Lumina Credintei 2/2020

Page 1

Preţ 5 RON

Lumina credinței Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul X – nr. 2/2020

Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor…. Matei 16,19


1

Post festum PS Vasile

2-3

Când vei sta înaintea Domnului, să-i spui lucruri bune despre noi

4-7

Biserici goale. Un semn?

8-9

Laici misionari

Pr. can. Emil Gîrboan Pr. Florin Fodoruț Pr. Vasile Trifoi

10 - 12

Comunismul și atentatul din Parlamentul României

13 - 16

Pictorul Piet Mondrian, între solitudine și umanism

17 - 18

Provocările prezentului – o investiție morală în pierdere?

19 - 20

Prietenia și chemarea studiului

21 - 22

Dumnezeu plămădește, omul este plămădit

23

Pr. dr. Vasile Iusco

Pr. Lucian LechinȚan, s.j. Pr. Emil-Marian Ember Pr. Laurențiu Costin

Pr. dr. Florin Marusciac

Poezia de taină din reviste din exil Prof. dr. Cornel Munteanu

24 - 25

Despre spiritul de copil

26 - 27

Înțelepciunea între taină și veridic

28 - 30

Parohia greco-catolică Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Prilog

31 - 32

Constituția apostolică Sollemni Conventione

Pr. dr. George Marius Nicoară Dna. Antoaneta Turda Pr. Vasile Daniel Pop Pr. Ioan Balea

Preşedinte: PS Vasile Bizău Redactor: Pr. Octavian Dumitru Frînc Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară Tehnoredactor: Dumitru Florin Orza Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Nici un material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466


Lumina Credinței

editorial

1

Post festum… A trecut un an de la vizita Papei Francisc în România și ecoul evenimentului unic este încă prezent, perceptibil și plin de sens și semnificații. Chiar dacă agenda publică este ocupată preponderent de tema actuală a pandemiei de Coronavirus, ale cărei consecințe încă le simțim prezente în viața cotidiană, se cuvine în fireasca vremelnicie să actualizăm memoria colectivă cu evenimentele petrecute în acele zile de har și să păstrăm în sipete speciale amintirile, trăirile și roadele deosebite ale vizitei, în bucuria împlinirii și recunoștinței. Fiecare dintre noi a rămas cu ceva folositor din intensa și densa agendă a vizitei, fie sub forma unei simple și profunde trăiri personale, ocazionată de emoția și mesajul instantaneu perceput, fie rodul efectiv și obiectiv al întregului eveniment, identificat și amplificat de fiecare participant în parte. O confirmare plină de sens a fost recunoașterea oficială și propunerea publică a modelelor de credință ale celor șapte episcopi greco-catolici români, morți în timpul regimului comunist. Beatificarea lor și trecerea în rândul Fericiților martiri au încununat nu doar vizita Papei în țara noastră, ci și parcursul excepțional al slujirii, trăirii și încheierii vieții pământești a părinților noștri sufletești, așa cum ne place să-i numim pe arhiereii și înaintașii noștri. De acum îi vedem încununați de gloria cerească și de acolo se reflectă o rază a acestei străluciri ce a zugrăvit cu roșu sărbătoarea lor, propusă spre aducere aminte și celebrare în fiecare an în a doua zi a lunii iunie. Până la momentul solemn al proclamării lor ca martiri în cadrul Sfintei Liturghii de pe câmpia Libertății din Blaj, ei se bucurau de o cinste deosebită și de o fiască recunoștință în special din partea credincioșilor Bisericii noastre și, de asemenea, în rândurile celor care, prin diferite împrejurări și evenimente, au aflat de exemplaritatea credinței lor și de tăria de caracter din ea izvorâtă. Rod al Spiritului Sfânt, credința care i-a însuflețit și pe care au mărturisit-o până la ultima suflare suferindă a vieții, a trecut granițele confesionale și precum vântul lin ce suflă, mângâie fețele celor ce vor să-i recunoască. Până mai deunăzi încă se puteau auzi voci cu iz ideologic, acordate confesional, care

încercau să acopere prin intensitate, autenticitatea, necesitatea și rostul jertfei lor. Poate că acestea încă se mai aud, în surdină sau în unghere private, însă harul și timpul sunt pentru adevăr un aliat fidel ce-l protejează ca pe un fiu și-l scot la lumină. Revenim mai degrabă la ceea ce azi se vede mai clar după ce un an a trecut și timpul necesar s-a scurs pentru a-i permite entuziasmului să se așeze. Ceea ce i-a generat înspre gloria altarelor pe fericiții martiri a fost în primul rând credința lor în Hristos și legătura intrinsecă cu Biserica, pe care au slujit-o ca păstori sufletești. Dincolo de alte multe virtuți care ar putea fi menționate, merită o atenție sporită și o binefăcătoare aprofundare evidențierea comuniunii ca liant și substanță a edificiului spiritual eclezial. Comuniunea lor cu urmașul lui Petru și comuniunea dintre ei a fost darul care le-a modelat profilul sufletesc, dar în același timp și proba pe care trebuiau să o treacă în provocarea subtil nuanțată la care erau supuși de către anchetatorii lor. În spatele unei simple semnături de trecere la o altă comuniune eclezială, prin renunțarea la propria comuniune pe care o trăiau deja și o mărturiseau prin crez, era nu doar posibilitatea de a-și păstra poziția bisericească, ci și promisa libertate personală. Au știut să identifice cursa ispititoare și finalitatea ei, nu bazându-se pe raționamente și calcule omenești, ci mai degrabă pe profunzimea credinței ce leagă de conștiință și de Dumnezeu. Și pentru că nu a fost vorba de ideologie și nici de habotnicie, ci de credință și valori izvorâte din ea, urmașul Sfântului Petru a venit la Blaj să-i întărească pe frații săi. Ei ne lasă o mare și bogată moștenire, surprinsă și sintetizată de Papa Francisc în omilia sa: Acești păstori, martiri ai credinței, au recâștigat și au lăsat poporului român o mare moștenire pe care o putem sintetiza în două cuvinte: libertate și milostivire. Cum vom gestiona această moștenire, ce a rămas în sarcina noastră a tuturor, rămâne a se vedea pe mai departe precum o carte deschisă, ce așteaptă a fi scrisă de către cei ce își vor aduce aminte să-i cinstească și să se roage Domnului prin mijlocirea lor. † Vasile


2

fragmente liturgice

Lumina Credinței

Când vei sta înaintea Domnului, să-i spui lucruri bune despre noi Sfintele Ierurgii: Binecuvântarea persoanelor

Pr. can. Emil Gîrboan

Din punct de vedere etimologic, binecuvântare înseamnă a vorbi de bine, implicit a dori binele cuiva și de aceea prima și cea mai importantă grupă din clasificarea Sfintelor Ierurgii se referă la binecuvântarea persoanelor.

Un venerabil părinte povestea colegilor tineri o amintire din fragedă copilărie, din perioada în care Biserica Romano-Catolică celebra Sfânta Liturghie doar în limba latină. Odată – pe când avea vreo patru ani – participând la Liturghie împreună cu mama sa, a întrebat-o: - Mamă, ce face preotul? Mama i-a răspuns: - Vorbeşte cu Domnul Dumnezeul nostru. - Şi ce-i spune?, a întrebat copilul. - Îi vorbeşte bine despre noi. Această istorisire ne aduce în suflet și în gând una dintre cele mai vechi rugăciuni adresate Sfintei Fecioare: Recordare, Virgo Mater Dei, dum steteris in conspectu Domini, ut loquaris pro nobis bona…1 – Adu-ţi aminte, Preasfântă Fecioară, Maică a lui Dumnezeu, atunci când vei sta înaintea Domnului, să-i spui lucruri bune despre noi... Și pentru că Sfânta Fecioară este chip și icoană a Bisericii, consider că ar fi potrivit să-i adresăm aceleași cuvinte și reprezentantului Bisericii, preotului care ne binecuvântează: Adu-ţi aminte, atunci când vei sta înaintea Domnului, să-i spui lucruri bune despre noi... Aceste lucruri bune de spus lui Dumnezeu despre și pentru noi – Sacramentalele sau Ierurgiile – Biserica le-a cuprins, împreună cu Sfintele Sacramente2, în cartea de cult numită Euhologiu3. Astăzi, deschid cu emoție un exemplar din Euhologiul tipărit la Blaj în 1913, una dintre cele mai frumoase, complete și complexe ediții ale

acestei cărți bisericești4. Deși marii liturgiști ne prezintă multe și diverse clasificări ale Ierurgiilor – constatând faptul că cel mai adesea logica omului sfidează spiritualitatea și iubirea lui Dumnezeu – am observat că în această carte veche, inspirată de înțelepciunea bătrânilor Bisericii noastre putem identifica cu ușurință rânduielile și rugăciunile compuse pentru binecuvântarea persoanei umane, pe fiecare după rostul său. Astfel, avem Ierurgii în legătură cu nașterea omului: rugăciunile din ziua întâi, după ce femeia


