omenesc: Naşterea Maicii Domnului pe 8 septembrie şi Înălţarea Sfintei Cruci pe 14 septembrie. În cele ce urmează ne-am propus să medităm privitor la prima sărbătoare amintită.

Păcatul săvârşit de Adam şi de Eva în grădina Raiului a fost aşa de mare încât omul singur oricâte jertfe ar fi adus, niciodată n-ar fi putut să-l ispăşească. De la căderea în păcatul strămoşesc, ziua naşterii fiilor lui Adam şi al Evei nu mai era socotită o zi a bucuriei, ci o zi de mare tristeţe,

pentru toţi cei ce se năşteau, deoarece erau ca nişte fii ai păcatului şi ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, ca nişte moştenitori ai blestemului dumnezeiesc, căci până la venirea Mântuitorului toată lumea mergea în Iad1, atât cei buni cât şi cei răi. Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate şi dragoste, făgăduieşte primilor oameni că se va naşte din femeie un Mântuitor, care va zdrobi capul şarpelui, capul Satanei, care a ispitit pe Eva să mănânce din rodul pomului oprit. Această făgăduinţă a constituit vestea cea bună, prima evanghelie pentru omul căzut (Gn. 3,15). Făgăduinţa aceasta dată de Dumnezeu primilor oameni a fost transmisă din generaţie în generaţie de către poporul ales. În vreme de uitare şi rătăcire Dumnezeu îi trimite prooroci ca să-i amintească poporului ales că cerul nu şi-a uitat făgăduinţa. Aceşti soli trimişi de Dumnezeu, au profeţit că Mântuitorul promis se va naşte în Betleem (Miheia 5,1), că va coborî din neam împărătesc şi că mama lui va fi o fecioară (Is. 7, 14). Lumea de atunci, credincioasă făgăduinţelor dumnezeieşti, aştepta cu nerăbdare plinirea vremii când Cel făgăduit trebuia să vină. Toţi se întrebau cine va fi aleasă de Dumnezeu să fie Maica Mântuitorului? Din Sfânta Tradiţie ne este dat să aflăm numele părinţilor Maicii Domnului de Ioachim şi Ana. Aceşti soţi trăiau aproape de Ierusalim, erau oameni evlavioşi ce descindeau din rudele îndepărtate ale marelui împărat David. Ca fiecare 5


Interferenţe Biblice familie de starea lor, în fiecare zi se rugau lui Dumnezeu să-i binecuvânteze cu prunci. Timpul a trecut, au ajuns la bătrâneţe fără ca cerul să le asculte ruga. Cu toate acestea ei nu şiau pierdut speranţa. Pentru ca rugăciunea lor să fie şi mai puternică, au făgăduit lui Dumnezeu, că-i vor închina Lui pe copilul lor. Păstrau în inima lor speranţa că odată şi-odată rugăciunea lor va fi ascultată. La timpul rânduit de Dumnezeu ocara Anei a fost ridicată şi ea a fost învrednicită să fie mamă. Ana a născut-o pe Maria. Această pruncă Maria a fost aleasă de Dumnezeu să fie Maica Mântuitorului lumii. A fost aleasă să poarte în pântece pe Fiul lui Dumnezeu să fie scară pe care Dumnezeu s-a pogorât pe pământ şi pe care cei de pe pământ urcă la cer. Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului e o zi de mare bucurie pentru întreaga creştinătate. Prin Maica Domnului a răsărit lumii bucuria a pierit blestemul şi s-a înnoit făptura. Prin ea s-au deschis porţile Raiului, iadul s-a deşertat şi oamenii s-au îndreptat. Prin ea s-a arătat viaţa îngerească, au căzut dracii, fecioria s-a unit cu naşterea şi s-a făcut începătura mântuirii neamului omenesc. Să serbăm deci azi cu bucurie această măreaţă zi a Naşterii Maicii Domnului, s-o lăudăm cu cântări spirituale, s-o binecuvântăm şi noi pe aceea pe care îngerii o laudă în cer, s-o venerăm cu toată evlavia, căci prin mijlocirea ei ne facem fii iubiţi ai lui Dumnezeu, ne umplem de darurile cereşti şi ne curăţim inima mărturisind-o ca Maica lui Dumnezeu. Dacă prima sărbătoare a anului bisericesc este rânduită întru amintirea şi cinstirea Preacuratei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, cea din urmă sărbătoare a anului bisericesc face pomenire de tainica Adormire a Maicii Domnului. Ca o cunună de flori se înşiruie în cursul anului bisericesc celelalte sărbători în care ni se prezintă lucrarea mântuitoare a neamului omenesc, dar la început şi la sfârşitul acestei cununi stă floarea închinării şi cinstirii pe care o aducem Maicii Domnului. Să ne alăturăm şi noi stranei bisericii sfinte și să cântăm astfel: „Astăzi s-a făcut începutul mântuirii noastre”. Amin. Pr. dr. Simion VOICU 1 A se înțelege aici termenul ebraic de Sheol , locul sufletelor după moarte , un loc subteran unde va avea loc Judecata de Apoi, iar nu Iadul înțeles în sens creștin.

6

Lumina Credinţei

Transmiterea credinței în Sfânta Scriptură Pentru Sfânta Scriptură, credința este izvorul și centrul vieții creștine. Omul trebuie să răspundă prin credință planului pe care Dumnezeu îl realizează în istorie. Pe urmele lui Avraam, „părintele tuturor celor ce cred” (Rom. 4, 11), personajele de seamă ale Vechiului Testament au trăit și au murit în credință (Evr. 11). Avraam „crede în Dumnezeu” (Fac. 15, 6) și în cuvântul Său, iar în ziua când Dumnezeu îl pune la încercare, el este dispus să își sacrifice propriul și unicul său fiu, pe Isaac. El este așadar prototipul credinciosului autentic care își ancorează întreaga existență în

Icoană din altarul Mănăstirii Prislop (MM) Dumnezeu și în planul Său de mântuire. Prin viața lui, Avraam devine așadar cel care transmite credința urmașilor săi, celor care îl caută și îl vor descoperi pe adevăratul Dumnezeu (Ps. 47, 10; Gal. 3, 8) prin Fiul Său (In. 8, 31-41. 56). La plinirea vremii, planul de mântuire se realizează prin Învierea lui Hristos, urmaș de-al lui Avraam (Gal. 3, 16; Rm. 4, 18-25). Avraam transmite credința descendenților săi, „tatăl multor neamuri” (Rm. 4, 17; Fac. 17, 5), tatăl tuturor celor care prin


Interferenţe Biblice intermediul credinței vor fi uniți în Isus Hristos. Dumnezeul lui Avraam cercetează poporul Său, robit în Egipt. Îl cheamă pe robul Său Moise, i se arată și îi promite „să fie cu el”, pentru a-i conduce poporul în Țara Promisă. Mijlocitor între Dumnezeu și poporul Său, Moise transmite poporului planul lui Dumnezeu, în timp ce minunile sale arată originea misiunii sale, una dumnezeiască. Israel este așadar chemat să „creadă în Dumnezeu și în robul Său Moise” ( Evr. 11, 29). În schimbul alianței făcută de Dumnezeu cu Israel�, acestuia i se cere doar să asculte și să creadă în cuvântul lui Dumnezeu. Ascultându-L pe Dumnezeu înseamnă înainte de toate a crede în El, a crede în planul Său de mântuire. Viața și moartea lui Israel vor depinde de fidelitatea lui, de credința lui în Dumnezeul Unic și Adevărat, care a făcut din Israel Poporul lui Dumnezeu. Profeții Vechiului Testament vor proclama atotputernicia Dumnezeului lui Israel (Ier. 32, 27), Creatorul lumii (Is. 40,28). Isaia este cel mai însemnat exponent al credinței Vechiului Testament (Is. 30,15). El îl cheamă pe Ahaz de la teamă la o încredere senină în Dumnezeu care își ține promisiunea făcută casei lui David. Israel nu ascultă însă mesajul lui Dumnezeu transmis prin profeții Săi. Realizarea promisiunilor lui Dumnezeu va depinde în totalitate de credința poporului, de fidelitate sa, ori tocmai aceasta lipsea lui Israel. Pentru profeți, credința devine o realitate viitoare care va fi recunoscută de Dumnezeul lui Israel în Noua Alianță. Într-o zi, Dumnezeu va reînnoi inimile (Ier. 32,39) care vor putea așadar trece de la împietrire (Is. 6, 9), la ascultare (Iez. 32, 27) a cărei rădăcină este tocmai credința. Credința, așa cum apare ea în Noul Testament, este transmisă în primul rând prin intermediul celor simpli, celor umili și săraci. Cei săraci, prin credința lor, sunt primii care primesc mesajul mântuirii. (Lc. 1, 46-55). Imperfectă în Zaharia (Lc, 1, 18), exemplară în Maria (Lc. 1, 35), credința este esențială pentru primirea mesajului dumnezeiesc și transmiterea lui celor care-l primesc. Cei care cred în Ioan Botezătorul sunt cei săraci, cei conștienți de păcatul lor, nu sunt farisei orgolioși (Mt. 21, 23-33) care pretind că le știu pe toate, care nu au nevoie să primească învățătură de la un orb. În jurul Mântuitorului, care este o „persoană” săracă (Mt. 11, 29) și care se adresează celor săraci (Mt. 5, 2-10), se formează o comunitate de săraci, de umili (Mt. 10, 42), și tocmai credința în Învățătorul și în cuvântul Său este cea care leagă

această comunitate. Luca ne relatează în Faptele Apostolilor cum în Biserica primară, prin credința primilor creștini, nimeni nu ducea lipsă de nimic, ci fiecare își vindea avuția și își aducea venitul la picioarele Apostolilor, pentru ca astfel să se poată împărți celor nevoiași. În preajma patimii și morții Sale, Isus duce la îndeplinire tocmai această perfecționare a credinței (Evr. 12, 2), a celor săraci și a celor care vor crede în El. Isus se roagă pentru Petru ca să nu-i scadă credința (Lc. 22, 32) pentru a o putea transmite tuturor celor care vor să primească mesajul dumnezeiesc1. A crede înseamnă înainte de toate a îmbrățișa mesajul dumnezeiesc transmis de Dumnezeu prin profeții Legii Vechi, desăvârșit de Mântuitorul și continuat de Apostolii lui Hristos și de urmașii Apostolilor. Primirea acestei Vești Bune și transmiterea ei contemporanilor cer înainte de toate abandonarea idolilor, indiferent de natura lor, și îndreptarea vieții spre Dumnezeul cel Viu și Adevărat (1 Tes. 1, 8). Toți trebuie să recunoască că Hristos Domnul duce la îndeplinire acest plan de iubire a lui Dumnezeu, un plan mântuitor (1In. 2, 24), care cere o îmbrăcare în Hristos prin primirea botezului mărturisind astfel pe Tatăl, pe Fiul și pe Spiritul Sfânt (Mt. 28, 19). Această credință, după cum subliniază Pavel2, deschide spre înțelepciune, spre „comoara înțelepciunii și a științei”, care se regăsesc în Hristos (Col. 2,3). Această credința, transmisă și mărturisitoare că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este credința tradițională a Bisericii, care se manifestă într-o viață fără de păcat, însuflețită de o iubire frățească. În fața primejdiilor, Sf. Ioan îndeamnă credincioșii, la „iubirea și răbdarea sfinților”(Apoc. 13, 10), până la moarte. Și tocmai la rădăcina acestei fidelități stă chiar credința pascală în Cel care poate spune: „Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apoc. 1, 18). În ziua în care Îl vom vedea pe Dumnezeu așa cum este (1 In. 3, 2), va fi proclamată credința noastră pascală, atunci va fi triumful credinței noastre asupra lumii (1 In. 5, 4). drd. Marian SUSA 1Cf K. T. ADEL., Dizionario delle religioni monoteistiche: Islam, Cristianesimo, Ebraismo, Piemme, pp. 299-305. 2 Cf. W GEERLINGS., Riflessione sulla teologia fondamentale, in W. KERN – H.J.POTMEYER – M.SECKLER, Corso di teologia fondamentale, IV, Trattato di gnoseologia teologica, Queriniana, Brescia 1990 3 Cf. K. HANS., Cristianesimo, esenza e storia, BUR 2010.

7


Lumina Credinţei

Spiritualitate

Icoana - expresie și mărturie a credinţei Ne aflăm încă în Anul Credinţei, iar în revista noastră am avut până acum posibilitatea de a face cunoştinţă cu câteva icoane prăznicare, primind chei de lectură ale acestora. Am avut ocazia de a ne apropia cât mai mult de realitatea icoanelor. Prin icoanele prezentate am ajuns la concluzia că icoana pentru noi nu mai este o simplă imagine. „Citind” acestea am dezvăluit semne, simboluri, referinţe la texte liturgice, chiar şi explicaţii, care ne învață multe despre o sărbătoare, despre

icoane au valori financiare uriaşe, iar altele sunt adevărate tezaure morale. Întâi de toate, trebuie subliniat faptul că nu sunt simple obiecte de artă, nici măcar doar decoraţiuni. Mai mult decât atât, „sfintele icoane au o mare importanţă, cel puţin în unele Biserici răsăritene. […] De-a lungul veacurilor, Bisericile răsăritene precum şi cele apusene au elaborat tehnici, forme şi sisteme coerente de reprezentări sacre pentru a exprima credinţa lor şi pentru a o face cât mai apropiată

Chipul nefăcut de mână al Mântuitorului un personaj prezentat, despre istorie, chipurile sfinte, culorile dumnezeiești. La fel vom proceda în continuare căci, în general, icoanele sunt sfinţite şi au un rol foarte important în teologie precum şi în spiritualitate. Au ca scop conştientizarea cinstirii lui Dumnezeu şi a sfinţilor, stabilirea legăturii dintre chipul reprezentat şi persoana care se roagă în faţa icoanei, cu alte cuvinte între persoana care meditează asupra icoanei şi Dumnezeu. Unele 8

oamenilor”1. Icoana ne învaţă, ne ajută la rugăciune şi la meditaţii, ocupă un rol important în viaţa noastră liturgică, ne uneşte în primul rând cu Dumnezeu, apoi pe unul cu altul în credinţă. Este un mod esențial de a trăi cu mare intensitate propria credință prin apropierea de Dumnezeu. Nu este aici locul de a descrie tema cinstirii icoanelor, evaluarea şi istoria tehnicii pictării icoanelor. Ne străduim însă a căuta legătura dintre icoană şi credinţă și la modul cum este exprimată


Spiritualitate aceasta. În ceea ce priveşte legătura dintre icoană și credință, e binevenit studiul Cardinalului Thomas Spidlik şi al lui Marco Ivan Rupnik, Credinţă şi icoană, apărut în limba română la editura Dacia în 2002, care ne oferă o direcție bună în a ne orienta în lumea credinței cu ajutorul icoanei. Când citim o icoană nu trebuie neapărat să subliniem toate trăsăturile şi culorile, căutând înţelesul simbolic pe fiecare milimetru. Sunt reguli destule pentru a înţelege cum să pictăm sau cum să privim icoanele. Erminia este manualul în care sunt explicate, comentate diferite tehnici utilizate în pictura tradiţională. Scopul erminiei este de a păstra tradiţiile. Erminia apără tehnica pictării icoanelor de influenţele străine şi de orice „profanare” de către spiritul vremii. Aceste semnificaţii ale manualului sunt condiţii necesare, cardinale pentru munca pictorului iconar la crearea unui chip de sfânt. „Icoana exprimă misterul credinţei, iar dacă analizăm peste măsură ne dezamăgim şi devenim predispuşi să uităm cinstirea icoanei. Icoana poate exista numai din faptul că Dumnezeu s-a întrupat, şi pentru acesta formează realitatea: stă în faţa noastră ca să ne învaţă, ca să ne ajută cum să ne rugăm, şi să ne trăim credinţa în toate zilele”2. Icoana este mai mult decât o simplă imagine3 şi e alcătuită pentru a ilustra Sfânta Biblie. Icoana este în perfectă conformitate cu Sfânta Scriptură, şi cu vieţile sfinţilor. Este podoaba serbării liturgice, a Bisericii4 şi a vieţii acesteia. Un chip deosebit care de-a lungul vieţii Bisericii a luptat împotriva păgânismului şi a ereziilor, pentru care în timpul crizei iconoclaste, martiri şi martori ai credinţei au plătit cu propriul sânge. La fel ca în tradiţia bisericească, icoana apare ca teologie pictată. Icoana este o „Evanghelie în culori“, precum Evanghelia este o „icoană verbală“ a lui Hristos. Astfel, icoanele reprezintă o „teologie în culori“. Un instrument prin care creștinul poate să iasă din lumea profană spre cea dumnezeiască, chiar și cu ajutorul „meditației în culori”5. Icoana în general o întâlnim în biserică, face parte din cult prin ritualul tămâierii, al rugăciunilor la icoanele împărătești. Pentru credincioși icoana din biserică este un obiect de închinare, ei făcând înaintea ei plecăciuni și semnul crucii. Semnul crucii este o mărturie prin gest a credinței în mântuirea prin jertfa Mântuitorului, credinciosul exprimând apartenența la cultul creștin. Știm că la începutul creștinismului în locurile de înmormântare din catacombele romane, exista deja o diversitate uriașă a imaginilor ce aveau

ca scop prezentarea credinței și transmiterea acesteia. Adevărul este că întâlnim într-un singur loc simboluri religioase, imagini mitologice și biblice, toate acestea fiind moșteniri străvechi. Icoana, în primul rând, este mărturisire de credinţă: Cel nevăzut S-a făcut văzut. Ca urmare este o chemare la rugăciune, nu doar la admiraţie. Este un instrument prin care ne întâlnim cu Hristos. Icoana ne cheamă la rugăciune, la comuniune cu Hristos şi cu cetele cerești. Din punct de vedere al conținutului, icoana este îndrumător spiritual pe calea creştinismului, mai ales în rugăciune: ne arată cum trebuie să ne comportăm în timpul rugăciunii, dar și în faţa lui Dumnezeu, ce atitudine să avem faţă de lumea care ne înconjoară și față de viaţa sufletească. Sfânta Evanghelie ne cheamă la viaţa în Hristos, icoana ne arată această viaţă. Icoana, ca o mărturie vizibilă, ne vorbeşte în acelaşi timp despre coborârea lui Dumnezeu la om, dar şi despre sârguinţa omului de a se înălţa la Dumnezeu. Dumnezeu apare în faţa omului și ca răspuns omul se înalţă la El, prin harul dumnezeiesc. Dacă cuvântul şi cântarea Bisericii sfinţeşte spiritul omului prin auz, icoana ne înalţă prin privire inimile la Dumnezeu: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Mt 6,22). Icoana devine aşadar prezentarea asemănării dumnezeieşti refăcute în om, chip deja curăţit. Ne ajută să realizăm vocaţia noastră pentru a deveni asemănători icoanei originale. Puţin oameni sunt sfinţi, dar sfinţenia este misiunea fiecărui om. Icoana pune în faţa noastră planul sfinţeniei; este calea unei noi creaţii. Cei care privesc taina lui Dumnezeu, se transformă în acelaşi chip ( 2 Cor 3,18). Dacă ne îndreptăm atenția spre teologia bizantină observăm, că expresia „icoană” are un înțeles mai larg decât în vocabularul de azi. Întreaga lume, ca și creație a lui Dumnezeu, este numită icoana lui Dumnezeu, episcopul sau preotul sunt icoana lui Hristos, Sfânta Evanghelie este icoana verbală al lui Hristos. Există prin urmare și icoane verbale, nu numai vizuale sau de artă. Modul de exprimare primește astfel o altă funcțiune. Dumnezeu ajunge mai aproape de om prin Cuvântul Său (2 Cor 4, 4; Col 1, 15), dar și prin chip, prin icoană. După părerea unor cercetători germani, începând cu secolul al IVlea în teologia bizantină se schimbă „teologialogosului” în „teologia-icoanei”6. Icoana exprimă un text nonverbal. Persoana care privește sau meditează asupra unei icoane, stând de vorbă 9


Spiritualitate cu iconarul, are posibilitatea de a reconstrui chiar și limbajul artistic7, iar apoi să dezvăluie textul concret de bază al icoanei respective, și nu în ultimul rând epoca în care s-a realizat opera. Nivelul intertextual aici poate fi atât de adânc încât să dezvăluie o mulțime de texte ermeneutice diferite. Icoana alcătuiește un text, totuși efectul uneori devine foarte slab căci textul poate fi oricare: teologic, de istoria artei, documentar sau amestecul acestora. Pericolul de a se pierde în amănunte este mare. Icoana nu se mulțumește să exprime numai firul cronologic al unui eveniment istoric, ci are menirea de a exprima esența interioară a evenimentului din istoria mântuirii, adică ce înseamnă pentru creștin acest eveniment. În prezentarea unui eveniment, pictorul are sarcina de a schița ceea ce s-a întâmplat în spațiul real așezând totul într-un mediu supranatural. Aici icoana cu instrumentele sale încearcă să realizeze schimbarea textului în imagine. Cum se exprimă pe icoană relația între aceste două nivele? Este foarte important să înțelegem evenimentul din istoria mântuirii, înțelesul veșnic al acestuia. Este vorba de perspectiva inversă, care are un rol determinant făcând ca chipul prezentat să fie pictat în dublă dimensiune, diferită de cea tridimensională, fizică. Astfel, evenimentul pare a fi ridicat de la nivelul pământesc. Liniile paralele nu se unesc în mijlocul imaginii, ci se centralizează în privirea celui care stă în fața icoanei. Principala funcție a icoanei constă în strânsa legătură cu rugăciunea. Icoana prezintă omului sentimentul ontologic al relației cu Dumnezeu și al prezenței Lui. Biserica ne învață că prin ea există legătură directă cu Chipul cel nevăzut. Cinstirea icoanei, exprimată prin rugăciune, se înalță spre Chipul străvechi și nu se referă la bucata de lemn pe care este pictată8. Faptul de a ne ruga în fața unei icoane și a cere ceva de la Domnul, pentru noi sau pentru alții, necesită o prezență activă din partea noastră: credință și curaj, efort și luptă împotriva egoismului personal. Învingerea iconoclasmului s-a datorat și eforturilor împăraților bizantini de a salva Biserica ca instituție, însă călugării, care de fapt au avut un rol profetic, s-au străduit a apăra credința creștină, calea spre mântuirea veșnică. Nu numai cărțile, canoanele și experiențele personale sunt învingătoare, ci și puterea omului asupra materie, experiența estetică, gesturile făcute în fața icoanelor sfinte și atitudinea trupească9. 10

Lumina Credinţei Unul dintre cele mai importante roluri ale icoanei este și acela de a fi mijlocitoare între oameni. Existau tradiții, în care omul când intra într-o casă, prima dată își îndrepta privirea spre colțul sfânt, își făcea semnul crucii, apoi saluta pe cei prezenți. După acest gest, musafirul era primit cu cuvintele: „Lăudat să fie, Dumnezeul cel Sfânt – ia loc în fața sfinților” adică în colțul sfânt, în fața icoanelor sfinte. Așa devine icoana mijlocitoare între oaspeți și gazdă. Acolo unde musafirul nu era primit în acest mod, se vedea imediat atitudinea față de el în sens figurat: nu era așteptat ori nu era o persoană dorită. „Imaginile sfinte prezente în bisericile şi în casele noastre au menirea de a trezi şi a hrăni credinţa noastră în misterul lui Hristos”10. Icoanele sunt obiecte prin care în fiecare om creștin se dezvăluie și se întărește această credință. Credinciosul crește și devine matur pentru a purta un dialog cu Cel de sus. Icoana înseamnă pătrunderea sufletului în viața rugăciunii, dar și în cele cerești. Icoana este fereastra către cer. Regăsim în icoane toată istoria mântuirii, precum şi mărturia concretă a sfinţeniei. Icoana are ca scop să ne cheme la această sfințenie. Pr. Béla PALLAI

1 CONGREGAŢIA PENTRU BISERICILE RĂSĂRITENE, Instrucţiune pentru aplicarea normelor liturgice ale Codului Canoanelor Bisericilor Răsăritene, Città del Vaticano, 1996, pp. 90-91. 2 Traducere: I. BAÁN, Krisztus közöttünk. A keresztény Kelet liturgikus közössége átéli az üdvtörténetet, Budapest, 1984, p. 243. 3 Vezi articolul lui I. ROBU,„ Icoana Anului Credinței – interpretare”, www.decanatcatolicbacau.ro/index. php/anul-credinei/reflecii/249-icoana-anului-credineiinterpretare 4 J MEYENDORFF,.A bizánci teológia – Történelmi irányzatok és tantételek, Budapest ,2006, p. 84. 5 J.TRUBECKOJ, Umoyrenzije v kraszkah, Moscova, 1915-1916; reprodusă Paris, 1965. 6 M SCHMAUS. - A GRILLMEIER.- L. SCHEFFCZYK, Handbuch der Dogmatik. Band I, Faszikel 2a. Freiburg– Basel–Wien, 1974, p. 191. 7 B. USZPENSZKIJ, Kisszledovanyiju jazika drevnej zsivopiszi. In: L.F.ZSEGIN, Jazik zsivopisznogo proizvegyenyija, Moszkva, 1970, pp. 4-5. 8 K.REDL, Az égi és a földi szépről. Gondolat, Budapest, 1988, p. 205. 9 J. MEYENDORFF, op cit., pg. 82. 10 Catehismul Bisericii Catolice, Bucureşti, 1993, art. 1192.


Învăţătura Bisericii

Sacramentele: mijloace de sfințire și întărire în credință „Sacramentele sunt semne eficiente ale harului, instituite de Cristos și încredințate Bisericii, prin care ne este împărtășită viața dumnezeiască” (CBC 1131). Intenția noastră e de a vă propune în rândurile de mai jos o scurtă analiză a acestei definiții prezentă în Catehismul Bisericii Catolice (CBC). …semne eficiente ale harului. Sacramentul1 constituie locul întâlnirii omului cu Dumnezeu, semn vizibil al harului invizibil al lui Dumnezeu. Ele sunt semne ale unei lumi mântuite care vorbesc și așteaptă instaurarea definitivă a Împărăției lui Dumnezeu. Prin gesturile și cuvintele de la celebrarea sacramentelor se rememorează o realitate precedent nouă, adică mântuirea care a fost deja oferită și realizată prin jertfa lui Isus Cristos.