Lumina Credinței naşte; rugăciunea la însemnarea pruncului, când primește numele; rugăciunea când femeia leapădă; rugăciunea la patruzeci de zile și îmbisericirea pruncului. La celălalt capăt al firului vieții noastre și la fel de importante sunt Ierurgiile în legătură cu moartea, și anume rânduiala la ieșirea sufletului; rânduiala îngropării (a laicilor, preoților de mir, a pruncilor mici, la Sfintele Paști și în Săptămâna Luminată); parastasul și rugăciunile de iertare. O categorie aparte sunt rugăciunile prin care Biserica intervine în nevoile fizice și spirituale ale omului, îndeosebi în probleme de sănătate: rânduiala de rugăciune în vreme de epidemie; rugăciunea celor șapte tineri pentru bolnavul ce nu poate dormi; rânduiala când, la patima vreunei boli, se face cruce cu sfânta lance; rugăciune la toată Litia; rugăciune la toată neputința; rugăciune la împăcarea dușmăniei. Există, de asemenea, Ierurgii care au fost compuse și sunt folosite exclusiv pentru sănătatea spirituală a oamenilor. Aici se încadrează exorcismele5 și rugăciunile de eliberare: rugăciunile (exorcismele) Marelui Vasile; rânduiala de rugăciune pentru bolnavii tulburați și asupriți de spirite necurate; rugăciuni pentru cei ce sunt întru pedepse și s-au legat cu jurământ; rugăciuni la dezlegarea de blestem. Și, în sfârșit, avem consacrările, o altă categorie de Ierurgii cuprinse în acest Euhologiu6, care sunt, de fapt, exprimarea liturgică a binecuvântării lui Dumnezeu asupra alegerilor vocaționale: mă refer la rânduielile prescrise pentru hirotesia Citețului, a Cântărețului, precum și a Ipodiaconului7. Un alt aspect important de observat ar fi, desigur, structura acestor oficii. Ele pot fi doar simple rugăciuni, având conținutul specific situației date și fiind introduse în ritual cu invocația: Domnului să ne rugăm (de ex. rugăciunea la toată neputința8). Sunt însă și slujbe mai complexe, care au binecuvântare inițială, dezlegare finală, rugăciuni începătoare urmate de psalmi, tropare, canoane, ectenii speciale și rugăciunile propriu-zise (de ex. rânduiala de rugăciune în vreme de epidemie9). Citind cu atenție aceste texte liturgice și rugându-mă cu rugăciunile compuse de Biserică pentru binecuvântarea omului, am constatat un lucru esențial, pe care cred că trebuie să ni-l amintim adesea pentru a rămâne mereu optimiști și bine ancorați pe Calea Vieții: preocuparea principală a lui Dumnezeu este omul. Omul este în centrul atenției lui Dumnezeu și Domnul are

fragmente liturgice

3

un singur plan pentru noi: mântuirea. Și o singură metodă de a-l aplica: iubirea. O iubire exprimată atât de frumos și delicat de limbajul străvechi al Sfintelor Ierurgii:

Doamne, care singur ești bogat întru îndurare și cu mila bunătății te pleci spre rugăciunile noastre ale păcătoșilor și nevrednicilor tăi robi; care toate le întocmești și chivernisești spre folos nouă; cela ce cu înțeleaptă purtarea ta de grijă îndreptezi viața noastră și în toată vremea dorești mântuirea noastră; cela ce din fire ești îndelung răbdător și mult îndurat; cela ce cerți și iarăși vindeci și tinzi certarea cu bunătate și cu iubire de oameni, însă nu ca să pierzi făptura mâinilor tale, ci mai vârtos ca să o aduci la frumusețea cea dintru început [...] Însuți, Dispunătorule atotținătorule, caută spre noi și ia aminte spre rugăciunile noastre ale păcătoșilor; că mulțimea fărădelegilor noastre necutezători ne-a făcut și nici nu mai cutezăm a cere iertarea păcatelor noastre. Ci știind iubirea ta de oameni, îndurarea, multa milă, îndelunga răbdare, suferirea de rele și prea multa bunătate, încrezându-ne în noianul acestora și în noianul bunătății tale, ridicăm mâinile și cu dinadinsul strigăm către tine: [...] Îndură-te, Doamne și nu ne da până în sfârșit pentru fărădelegile noastre [...] Tu însuți ne mântuiește pe toți de conștiința rea și ne dă să plăcem ție întru toată facerea de bine [...] Că tu ești izvorul îndurării și adâncul cel neurmat al milostivirii și ție mărire înălțăm, împreună și Părintelui tău celui fără de început și preasfântului și bunului și de viață făcătorului tău Spirit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.10 http://www.preces-latinae.org/thesaurus/Varia/ RecordareVirMatDei.html, accesat la 29.05.2020. 2 Cu excepția Sfintei Liturghii (n.a.). 3 εὐχολόγιον, τό, ἐυχή λόγος — Evhologhion, evhi logos = rugăciune, cuvânt; de la εὐλογῶ — evlogo = a binecuvânta, cf. https://www.dervent.ro/dictionar.php?dTitle=bW9sa XRmZWxuaWN1bA==, accesat la 29.05.2020. 4 Euhologiu, Edițiunea a treia revăzută după originalul grecesc, Blaj, 1913. 5 În Biserica Catolică exorcismele sunt rezervate episcopilor și preoților exorciști numiți de episcopi (n.a.) 6 Am menţionat acest Euhologiu pentru că în edițiile ulterioare nu mai apar, fiind trecute în Arhieraticon, deoarece administrarea lor revine exclusiv arhiereului (n.a.). 7 Înainte de prima hirotesie ar mai fi tonsura clericală, iar în cazul călugărilor tunderea în monahism, dar aceste rânduieli n-au fost cuprinse în Euhologiile noastre (n.a.). 8 Euhologiu, Edițiunea a treia revăzută după originalul grecesc, Blaj, 1913, p. 434. 9 Ibidem, p. 347. 10 Ibidem, Rugăciune la toată Litia (fragmente), p. 323-326. 1


4

sfinții părinți

Lumina Credinței

Biserici goale. Un semn? Pr. Florin Fodoruț Chiar și în contextul neutralității religioase a spațiului public, Bisericile rămân în continuare „comunități interpretative”, cum le numește filosoful Jürgen Habermas. Biserica pare singura instituție capabilă să dea un sens evenimentelor, să confere plus-valoare deșertului existențial produs de situațiile limită. Oamenii se așteaptă de la preoți, ca având știința sacrului, să le indice oaze de transcendență și semne de speranță sau să deslușească cu trezvie profetică semnele timpului. Istoria ne pune uneori în situații-limită atunci când dinamica vieții inițiale este răscolită de un eveniment brusc, „nepotrivit”, lipsit de sens și care pune totul sub semnul întrebării. Un astfel de eveniment a fost recenta pandemie. Un astfel de eveniment provoacă necesitatea unei interpretări chiar și în persoanele care nu împărtășesc un crez religios. Cine poate oferi o hermeneutică semnificativă, care să nu fie rodul ideologiilor „de serviciu”, ci bazată pe o experiență multiseculară? În ciuda faptului că în conștiința omului

contemporan Biserica este de ceva vreme la periferia opțiunilor personale, dar și a ansamblului social, este totuși nevoie de ea, mai ales în așa-zisele „situații-limită”. Chiar și numai datorită faptului că în momentul „alunecării de teren” a vieții, care părea atât de stabil, Biserica pare singurul punct de sprijin sigur, statornic și trainic, prin aceea că a supraviețuit deja multor momente de nesiguranță, mult mai grele decât cele ale actualei molime. În astfel de situații inexplicabile și surprinzătoare, prin rapiditatea derulării evenimentelor, Biserica posedă o hermeneutică, pe care statul secular și instituțiile anexe nu o poate deține. Bisericile rămân în continuare, chiar și în contextul neutralității religioase a spațiului public, „comunități interpretative”, cum le numește filosoful Jürgen Habermas. Biserica pare singura instituție capabilă să dea un sens evenimentelor, să confere plus-valoare deșertului existențial produs de situațiile limită. Oamenii se așteaptă de la preoți, ca având știința sacrului, să le indice oaze de transcendență și semne de speranță sau să deslușească cu trezvie profetică semnele timpului. Anul trecut, înainte de Paște, catedrala Notre-


Lumina Credinței Dame din Paris a fost mistuită de flăcări; anul acesta, în Postul Mare, în sute mii de biserici de pe întreg mapamondul, dar și în sinagogi și moschei, nu au avut loc celebrări publice. Privite dintr-o perspectivă profană, aceste evenimente sunt lipsite de vreo semnificație. Dar prin prisma credinței, bisericile, goale sau închise, duc la întrebarea dacă nu cumva sunt un semn și o provocare din partea lui Dumnezeu? În acest articol doresc să propun cititorilor noștri o sinteză a observațiilor făcute de un renumit teolog ceh, părintele Tomáš Halík, întrun articol intitulat „Les églises fermées, un signe de Dieu?”, publicat în 24 aprilie 2020, în ediția online a revistei franceze „La vie” (www.lavie.fr).