…instituite de Cristos. Unicul mijlocitor între Dumnezeu și om este Isus. El a dăruit lumii mântuirea spunând că Împărăția lui Dumnezeu este aproape (Cf Mc 1, 15) și din misiunea Sa provine harul. Sfântul Ambrozie afirmă: ”Cine este autorul sacramentelor dacă nu Cristos? Aceste sacramente provin din cer deoarece orice

lucru referitor la acestea este din cer”2. Aspectul instituirii sacramentelor de către Cristos este unul foarte important deoarece ne ajută să înțelegem cum ele își găsesc rădăcinile în acțiunile simbolice ale lui Isus Cristos, iar scopul acestora este de a continua activitatea Sa mântuitoare. În concepția Bisericii Catolice, toate cele șapte sacramente sunt instituite de către Isus Cristos (Cf CBC 1114) iar cuvintele, acțiunile și misterele vieții Sale „constituie fundamentul a ceea ce El, prin intermediul slujitorilor Bisericii Sale, împărtășește acum în sacramente , căci, „ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în Tainele sale” (CBC 115). …și încredințate Bisericii. Biserica constituie spațiul firesc în care trebuie înțelese sacramentele creștine3. Ele sunt celebrări ale Bisericii. Prin intermediul lor se constituie comunitatea creștină, devenim membri ai Poporului lui Dumnezeu avându-L în centru pe Cristos. Există o strânsă legătură între Biserică și sacramente, astfel încât Biserica fără sacramente n-ar mai fi Biserică iar sacramentele fără Biserică n-ar putea exista. Legătura profundă între Biserică și sacramente este subliniată de Catehismul Bisericii Catolice care spune că ele „sunt ale Bisericii în sens dublu: ele sunt prin ea și pentru ea. Sunt prin Biserică deoarece ea e sacramentul lui Hristos care lucrează în ea prin trimiterea Spiritului Sfânt. Și sunt pentru Biserică; sunt «sacramente care fac Biserica», fiindcă manifestă și comunică oamenilor, mai ales în Euharistie, misterul comuniunii lui Dumnezeu Iubire, Unul 11


Lumina Credinţei

Anul Credinţei în trei Persoane” (CBC 1118). …prin care ne este împărtășită viața dumnezeiască. Scopul sacramentelor este acela de a-l uni pe om cu Dumnezeu, de a crea o comuniune cu El, de a participa la viața Lui, de a ne sfinți. Această întâlnire între Dumnezeu și om pe care o realizează sacramental are loc într-o deplină libertate și în credință. Un rol fundamental în teologia sacramentelor îl are cuvântul Sfintei Scripturi care se regăsește în celebrarea tuturor sacramentelor. Este necesară o deschidere a omului față de cuvântul proclamat și o primire cu credință a acestui cuvânt. Prin intermediul sacramentelor ne este dăruit harul lui Dumnezeu, suntem introduși în misterul Sfintei Treimi fiind conduși la sfințenie și la viața dumnezeiască. Definiția sacramentului ne-a ajutat să vedem că acestea sunt puncte de legătură între Dumnezeu și om și tocmai din acest motiv au menirea de a-l conduce spre sfințenie, de a întări credința oamenilor. Conciliul Vatican II, prin Constituția despre sfânta liturgie, Sacrosanctum concilium, le numește Taine ale credinței: „Sacramentele sunt menite să-i sfințească pe oameni, să zidească trupul lui Cristos și să dea cultul datorat lui Dumnezeu; în calitate de semne, ele au și un rol instructiv. Nu numai presupun credința, ci, prin cuvintele și elementele rituale, o și nutresc, o întăresc și o exprimă; de aceea sunt numite sacramente ale credinței” (SC 59). Sacramentele sunt, așadar, etape fundamentale în drumul de credință. Prin Botez suntem introduși într-un itinerar sacramental care ne însoțește întreaga viața, iar sacramentele ne întăresc credința în Cristos, ne invită la convertire, ne dau lumină și har pentru a fi mereu pe placul lui Dumnezeu, pentru a întări comuniunea cu El. Se poate spune, că ele, sunt un fel de sigil al credinței. În acest an dedicat credinței este bine să ne reamintim că, credința noastră, se întărește și prin participarea noastră la sacramentele Bisericii. Pr. Vasile TRIFOI

1 Cărțile de cult folosite în Biserica noastră folosesc termenul de „Sfânta Taină” . 2 Sfântul Ambrozie, De sacramentiis IV, 4, 13. 3 M. NERI, Prassi della fede e sacramenti în Grazia. Sacramentalità. Sacramenti, Il problema del metodo in Teologia Sacramentaria, a cura di F. GIACCHETTA, Assisi Editrice, 151. 12

Catehismul ca mijloc de a face cunoscută credinţa „Tată (…) aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (Ioan 17,3). Omul în planul lui Dumnezeu Dumnezeu în marea sa iubire, a creat universul şi pe om ca fiind culmea creaţiei. Tot ceea ce Dumnezeu face, nu este rodul întâmplării ci al purtării de grijă faţă de creaţia Sa pe care o conduce să-şi atingă scopul. „Dumnezeu, infinit de perfect şi fericit în Sine însuşi, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. De aceea, în orice timp şi în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să îl cunoască şi să-l iubească din toate puterile”1 . Dumnezeu a sădit în inima omului năzuinţa după Creator pentru că doar în El va găsi fericirea şi adevărul. Însăşi Conciliul Vatican II exprimă această căutare a omului: „Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său” 2 . Modul în care Dumnezeu se descoperă, o face după o „pedagogie divină” specială: „Dumnezeu se comunică treptat omului, îl pregăteşte progresiv să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat, Isus Hristos”3 . Sfântul Irineu din Lyon, vorbeşte şi el în repetate rânduri, despre această pedagogie divină, prin care se pregăteşte o legătură mai intimă între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”4.


Anul Credinţei Credinţa ca răspuns al omului la Revelația divină. Cateheza mijloc de a transmite credinţa. Credinţa este un dar din partea lui Dumnezeu, revărsată în om şi în acelaşi timp un răspuns dat de om lui Dumnezeu, care şi–a arătat bunăvoinţa Sa. Pentru a transmite credinţa, Biserica a avut preocuparea continuă de a îndeplini misiunea dată de Isus: „Mergeţi învăţaţi toate neamurile…”(Mt 28,19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii sunt primii care „au mers să propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Marcu, 16, 20). De-a lungul timpului, Biserica a făcut cateheză cu cei care urmau să se boteze şi să devină creştini, precum şi cu proprii credincioşi pentru aprofundarea şi întărirea credinţei. Catehismele şi lucrările catehetice au fost mijloacele de a transmite credinţa. Papa Ioan Paul al IIlea face câteva precizări referitoare la cateheză: „Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse de Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în această viaţă şi a construi astfel Trupul lui Cristos”5 . Cu alte cuvinte cateheza este forma de educare a copiilor, tinerilor şi adulţilor de către Biserică, pentru a transmite doctrina creştină în mod sistematic, pentru a se ajunge la plinătatea vieţii creştine6 . Deci cateheza, este legată în mod intim de viaţa Bisericii. Momentele de reînnoire ale Bisericii sunt legate de evenimente în care cateheza a atins un avânt puternic, determinat de

oameni sfinţi şi învăţători ai Bisericii. Conciliului Vatican II este considerat de papa Paul al VI-lea drept „marele catehism al timpurilor moderne”. La sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor din 1985, s-a cerut să fie redactat un catehism despre care Papa Benedict XVI spune: „Toţi pot găsi în Catehismul Bisericii Catolice un ajutor preţios şi indispensabil. El constituie unul dintre roadele cele mai importante ale Conciliului Vatican II. În constituţia apostolică Fidei depositum, nu întâmplător semnată cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II, fericitul Ioan Paul al II-lea scria: «Acest catehism va avea o contribuţie foarte importantă la acea operă de reînnoire a întregii vieţi ecleziale... Eu îl recunosc ca un instrument valabil şi legitim în slujba comuniunii ecleziale şi ca o normă sigură pentru învăţătura 7 credinţei»” . La 11 octombrie 2012 s-au împlinit 20 de ani de la publicarea Catehismului Bisericii Catolice, text promulgat de fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, cu scopul de a ilustra tuturor credincioşilor forţa şi frumuseţea credinţei. Acest document a fost realizat prin colaborarea întregului episcopat din Biserica Catolică. Scopul şi destinatarii Catehismului „Acest catehism are drept scop să prezinte o expunere organică şi sintetică a conţinutului esenţial şi fundamental al învăţăturii catolice, privind atât credinţa cât şi morala, în lumina Conciliului Vatican II şi a ansamblului Tradiţiei Bisericii”8 . 13


Anul Credinţei Catehismul este destinat întâi de toate episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Este destinat apoi celor care se ocupă de cateheză, ca fiind vocea episcopului. Lectura catehismului este folositoare şi pentru fiecare credincios.

Structura Catehismului. Catehismul este structurat în patru părţi9 pentru a cuprinde toate elementele necesare trăirii vieţii creştine:

Partea întâi: Mărturisirea de credinţă. În această primă parte sunt redate adevărurile de credinţă ale omului creştin botezat. Mai întâi este expusă Revelaţia prin care Dumnezeu se descoperă omului şi la care omul îi răspunde cu credinţă. În Simbolul credinţei se evocă darurile pe care Dumnezeu le face omului ca Autor a tot binele, Răscumpărător şi Sfinţitor. În această parte a catehismului se detaliază în trei capitole Simbolul credinţei, care rezumă mărturisirea de credinţă pe care omul o face în Dumnezeu Unul, dar întreit în persoane: Tatăl Atotputernic şi Creator; Isus Hristos, Fiul Său, Domnul şi Mântuitorul Nostru şi Spiritul Sfânt care sfinţeşte Biserica. Partea a doua: Sacramentele credinţei. Catehismul expune modul în care mântuirea înfăptuită de către Dumnezeu odată pentru totdeauna, prin Isus Hristos Fiul Său şi Spiritul Sfânt, se realizează prin acţiunile liturgice sacre ale Bisericii, dar mai ales prin cele șapte sacramente care sunt mijloacele de sfinţire. Acestea au fost instituite de Isus Hristos şi lăsate în administrarea Bisericii care este sacramentul universal de mântuire.

Partea a treia: Viaţa de credinţă prezintă căile prin care omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trăind viaţa de credinţă, să-şi atingă scopul ultim cu ajutorul Legii şi al Harului. Împlinirea celor zece porunci trebuie să se facă prin trăirea dublei iubiri, de Dumnezeu şi de aproapele.

Partea a patra: Rugăciunea în viaţa de credinţă. Credinciosul în această parte a catehismului va găsii reflecţii despre importanţa rugăciuni în

14

Lumina Credinţei viaţa sa, precum şi explicarea celor şapte cereri ale Rugăciunii domneşti, Tatăl nostru. Putem concluziona: Catehismul este mijlocul prin care descoperim adevărurile de credinţă în plinătatea lor, având posibilitatea „de aprofundare a credinţei”, a maturizării trăirii vieţii creştine, devenind capabili de a da mărturie10 . Există un principiu pastoral, care este la fel de valabil oricând: cel ce învaţă „ce e de crezut , de sperat sau de făcut , trebuie în primul rând să pună întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea” 11 . Învăţând, trăind, dând mărturie despre credinţa noastră „trebuie să regăsim gustul de a ne hrăni din cuvântul lui Dumnezeu, transmis de Biserică în mod fidel, şi din pâinea vieţii, oferite în sprijinul celor care sunt discipolii săi (cf. In 6,51). Învăţătura lui Isus răsună încă în zilele noastre cu aceeaşi forţă: «Lucraţi nu pentru hrana pieritoare, ci pentru hrana care rămâne spre viaţa veşnică»” (In 6,27)12 . Pr. dr. Mircea MANU

1 Catehismul Bisericii Catolice (CBC), Bucureşti 1993, 1. 2 CONCILIUL VATICAN II, Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană „ Gaudium et Spes” (GS), 19. 3 Cf. CBC, Bucureşti 1993, 53. 4 IRINEU, Adversus Haereses 3, 20, 2, a pud CBC 53. 5 Cf. I OA N PA U L al I I - lea, E xo rta ţ i a Apostolică Ca tehes i Tra d en d a e , (CT ) 1; 2, din 16. oc t . 1979, I aşi, 2001. 6 Cf. CBC, 5. 7 BENEDICT al XVI-lea, Scrisoarea apostolică în formă de motu proprio Porta fidei, 11. 8 CBC, 11. 9 Cf. CBC, 13-25. 10 Cf. CT, 20 11 Cf. Catehismul Roman (CR), 10; cf. CBC, prolog 25. 12 BENEDICT al XVI-lea, Scrisoarea apostolică… Porta fidei, 4.


Sfinţii Părinţi

Crucea, „piedică” a primirii credinței în Hristos (I) În numărul 4/2012 al revistei noastre, în important să luăm în considerare cele două aspecte articolul „Sf. Ambrozie și Sf. Augustin, sau cum să ale ei, cu precizarea că distincția dintre mărturia mărturisești credința”, am arătat cum credința credinței și transmiterea credinței este o realitate este, în primul rând, un act personal: „răspuns conceptuală și că la nivel practic cele două aspecte liber dat de om inițiativei lui Dumnezeu, care se nu pot fi despărțite. Cu alte cuvinte, nimeni nu revelează” (CBC nr. 166). Credința, în dimensiunea poate afirma: „Sunt credincios!” fără a enunța „ce sa de adeziune anume crede”. personală față de Odată făcute revelația divină, aceste precizări, o face imposibil continuăm de „transmis”, r e f l e c ț i a în sensul clasic făcând câteva al termenului. considerații S i n g u r a a s u p r a modalitate de aspectului transmitere este obiectiv al cea a exemplului credinței, sau al mărturiei insistând asupra personale (fides dificultății qua creditur), transmiterii, care poate dar mai ales stârni în inima a receptării necredinciosului mesajului curiozitatea creștin. și dorința de S f â n t u l cunoaștere a Ioan Gură de Celui ce s-a Aur, martor al revelat. În acest dăinuirii acestei sens, am văzut dificultăți încă cum mărturia din secolul al vieții de credință V-lea, spunea: a Sfântului „Suntem cu toții A m b r o z i e discipolii unor de Milano bieți pescari, și a Bisericii vameși și făuritori Crucifixul lui Cimabue (1287-1288), milaneze au de corturi; Basilica di Santa Croce, Florenţa devenit ocazie de recunoaștem credință pentru tânărul Augustin. cu toții drept învățător pe unul care a crescut în Dar, cum bine știm, nu există doar un aspect casa unui tâmplar, care a vrut să aibă ca mamă pe subiectiv sau personal al credinței, ci și un aspect femeia acestui muncitor...”1. Această conștientizare obiectiv, făcut din conținuturi (enunțuri, ritualuri, a originilor umile ale Bisericii arată convingerea comportamente), care sunt obiect de învățătură că credința creștină are în centrul ei o puternică și, deci, pot fi transmise. Această distincție o doză de poticnire sau scandal2. Cauza scandalului datorăm Sfântului Augustin, care în lucrarea De stă în afirmația că Dumnezeu-Fiul s-a întrupat Trinitate ( 13, 2, 5) afirmă că există o „credință în persoana lui Isus din Nazaret, Cel răstignit pe crezută” (fides quae credintur - aspectul obiectiv, cruce, și care a treia zi a înviat, aducând prin jertfa conținutul de credință) și o „credință cu care se Sa mântuire tuturor celor ce cred în El. crede” (fides qua creditur - aspectul subiectiv al Nouă, fiii civilizației creștine bimilenare, actului de credință). Conținuturile de credință „ne astfel de afirmații nu ne mai suscită nici un fel de îngăduie să exprimăm și să transmitem credința, perplexitate. Nu la fel era și pentru greci și romani, să o celebrăm în comunitate, să o asimilăm și să o așa-zișii păgâni. Iar pentru a înțelege scandalul pe trăim tot mai intens” (CBC nr. 170). care îl putea provoca în mintea unui grec mesajul Așadar, atunci când vorbim de credință e credinței creștine, trebuie să vedem care erau 15