Un capitol care se închide A înțelege mesajul lui Dumnezeu în mijlocul evenimentelor, afirmă părintele Halík, cere arta discernământului spiritual, care presupune detașarea contemplativă de emoțiile și prejudecățile noastre, precum și de proiecții, frici și dorințe. În vremea calamităților se erijează mereu cei care prezintă un dumnezeu răzbunător, ca un regizor irascibil, așezat comod în spatele cortinei evenimentelor, în timp ce lumea se năruie. Ori adevăratul Dumnezeu, afirmă autorul, este izvor de putere lucrătoare în acei oameni solidari, capabili de iubire jertfelnică, chiar și în rândul celor lipsiți de motivație religioasă. Căci Dumnezeu este iubire smerită și discretă. Nu putem să nu ne întrebăm dacă această perioadă a bisericilor goale și închise nu reprezintă un soi de avertisment pentru ceea ce s-ar putea întâmpla într-un viitor nu foarte îndepărtat: nu cumva peste câțiva ani așa vor fi

sfinții părinți

5

bisericile în mare parte a lumii noastre? Oare nu am fost avertizați, observă părintele Halík, în mai mute rânduri prin ceea ce s-a întâmplat în mai multe țări, unde tot mai multe biserici, mănăstiri și seminarii s-au golit și s-au închis? S-a dat vina pe factorii externi („tsunami-ul” secularist!), în loc să înțelegem că de fapt se închide un capitol al istoriei creștinismului și că trebuia să ne pregătim pentru ce avea să vină. Un moment propice... o față diferită a creștinismului

Poate această perioadă cu edificii bisericești goale pune în lumină în mod simbolic golul ascuns al Bisericilor și probabilul lor viitor, dacă nu întreprind o încercare serioasă de a demonstra lumii o față cu totul diferită a creștinismului, avertizează autorul articolului. Nu se cuvenea, continuă autorul, să fim atât de preocupați de a-i converti pe alții, pe „ceilalți”, și să nu ne îngrijim de propria convertire; să nu întreprindem pasajul de la „a fi creștini” la „a deveni creștini”. Poate ar trebui să acceptăm recenta abstinență de la serviciile religioase și de la activitățile Bisericii ca un kairós, ca o oportunitate, pentru a ne opri și a reflecta profund înaintea lui Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu. A sosit momentul, spune autorul, să ne gândim cu seriozitate la felul cum să continuăm drumul reformei necesare urmând criteriul papei Francisc: de a nu mai încerca să ne întoarcem la o lume care nu mai există și nici să ne încredem în simple reforme structurale exterioare, ci să mergem la esența Evangheliei; să facem un drum în profunzime. Nu există remedii imediate sub forma unor surogate artificiale, precum transmisiunile televizate ale liturghiilor. Trecerea la „devoțiunea virtuală” sau la „împărtășania spirituală” în genunchi înaintea unui ecran e ceva cu totul bizar. Deși pentru cei mai mulți a fost acel „ceva mai bun decât nimic”, și-a demonstrat pe deplin sterilitatea și ne-a făcut să înțelegem mai bine adevărul cuvintelor lui Isus: „unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor”. Părintele Halík afirmă că un alt semn al timpului pe care îl trăim de ceva vreme este lipsa vocațiilor la preoție. Această lipsă ar


6

sfinții părinți

trebui să ne facă să regândim rolul laicilor în Biserică (să nu uităm că în multe zone Biserica a supraviețuit fără cler timp de secole!). Să fie această acută lipsă de preoți și o primă trăsătură a noului chip al Bisericii? Comunitățile noastre creștine – parohii, congregații, mișcări ecleziale, comunități monastice – ar trebui să se apropie de idealul care a dat origine universităților europene, adică o comunitate de învățăcei adunați în jurul unui maestru, în căutarea înțelepciunii și a adevărului prin discuții libere și contemplație, afirmă cu convingere părintele Halík. Imaginea viitoarelor comunități creștine e cea a unor insule de spiritualitate și dialog, care să fie capabile să vindece o lume bolnavă. Cu o zi înainte de alegerea papei, cardinalul Bergoglio cită un verset din Apocalips, în care Isus stă la ușă și bate. Și adăugă viitorul papă Francisc: azi Hristos bate la ușă dinăuntrul Bisericii și vrea să iasă! Poate e ceea ce deja a făcut, afirmă autorul. Unde e Galileea de azi?

Bisericile din lumea întreagă au fost goale anul acesta de Paști; am citit Evanghelia învierii ca într-un mormânt gol, ca în urmă cu două mii de ani. Dar dacă acest gol din biserici amintește de mormântul gol, să nu ignorăm vocea trimisului ceresc: „Nu e aici. A Înviat. Va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus” (Mc 16, 6-7). O întrebare tulburătoare

Lumina Credinței ne-a fost adresată odată cu acest Paște ciudat: Unde este Galileea de azi, în care să-l putem întâlni pe Isus cel Înviat? Părintele Halík amintește că după cele mai recente cercetări sociologice numărul celor care practică în mod conștient religia în formele sale tradiționale, precum și numărul care declară un ateism dogmatic, este în scădere. Crește, în schimb, numărul „căutătorilor” (eng. seekers) și al „indiferenților”, persoane cărora chestiunile religioase nu le spun mare lucru. Asta înseamnă că linia de demarcație nu mai este azi între credincioși și necredincioși. Pentru că, spun studiile, există „căutători” și între credincioși, cei pentru care credința este un drum, nu o casă și între necredincioși, cei care resping formele și conceptele religioase tradiționale, dar cu toate acestea au o sete profundă de sens pentru viața lor. Galileea de azi, locul unde trebuie să-l căutăm pe Dumnezeu, biruitorul morții, este lumea „căutătorilor”, susține autorul. Căutându-l pe Hristos printre „flămânzi” și „însetați”

A-l căuta azi pe Hristos printre cei marginalizați înseamnă a-l căuta și printre „cei care nu ne urmează”. Dar pentru a putea face acest lucru e nevoie ca mai întâi să abandonăm multe lucruri care îngreunează demersul. În primul rând,


Lumina Credinței

afirmă părintele Halík, trebuie să abandonăm unele idei pe care le avem despre Hristos, așa cum apostolii după Înviere au trebuit să renunțe la imaginea pe care o aveau despre Hristosul dinainte de Patimă. Ei, care l-au cunoscut cel mai bine, după Înviere nu l-au mai recunoscut pentru că s-au așteptat să-l vadă așa cum era în trecut, până când Toma a cerut să vadă rănile Domnului. La fel și azi, nu e de ajuns să ne limităm doar la vechile imagini pe care le avem despre Hristos, ci să insistăm în a-i vedea și a-i atinge rănile. Unde altundeva poate fi recunoscut Hristos dacă nu în rănile lumii, în rănile Bisericii, în rănile celor care cu multă suferință îl caută pe Dumnezeu, conștienți sau nu, cu darul credinței sau fără? Căci în acest trup suferind s-a întrupat Cuvântul Tatălui. Renunțând la prozelitismul confesional

Autorul crede că o altă idee la care Biserica de azi și de mâine trebuie să renunțe este aceea de încerca să-i aducă cu forța pe căutătorii lui Dumnezeu în granițele instituționale și mentale ale Bisericilor noastre. Nici măcar Isus, crede autorul, nu a încercat să bage cu forța pe „oile pierdute ale casei lui Israel” în structurile ebraismului timpului său. Știa că vinul nou trebuie vărsat în burdufuri noi. Din tezaurul tradiției, care i-a fost încredințată, Biserica trebuie să știe să scoată lucruri noi și

sfinții părinți

7

vechi, punându-le ca parte a dialogului cu cei care-l caută pe Dumnezeu. Suntem obligați să extindem în mod radical granițele viziunii noastre despre Biserică. Domnul a bătut deja „dinăuntru” și a ieșit; avem datoria să-l căutăm și să-l urmăm. Hristos a trecut prin ușa pe care am închis-o de frica altora. A trecut prin zidul pe care l-am ridicat în jurul nostru. A deschis un spațiu de o amploare și profunzime amețitoare. La începutul istoriei sale, Biserica iudeocreștinilor și a păgânilor a trăit experiența distrugerii templului de la Ierusalim în care Isus se ruga și predica. Evreii de atunci au găsit o soluție curajoasă și creativă: au înlocuit altarul templului dărâmat cu masa sinagogii, iar practica sacrificiului de animale cu rugăciunea comunitară. Arderile-de-tot și sacrificiile sângeroase au fost înlocuite cu „jertfa cuvântătoare” sau a buzelor: meditația, lauda și studiul Scripturilor. Cam în aceeași perioadă, creștinismul începuturilor, scos din sinagogă, căută o nouă și o proprie identitate. Pe ruinele tradițiilor, evreii și creștinii au știut să reinterpreteze Legea și profeții, găsind noi înțelesuri. Oare azi nu trăim o situație asemănătoare, se întreabă autorul? „Știm unde e Biserica, dar nu știm unde nu e”, învăța teologul Pavel Evdokimov. Putem privi la această perioadă cu biserici goale și tăcute ca la o măsură temporară, pe care o vom uita în curând. Dar putem și să o valorificăm ca pe un kairós: un moment propice pentru a îndrăzni în a căuta o nouă identitate pentru creștinism într-o lume care se schimbă radical sub ochii noștri. Actuala pandemie cu siguranță nu este unica amenințare globală pentru lumea noastră. Să facem însă din acest Paște care a trecut o provocare în a-l afla din nou pe Hristos. Să nu îl mai căutăm pe cel Viu între cei morți! Căutându-l cu îndrăzneală să nu ne mai lăsăm surprinși dacă ne va apărea cu un chip străin. Îl vom recunoaște după rănile sale, după glasul său, care va vorbi inimii, după Spiritul său, care aduce pacea și alungă frica.


8

învățătura bisericii

Lumina Credinței

Laici misionari Pr. Vasile Trifoi „Există diferite daruri, dar este același Spirit. Sunt diferite slujiri, dar este același Domn. Sunt diferite lucrări, dar este același Dumnezeu care lucrează în toți. Fiecăruia îi este dată manifestarea Spiritului spre binele comun. […]. Trupul nu este un singur membru, ci mai multe. Dacă piciorul ar spune: Pentru că nu sunt mână, nu sunt trup, oare pentru aceasta nu este trup? Și dacă urechea ar spune: Pentru că nu sunt ochi nu sunt trup, oare pentru aceasta nu este trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Și dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum însă Dumnezeu a pus membre în trup, pe fiecare dintre ele, așa cum a voit. Deci, dacă toate ar fi un singur membru, unde ar fi trupul? Însă acum, deși sunt multe membre, există un singur trup” (1Cor 12, 4-7.14-20). În cele ce urmează voi oferi câteva gânduri, plecând de la textul biblic citat privitor la importanța misiunii credincioșilor laici. Capitolul despre laici din Constituția dogmatică despre Biserică – Lumen Gentium („Lumina popoarelor”)1 și ultimul capitol din Exortația apostolică post-sinodală – Querida Amazonia („Iubita regiune a Amazoniei”)2 reprezintă sursele de inspirație a reflecțiilor care urmează. Sfântul apostol Pavel spune că Biserica lui Hristos este asemenea unui singur trup, iar membrele acesteia sunt toți cei botezați. Fiecare creștin are un statut singular, așa cum unic este rolul fiecărui membru din trupul uman, motiv pentru care nimeni nu poate lua locul altcuiva. Nu este nici indicat, nici sănătos. Ce s-ar întâmpla dacă doar unii credincioși ar fi luați în seamă, iar alții ar fi marginalizați? N-ar fi bine, deoarece nici măcar un membru al trupului uman nu poate fi desconsiderat. Mai mult decât atât, niciun creștin nu se poate autoexclude din comunitatea de care aparține, așa cum, de exemplu, piciorul nu poate spune că nu face parte din trup pentru simplul fapt că nu este

mână. Așadar, fiecare credincios este important, special, demn și deopotrivă responsabil. Sfântul apostol Pavel spune că prin Taina Botezului credincioșii sunt atât de legați între ei precum sunt mădularele trupului uman. Cât de pătrunzătoare este această imagine paulină! Bogăția, profunzimea și frumusețea ei nu vor putea fi epuizate niciodată. Misiunea Bisericii, prin urmare, nu se rezumă doar la activitatea persoanelor consacrate, ci îi privește și pe toți credincioșii laici. Având în vedere că sunt mădulare ale unicului trup al lui Hristos, ei sunt chemați „să contribuie la creșterea Bisericii și la sfințirea ei necontenită cu toate puterile lor primite prin bunătatea Creatorului și harul Răscumpărătorului. Apostolatul laicilor este o participare la însăși misiunea mântuitoare a Bisericii și la acest apostolat sunt trimiși cu toții de Domnul însuși prin Botez și Mir” (LG 33). Probabil, în conștiința unora dintre noi, încă mai există o mentalitate conform căreia misiunea ar aparține în exclusivitate preoților și persoanelor consacrate. Ecleziologia ultimelor decenii, însă, ne propune să depășim acest fel de a gândi.

Apostolul neamurilor afirmă că în Biserică există o diversitate de carisme sau daruri, care provin de la Spiritul Sfânt. În ansamblul trupului mistic al Bisericii, fiecare credincios a primit talanți. Aceste daruri spirituale sunt diferite, dar sunt date să conducă spre unitatea și binele comun al întregului


Lumina Credinței trup. Darurile primite trebuie să fie îngrijite, cultivate și dezvoltate. Participarea activă a laicilor la misiunea Bisericii, prin intermediul carismelor primite, ar ajuta foarte mult, atât la nivel local, cât și universal. Pe plan local, comunitățile parohiale ar deveni mult mai dinamice dacă laicii și-ar face simțită prezența mai mult. Să ne oprim atenția, de pildă, doar la acei credincioși care au darul vocii și la cei care au înclinație spre facerea de bine. Probabil în fiecare parohie există cel puțin cinci credincioși laici care au ureche muzicală. Este un număr suficient pentru a crea un cor, chiar dacă s-ar cânta pe o singură voce. Persoana înzestrată și cu calități de a crea echipă s-ar putea ocupa de dirijarea corului. În acest fel, Sfintele Liturghii duminicale ar avea mai multă măreție, ar fi trăite mai intens. Punerea propriului dar în folosul tuturor, în acest caz al vocii, ar fi o binecuvântare și o bucurie pentru toți. Cei care ascultă ar trăi în mod mai recules și mai înălțător Sfânta Liturghie, iar cei care cântă ar simți o bucurie sufletească deoarece au dăruit ceva. Cu toții ar avea de câștigat!

Caritatea este un aspect esențial al vieții Bisericii. În multe parohii sunt persoane care își dedică o parte din timpul lor pentru a-i ajuta, întrun fel sau altul, pe cei aflați în nevoi. Aceste acțiuni concrete de ajutorare s-ar putea desfășura și fără implicarea preoților. Nu este necesar ca preoții să fie incluși în toate activitățile parohiei. Un grup de laici s-ar putea ocupa de aceste fapte de caritate. Bineînțeles, astfel de acțiuni, trebuie făcute întrun spirit de comuniune și în consensul preoților parohi. Aceste activități de binefacere ar conduce la creșterea bucuriei, a bunei dispoziții și a mulțumirii sufletești în sânul comunităților creștine. Aceste două exemple sunt grăitoare pentru a sublinia importanța și impactul implicării laicilor în folosul comunității de care aparțin. Includerea cât mai multor laici în misiunea Bisericii ar aduce

învățătura bisericii

9

un nou suflu în sânul comunităților parohiale. Papa Francisc, în Exortația apostolică post-sinodală dedicată Amazoniei, îi invită pe laicii acestei regiuni să-și asume responsabilități importante, să se apropie de Cuvântul inspirat al Sfintei Scripturi, să fie interesați de o formare permanentă, să fie protagoniști în comunitățile din care fac parte, etc. (cf. QA 92-94). Aceste indicații sunt valabile și pentru laicii din alte zone geografice decât cea a Amazoniei, inclusiv pentru cei din Eparhia noastră de Maramureș. Pentru realizarea unui asemenea deziderat este nevoie de deschidere, colaborare și bunăvoință, atât din partea preoților, cât și din partea laicilor. Implicarea credincioșilor laici în misiunea comunităților aparținătoare este importantă pentru viitorul parohiilor. Parohia poate fi considerată a doua casă și a doua familie. Atunci când interesul credincioșilor pentru viața propriei comunități este crescut, când fiecare își pune talantul în folosul confraților, sunt mai multe șanse ca parohia respectivă să crească din toate punctele de vedere. Când, în schimb, scade preocuparea credincioșilor, viitorul respectivei comunități devine mai puțin promițător. În timpurile noastre, datorită profundelor și rapidelor schimbări culturale, misiunea credincioșilor laici este foarte însemnată. Sarcina preoților este aceea de a-i călăuzi în diferite activități misionare, care să-i motiveze și să-i inspire. Pot fi realizate lucruri frumoase și atunci când credincioșii laici, pe lângă participarea la Sfânta Liturghie în duminici și în sărbători, se implică în viața și apostolatul comunității lor, nu doar cu ocazia evenimentelor din parohie și a marilor sărbători. Sfântul apostol Pavel spune că toate darurile vin de la Spiritul Sfânt. În ziua de Rusalii, Spiritul Sfânt a coborât peste apostolii lui Isus, dându-le curajul și bucuria de a ieși în lume și de a propovădui Evanghelia. Fie ca același Spirit Sfânt să dea tuturor credincioșilor laici curajul și bucuria de a-și pune talanții primiți în slujba comunității lor, pentru că acolo unde există dăruire și împărtășire relațiile între oameni devin frumoase și ziditoare. Lumen Gentium este Constituția dogmatică despre Biserică promulgată în cadrul lucrărilor Conciliului Vatican al II-lea. Pentru acest document se folosește prescurtarea LG. 2 Pentru Exortația Querida Amazonia se folosește prescurtarea QA. 1


10

crâmpeie istorice

Lumina Credinței

Comunismul și atentatul din Parlamentul României Pr. dr. Vasile Iusco Există o opinie generală formată, ce-i drept după anul 1989, potrivit căreia primii ani după formarea statului unitar român au reprezentat o perioadă de aur, de mari realizări politice și naționale, de croire a unui drum comun în cele trei provincii istorice reunite, precum și afirmarea ca stat independent pe drumul noii Europe, configurată după prima conflagrație mondială. De altfel, putem considera anul 1918, drept anul dăruit de Dumnezeu românilor. Putem găsi într-o astfel de afirmație un sâmbure de adevăr, dar de aici şi până la extazul privind împlinirile colective este o cale lungă şi posibilă doar în discursul istoric. Din acest motiv am ales să relatăm despre un eveniment mai puțin mediatizat, care a şocat opinia publică a vremii și a marcat istoria Bisericii noastre, eveniment cu conotații negative, trecut sub tăcere în manualele de istorie sau uitat în mod intenționat după anul 1945: primul şi singurul atentat cu bombă din Parlamentul României, pus la cale de comuniștii-teroriști staționați în România. După revoluția bolșevică din Rusia, din anul 1917, mulți refugiați din zonele afectate de sovietici au ajuns în România, via OdessaChișinău. Unii dintre ei erau trimiși special de către Internaționala a III-a comunistă în scop propagandistic sau pentru a obstrucționa parcursul firesc al societății, spre obținerea unui climat social confuz pentru a putea mai ușor insera idei revoluționare, după același principiu vechi, antic, divide et impera. Majoritatea erau de etnie evreiască și manifestau un spirit revoluționar, considerând Basarabia pământ sovietic acaparat

de români prin lovituri politice. Concomitent cu aceștia au pătruns și anarhiști, alungați din Ungaria, în urma eșuării loviturii de stat a comunistului Bela Kun. Erau rezidenți pe teritoriul României, fie legal sau ilegal, deși puțini la număr comuniștii erau bine pregătiți în promulgarea ideilor revoluționare bolșevice și receptivi la anumite sensibilități, pe care uneori reușeau să le instrumenteze în folosul propagandei venite de la Moscova. În demersurile lor erau asistați și sprijiniți de către comuniștii alogeni. Majoritatea elementelor anarhiste proveneau din rândul minoritățile, care s-au trezit peste noapte arondate statul român: ucraineni, ruși, evrei, maghiari, elemente care la vremea respectivă întreceau cu mult numărul comuniștilor români. Legătura între bolșevicii din Rusia și anarhiștii din Chișinău era asigurată de către Vladimir Ecin, zis Volodea, susținut de ucraineanul Pavel Tcacenko, sosit în România special pentru a coordona astfel de mișcări. Aceștia au dotat organizațiile de comuniști cu bani (în special ruble Romanoff), pietre prețioase, literatură propagandistică și cu materiale de război, în primul rând arme și explozibili colectate de pe frontul care abia se încheiase. Sumele primite erau destinate achiziționării de spații (case conspirative) pentru punerea în funcție a unor tipografii, materiale explozibile (ex. depozitul din Iași, strada Râpei nr. 2), precum și pentru deplasarea în țară sau în străinătate a unor lideri în vederea instructajului necesar pentru agitarea maselor. Acolo unde propaganda nu dădea rezultatele scontate se recurgea la diverse intimidări, calomnii la adresa oamenilor politici sau atentate. Principalele ținte erau oamenii politici, șefii de instituții sau cadre militare de rang înalt, precum și gardieni ai unor închisori unde erau încarcerați comuniști. Instruirea principalilor atentatori se făcea într-o școală specială, condusă de către de Abraham Grinstein,