Sfinţii Părinţi ideile lor despre Dumnezeu și despre mântuire. Pentru un grec sau un roman cult, care împărtășea ideile lui Aristotel, Dumnezeu este motorul imobil, cel care mișcă fără a se mișca, cel care e iubit fără a iubi. „Pentru Aristotel, ca și pentru Platon, e de negândit ca Dumnezeu (Absolutul) să iubească pe altcineva în afara de sine, dat fiind faptul că a iubi este întotdeauna o tendință de a poseda ceva ce nu se are, ori lui Dumnezeu nu-i lipsește nimic. Pentru un grec dragostea, în dimensiunea ei de dăruire gratuită de sine, este ceva de neconceput”3. Plutarh, filosof platonic, afirma: „Dumnezeu, în ființa sa, este total separat de pământ, necontaminat, fără schimbare, liber de orice materie supusă distrugerii și morții”4. Dacă ne gândim că Sf. Ignațiu de Antiohia în scrisoarea către Romani, afirma: „Lăsați-mă să imit patimile Dumnezeului meu!”, înțelegem contrastul dintre cele două teologii. Credința într-un om care – așa cum declară Tacit –„ a fost condamnat la moarte de procuratorul Pilat din Pont, sub împăratul Tiberiu”5, nu putea apărea în ochii unui roman, decât ca o „superstiție funestă”. Deoarece, pentru un roman execuția pe cruce era o moarte josnică, subumană, imposibil de atribuit unui zeu. În acest sens, mărturia Sf. Ioan Gură-de-Aur e grăitoare6. Acesta amintește de tentativa împăratului Tiberiu de a-L introduce în panteonul roman pe Hristos, în rândul semizeilor divinizați, cu scopul de a elimina caracterul excepțional al noii religii și pentru a o controla mai bine. Inițiativa acestuia a fost respinsă de Senat cu o motivație ce indică foarte clar percepția păgânilor culți față de credința creștină: „Un răstignit nu va putea niciodată să atragă pe oameni la picioarele altarelor sale”7. O altă piedică în calea receptării predicării creștine era dată de proveniența etno-culturală și de cea socio-economică a primilor creștini. Creștinismul s-a născut în Iudea, în sânul unui popor, cel evreiesc, în general rău-văzut8. În plus, predicatorii „evreului răstignit”, niște carismatici pribegi, mulți dintre ei proveneau de la marginea societății. Însuși Pavel atestă obârșia umilă a primilor creștini, atunci când le scrie corintenilor: „Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi dintre voi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam” (1 Cor 1, 26). În lumina acestor puține observații înțelegem dificultatea primilor discipoli în a mărturisi numele lui Isus ca Domn și Mântuitor al oamenilor! Pentru cei din vechime, care au asistat la condamnarea unui om la răstignire, era evident cât de cât de mizerabilă era acea moarte; locurile de execuție erau în afara orașelor, iar condamnații străbăteau străzile orașului purtând pe spate 16

Lumina Credinţei lemnul orizontal al crucii și tăblița cu sentința condamnării atârnând de gât... Unul din aceștia trebuia să fie Domnul și Mântuitorul lumii? Așa ceva era absurd! De fapt, a vedea pe Dumnezeu într-un răstignit părăsit de Dumnezeu, însemnă o „revoluție a conceptului însuși de Dumnezeu”9. Ioan Grură-de-Aur atestă o astfel de dificultate: „Poate credeți că a predicarea apostolică a fost împiedicată de preceptele morale, dar că, la urma urmei, dogma putea să atragă câțiva ascultători? Însă tocmai aceasta provoca repulsie! Ce predicau apostolii? Că trebuia să fie adorat un om răstignit, și recunoscut ca Dumnezeu fiul unei evreice... Că a fost răstignit și înmormântat, o știau toți, dar nimeni, cu excepția apostolilor, nu l-a văzut înviat și înălțat la cer”10. Cu alte cuvinte, Isus cel răstignit crea scandal prin aceea că punea în criză conceptul însuși de Dumnezeu. Despre această criză pomenește și Sfântul Pavel corintenilor: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu ... noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1, 18, 23-24) După această succintă prezentare a panoramei filosofico-teologice și psiho-sociale a lumii antice, de la începutul primului mileniu creștin, în numărul următor al revistei noastre, vom prezenta modalitățile de răspuns ale Părinților Bisericii în fața dificultății propovăduirii lui Hristos cel răstignit. Pr. Florin FODORUȚ 1 Ioan Gură-de-Aur, Comentariu la 1 Corinteni – Omilia XX 5: PG 61, 168. 2 Termenul grecesc skandalon „atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament se referă la raportul omului cu Dumnezeu: indică un obstacol pentru credință și, în același timp, și cauza confuziei în credință”; Cf. „Skandalon”, în Grande lessico del Nuovo Testamento, Brescia, p. 391. 3 G. REALE, Storia della filosofia antica, vol. II, Milano, p. 308. 4 Ibidem, vol. IV, p. 331. 5 Storia della Teologia, vol. I, Casale Monferrato, p.133. 6 Comentariu la 2 Corinteni – Omilia XXVI 4. 7 Ibidem. 8 M SIMON. –A. BENOIT, Griudaismo e cristianesimo, Bari, p. 30. 9 J. MOLTMAN, Il Dio crocifisso, Brescia, p. 180. 10 În Omelia VII la 1 Corinteni, în J. MOLTMAN, Il Dio Crocifisso, p. 181.


Legea Bisericii

Ritul ca mijloc de transmitere a credinței În accepțiunea Codului Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO), „ritul este patrimoniul liturgic, teologic, spiritual şi disciplinar, diferenţiat prin cultura şi împrejurările istorice ale popoarelor, care se exprimă printr-un mod de trăire a credinţei ce este specific fiecărei Biserici sui iuris”1. Se depășește astfel ceea ce se înțelege în mod obișnuit prin termenul rit, adică un întreg de obiceiuri, prescripții și tradiții liturgice. S-a dorit prin această extindere accentuarea importanței pe care o are ritul în definirea juridică a Bisericii sui iuris văzută ca o grupare de credincioși creștini orientali organizată în mod ierarhic2. De-a lungul timpului, mesajul mântuitor al lui Hristos a luat diferite forme în funcție de cultura cu care a intrat în contact fără a suferi vreo știrbire3. Mijloacele prin care s-a produs această fericită simbioză între credință și cultură în viața unei Biserici sunt reprezentate de tradiția „tezaurului credinței” (2 Tm 1, 14), de simbolismul liturgic, de organizarea comunității frățești de înțelegerea teologică a misterelor și de tipurile de sfințenie4. Primul element care alcătuiește ritul este patrimoniul liturgic întrucât slujbele Bisericii sunt cele care transmit adevărurile de credință prin semnele sacramentale și ritualuri. Celebrările liturgice sunt expresia comunității de credință, acte ale Poporului lui Dumnezeu trăitor într-un anumit areal socio-cultural și întrun timp istoric ale căror realități le exprimă pe deplin. Spiritul și cultura unui popor mijlocește cunoașterea Domnului și Mântuitorului Hristos și face docilă inima omului la șoaptele credinței. Uniformizarea, standardizarea și impunerea unui mod de a celebra și de a se ruga străin de formele culturale, istorice și antropologice ale unui popor s-au dovedit a fi de multe ori izvor de tensiuni, neînțelegeri reciproce, schisme între creștini sau chiar refuzul de a îmbrățișa Evanghelia. Suntem asigurați pe deplin de către învățătura Bisericii că fiii lui Dumnezeu „pot ajunge la Tatăl ca să-L preamărească într-un singur Duh, cu și prin propria lor cultură umană, asumată și transfigurată de Hristos” (Catehismul Bisericii Catolice, n. 1204). Criteriul care asigură unitatea în diversitatea liturgică este comuniunea în credință și în Sfintele

Taine, o comuniune exprimată și garantată de succesiunea apostolică neîntreruptă. Odată ajuns în contact cu cultura unui popor, mesajul evanghelic nu a rămas doar la stadiul de a fi celebrat, ci a fost în același timp aprofundat, înțeles și exprimat prin limbajul epocii și viziunea asupra omului și a lumii. S-a ajuns pe de-o parte la o plăsmuire tot mai accentuată a realității culturale cu care mesajul intra în contact, iar pe de altă parte la o îmbogățire tot mai mare a vocabularului și a formulelor prin care adevărurile de credință erau propuse. Toată această muncă în slujba Cuvântului lui Dumnezeu a fost înfăptuită sub inspirația Spiritului Sfânt de către persoane care nu au urmărit nimic altceva decât nealterarea credinței, trăindu-o în deplină comuniune cu Biserica. Ni s-a transmis astfel în fiecare Biserică un patrimoniu teologic ce este o fântână de apă vie pentru noile generații , trăind totodată pe deplin plinătatea și universalitatea credinței. Actul de credință a dus la mărturia dată în spațiul public printr-un șir de experiențe spirituale ce aveau ca ultim punct de referință urmarea lui Hristos ancorată în valorile Evangheliei. Fiecare generație de creștini a trăit credința comună preluând de la înaintașii lor acea parte neschimbătoare a modului de a celebra, exprima și trăi credința, renunțând totodată la ceea ce i-ar fi îndepărtat de învățătura și persoana Mântuitorului. Întrepătrunderea slujirii liturgice și a gândirii teologice a dat naștere patrimoniului spiritual, mărturie vie a rodirii credinței într-un anumit context și sălaș al Luminii unice și curate a Spiritului Sfânt5. Hrănindu-se din tradiția vie a rugăciunii și din textele Sfinților Părinți, spiritualitatea este o călăuză prețioasă pentru credincioșii unei Biserici orientale aflați pe drumul spre Împărăția Cerurilor. Fiecare Biserică sui iuris este deținătoarea unui patrimoniu disciplinar care structurează și reglementează norme pentru buna funcționare a vieții acelei Biserici, protejând în același timp modul specific al fiecăreia de a trăi credința, de a se ruga și de a se organiza. Există totodată un patrimoniu disciplinar unic și comun în substanța 17


Lumina Credinţei

Crâmpeie Istorice sa tuturor celor cinci tradiții orientale6. Este vorba de acel substrat constituit din Sfintele Canoane cuprinse în primele șapte concilii ecumenice, în scrierile Sfinților Părinți și în diferitele sinoade locale ale Bisericii primelor veacuri. Plecând de la acest substrat și hrănindu-se din el, ia ființă dreptul particular al unei Biserici ținând privirea mereu ațintită asupra contextului cultural în care tradiția acelei Biserici s-a zămislit, s-a dezvoltat și trăiește în prezent. Valoarea disciplinelor specifice Bisericilor orientale este subliniată și de către Decretul despre ecumenism al Conciliului Vatican al II-lea, Unitatis redintegratio, în viziunea căruia „o anumită diversitate a uzanțelor și obiceiurilor nu se opune în nici un fel unității Bisericii, ba chiar îi sporește frumusețea și contribuie mult la împlinirea misiunii ei”7. Printr-o asemenea normă, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a înlăturat odată pentru totdeauna semnul de egalitate existent între Tradiție și Rit unde cel din urmă definește pentru fiecare Biserică sui iuris modul specific de a trăi propria credință. Comunitățile creștine au datoria de a păstra neschimbat în substanță patrimoniul Bisericii din care fac parte. Astfel, ritul văzut ca patrimoniu, ca un întreg de bunuri este trăit de către credincioșii creștini într-un anumit spațiu geografic și într-o epocă istorică precisă ca propriul aport adus la misiunea Bisericii universale de a propovădui Evanghelia lui Hristos la toate neamurile. Octavian FRINC

1 Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO), c. 28. 2 Cfr. CCEO, c. 27. 3 Decretul despre ecumenism al Conciliului Vatican al II-lea, Unitatis redintegratio, nr. 14, reamintește faptul că „moștenirea primită de Apostoli a fost primită în diferite forme și moduri și, încă de la începuturile Bisericii, a fost dezvoltată diferit, și datorită mentalităților și condițiilor de viață diferite”. 4 Catehismul Bisericii Catolice (CBC), n. 1202. 5 Cfr. CBC, 2684. 6 Sunt cinci tradițiile în care riturile orientale își au rădăcinile: alexandrină, antiohiană, armeană, caldeeană și constantinopolitană. 7 UR 16.