Lumina Credinței șeful serviciului de terorism din Odessa. Școala se afla în subordinea celei numite Zacordonu („peste graniță”) din Harcov, specializată în instruirea teroriștilor care urmau a fi trimiși în alte țări. Într-o astfel de tipologie se încadrează și evenimentul despre care vorbim. Se împlinește anul acesta un centenar de la asasinatul care a vizat, în principal, unele personalități politice ale vremii, însă au căzut victime persoane nevinovate, printre care episcopul greco-catolic Demetriu Radu de la Oradea. După regulile vremii, episcopii erau senatori de drept, astfel că participau la ședințele Parlamentului. Episcopul Demetriu Radu se afla la București, unde a fost prezent la o ședință a Senatului României, în ziua de 8 decembrie 1920. Dimineața, a avut loc o ședință, iar după-masă, de la ora 15:00, era programată o altă întâlnire a camerei Senatorilor, în sala de ședințe a Universității, unde în vremea aceea aveau loc întrunirile Parlamentului României. Senatorii, aflaţi pe culoare au fost chemaţi în sala de şedinţă. Din holul principal s-au desprins, îndreptându-se spre scaunele lor, episcopul Demetriu Radu, ministrul de justiție, Dimitrie Greceanu și ministrul lucrărilor publice şi comunicațiilor, Spirea Gheorghiu. Spre scaunul principal se deplasa președintele Senatului, generalul Constantin Coandă. Bomba a fost programată să explodeze la ora 15:00, în momentul întrunirii demnitarilor. Ceilalți parlamentari încă nu veniseră în sală când, la ora 14:40, s-a produs deflagrația în urma căreia au murit trei demnitari, a spulberat câteva mese și a distrus geamurile clădirii. Materialul explozibil a fost aşezat cu o seară înainte sub scaunul prezidențial, lângă fotoliul regal şi cel al principelui moştenitor, iar din cauza unei erori de calcul a explodat mai repede decât era programat. Explozibilul era un obuz de proveniență germană procurat din fortul Jilava în urmă cu câteva săptămâni, obuz care a fost modificat prin atașarea unui ceas. Se pare că a explodat doar o treime din cantitatea pusă de atentator. În momentul exploziei s-a produs o panică de nedescris, s-au auzit ţipete şi strigăte de salvare, în vreme ce într-o baltă

crâmpeie istorice

11

de sânge zăceau episcopul Demetriu Radu, Dimitrie Greceanu și Spirea Gheorghiu. Ţinta atacul se pare că a fost Octavian Goga, vizat de către evrei pentru discursurile sale antisemite și anticomuniste. Episcopul Demetriu Radu a decedat pe loc, iar Dimitrie Greceanu în ziua următoare. Spirea Gheorghiu a decedat după câteva zile. Președintele Senatului, Constantin Coandă, deși a fost rănit grav, a rămas în viață. Alte persoane au fost rănite ușor, între care episcopul Nifon al Dunării de Jos (Galați), vicarul Roman Ciorogariu, viitor episcop ortodox de Oradea, care se îndrepta în acel moment spre episcopul Radu să-l salute. Moartea episcopului Demetriu Radu a fost privită ca un adevărat martiriu, o jertfă pe altarul tinerei patrii, o viață oferită lui Dumnezeu și curmată la 59 de ani, o viață însă împlinită de slujirea semenilor atât la altarul Bisericii, cât și în forul legislativ, având o contribuție majoră


12

crâmpeie istorice

în conducerii Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, și în desăvârșirea unității naționale. Ancheta pornită de către autorități au găsit vinovați grupul condus de către anarhistul Max Goldstei. Acesta, împreună cu doi colaboratori, studentul Leon Lichtblau, de origine poloneză și un alt student, Saul Ozias, au pregătit acest asasinat, precum și alte atentate pe teritoriul României. Se bănuia că grupul lor nu a acționat singur, ci au avut complici pe alți comuniști, cum ar fi Alecu Constantinescu, conducătorul aripii de extremă stângă al Partidului Socialist. Scopul acțiunii a fost eliminarea unor politicieni, destabilizarea internă, anarhia pe fondul grevei muncitorilor din octombrie 1920, precum și intenția de a pierde granița de est, deoarece se credea că Basarabia putea reveni Rusiei. Max Goldstein, originar din Bârlad, în vârstă de 23 de ani, nu era la primul atentat împotriva unor reprezentanți de rang înalt. Cu o lună înainte, el încercase fără succes să arunce în aer trenul în care se afla ministrul Constantin Argetoianu. Într-un alt atentat produs la începutul anului 1920, el a fost condamnat la 10 ani de închisoare, însă a reușit să fugă din penitenciarul Văcărești, în Iugoslavia, iar de aici prin Bulgaria a ajuns la Odessa. S-a întors în toamna anului 1920 și a stat ascuns la familii de comuniști din București. După atentatul din Senat, a fugit la Iași, apoi a ajuns la Chișinău și de aici în Rusia. A fost arestat în luna noiembrie 1921, la Călugăreni, după ce trecuse granița și avea asupra lui 15 kg de explozibil. A fost condamnat, în data de 28 iunie 1922, la închisoare pe viață. La proces a relatat cu lux de amănunte modul în care a procedat în cazul atentatului din Senat. A decedat în închisoarea Dof-

Lumina Credinței tana, în anul 1924, după mai multe zile de greva foamei. Saul Ozias a fost condamnat la 10 ani de muncă forțată, iar Leon Lichtblau a fost condamnat în contumacie, deoarece între timp fugise la Moscova, de unde nu s-a mai întors. Atentatul din Senat, împreună cu alte acțiuni subversive ale anarhiștilor, au condus treptat la Procesul din Dealul Spirii, din anul 1922, un răspuns al autorităților la diferitele inițiative comuniste, în special afilierea la Internaționala a III-a, instigare a maselor, acte de terorism și sabotaj. În proces au fost probate acuzații împotriva a 271 de persoane acuzate de acțiuni subversive la adresa statului român, proces încheiat cu condamnarea majorității celor arestați și interzicerea Partidului Comunist. Ulterior, cei închiși pentru convingeri politice au fost grațiați de către rege, însă Max Goldstein și alți comuniști acuzați de terorism au rămas în închisoare. Pentru senatorii decedați în atentatul din 8 decembrie 1920, autoritățile statului au organizat zile de doliu și funeralii naționale. Trupurile neînsuflețite ale episcopului Demetriu Radu și al ministrului Greceanu au fost depuse în rotonda Ateneului Român, unde au fost omagiate de către regele Ferdinand, însoțit de regina Maria, precum și de alți miniștri, ierarhi și personalități ale vremii. Mitropolitul Vasile Suciu a rostit un cuvânt înduioșător, făcând aluzie la mucenicul al cărui nume îl poartă cele două personalități, al cărui sânge s-a vărsat pentru a întări Unirea. Au urmat alte opt discursuri, între care cele ale ministrului cultelor, Octavian Goga, ale președintelui camerei, Duiliu Zamfirescu, ale arhiepiscopului romano-catolic, Raymund Netzhammer, discursuri în care a fost conturată jertfa demnitarilor și regretul pentru pierderea vieții lor. De aici, trupul episcopului a fost dus și înmormântat în satul natal, Uifalău, din județul Alba, sat care ulterior a fost denumit Rădești, după numele episcopului. Este considerat primul demnitar ucis în noua patrie, în primului atentat din istoria României Mari.


Lumina Credinței

evanghelia în artă

13

Pictorul Piet Mondrian, între solitudine și umanism Pr. Lucian LechinȚan, s.j. În ritmul alert al zilelor noastre, de cele mai multe ori trecem indiferenți pe lângă crâmpeiele de artă abstractă răspândite în spațiul public și în muzee, uneori chiar indignați sau ironici. Lipsa obiectului dintr-o lucrare constituie pentru cei mai mulți o experiență derutantă, asociată cu incapacitatea artistului de a desena după model. Rândurile de față vor să sugereze contrariul, anume că despărțirea de figurativ este o alegere curajoasă prin care pictorul urmărește să transmită un mesaj universal, care nu e cu nimic mai prejos decât acela transmis de arta clasică.

Autoportet, detaliu, ca. 1900, Galeria Sidney Janis, New York.

Piet Mondrian (1872-1944) a pornit la drum ca un excelent pictor după natură. Ajuns la un moment dat la o cotitură, a ales cu multă determinare calea abstracției, pe care nu a mai părăsit-o, în ciuda lipsei comenzilor și a traiului precar la care a fost constrâns, până la sfârșit. Care sunt resorturile acestei alegeri? De ce în pofida determinării pictorul revenea mereu asupra tablourilor sale? Iată întrebările care ne vor introduce în acest univers frământat. Nu am fi ales această figură dacă nu am fi fost convinși că Țările de Jos au cunoscut trei mari artiști, care „deși au fost expresia logică a propriei națiuni, și-au câștigat, datorită personalității lor, un renume internațional, primul a fost Rembrandt, al doilea Van Gogh și al treilea Mondrian” (K. Dreier în 1926, citat în Janssen, p. 36). Sfârșitul de secol XIX coincide în Olanda cu industrializarea puternică a unor centre urbane, dublată de o intensă campanie de construcție sau de restaurare de biserici și de cartiere muncitorești. Fenomenul a adus cu sine reînvigorarea picturii murale, dar și dezvoltarea deosebită a unor ramuri artistice colaterale, precum tehnica vitraliului (White, p. 64). Pe acest teren de elaborare concretă devin fundamentale pentru pictori doctrinele artistice, acelea concepute mai ales în spațiul germanic, între care, la loc de frunte, se situează teoria culorilor. Pentru Goethe există o ierarhie a culorilor, unele sunt mai radioase, altele mai spirituale, dar în ultimă instanță toate pot fi reduse la alb sau negru. Mai târziu, unul dintre principiile fundamentale ale artei abstracte va fi echilibrarea cromatică a


14

evanghelia în artă

compoziției și circumscrierea spațiilor de culoare între contururi precise, asemenea vitraliului. Orice artist își caută proprii interlocutori și în acest scop se folosește cu măiestrie de tehnicile la dispoziție pentru a fi convingători. Regăsim aceste strategii și în pictura lui Mondrian, uneori excesiv de accentuate de un anumit tip de interpretare în literatura de specialitate. Departe de a-și căuta spectatori, pe care să-i prindă într-o capcană de unde să admire echilibrul static al pânzelor sale, el își interoghează privitorii, îi stimulează să parcurgă odată cu lucrările, intuițiile sale despre viață, despre societate și despre Biserică. Așa cum el însuși însemna într-una din scrierile sale: „cultura occidentală consistă mai ales în a-l face pe om conștient” (Noua artă, p. 298). Mondrian a crezut mereu că arta trebuie să provoace o reflexie pe teme profunde, că lucrările sale aveau de revendicat un spațiul calitativ, nicidecum spațiul decorativ sau iluzionist al artei tradiționale. Așa cum într-o biserică un program iconografic nu este doar o spoială care încântă ochiul, ci un răspuns în culoare la misterul care se celebrează în interiorul ei, în același fel, o operă de artă abstractă trece dincolo de barierele mentale,

Compoziție în losange cu galben, negru, albastru, roșu, gri, 1921, Institutul de Artă, Chicago.

Lumina Credinței către cele ale spiritului. Mondrian era extrem de atent ca în jurul pânzelor sale să existe o atmosferă care să îl antreneze pe privitor. Chestiunea gustului, a banalului „îmi place” îl lăsa cel mai probabil indiferent. Deși artistul a fost mereu sensibil la modul în care i se expuneau lucrările, la poziția și lumina necesară (cf. Janssen, p. 46), toate acestea erau subordonate ideilor mai cuprinzătoare spre care spectatorul era călăuzit. Compoziția în losange din 1921 se sprijină de pildă pe un colț, iar dacă vom privi atent liniile negre, ele nu ating marginea tabloului. Există o singură excepție, aceea a orizontalei din centru, care se avântă în partea dreaptă până la ramă și dincolo de ea (Bois, p. 353). Acest detaliu ne amintește de vechile icoane în care, nu de puține ori, un personaj depășește bordura imaginii ca și cum ar păși înspre privitor. Artistul este așadar conștient că bidimensionalitatea are încă resurse neexplorate, că mult prea îndelungat Occidentul s-a concentrat exclusiv pe tridimensionalitate în năzuința de a imita cât mai perfect natura, creând iluzia realității. Drumul spre abstracție al lui Mondrian a avut câteva etape esențiale. Una dintre acestea este prima perioadă pariziană inaugurată în 1912, moment în care pictorul își perfecționează tehnica venind în contact cu pictorii cubiști, printre care Picasso sau Ferand Léger. În anul 1914, se întoarce în Olanda pentru a-și vizita tatăl bolnav, dar din cauza începerii războiului nu mai reușește să se întoarcă la Paris. În aceste condiții se stabilește la Domburg, o localitate la Marea Nordului, unde revine la subiectele pictate în anii afirmării sale: turnul bisericii din Domburg, farul de la Westkappele, dunele de nisip, embleme pitorești pictate odinioară în tot atâtea ipostaze realiste, simboliste sau luministe. După părerea lui Yves Alain-Bois, tocmai această muncă în serie l-a făcut pe Mondrian să conceapă posibilitatea abstracției (cf. Bois, p. 313314) și, bineînțeles, tot aici se adaugă bagajul experimental dobândit la Paris. O scrisoare adresată lui Theo van Doesburg ne arată că în 1919 pasul înspre abstracție fusese deja înfăptuit: „acum lucrez la reconstrucția unui cer înstelat, dar fără vreo referință la datele


Lumina Credinței naturii” (lucrarea Compoziția 10, în alb și negru). Extrapolând, în poezia lui Eminescu La steaua avem de-a face tot cu o perspectivă cosmică imposibil de surprins, deoarece astrul ceresc: „Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, și nu e”. Departe de a fi experiența celui care se lasă încântat de muzica misterioasă a formelor (cazul picturii lui Kandinski), abstracția este o dare de seamă intuitivă despre viziunea primordială care izvorăște din adâncul ființei, înainte ca persoana să fie angajată într-un punct de vedere particular. Unui prieten, care observă într-o lucrare a sa Dig și ocean (1915) „atmosferă bucuroasă a Crăciunului”, Mondrian îi răspunde fără echivoc: „semnificația tabloului – în ceea ce privește reprezentarea – nu este importantă, și aveai dreptate să afirmi că lucrările mele transmit un sentiment al nașterii... Dar numai dacă ideea de Sărbătoarea Nașterii este percepută în mod cu totul abstract și se vizualizează pacea, echilibrul, stăpânirea spiritualului, etc.” (către H.-P. Bremmer, 5 ianuarie 1916). Abandonarea formei particulare și căutarea de noi raporturi universale se adaugă ideii că arta are un rol esențial pentru echilibrul umanității. Neoplasticismul în artă, manifestul noii mișcări, a fost publicat parțial în primul număr al revistei De Stijl (1917) redactată de Theo van Doesburg și în cele unsprezece numere succesive. Pentru a explica conceptul de neoplasticism, Mondrian pornește de la o lege nescrisă a naturii, aceea a ondulației universale. Este de ajuns să secționezi un trunchi pentru a înțelege că fibra acestuia este în mod natural dispusă în cercuri concentrice sau să arunci o piatră în apă ca să vezi stârnindu-se ondulația suprafeței (Noua artă, p. 285). Legilor creației, artistul le opune o perspectivă strict rațională care contrazice ritmul naturii: construcția în cadența liniilor drepte și a liniilor ortogonale (perpendiculare), într-o continuă referință la forma pătratului. Succesiunea liniilor formează la nivelul percepției așa-numitele „echivalențe”, un echilibru care compensează ceea ce în natură este dezechilibrat sau încă neajuns la conștiința de sine. Oare nu și sfântul apostol Pavel enunța un astfel de principiu? Toată creația suspină și suferă durerile unei nașteri (Rm 8,22). Ritmului oprimant al vieții, Mondrian îi va opune conceptul de „ritm

evanghelia în artă

15

simplu”, purificat de orice contradicție, izvorât din echivalență. Dacă în trecut arta s-a concentrat asupra cultivării formei particulare, noua artă se va ocupa de acele raporturi care sunt aparent contradictorii: linia orizontală și cea verticală. Rezultatul acestor elaborări este o „cultură a artei” cu repercusiuni directe asupra raportului dintre oameni. La nivel social, dobândirea echivalenței sau a echilibrului coincide cu opțiunea pentru o cultură a vieții: angajarea împotriva opresiunii, a exploatării, a militarismului, a neglijării persoanei cu dizabilități (Noua artă, p. 304-5).

Compoziție cu galben, roșu, negru, albastru și gri, 1920, Muzeul Stedelijk, Amsterdam. După perioada petrecută în Olanda, timp în care a pictat puțin și s-a dedicat mai ales elaborării bazelor teoretice ale neoplasticismului, în vara lui 1919, Mondrian revine la Paris. Este o perioadă intensă de creație, care se reflectă și în Compoziția cu galben, roșu, negru, blu și gri (1920), considerată de Joop Josten drept: „primul tablou de expresie neo-plastică” (Bois, p. 367, n. 31). Discursul pictural este desfășurat aici în plan apropiat, fără ca să fie antrenat un punct de vedere particular, câmpul vizual fiind întreaga suprafață a tabloului. Artistul este aici într-o căutare asiduă a formulelor celor mai perfecte pentru a exprima ideea echivalenței. El încearcă să învingă ideea de centru al compoziției prin intermediul echilibrării cromatice, a nuanțelor de alb, care dialoghează cu dreptunghiurile


16

evanghelia în artă

Place de la Concorde, 1938-1943, Muzeul de Artă, Dallas. colorate în nuanțele simple ale culorilor de bază. Spațiile de culoare gri și negre au rolul de a pune în relief întregul reprezentațional, evitând astfel, prin acordul cromatic reușit, ideea de fond și, implicit, de adâncime a pânzei. Totuși, dată fiind concepția aproape simetrică, chiar statică, atenția privitorului rămâne „prizonieră” în interiorul tabloului fără a mai fi proiectat în afara lui, așa cum am văzut în Compoziția din 1921. Tabloul Place de la Concorde (1938-1943), din ultima perioadă de creație a lui Mondrian, este o lucrare de îndelungată gestație, asupra căreia pictorul a revenit în mai multe ocazii, inclusiv în ultima etapă de creație, cea newyorkeză. Reprezentarea se inspiră dintr-un peisaj real, unul din locurile cele mai semnificative de pe axa care parcurge centrul istoric al Parisului, totodată un nod important de circulație. Din topografia reală a pieței este menținută numai ideea unui spațiu central, o aluzie vagă la forma octogonală a amenajării. Acesteia pictorul îi asociază vitalitatea culorilor de bază, după o perioadă de creație sobră din punct de vedere cromatic. De fapt, dacă privim cu atenție, culoarea avansează spre partea centrală din toate direcțiile fără a se suprapune vreun fel carelajului de linii negre. În anumite zone, liniile sunt angajate într-un joc de intersectare. Un modul de două linii orizontale și paralele este repetat, dar de fiecare dată