18

Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureș? (IV) În numele credincioşilor din Baia Mare, primarul oraşului avansa corului episcopal, în luna mai a anului 1929, o ofertă greu de refuzat. Chiar şi în acele vremuri de acută criză economică, administraţia locală oferea cu titlu de donaţie Bisericii, în cazul în care ierarhii cădeau de acord să avanseze numele localităţii respective ca viitor sediu episcopal, suma de 5 milioane lei. Oficialul local nu se sfia să indice şi modalitatea adecvată de cheltuire a acelor bani. El avansa propunerea ca Biserica să răscumpere proprietăţile imobiliare deţinute de reprezentanţii ordinului minorit în Baia Mare şi în Seini, care ar putea servi tocmai bine necesităţilor fireşti unui centru episcopal nou creat. La data de 1 iunie, Comitetul Asociaţiei pentru cultura poporului român din Maramureş, făcea cunoscută, prin semnătura preşedintelui ei, Florentin Mihali, decizia de a dona întreaga sa avere, constând în proprietăţi imobiliare, terenuri, o tipografie, librării etc. viitoarei instituţii bisericeşti, în cazul în care reşedinţa acelei organizaţii, Sighetul, va fi desemnată şi sediu al noii dieceze. La distanţă de nici măcar o săptămână, primarul oraşului Sighet, Paul Cziple, trimitea pe adresa episcopiei de Gherla următoarea depeşă: „Consiliul oraşului Sighet, în şedinţa sa de la 6 iunie a.c., a donat edificiul hotelului «Central», în valoare de circa 3 milioane lei, pentru scopurile episcopiei grecocatolice române de Nord, în cazul dacă sediul ei ar fi în acest oraş.” Sub aceste auspicii favorabile, conferinţa episcopilor greco-catolici, desfăşurată la data de 2 iunie 1929, la Blaj, a cântărit cu atenţie propunerile concrete venite din partea celor două comunităţi. Talerul balanţei înclina, categoric, spre oferta avansată de către municipalitatea oraşului Sighet, laolaltă cu


Crâmpeie Istorice bogata organizaţie culturală care funcţiona în localitate. Cu atât mai mult cu cât pe lista, şi aşa generoasă, a bunurilor cedate Bisericii se adăugase şi clădirea Palatului Cultural al judeţului Maramureş, ceea ce ridica simţitor donaţia la o valoare totală de 50-60 milioane lei. Dat fiind startul promițător care se profila viitoarei episcopii, ierarhii nu au stat pe gânduri ca să formuleze guvernului de la Bucureşti recomandarea ca sediul diecezei maramureşene să fi oraşul Sighet. Că politicul nu a stat deoparte vizavi de această ponderoasă decizie o demonstrează şi intervenţia deputatului I. Bilţiu Dancuş în Adunarea forului legislativ al cărui membru era. Interpelarea pe care acesta o adresa ministrului Cultelor solicita, uzitând în primul rând de argumente de ordin istoric, instituirea denumirii oficiale de „episcopia Maramureşului” şi stabilirea obligatorie a sediului acesteia la Sighet. Conferinţa episcopală organizată în toamna aceluiaşi an a oferit un prilej în plus de reflecţie înalţilor prelaţi adunaţi la Blaj. Întrucât pe ordinea de zi a reuniunii se afla încă nesoluţionata problemă a trasării noilor contururi de autoritate episcopală, ideea poziţionării cât mai optime a reşedinţei noii dieceze a revenit şi ea în atenţia ierarhilor. Cu atât mai mult cu cât cu o zi înainte de deschiderea conferinţei, episcopul Iuliu Hossu, participând la ceremonia religioasă de consacrare a bisericii din Medieşul Aurit, a fost abordat de o delegaţie numeroasă, în frunte cu prefectul judeţului Satu Mare, Andrei Doboşi, care a reiterat opţiunea, acompaniată din partea administraţiei locale de o serie de facilităţi, pentru urbea băimăreană ca centru al viitoarei episcopii. Încă în timpul desfăşurării importantei şedinţe, sosise pe adresa mitropoliei o telegramă din partea „partidei pro Baia Mare”, care completa oferta de până atunci cu următoarele bunuri şi beneficii: şcoala civilă de fete din localitate era cedată pe post de reşedinţă episcopală; anual urma a fi furnizată o cantitate de 200 metri ster de lemne de foc pentru trebuinţele instituţiei; câte un milion şi jumătate era oferit în primii 5 ani de la înfiinţare, pe post de ajutor din partea administraţiei

judeţene şi a credincioşilor din zonă, plus era cedată spre uzul Bisericii una din tipografiile publice care funcţionau la acea dată în oraş. Aceeaşi depeşă, iscălită de personalităţi ale vieţii bisericeşti, politice şi culturale locale, anunţa prezentarea, până la data de 8 septembrie a acelui an, a unui memoriu în cadrul căruia urma a fi dezvoltată argumentaţia în favoarea cauzei a cărei avocaţi erau. La rândul său, protopopul Alexandru Breban, în numele preoţimii din judeţul Satu Mare, dependentă ierarhic deopotrivă de dieceza de Gherla şi de cea de Oradea-Mare, îi solicita ceremonios mitropolitului Vasile Suciu ca sediul episcopii „să-l faceţi numai la Baia Mare”. „După o lungă discuţie în jurul fixării sediului noii episcopii, la care iau parte mai mulţi dintre membri, fiind unii de părere ca să se hotărască azi, iar alţii să se amâne pe conferinţa proximă, şi anume să se aleagă o comisie care să studieze şi să vină cu un memoriu amănunţit şi bine motivat, se decide ca veneratele capitule să-ţi dea părerea în baza căreia corul episcopesc să poată face propunerea”, reţine notarul ordinar al unor astfel de întruniri, Iuniu Brut Micu. Memoriul promis nu s-a lăsat multă vreme aşteptat. Construit ca o replică la adresele similare ale susţinătorilor oraşului contracandidat, textul cu pricina dezvoltă câteva „idei tari” care merită reţinute aici. Punctul de pornire îl reprezintă punerea în oglindă, sub semnul exemplarităţii, a vieţii religioase caracteristice acelor plaiuri: „...considerând ţinuta noastră neşovăitoare în timpurile cele mai grele a uneltirilor ortodoxe; considerând că părinţii noştri şi-au organizat şi disciplinat parohiile şi serviciile parohiale, aşa că în toată provincia mitropolitană aproape exclusiv în această parte s-au oficiat vecerniile şi utreniile întotdeauna sâmbăta şi duminica, şi s-au ţinut predici regulat în duminici şi sărbători, înfiinţarea acestei episcopii are să fie o ocazie bine venită de a remunera credinţa şi disciplina acestor credincioşi”. Dar grosul elaboratului urmăreşte deconstrucţia argumentelor care pledau pentru aşezarea în Sighet a reşedinţei episcopale. Cele patru tipuri de idei („1. istorice; 2. financiare; 3. 19


Crâmpeie Istorice special catolice şi 4. naţionale”) sunt puse sub lupa unei critici dure dar, consideră expeditorii textului, necesare. În ceea ce priveşte primul calup, al resorturilor de ordin istoric, se notează că: „Sighetul niciodată nu a fost reşedinţă episcopească, ba nici episcop la Peri n-a fost, ci numai un arhimandrit...nici chiar vicarul Maramureşului nu a avut reşedinţa în Sighet, ci în Sat-Şugatag; ba nici paroh local nu a avut până la Ioan Ivaşco, şi numai după numirea acestuia de canonic la Gherla şi-a mutat vicarul Tit Bud reşedinţa vicarială la Sighet”. În aceste condiţii, acordarea titulaturii de „episcopia Maramureşului” reprezenta, în opinia petenţilor, deja o concesie mai mult decât suficientă. Bogata zestre de care episcopia ar beneficia în cazul în care ar accepta „oferta Sighetului” este şi ea pusă la îndoială: „fraţii din Sighet ofer[ă] foarte multe lucruri care nu aparţin nici chiar Ministerului de Interne, ci altor ministere. Aceasta însă am putea-o face şi noi. Cu privire la averea Asociaţiunei oferită pentru episcopie, avem de observat că asupra acestui lucru are să decidă ca for ultim adunarea generală a «Astrei» din Sibiu, unde deja s-a făcut protest în chestia aceasta”. De fapt, crezul celor care au asumat documentul era acela că nu ar merita suprimată o instituţie de cultură care îşi dobândise merite indiscutabile în ultima jumătate de veac, doar de dragul de a creşte atractivitatea ofertei unuia din cei doi competitori. Puse laolaltă, bunurile oferite de credincioşii din Sighet „nu prezintă... condiţiuni mai favorabile ca Baia Mare, pentru că ei nu au o biserică catedrală şi edificarea aceleia ar mistui cea mai mare parte a lucrurilor oferite de dânşii; afară de aceea, cele mai multe edificii sunt închiriate pe 10 ani, aşa că s-ar ivi un şir de încurcături din cedarea şi predarea acelora”. În comparaţie cu tot acest context incert, susţinătorii partidei băimărene ţin să reamintească detaliat beneficiile imediate, mai mult decât binevenite, de care ar avea parte Biserica stabilind reşedinţa noii episcopii în Baia Mare. În ceea ce priveşte interesele Bisericii majoritare asupra aceleiaşi regiuni, ameninţarea de a transforma Sighetul întrun centru ortodox era considerată imposibilă 20

Lumina Credinţei datorită slabei reprezentări a credincioşilor aparţinători acelei confesiuni. Acel pericol putea creşte mai degrabă în „Satu Mare, unde sunt parohii şi protopopiate vechi care ar putea cere acea înfiinţare”, apreciau cu fermitate petiţionarii. În fine, chestiunea implicaţiilor naţionale ale noii instituţii ecleziastice nu este trecută cu vederea. Intenţia de „românizare” a rutenilor prin aşezarea centrului episcopal la Sighet este evaluată ca o iniţiativă fără prea mare succes. Mai degrabă o reţea amplă de şcoli şi o atmosferă culturală elevată, dinamică ar ajuta semnificativ la atingerea acelui ţel: „întrebăm pe tot omul obiectiv să răspundă că mai uşor se poate ajunge la acest rezultat într-un oraş unde noi românii uniţi suntem şi ca număr şi ca avere o minoritate disparentă ori într-un oraş care aproape singur dintre toate oraşele din Ardeal care au peste 10.000 de locuitori are deja o majoritate absolută a românilor uniţi, cum este Baia Mare?”. După cum era de aşteptat, nu sunt omise complicaţiile generate de infrastructura feroviară complicată la care era necesar să se apeleze în epocă pentru a ajunge în Sighet, în cazul în care acesta urma să devină noul centru episcopal: „se zice că se va face trenul SighetBaia Mare, dar chiar fraţii maramureşeni o ştiu mai bine că lucrările se fac pentru o legătură Sighet-Gâlgău-Cluj şi Sighet-Bistriţa-Cluj, dar nimeni nici în gând nu are să facă legătură cu Maramureşul prin Baia Mare. În acest caz, ajungem chiar la absurd, că vom avea să mergem până la penultima staţie de la Gherla şi de acolo să facem înapoi...până vom ajunge la episcop în Sighet”. Partea de final a memoriului conţine şi o explicaţie pentru campania mai puţin amplă şi, indubitabil, mai puţin zgomotoasă care s-a organizat până la acea dată în favoarea oraşului Baia Mare. Explicaţia dată trădează o abordare chibzuită pe care aderenţii acelei opţiuni mizau: numirea, mai întâi, a unui vicar apostolic al noii episcopii şi susţinerea în faţa acestuia a cauzei lor. Drd. Lucian TURCU


In Memoriam!

Preotul Grigore Dăncuş Părintele Grigore Dăncuş face parte din preoţii de elită ai Maramureşului care s-au confruntat dureros cu avatarurile celui de-al doilea Război Mondial şi mai ales ale consecinţelor acestuia: comunizarea, desfiinţarea Bisericii grecocatolice, teroarea… S-a născut la 13 martie 1915 în comuna românească Ieud, într-o familie de ţărani fruntaşi, având ca tată pe Dăncuş GrigoreNişoreanu, iar mama, Dăncuş Irina, născută Ivaşcu, numită şi Irina Mălosului-Nişoreanu şi Mălosu sunt adaosuri sau porecle ce identifică familiile în cadrul marilor neamuri ale Maramureşului. Atât familia Dăncuş, cât şi Ivaşcu, fac parte din nobilimea românească din Maramureş cu atestări din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Şcoala primară o face la Ieud, gimnaziul la Vişeul de Sus, iar studiile liceale la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet. Au fost patru fraţi: Vasile, care a terminat liceul şi a rămas acasă, la Ieud, să administreze averea şi îndeplinind şi funcţia de secretar la primăriile din Cuhea şi Ieud (arestat şi întemniţat după război şi cu domiciliu forţat 8 ani în zona Bistriţei, confiscându-i-se toată averea); Gheorghe, cu strălucite studii la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filozofie, terminând cu „Magna cum laudae”, fondator al ziarului Graiul Maramureşului, ziarist luptător pentru cauza celor mulţi, profesor la Liceul Pedagogic din Sighet. După Dictatul de la Viena placă la Cluj unde activează la singurul ziar românesc, „Tribuna Ardealului”, unde conduce paginile „Grai şi suflet românesc”. Pentru activitatea sa a fost condamnat de regimul hortist la 2 ani şi 4 luni - închis la Vaţ şi Budapesta. A avut vederi democratice de stânga. Ştefan, ofiţer în armata regală. A luptat la Stalingrad şi apoi, odată cu întoarcerea armelor, până în Tatra. A ajuns la gradul de general. După război a fost închis pentru activitatea din Răsărit. Tânărul Grigore şi-a dorit să devină inginer

agronom. Mama Irina, credincioasă profundă, şi-a dorit ca unul dintre feciori să ajungă preot. Aşa a renunţat Grigore la dorinţa lui de a deveni agronom, îndeplinind dorinţa mamei de a fi preot. Face Teologia la Blaj, unde, prin excepţionalii profesori de acolo, îşi descoperă idealul de viaţă, preoţia. În anul 1938, nefiind căsătorit, intră în serviciile Episcopului de pie memoriae, Dr. Alexandru Rusu, lucrând ca

secretar dactilograf. În anul 1939 se căsătoreşte cu Elisabeta Maria, fata preotului protopop George Iurca din Breb. Astfel este hirotonit şi ajunge preot în comuna Botiza. În timpul ocupaţiei horthiste predă la şcoala din sat în timpul orelor de religie (singurele admise în limba română) istoria românilor, limba şi literatura română, asumându-şi mari riscuri. În această perioadă se nasc copiii unul după altul. Greutăţile şi avatarurile ocupaţiei maghiare sunt imense. În 24 septembrie a fost arestat şi 21


In Memoriam! deportat împreună cu alţi preoţi şi intelectuali din Maramureş în lagărul de la Visk, dar au ajuns la lagărul din Slatina. Fuge din lagăr împreună cu fratele său, Vasile. În 1946, la Sighet, se instalează sovietul condus de sinistrul personaj Ivan Odoviciuc. Se implică în mişcarea românească de eliberare. În anul 1946 se transferă în comuna Strâmtura. Aici va fi supus la marele examen de conştiinţă: trecerea la ortodoxie. În una din zilele înainte de 25 octombrie pleacă la Sighet cu soţia pentru cumpărături în oraş. Aşa cum relatează în Memorii (manuscris în curs de publicare), este întâmpinat de doi domni care-l identifică, îi spun că l-au căutat la Strâmtura şi-l „invită” în maşina care era în marginea trotuarului. Într-o sală erau adunaţi mai mulţi preoţi şi mireni şi i se pune în faţă hârtia pe care să semneze trecerea la ortodoxie, spunându-ise „să fie cuminţi că altfel îi bai”. Notează în Memorii „… de la datoria intimă la care ne-am obligat sub jurământ când ne-am hirotonit n-am dezertat niciodată”. La finele anului 1950 primeşte o scrisoare oficială prin care este anunţat că, începând din 1 ianuarie 1951, este numit din oficiu protopop al Sighetului. Nu a acceptat şi nu a plecat la Sighet până când a venit la dânsul un ofiţer de securitate (originar din Ieud) care i-a spus: „Părinte, vreţi să vă aducem noi la Sighet?” (Memorii, p. 205). Constrâns să accepte funcţia de protopop al Maramureşului, compromis acceptat cu inima strânsă, a fost conştient de uriaşa responsabilitate faţă de preoţii greco-catolici care au trecut de voie sau obligaţi la ortodoxie, dar şi faţă de cei care n-au trecut şi chiar faţă de preoţii ortodocşi veniţi din vechiul regat. A fost hărţuit şi lovit în această perioadă grea, reuşind să-şi păstreze echilibrul şi demnitatea. În una din delaţiunile făcute de preotul ortodox V.M. cu privire la activitatea preotului Grigore Dăncuş printre alte mârşăvii scrise: „… În biserica revenită unde serveşte pr. Dăncuş Grigore, se serveşte rozariul în intenţiunea Vaticanului, acţiune potrivnică intereselor Sf. Noastre Bisericii ortodoxe şi Republicii noastre Populare Române… În această biserică se rosteşte Credeul cu adaosul <Filioque>, 22

Lumina Credinţei şi se pronunţă catolică Biserică în loc de sobornicească… Numitul protopop încurajează pe unii preoţi să nu plece la cursuri de îndrumare preoţească la Sibiu… Menţine legături strânse cu un grup de preoţi reacţionari… încurajaţi în acţiune periculoasă în detrimentul ortodoxiei… întreţine corespondenţă particulară cu preotul român greco-catolic Ivaşco Gavril din SUA…întrebuinţând semne convenţionale… conlucrează cu canonicul greco-catolic Berinde Titus, preot rezistent,…primind sugestii în conducerea protopopiatului…” etc. etc. În final cere înlăturarea Preot. Gr. Dăncuş. (în Arhivele Statului, Baia Mare, Fond 507, inv. nr. 1098, dosar 9, vezi şi V. Băinţan, Mărturii şi Mărturisiri, 1999, p. 38-39) Hărţuit şi anchetat permanent profită de vacantarea parohiei Bârsana şi astfel, în 1953 se mută aici. Dacă în anul 1940, după Dictatul de la Viena nu s-a refugiat în regat, ci a rămas cu credincioşii săi, tot aşa a procedat şi după interzicerea Bisericii greco-catolice unită din 1948. Cu multă durere şi cu probleme uriaşe de conştiinţă a trecut forţat la ortodoxie, dar în conştiinţa sa a rămas credincios Bisericii în care s-a născut, fapt dovedit după decembrie 1989, când a revenit oficial, imediat la Biserica mamă unită cu Roma, pe care în conştiinţa sa nu şi-a părăsit-o niciodată. Peste tot pe unde a fost a muncit cu dăruire, arzând ca o flacără pentru cauza creştină şi pentru poporul român. Preotul Grigore Dăncuş este cunoscut ca un intelectual de aleasă cultură, dascăl de conştiinţă şi de morală creştină, fire nobilă şi blândă. A crescut alături de Doamna Preoteasă Elisabeta Maria cinci copii în spiritul moralei creştine, a dragostei faţă de Ţară şi Neamul Românesc. Cuvântul de pe amvon şi/sau cel scris (fiind prezent în publicaţiile din perioada interbelică şi de după Revoluţie), i-au slujit ca armă în lupta de o viaţă spre binele oamenilor şi a Neamului sub imperiul creştinismului latin. MIHAI Dăncuş


Evanghelia în Artă

Aproape de sensul real al lucrurilor, povestea icoanelor pe sticlă din Transilvania Admirăm și astăzi cu nesaț gingășia chipurilor lui Raffaello sau enigmele lui Leonardo și ne lăsăm mai greu convinși că alte forme de artă ar avea același drept să stea la loc de cinste în „muzeul nostru imaginar”. Totuși, când de acolo lipsesc arta tradițională sau arta contemporană acest „muzeu” este mai sărac, mai lipsit de însuflețire. Trecute cu vederea din pricina primitivismului și a simplității lor, icoanele pe sticlă au făcut parte din acel patrimoniu uitat sau chiar ignorat de cunoscători. Uneori au fost judecate prea aspru ca fiind lipsite de „eleganță”. Andrei Mureșanu le socotea drept „icoane monstruoase și sperietoare de pruncii cei mici” (1853 – Telegraful Român, nr. 53). Este adevărat, unele icoane pe sticlă sunt lipsite de orice dulceață spirituală, netransmițând vreo emoție anume, iar altele, din contră, au o tonalitate naivă și plină de detalii pitorești. Chiar și așa, ele s-au integrat în mod organic în universul oamenilor simpli structurându-l în dimensiunea relației cu Dumnezeu. Dacă o pictură clasică este alcătuită din mai multe centre de greutate compozițională și cromatică, în pictura pe sticlă primează povestirea, narativitatea, intenția de a contura cu economie de mijloace impresia vie a unui întreg. De altfel chiar și accentele expresioniste, la originea nedreptei condamnări a acestor icoane – capetele sfinților prea mari în raport cu trupul, un sfânt cu mâini prea mici sau nereușit realizate, arhitecturile fanteziste și disproporționate în raport cu personajele – sunt tehnici persuasive ale artistului țăran prin care acesta solicita spectatorului să-și asume o părere cu privire la cele povestite. De asemenea, iconarul nu a fost niciodată interesat ca să redea exhaustiv toate detaliile unei scene, din contră el pare mai preocupat ca să redea selectiv, în funcție de importanță, anumite detalii și „nu așa cum se vede, prin perspectivă și racursiuri, ci printr-o adiție a elementelor definitorii, caracteristice și structiv necesare pentru recunoașterea obiectului respectiv”1. Astăzi, aceste adevărate ceaslovuri în culoare sunt singurele documente care mai vorbesc despre natura credinței oamenilor simpli. Așa cum bisericile de lemn sunt expresia credinței unei comunități, în același fel, icoanele sunt expresia devoțiunii personale a țăranului român2. Într-o societate rurală în care privațiunile de tot felul

erau la ordinea zilei, teama de moarte năprasnică, de moarte infantilă, nesiguranța legată de război, icoanele pe sticlă aduceau un strop de culoare în universul familial și deveneau poarta de intrare către un univers armonios, conciliant și binevoitor cu ființa umană. Câteva înțelesuri teologice adânci, miezul însuși al acestor icoane, vădesc o concepție despre viață deosebită. Aceasta va face în continuare obiectul atenției noastre. Dacă adesea în arta occidentală momentul Răstignirii este un prilej pentru pictori ca să redea cu mult realism cele întâmplate, ca și cum acest moment ar fi ultimul act prin care se dovedește întruparea lui Hristos, în concepția pictorilor niculeni Crucea apare într-o ipostază diferită. Ea este reprezentată de cele mai multe ori înmugurită pe cele trei laturi sau chiar înflorită, prin aceasta fiind refuzat orice realism exacerbat. Teatralitatea specifică Occidentului este trecută cu vederea de pictorul niculean în favoarea dimensiunii cosmice a dramei de pe Calvar. În acest sens, până și soarele și

Răstignirea lui Isus, Nicula, începutul sec. al XIX-lea, Colecția M. Bâscă luna, laolaltă cu cele de sub pământ - reprezentate de capul lui Adam la baza Crucii, participă la acest 23


Evanghelia în Artă moment dramatic. Dacă întreaga creație este afectată de moartea Creatorului căci „toată făptura suspină laolaltă și suferă-n durerile nașterii”(Rm. 8.22), prin mugurii vieții de pe laturile Crucii iconarul anunță că în însăși moartea Mântuitorului universul uman se recreează într-o altă lumină. În același context, al drumului de la moarte către înviere, nu putem să nu remarcăm gesturile largi ale Mariei la Coborârea de pe Cruce, brațele ei larg deschise exprimă o atitudine de acceptare. Ea nu este echivalentul resemnării, ci al unui „da” spus darului de sine total din partea Mântuitorului. Iconarul însuși pare să fi fost în admirația kenozei tainice a lui Hristos, aceea care spune: „S-a golit pe sine luând chip de rob” (Fp. 2,7) când a desenat brațele Maicii Sfinte.

Lumina Credinţei adesea este cazul în arta occidentală), ci înțelegem adevărata ei valoare, aceea de a fi o „armă de luptă” prin care sfânta dă în vileag, cu multă prezență de spirit, viclenia potrivnicului. La aceeași atitudine

Sfânta Parascheva, Nicula, a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, Colecția Ciobanu

Plângerea lui Isus, Nicula, începutul sec. al XIX-lea, Muzeul Satului, București O icoană a Sfintei Parascheva, de proveniență niculeană de secol XVII, accentuează nu atât episodul martirajului sfintei cât monumentalitatea figurii. Prin numai câteva linii trasate cu un duct viguros, pictorul este interesat să sublinieze măreția arhetipală a gestului sfintei. Și, într-adevăr, pare că sfânta ar vrea să se desprindă la propriu din cadrul fix din interiorul imaginii și să se apropie de privitor prezentându-i, ca pe ceva de mare preț, armele biruinței sale: crucea și frunza de palmier. Acea cruce aurită din mâna ei dreaptă nu este aici un simplu element de decor propriu categoriei martirilor (cum

24

curajoasă este invitat și țăranul care contemplă icoana, de a străbate neajunsurile vieții cu crucea în mână, ea fiind singura armă de biruință sigură. O serie de imagini cu caracter euharistic sunt de asemenea deosebit de sugestive din punct de vedere teologic. Într-una din ele reprezentând Cina cea de Taină imaginea este structurată în două planuri suprapuse: cel inferior cu un motiv floral iar cel superior cuprinzând scena propriu-zisă. Momentul extrem de dramatic, în care se împletesc darul de sine al Mântuitorului cu trădarea și părăsirea Sa, este astfel detensionat de mâna pictorului țăran printr-un detaliu care conferă duioșie acestei scene. Floarea armonioasă, abia schițată, contrabalansează tensiunea din planul superior asigurând scenei o perspectivă fără înțelesuri sumbre în totalitate. Unele icoane prezintă o scenă alegorică, pe Isus Vița, în care din coasta Mântuitorului răsare un vrej, al cărui strugure devine însăși materia euharistiei deasupra potirului. În această icoană înțelegem că cel care este Cuvântul, în concepția țăranului, este în același timp Euharistie, dar de sine. În fine, o ultimă icoană specific niculeană la care ne vom referi este aceea a Mesei Raiului. În ea vedem


Evanghelia în Artă înfățișați un sfânt din Vechiul Testament alături de figura unei sfinte martire, de Maica Domnului și de Hristos însuși. Împărăția cerurilor nu este așadar o realitate statică ci ea este imaginată ca un ospăț în jurul unei mese la care se așează însuși Dumnezeu. Această manieră în care pictorul exprimă concepția sa despre veșnicie este unică și surpinzătoare. În ochii săi, Împărăția Cerurilor devine o veșnică Euharistie în care cei care participă deja pe pământ la Ospățul Euharistic sunt invitați ca dincolo să așeze la aceeași masă alături de sfinți, de Maica Domnului și de Hristos. Oare există vreun alt popor cu o astfel de concepție luminoasă despre viața veșnică, ca un ospăț euharistic? Dar icoanele pe sticlă nu sunt revelatoare numai pentru trecutul nostru artistic, ci ele ne pot sugera o manieră nouă de a percepe astăzi actul creativ. În vreme ce rețetele academice, acelea ale desenului

dezarmant în aceste icoane este însăși simplitatea lor, care nu este nici măcar urmărită, căci așa cum

Masa Raiului, Nicula, mijlocul sec. al XIX-lea, Colecția V. Drăguț spunea C. Brâncuși „simplitatea nu este un scop în artă, dar ajungi la simplitate în pofida ta însuți, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor”. Diacon Lucian LECHINȚAN, s.j.

Cina cea de Taină, Nicula, începutul sec. al XIX-lea, Colecția Kessler. după natură se estompează în fața avansului tehnicii, a fotografiei, aspirăm totuși la o artă din care să nu lipsească ceva esențial: o poveste. Vivacitatea cromatică și caligrafia expresionistă, pitorescul acestor icoane ne spun că povestea trebuie să fie acolo, în orice formă de artă. Iar pentru a povesti nu este nevoie de multe artificii, ci esențial este să fii în proximitatea acelor câteva esențiale răspântii ale vieții: Crucea, Euharistia, viața veșnică. Ceea ce este

1 DANCU, D. DANCU, Pictura țărănească pe sticlă, Ed. Meridiane, 1975, p. 54. 2 Cele mai vechi icoane pe sticlă ajunse până la noi datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și sunt specifice Niculei „leagănul picturii pe sticlă” din Transilvania. Să remarcăm că începutul picturii pe sticlă coincide cu înșiși zorii Bisericii Greco-Catolice. Primele icoane pe sticlă de la Nicula se caracterizează prin primitivism. Urmează apoi o fază ascendentă care duce către o sinteză de elemente catolice și bizantine până la începutul sec. al XIX. Această etapă coincide și cu mărirea numărului de centre de pictură pe sticlă: de la Iernuțeni (Reghin) și până către sudul Transilvaniei (mai ales zona mărginimii Sibiului sau Șcheii Brașovului). Urmează apoi faza de maturitate a picturilor pe sticlă, la mijlocul secolului al XIX-lea, în care întâlnim la Nicula mai multe icoane cu specific local: Maica Îndurerată, Isus Vița, Masa Raiului, Troița. În sfârșit, ultima perioadă pentru pictura pe sticlă este marcată de soluții decadente, chiar manieriste, cu emfază excesivă pe decorativ, etapă reflectată în icoanele de la începutul secolui XX.