Lumina Credinței dimensiunile sunt diferite. Așa cum remarcă Yves-Alain Bois cu privire la alte tablouri din aceeași serie, este vorba de o „falsă repetiție” sau, mai curând, de „jocul cu orice fel de repetiție” (Bois, p. 361). Jovialitatea, îmbogățirea cromatică, renunțarea la liniile negre, sunt amprentele ultimei etape de creație a lui Mondrian învăluită într-un surprinzător optimism. „Arta te face să speri”, ea are un rol dublu: demonstrativ și profetic, acela de a te ajuta să înțelegi că libertatea este posibilă și astfel „să te apropii de sentimentele cele mai adevărate și să-ți recuperezi inima bună” (Noua artă, p. 287, 313). Mondrian a inițiat ochiul către acel frumos, care nu este sensibil și imediat, legat probabil de „al șaselea simț” al omului atât de puțin explorat și conștientizat. Frumosul, coincide cu înălțarea dinspre forma particulară spre cea universală. În opinia artistului, pentru a fi veritabile, formele trebuie să treacă printr-un foc al purificării, al abstracției. Arta însăși nu este o chestiune de gust, ci de adevăr și de dogmă. Ceea ce este frumos trebuie să fie și adevărat: aici nu mai există posibilitatea unei derogări. Traversând „punctul zero”, care este abstracția, arta renaște mereu din propria cenușă într-o multitudine de expresii. În raport cu arta realistă (cea concepută după model), arta abstractă se plasează într-o continuitate și nu în ruptură, ca un stadiu evolutiv superior, către o frumusețe „reală” și nu iluzionistă, capabilă să interpeleze în mod direct existența umană. Pentru Mondrian, cu cât vedem mai mult „golul” din epoca în care trăim, neliniștea și dezechilibrul, ne angajăm și într-o căutare firească a „noii frumuseți” (Noua artă, p. 284). Faptul că aceasta există este mesajul pictorului olandez, care va rămâne în peisajul artei din secolul al XX-lea ceea ce a fost în întreaga lui viață, o figură solitară, dar, în mod sigur, un mare umanist. Notă: H. Holtzmann, ed., Piet Mondrian, Tutti gli scritti, Milano 1975 = P. Mondrian, „L’arte nuova, la nuova vita” [Noua artă, viața nouă], pp. 275-316; Gv. Fanelli, De Stijl, Roma-Bari 1983; Y.-A. Bois, et. al., Piet Mondrian, Catalog de expoziție, Milano 1994 = Y.-A. Bois, „L’iconoclasta”, pp. 313-374; B. Tempel, ed., Mondrian, l’armonia perfetta, Catalog de expoziție, Ginevra-Milano 2011 = H. Janssen, „La modernità di Mondrian”, pp. 34-51, = M. White, „De Stijl: un’arte per il popolo?” pp. 60-67.


Lumina Credinței

actualitatea creștină

17

Provocările prezentului – o investiție morală în pierdere? Pr. Emil-Marian Ember

Un titlu ales profetic sau fatidic pentru prezentul pe care îl trăim. Să asculți de ce spun autoritățile în vreme de pandemie? O întrebare târzie, care nu mai merită atenție. Dar când autoritățile civile impun reguli privind participarea la biserică... Sau vom ști oare să ne întoarcem la biserică după atâta timp? Oare trebuie redefinită obligația de a participa la Liturghie în duminici și sărbători? Ce fel de biserică vom găsi după atâta izolare? Preoții trebuie să își regândească strategia pastorală sau noi, creștinii de rând, trebuie să facem un pas? Oare trebuie să ne lăsăm atrași în această polemică sau să așteptăm un nou acord între politic și ierarhia BOR?

Văzând titlul, dacă Biserica tace, este considerată vinovată sau complice la depravarea societății românești. Dacă Biserica se pronunță, ia atitudine, este pusă la punct de mass-media și de formatorii de opinie pentru că deranjează și ar trebui să dea dovadă de mai multă înțelegere și acceptare... Și pornind de la titlu, care să fie provocările prezentului? Mă gândesc la ideologia de gen... la trans-umanism („trans-umanism / postumanism este o mișcare intelectuală și culturală internațională, care sprijină folosirea noilor științe și tehnologii pentru a îmbunătăți abilitățile și aptitudinile mentale și fizice ale oamenilor și a ameliora ceea ce ea vede ca aspecte nedorite și nenecesare ale condiției umane, cum ar fi prostia, suferința, boala, îmbătrânirea și moartea involuntară” – Wikipedia). Sau la fel de puțin cunoscutul eco-feminism („ecofeminismul este o ramură a feminismului care vede ecologismul și relația dintre femei și pământ, ca fundament al analizei și practicii sale. Gânditorii eco-feminismului se bazează pe conceptul de gen pentru a analiza relațiile dintre oameni și lumea naturală” – Wikipedia). Aceste curente noi, care prind avânt și se bazează pe pierderea identității omului recent..., iar societatea aproape științifică și super-tehnologizată le acceptă și le promovează ca progres al umanității... sunt concepte prea sofisticate pentru muritorii de rând ca noi... De aceea, poate, legiuitorul nu ne întreabă când vine vorba de îndoctrinare..., ci hotărăște în locul nostru că așa este mai bine pentru că i s-a spus de afară. Vezi obligativitatea educației sexuale începând de la 4 ani, cu scopul de a preveni bolile transmisibile pe cale sexuală și sarcinile nedorite! Nu vorbesc de o țară îndepărtată,


18

actualitatea creștină

ci de noutățile legislative românești din aprilie 2020, în timp de criză și de izolare... (legea nr. 272 din 2004 privind drepturile copilului completată cu legea nr. 45/2020). Și de ce o investiție morală în pierdere!? Să fie oare pentru că în plan moral lucrurile sunt clare, nu există nuanțe de gri... ci doar alb și negru? Și nu există loc de negocieri!? Sau mai încercăm noi, oamenii Bisericii, să le mai ajustăm, înghițind țânțarul și strecurând cămila, ca să nu ne pierdem partenerii de dialog? Această perspectivă este, desigur, din tribuna lupului moralist, a judecătorului sau a expertului în Legea lui Dumnezeu, care pe toate le știe... Concluzia ineluctabilă pare să fie că nu există sorți de izbândă nici măcar la acest dialog. Și atunci ce să mai zicem de transmiterea învățăturii Bisericii în aceste ape tulburi ale prezentului nostru?! Deși aceste paragrafe ar intra în categoria preocupărilor țară arde și baba se piaptănă, îndrăznesc să subliniez urgența trezirii conștiinței personale și sociale, nu pentru că un cerc restrâns de oameni se joacă exploatând și abuzând de materialul a avea..., nici pentru că experiența trans-umanismului este mai aproape de realitate decât am vrea să credem, ceea ce pe noi, muritorii de rând, ne lasă rece, nici pentru că în această perioadă de izolare am început să

Lumina Credinței

alergăm prin distanțarea oferită de tehnologie spre... științifico-fantasticul de ieri și de azi, ci pentru că este al unsprezecelea ceas! Ne luăm rămas bun de la societatea noastră tradițională sau de la confortul lui căldicel?! Creăm un nou curent care să stopeze derapajele amintite mai sus? Puțin din toate acestea?! Sau nimic ce presupune acțiune, investiție din partea noastră, căci suntem prea mici, prea puțini... și, în fond, este o investiție în pierdere, nu?! O alegere radicală se impune, nu-i așa? De ce acum? De ce în acești termeni...? Cu cine să faci diferența? La ce bun să mai faci diferența?! Am căzut, parcă, în stereotipurile discursului motivațional... și acum mai demotivant decât ieri, când era relativ nou, entuziasmant. Cu cele afirmate în paragraful anterior, se zărește urma de investiție în pierdere când vine vorba de moral, nu-i așa?! Ca o rază de speranță, aruncăm o privire altfel. Ne amintim că există bioetica... pentru a oferi o deschidere, pentru a învăța împreună că, deși societatea devine..., nu trebuie să uităm de demnitatea omului și implicit de Creatorul universului. Provocările prezentului își au rostul lor... în cotidianul nostru și sunt o investiție rentabilă, dacă ținem cont de reperele învățăturii creștine.