25


Etica Creştină

Lumina Credinţei

Mărturia creștină în societatea actuală Motto: „Credința noastră este viața noastră!” (+ Cardinal Iuliu HOSSU) Nu este și nu a fost vreodată un subiect ușor de digerat și cu atât mai puțin de trăit „să dai mărturie despre credința ta”. Și atunci de ce acest titlu, de ce se mai preocupă Biserica de această provocare, căci, în cele din urmă, a-ți mărturisi credința este o provocare, o invitație, o probă de îndrăzneală... Pentru mulți, atunci și acum, a vorbi despre credință înseamnă a-ți pune gaj viața! Credința este o valoare inestimabilă de la care omul rareori a făcut rabat în decursul istoriei, plătind un preț extrem de scump... imperiile s-au prăbușit, civilizațiile au dispărut când credința nu mai făcea parte din viața omului, din cotidianul persoanei umane. Pe ce se clădește credința noastră creștină? Sunt eu conștient de ceea ce stă la temelia credinței Bisericii? Fără a încerca un discurs dogmatic ca răspuns la aceste întrebări pe cât de simple pe atât de cuprinzătoare, aș îndrăzni să avansez opinia că în ambele cazuri, lucrurile scârțâie. Mai știu eu ce înseamnă să dau mărturie despre credința mea în lumea haotică din punct de vedere moral? Cu alte cuvinte, am ajuns la punctul pe i, fără îndoială. Ce motivație aș avea eu, creștinul de astăzi, să dau mărturie despre credința mea, să-mi fac cunoscută credința, când acest subiect a fost și rămâne unul al intimității personale sau individuale? Trăim într-o lume în care individul este ridicat la rang de rege al universului și poate face tot ce-i trece prin cap. Trăim astăzi, ca mai demult, o exaltare a stării de păcat, care mai întâi e promovat ca legal, de civilizație și apoi înălțat la statutul de mod de viață autentic, nou și demn de urmat! Nu, nu este ceva neobișnuit sau nemaiîntâlnit... istoria continuă să lovească peste obraz pe cei care o ignoră, lăsându-i să comită în mod repetat greșelile trecutului. Și atunci, dacă vrei să salvezi lumea, cum ai putea să o faci mai bine decât prin a da mărturie 26

despre credința ta?! Îți trebuie mai mult decât curaj; ai nevoie de mai mult decât de o privire critică și înăcrită, sătulă de atâta răutate, de atâta păcat în jur; un lucru îți mai lipsește – vorba Mântuitorului – o inimă deschisă și suficient de dornică să ardă de iubire pentru aproapele! Cuvinte mari; unii ar zice chiar cuvinte goale... cine mai crede astfel de povești! Aceste cuvinte parcă sunt rupte din predica unui preot care își închipuie că este ascultat... Dacă mărturisirea credinței nu te costă, înseamnă că este un act superficial, poate ipocrit. Aceasta a fost lecția pe care martirii din toate timpurile au dat-o privind trăirea credinței până la capăt, chiar cu prețul vieții. A crede mai presus de propria viață este o nebunie pentru adepții cultului plăcerii de moment. A cultiva acest spirit nu mai este la modă, deși este mai mult decât necesar în zilele noastre. Se mai practică ocazional, de către oameni deosebiți, a căror existență a fost marcată de degetul lui Dumnezeu și care au ținut să împărtășească această bucurie și cu restul lumii. Creștinătatea are și astăzi oameni îndrăzneți, care riscă totul pentru credință, merg până la capăt și nu pretind recunoștință publică, dimpotrivă așteaptă răsplata lui Dumnezeu. „Mi-e rușine!”, „Asta o fac doar Martorii lui Iehova!”, „Habar nu am de ce cred sau de ce trebuie să spun cuiva că eu cred!” iată câteva din atitudinile cu care tânăra generație s-a obișnuit. Aceste gânduri, ca să fiu sincer, nu mi-au fost străine nici mie, nici ție. Iată dovada superficialității credinței creștinului de astăzi! S-a schimbat oare ceva în mine sau în tine? Mersul la biserică, rugăciunea sau modul de viață a adus ceva nou în viața mea? Am făcut eu cunoștință cu nucleul credinței? Un lucru este cert: până când nu descopăr ce este credința în Dumnezeu, nu pot să mă angajez să dau mărturie! Adesea, prefer să fiu ignorant, să nu mă


Doctrina Socială simt responsabil pentru apărarea valorilor în care cred. Dar, așa cum spuneam mai devreme, această atitudine mă costă enorm de mult și nu mi-o pot permite. Este ca și cum aș cumpăra un loz necâștigător și aș alege să dau toată averea mea pentru a păstra acest loz. Când se ajunge la comparații... mi-e mult mai ușor să înțeleg. Îmi este greu să accept că sunt dator în calitate de creștin să dau mărturie despre credința mea! Astăzi, sunt chemat mai întâi să fiu un far, un reper pentru cei din jur privind respectul pentru persoana umană, pentru viața de familie sănătoasă, (tradițională – sic!), echilibrată, pentru mediul înconjurător. Aceasta înseamnă a da mărturie în cotidian despre credința ta! „Credeam că este mai complicat”, ar replica tânărul creștin, entuziast... „asta pot să o fac!”. Însă ne împotmolim de la început, pentru că avem o viață dezordonată, pentru că avem o problemă interioară, de care nu ne-am ocupat și vrem totuși să-i învățăm pe alții să-și facă ordine în viața lor. „Aceasta este aproape imposibil!”, ar suna replica unui spiritual care a trecut prin viață. Motivul este foarte simplu: fără fundație și cea mai frumoasă, solidă construcție se prăbușește când este supusă încercărilor... și, de fapt, dezordinea din viața personală, indiferent de natura ei, pune în pericol temelia, în primul rând. Toate acestea au fost spuse, scrise sau transmise de fiecare generație. În acest caz, oare de ce nu dobândim un pic mai multă înțelepciune? De ce pare mai greu astăzi, decât ieri? Opinez că este doar o iluzie: și ieri a fost greu; iar astăzi nu este mai complicat, nu este mai multă mizerie sau lipsă de moralitate, de repere decât ieri... Aș adăuga, subliniind, că Biserica are nevoie de mărturii vii, are nevoie de mine, de tine, pentru a transmite credința, pentru a face lumea mai atentă, mai grijulie față de ai săi și de ceea ce o înconjoară. Trebuie să-ți cunoști credința și să o împărtășești, să o trăiești fără rezerve, complet, cinstit, cu o inimă mereu deschisă spre aproapele și orientată spre cer! Pr. Emil-Marian EMBER

Biserica și Media Biserica și societatea recunoaște importanța deosebită a diferitele tipuri de comunicare specifice omului. Acesta folosește comunicarea pentru a-și exprima caracterul său social și pentru a se forma, a se educa. Comunicăm cu noi înșine, comunicăm cu Dumnezeu prin rugăciune, comunicăm cu aproapele nostru și într-un anumit sens comunicăm cu mediul ce ne înconjoară. De asemenea, dacă vom medita textele biblice observăm că și acestea ne comunică ceva. Acest schimb de mesaje ce transmit informație reprezintă un element esențial în lupta noastră pentru supraviețuire. Putem spune că diferența o face modul în care se realizează schimbul de informații. În ultimele veacuri, modalitățile de transmitere a informațiilor s-au diversificat enorm, iar apariția massmediei a schimbat total datele problemei. De-a lungul istoriei, Biserica a folosit strategii de comunicare adaptate în funcție de epoca respectivă și pornind de la nevoile pastorale specifice contextului. Totodată după Conciliul Vatican II putem observa o preocupare preponderent mai mare pentru comunicațiile sociale. Pentru că raza de acțiune a noilor mijloace de comunicare devine tot mai mare ,vedem cum aceasta generează o puternică influență asupra modului nostru de a gândi și acționa, asupra stilului nostru de viață. Magisteriul Bisericii ne amintește că trebuie să folosim responsabil aceste mijloace de comunicare socială. Biserica are misiunea de a transmite tuturor oamenilor Vestea cea bună și mesajul mântuirii noastre, de aceea in acest context subliniem importanța rolului evanghelizator al Bisericii ce presupune o deschidere prudentă față de schimbările alerte din câmpul media. A ține pasul cu tehnologia actuală în continuă schimbare nu este o sarcină ușoară pentru Biserica Catolică. Ea are îndatorirea de a evangheliza mereu în mod autentic și de a 27


Doctrina Socială

Lumina Credinţei

transmite mesajul ei neschimbat, nealterat de timp sau de vreme. Creștinul resimte din ce în ce mai mult nevoia de a găsi o cale de integrare a mesajului creștin în ceea ce spunem astăzi ca este cultura media. Comunitatea creștină a zilelor noastre se confruntă cu apariția unui fenomen ce se folosește de instrumente media pentru a banaliza și a reduce sensul experienței creștine. Volumul mare de informații care se transmit astăzi prin intermediul diverselor canale media a contribuit la pierderea din acuratețe

omul pentru a-l controla mai ușor și astfel au uitat să promoveze respectul față de statutul său. Societatea contemporană ne pune în situația de a căuta mereu răspunsuri la o sumedenie de întrebări. Rețelele media ne propun cel mai simplu și rapid mod de a găsi un răspuns, dar care de cele mai multe ori se întâmplă să nu mai treacă prin nici un fel de filtru, astfel reușesc să dezinformeze cititorul și să îl poarte acolo unde vrea autorul. Nu este nevoie să accesăm prea multe pagini de internet ori să folosim mai multe motoare

a acestora. Reușim oare să identificăm filtrul prin care trec informațiile puse pe tava din care nu mai știm ce să alegem? Massmedia reprezintă acum o mare putere ce poate manipula și care poate fi la rândul ei manipulată de diverse grupuri de interese. Pentru că publicului larg i se prezintă o așa mare varietate de știri și emisiuni constatăm că este din ce în ce mai greu să sortăm informația și să distingem ceea ce este în conformitate cu valorile morale creștine. Mass-media a fost concepută inițial pentru a fi un ajutor real pentru omenire, dar treptat unii operatori de media și-au modificat viziunea antropologică. Au dorit să instrumentalizeze

de căutare pentru a identifica existența și propagarea unei tendințe anti-ecleziale menite să promoveze o imagine distorsionată a Bisericii. Într-o lume în care orice informație este transformată într-o știre picantă, în care se caută doar efectul imediat, trebuie să ne simțim responsabili de a ne îngriji de mesajul transmis de Biserică prin intermediul mijloacelor de comunicare socială. Suntem conștienți că pentru a împărtăși o credință cu un impact așa puternic este nevoie de un efort și de o mărturie continuă a Bisericii.

28

Sebastian Bersan


Prezentarea Parohiilor

Comunitatea din Prislop Iubite cititorule, te invit să facem o călătorie în Țara Chioarului, în localitatea Prislop, acolo unde vrerea lui Dumnezeu a fost să se înalțe o mănăstire care să fie izvor de har pentru cei însetați de Dumnezeu. Şematismul veneratului cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936 arată că în Prislop exista o parohie veche, care avea biserică de piatră din anul 1897 cu hramul ”Sfinții Arhangheli”. Șematismul îl amintește ca preot paroh pe pr. On. Ilie Pop, care avea în păstorire 711 credincioși1. În satul Prislop, flacăra credinței greco-catolice a fost menținută și păstrată în casa familiei părintelui Irineu Bârle, casă în care s-a amenajat o capelă, în care se adunau la rugăciune zeci de persoane. Un alt aspect al vieții spirituale l-a constituit pelerinajele pe care pr. Irineu, student fiind, le organiza. În vara anului 1993 părintele a organizat un pelerinaj mixt catolicortodox la Roma. În 28.07.1993, la audiența generală din Aula Paolo VI, grupul de pelerini a avut privilegiul de a se întâlni cu Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea. Sfântul Părinte s-a adresat atunci teologului Ioan Bârle întrebându-l: ”Cum ai reuşit să aduci la Roma ortodocşi şi grecocatolici?” Construcția Bisericii Mănăstirii din Prislop a început în anul 1994. În data de 15 august 1995 a avut loc sfințirea bisericii viitoarei mănăstiri și totodată și hirotonirea întru preoție a pr. Irineu Bârle. La eveniment au participat P.S. Ioan Șișeștean, pr. Stareț Innocenzo Gargano de la Roma, numeroși preoți și mulțime mare de pelerini veniți de pretutindeni1. Hirotonirea pr. Irineu s-a făcut pentru Mănăstirea Prislop și pentru Schitul

Bizantin din Mănăstirea San Greogorio al Celio din Roma. În anul 1997 s-au pornit lucrările pentru pictarea bisericii,iar 2001 s-a montat iconostasul. Anul 2002 a venit cu începerea construcției la casa Mănăstirii, construcție la care prima piatră de temelie s-a pus în data

de 03.10.2002. Construirea casei a durat până în Ajunul Crăciunului 2007, când casa a fost finalizată. Această casă a Mănăstirii Prislop 29


Lumina Credinţei

Prezentarea Carte găzduiește fundația IHTIS, fundație care are în îngrijire zeci de copii orfani, abandonați și cu probleme. În 26 iulie 2003 s-a început construirea altarului din exteriorul bisericii, așezându-se peste piatra lui Iacob, sfințită de episcopul Ioan Șișeștean la 15 august 1995, douăsprezece pietre necioplite de mână de om. În anul 2006 pr. Irineu a primit pentru Mănăstirea Prislop moaștele Sfântului Apostol Andrei și ale Sfântului Grigore Dialogul. De asemenea la Mănăstirea Prislop se mai păstrează și o bucățică de lemn din crucea Mântuitorului2. Cu ocazia hramului bisericii mănăstirii – Adormirea Maicii Domnului – Preasfinția Sa Vasile a aprobat în mod explicit și a înființat prin decret Mănăstirea Prislop ca mănăstire de drept eparhial, o comunitate monastică de bărbați consacrați vieții monsatice tradiționale în Biserica Română unită cu Roma, Greco-Catolică. Viața obștească monahală a acestei mănăstiri urmează a se desfășura conform propriului Tipic aprobat prin același decret. Tot cu aceeași ocazie, Preasfinția Sa Vasile l-a numit printr-un alt decret, în conformitate cu Tipicul Mănăstirii și cu prevederile Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, pe părintele Ieromonah Irineu Bârle drept stareț al Mănăstirii Prislop. Mănăstirea Prislop este o poartă deschisă pentru fiecare om, indiferent de confesiune și apartenență. Este locul în care la oficiile liturgice pot fi întâlnite persoane aparținând unor confesiuni diverse, dar care sunt unite în rugăciune și în căutarea lui Dumnezeu. Vă invit ca în călătoriile dumneavoastră să poposiți la această mănăstire, unde vă așteaptă un izvor de haruri din care sufletul dorește să se adape. Pr. Daniel POP

1 Șematismul veneratului cler al Eparhiei GrecoCatolice a Maramureșului, pe anul 1936, retipărit la Tipografia Surorilor Lauretane, Baia Mare, 2011, p. 34 2 R. POP, Cartea Mănăstirii Prislop, Baia Mare, 2012, p. 78. 3 R. POP, Ibidem, pp. 340-341

30

Parabolele lui Isus – Adevărul ca poveste Deşi după cum însuşi mărturiseşte autorul Andrei Pleşu, cartea Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste se vrea la început un răspuns la o provocare, finalul acestei lucrări îi determină pe autor să exclame: Slavă Domnului! Autorul mărturiseşte ,,M-am străduit pregătind această carte să acopăr scrupulos cât mai mult din

bibliografia subiectului şi am sfârşit prin a fi inhibat de cantitatea ameţitoare, asfixiantă a textelor existente. Epuizarea resurselor bibliografice ale oricărei cercetări este astăzi o utopie” Pentru Andrei Pleşu parabola nu este doar o poveste alegorică, un mijloc prin care Isus Hristos ascunde şi descoperă adevărul, un adevăr cu caracter universal. Cartea lui Andrei Pleşu nu se vrea un patrimoniu al Bisericii, ci mi s-a părut a fi mai degrabă o interpretare uneori pur personală a laicului preocupat de cuvântul lui Dumnezeu. După părerea d-lui Pleşu parabolele au două feluri de destinatari - ,,apropiaţii”, cei din preajmă” pe de o parte şi ,,ceilalţi”, mulţimea


Viaţa Consacrată amorfă a Ierusalimului. Cei dintâi au acces la adevăruri care celorlalţi le sunt ascunse (Mc. 4, 34). Aceasta este reţeta parabolelor: ele sunt irumperea inevidenţei pe scena evidenţei imediate şi reaşezarea evidenţelor, o ,,de la sine – înţelesurilor” în întunericul sensului lor secund germinativ. Simultaneitatea paradoxală dintre ascundere şi dezvăluire este una din temele – cheie ale Scripturii, Dumnezeu stă în ascuns (Mt. 6,4), pe de altă parte Dumnezeu ,,Cel ce aduce la lumină cele ascunse (ICor. 4,5) nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală (Mt. 10 ;26) Există lucruri a căror evidenţă nu poate fi trecută cu vederea ( o cetate pe vârf de munte). Există altele care pot fi ascunse, dar o dată ascunse îşi pierd rostul (făclia pusă sub pat). Tot aşa adevărul dumnezeiesc nu e făcut să treacă neobservat, să fie ţinut în umbră; ele trebuie să lucreze ca un reper puternic, să iradieze asupra celor din jur. Autorul îşi recomanda cartea nu celor care căuta răspunsuri ci celor care căuta întrebări. Cartea se desfăşoară alert în primele 9 capitole. Ultimele 3 capitole din partea a doua (Misterul uşilor închis-deschise, trei feluri de risipă, iconomul nedrept şi inteligenţa salvatoare), par mai ,,goale pe interior” scrise se pare într-un alt stil. Parabolele au această menire sensul lor ,,nu va sări în ochi lor” ele vor răspândi lumina. Parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe lemnul limitelor raţiunii omeneşti. Pe lângă paralelismele făcute între evangheliştii sinoptici, sau între sinoptici şi evanghelia lui Ioan, vom întâlni o formă personală de exegeză care-i atribuie divinităţii uneori dorinţa de a se ascunde , alteori dorinţa de a se impune. Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste, nu este o carte uşoară, chiar daca interpretarea parabolei este ea însăşi o poveste repovestită, este un volum care te ţine în interogaţie la fiecare pagină, care iţi readuce întrebări referitoare la capacitatea fiecăruia dintre noi de a fi disponibili în comunicare, în răspuns şi, mai ales de a ne găsi locul înăuntru sau înafara întrebării. Acceptând existenţa unor ,,interpretări forţate” pe care autorul şi le asumă, dar văzând cu ochiul credinţei dincolo de cel critic vom găsi în mesajul autorului cu adevărat hrană spirituală. Pr. dr. Ioan CODREA

Ordinului iezuit Societatea lui Isus (II) Scurt istoric al Societăţii lui Isus în România

În 1773, când Ordinul a fost suprimat de către Papa Clemente al XIII-lea, datorită presiunilor politice, iezuiţii aveau în Transilvania case şi şcoli la Cluj, Alba -Iulia, Odorheiu Secuiesc, Târgu Mureş, Sibiu, Braşov, Satu Mare, Baia Mare şi Gheorghieni şi la Cotnari, în Moldova. În afară de formarea intelectuală şi de cateheza din colegii, care ocupa cea mai mare parte a timpului, iezuiţii erau angajaţi în misiuni populare şi în administrarea sacramentului împăcării, cu scopul de a înălţa starea spirituală şi morală a poporului şi a se întări în credinţa catolică. Cu ocazia „misiunii populare” erau întocmite şi unele mişcării bisericeşti, printre care cea mai cunoscuta era „Reuniunea Mariană”, care permitea continuarea spiritului misiunii. După restaurarea din 1814 a ordinului, iezuiţii se întorc în 1858 la Satu Mare care, în vremea aceea, aparţinea Imperiului Austro-Ungar. După aceea vor fi chemaţi la Iaşi, în 1866, pentru a conduce şi preda în noul seminar diecezan. La sfârşitul primului război mondial Transilvania devine parte integrantă a României, iar iezuiţii de diferite naţionalităţi, care lucrau în România, se organizează într-o missio. Ea va depinde iniţial de Provincia Belgiei, datorită prezenţei unui grup de misionari belgieni, depinzând, apoi, de Provincia Poloniei Meridionale. În 1927 intră în noviciatul din Satu Mare primul iezuit greco-catolic, părintele Cornel Chira. În 1934 mica missio română a Societăţii lui Isus este ridicată la rangul de viceprovincie. Ea este compusă din iezuiţi de diferite naţionalităţi: români, maghiari, polonezi, belgieni, spanioli, austrieci şi germani. Este deschisă spre cele două rituri (bizantin şi latin) şi spre cele două limbi (maghiară şi română). Primul viceprovincial este P. George Firiza, iar sediul este la Toteşti, judeţul Hunedoara. În 1938 Viceprovincia română are 45 de membri: 23 de preoţi (dintre care 7 din alte provincii), 13 fraţi şi 9 scolastici (tineri iezuiţi în formare). Ei sunt distribuiţi în şase comunităţi: la Toteşti, unde este şi sediul provinciei, 13 membri, 8 la Satu Mare (biserica Calvaria şi Colegiu), 7 la Cernăuţi (biserică şi centru pastoral), 6 la Iaşi, la seminarul diecezan, 3 la Cluj, la biserica Mănăştur, 2 la Bucureşti la biserica Sfânta Elena, şi 6 în străinătate la studii. În 1948, Viceprovincia româna îl are, deja din 1942, în frunte (ca Pr. Provincial) pe părintele Cornel Chira, care va muri în închisoarea de la Jilava în 1953. Ea are 20 de membri: 12 preoţi, 6 fraţi şi 2 scolastici, împărţiţi în două case: la Toteşti, sediul Viceprovinciei

31


Viaţa Consacrată şi noviciatul, 10 membri şi la Bucureşti, la biserica Sfânta Elena, 5 iezuiţi; iar 5 sunt în diaspora. După cum se poate observa, numărul membrilor viceprovinciei a scăzut simţitor în acest arc de timp, şi aceasta datorită unor motive concrete. Comunităţile din Satu Mare şi Cluj, formate aproape în totalitate din iezuiţi maghiari, au trecut la provincia maghiară, întrucât nordul Transilvaniei face din nou parte din teritoriul Ungariei. Comunitatea din Cernăuţi, odată cu venirea la putere a comuniştilor în Ucraina, a fost închisă, iar iezuiţii au fost împrăştiaţi; mulţi dintre ei fiind polonezi, s-au întors în Polonia. Iezuiţii care lucrau în seminarul diecezan din Iaşi, în 1939, sub ameninţarea

Lumina Credinţei

În 1958 părintele Emil Puni devine viceprovincial, cu sediul la Deva, iar în 1967 devine provincial. Va păstra acest statut timp de 37 de ani, până în 1995, dintre care 31 de ani în clandestinitate. La căderea regimului comunist, în 1989, provincia româna este formată din 7 iezuiţi: 2 preoţi (părintele Godo şi părintele Puni) şi cinci fraţi, dintre care 2 admişi în Societate în clandestinitate. În 1990 vor veni primii iezuiţi din străinătate, urmaţi de alţii mai apoi, pentru a lucra, la cererea episcopiilor şi a provincialului de atunci, la formarea spirituală şi intelectuală îndeosebi a studenţimii. La această activitate se va adăuga foarte repede necesitatea de a răspunde unor nevoi sociale. De aici deschiderea caselor pentru copiii străzii. În prezent, Regiunea Română a Societății lui Isus numără 21 de iezuiţi, dintre care 16 sunt preoţi (9 provenind din alte provincii SJ), 1 diacon, 3 fraţi și 1 scolastic în formare teologică. În România iezuiții se află la Cluj (Sediul Regiunii și Centrul spiritual Manresa-6 membri); la Bucureşti (Reşedinţa Claudianum și sediul Serviciului Iezuiților pentru refugiați-3 membri); la Satu Mare (Casa Sfânta Ana, Asociația Freres România-4membri) și la Târgu Mureș (Capelanie universitară-4 membri). Mai trebuie menționată aici și opera socială Concordia inițiată de părintele Centrul de Spiritualitate Manresa al iezuiților din Cluj iezuit austriac Georg Sporschill, cu ocupaţiei germane, sunt constrânşi să părăsească case la Aricești și Hosman. seminarul şi să închidă comunitatea, pentru a se Câteva trăsături ale Regiunii Române SJ întoarce în Germania. Internaţionalitate: de la începuturile ei şi până În 1948, Ordinul este suprimat de comunişti. astăzi provincia română a Societăţii are un caracter Casele Societăţii sunt închise, câţiva preoţi străini internaţional, atât datorită originilor membrilor săi, sunt expulzaţi, o parte dintre novici se întorc în familii. cât şi datorită tipului de formare pe care îl primesc Bună parte dintre iezuiţi sunt aruncaţi în temniţă de tinerii iezuiţi. mai multe ori. În închisorile comuniste, care pentru Diversitate de rituri şi de destinatari: ea este atât ei vor deveni adevărate teritorii de evanghelizare, în slujba Bisericii de rit latin cât şi în slujba celei de vor petrece, însumat, 63 de ani. Un grup de iezuiţi, rit bizantin. Acesta este ilustrată şi de faptul că există îndeosebi fraţi, sunt ţinuţi sub supraveghere, timp iezuiţi de ambele rituri. În plus, unii dintre preoţi de 7 ani, în mănăstirea franciscană din Gherla. Acolo sunt birituali, tradiţie ce va fi probabil continuată de ei deschid o farmacie cu plante medicinale, fapt care tinerii care sunt în formare şi vor fi hirotonisiţi preoţi. le va permite să supravieţuiască, dar şi să menţină Biritualismul este dorit pentru a putea avea o mai contactul lumea din afară, profitând de vizitele celor mare mobilitate pe teritoriul României şi pentru a care frecventau farmacia - şi pentru a le cere sfat - sluji cât mai bine bisericile locale. pentru a face muncă de evanghelizare. Odată întorşi Diversitate de medii sociale: este prezentă în mai la o relativă libertate, iezuiţii se adaptează la orice tip multe arii ale societăţii, de la învăţământul universitar de muncă pentru a se întreţine, continuând în mod la cei marginalizaţi, căutând să împărtăşească cât mai clandestin munca pastorală, dând exerciţii spirituale, îndeaproape viaţa şi situaţia persoanelor cu care intră îndrumare spirituală, administrând sacramentele, în contact, cu scopul de a-i sensibiliza pe cei dintâi faţă făcând cateheză, etc. Toate acestea sunt făcute cu de situaţia celor nevoiaşi, ajutându-i să aibă o viaţă dorinţa de a-i susţine pe credincioşi, în momentele mai demnă, în numele frăţiei comune în Cristos. de dură încercare prin care treceau, conştienţi de pericolele la care se expuneau, fiind mereu urmăriţi. Marius Taloș, SJ

32


Având datoria de a fi purtători de grijă ai credincioșilor din Eparhia de Maramureș, Preasfinția Sa Vasile a procedat prin decrete episcopale la următoarele numiri: Pr. Augustin BUTICA, reconfirmarea în funcţia de Cancelar al Curiei Eparhiale, începând cu data de 25 iulie 2013, pentru o perioadă de 3 ani.

Pr. Mihai CORNEŞTEAN, Administrator parohial al Parohiei Hărniceşti, Protopopiatul Sighet, începând cu data de 14 iulie 2013.

,

,

vizitați: Libraria eparhiala ”Ecumenica” ORAR LUNI - VINERI 800 - 1400

Adresa: str. V. Lucaciu 50, Baia Mare

vă oferim: - cărţi, obiecte de cult - literatură religioasă - devoționale şi cărţi de religie

Întâlnire cu fii şi ficele consacrate ale parohiei (Ieud - 25.08.2013)

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it


Schimbarea la Faţă a Domnului (Bârsana - Valea Caselor - 06.08.2013)

Adormirea Maicii Domnului (15.08.2013)

Sfinţirea Bisericii “Duminica Tuturor Sfinţilor“ (Deseşti - 18.09.2013) Preţ 5 RON

Lumina credintei 3/2013  
Lumina credintei 3/2013  

Pubilicatia Eparhiei Greco Catolice de Maramures

Advertisement