Lumina Credinței

apostolatul tinerilor

19

Prietenia și chemarea studiului Pr. Laurențiu Costin Să studiezi este frumos și interesant! Această afirmație este puternică și destul de rar proclamată de vocile unor tineri elevi sau studenți. De cele mai multe ori bucuria studiului este înlocuită de un sentiment al datoriei; acel „trebuie” să fac, să rezolv, să obțin rezultate bune sau să recuperez alte rezultate negative din trecut. Un alt inamic al bucuriei este reprezentat de atractivitatea celorlalte mijloace de petrecere a timpului liber, activități concepute să izoleze sensibilitatea personală față de alte obiective mai abstracte și de obicei așezate undeva în viitor, legate de obiectivele vieții, carieră, realizare personală și altele asemenea. Dincolo de a cădea în ispita de a pretinde noi lucruri tinerilor, în rândurile de față vom explora universul lor, făcând mai ales un mic efort de înțelegere. Avem încrederea că înțelegerea este pasul determinant pentru o bună comunicare, acea comunicare care facilitează, conștient sau nu, transmiterea liberă a valorilor. Se pare că tendința de a amâna fericirea spre viitor, până la manifestarea dorinței de a fi fericiți prin intermediul urmașilor, se accentuează pe măsură ce omul înaintează în etapa de vârstă adultă, în timp ce în cazul copiilor tendința este aproape inexistentă. Copilul se gândește de obicei la prezent, concepând viitorul ca momentul ce urmează prezentului. Ținând cont de aceste lucruri, a propune copilului țeluri îndepărtate, precum gloria și avantajele de care va beneficia cândva în viitor, se pare că nu este prea eficientă ca metodă. Tânărul, de regulă, se mișcă motivat de acea atmosferă ce îl îndeamnă la trăirea prezentului: aici și acum. Problema apare atunci când prezentul se prezintă ca un spațiu gol și întunecos, fără vreo luminiță care să aibă puterea de a împinge sau a mișca lucrurile spre studiu. De

ce ar fi bine să studiez sau de ce ar trebui să mă intereseze studiul? Se poate analiza semnificația acestor două cuvinte: studiu și interes. Fiecare cuvânt ascunde de obicei o istorie, povestind unele cauze, explicând viața. „Studiu”, (provine din termenul latin studium), este un cuvânt ce arată pasiunea, zelul, determinarea. Termenul „interes”, (din cuvântul latin intersum, adică „sunt în mijloc”, „particip”), arată faptul că persoana noastră participă, intervine, este implicată în activitatea pe care o desfășoară. Etimologia cuvântului „interes” demontează una dintre concepțiile comune legate de școală și de studiu, mai precis faptul că interesul derivă de obicei din studiul în sine (deși uneori este adevărat): în majoritatea cazurilor, pasiunea sau interesul sunt generate dintr-o participare, o implicare, de atitudinea care îmi spune că acea activitatea are de-a face cu mine, cu persoana mea, cu ființa mea. Pentru a motiva cu adevărat un tânăr să studieze, sau să desfășoare orice altă activitate, trebuie căutată generarea unui interes legat de prezent. De obicei un lucru te interesează dacă simți că are legătură cu tine, cu ființa, cu umanitatea, cu limitele, cu experiențele, întrebările, viața ta. Schimbând puțin perspectiva, încercăm să privim spre ambientul școlii unde găsim figura profesorului. Cadrul didactic se dorește a fi prima persoană interesată de cunoaștere, care se prezintă cu umanitatea, întrebările, căutările și dragostea de cultură. Din păcate, ambientul școlii este uneori populat cu persoane care se plâng că tinerii nu sunt interesați și studiază puțin. Unii dintre profesori uită că învățământul este una dintre aventurile cele mai interesante, că petrecerea timpului în mijlocul tinerilor este o ocazie pentru a rămâne tineri în inimă și în spirit, că fiecare întrebare adresată cu entuziasmul și vivacitatea tinereții este o ocazia unui nou început. Uneori se uită că actul de a preda este circumstanța în care maestrul explică și propune o disciplină de care el însuși este îndrăgostit, care


20

apostolatul tinerilor

îi place, pe care o adoră. Așadar, de ce să studiezi? Și atunci când studiază un student, anume când întreprinde fascinanta aventură a cunoașterii? În primul rând, dacă studentul simte iubirea și pasiunea profesorului, are șansa de a fi cuprins de acea frumusețe pe care a întâlnit-o profesorul și pe care profesorul încearcă să o împărtășească. Această fascinație și frumusețe se revelează ca fiind calea preferată prin care studentul decide să aprofundeze, primind apoi ca efect colateral recunoașterea valorilor descoperite și acumulate prin acordarea de note sau calificative bune. Docentul nu va trebui să elaboreze strategii speciale, ci doar să prezinte și să explice cu acea dragoste și bucurie, pe care el deja o poartă în inimă, subiectul zilei. Din această aventură a întâlnirii cu un aspect al realității se va naște în tinerii participanți interesul. Profesorul poate să se prezinte ca un prieten, care este dispus să arate de ce merită să fie depus efortul pentru a descoperi lucruri noi, asigurând tinerii că nu îi va lăsa singuri pe parcursul acestui drum uneori anevoios și, în urcare, va fi maestrul ce își ia de mână discipolul pentru a-l introduce în misterioasele lucruri ce se află dincolo de orizont. În acest punct se descoperă

Lumina Credinței

în linii mai clare importanța legăturilor afective în ambientul școlar. Școala începe să capete trăsăturile cenușii ale unei închisori atunci când, prin lipsa raportului afectiv dintre profesor și elev, se insinuează sentimentul singurătății. Profesorul ce realizează că nu este doar un mediator de cunoștințe se deschide spre împărtășirea de sentimente și simpatie umană, factori determinanți și eliberatori, care permit o cunoștință mai profundă a realității. La nivel psihologic, omul are tendința de a dori să cunoască ceea ce este prietenos, realizând o legătură între prietenie și cunoaștere. În schimb ceea ce nu este prietenos va fi respins, fiind creată o legătură între neprietenos și necunoscut; de aici se va putea deriva și legătura între frică și necunoscut. Din această înlănțuire de gânduri se poate descoperi faptul că afectivitatea poate să vindece fractura dintre o voință fragilă, afectată și rațiunea care, utilizată în mod deschis, poate discerne binele de rău. Prietenia și acompaniamentul uman vor rămâne instrumente esențiale pentru a păstra vii întrebările, cercetarea și eforturile. Așadar, ce câștig prin studiu? La fel ca și într-o prietenie, descoperind o nouă parte din realitate, descopăr o nouă parte din universul care sunt eu.


Lumina Credinței

spiritualitate

21

Dumnezeu plămădește, omul este plămădit Pr. dr. Florin Marusciac În Vechiul Testament, în cartea profetului Ieremia, găsim o invitație foarte grăitoare adresată profetului cu același nume de către Dumnezeu: Ridicăte și coboară în casa olarului și acolo te voi face să auzi Cuvântul meu! (Ier 18,2). Profetul ascultă de invitația adresată și coboară la casa olarului, văzând o lucrare ce o făcea la roată. Vasul pe care îl plămădea olarul i s-a stricat în mâini. Cu toate acestea, el a făcut un alt vas, din acesta, după placul lui (Ier 18,4). După această întâmplare urmează explicația profetică și spirituală, pe care o găsim exprimată în glasul Domnului: Oare nu pot eu să fac cu voi, casă a lui Israel, așa cum face acest olar? Iată, ca lutul în mâna olarului sunteți voi în mâna mea, casă a lui Israel (Ier 18,6). Aici olarul este figura lui Dumnezeu, iar lutul este imaginea casei lui Israel. Meditând mai departe asupra acestor imagini am putea spune că fiecare creștin este precum un pumn de lut în mâna Olarului. Profetul Isaia ne oferă o altă imagine asemănătoare. Aici glasul profetului se îndreaptă spre poporul care-l preamărește pe Dumnezeu doar cu gura și buzele, dar inima lui este departe de Dumnezeu (cf. Is 29,13). Acestuia, profetul îi va spune: „Vai de cei care-și ascund planul departe de Domnul, iar faptele lor sunt întuneric și zic: Cine ne vede și cine ne cunoaște?! Cât de naivi sunteți! Oare este considerat olarul ca lutul? Sau zice lucrarea despre cel ce face: Nu tu m-ai făcut? Sau cel întocmit despre cel care întocmește: Nu pricepe” (Is 29, 15-16). Așadar, și aici Dumnezeu este văzut ca un Olar, iar diferența dintre Olar și lut vădește deosebirea dintre Dumnezeu și om. Avem în aceste imagini profetice câteva metafore prețioase, care arată, pe de o parte, demnitatea și lucrarea lui Dumnezeu, iar pe de alta, statutul și lucrarea omului. „În aceasta stă

diferența dintre Dumnezeu și om: anume că Dumnezeu plămădește, iar omul este plămădit”, va spune sfântul Irineu de Lyon (Adversus Haereses, IV, 11, 2). Cel care plămădește este întotdeauna același, Cel care a fost, este și va fi, în schimb, cel plămădit are un început, se naște, trebuie să crească și într-un final să ajungă la maturitate. Așa cum se întâmplă în viața fizică a omului, în privința nașterii și a creșterii, tot așa se întâmplă și în viața spirituală. În aceasta întâlnim o naștere, „din apă și din Spirit” (In 3,5), urmată de o creștere și maturizare întru Spiritul Sfânt (cf. Lc 2,40), după chipul desăvârșit al lui Isus Hristos. Dumnezeu, cel care a creat toată lumea văzută și nevăzută, care este pururi același, nu încetează să plămădească în continuare creația sa. „Tatăl meu până acum lucrează și eu lucrez” (In 5,17), a spus Mântuitorul contemporanilor săi. Caracteristic omului este de a se lăsa plămădit de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a creat lăsându-ne în mâinile noastre singure propria plămădire, cum ar fi tentați oamenii să creadă în ziua de azi. Omul creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (cf. Gen 1,26) este cel care, în libertatea lui, ar trebui

să se supună în tot timpul creșterii sale fizice, psihice și spirituale, lucrării interioare de plămădire a lui Dumnezeu. Omul este lutul, pământul care trebuie să primească apa Spiritului Sfânt pentru a putea ajunge la maturitate, „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef 4,13). Un timp îndelungat, în istoria gândirii umane, s-a opus ceea ce este dumnezeiesc cu ceea ce este uman. Însă, omul nu poate deveni


22

spiritualitate

om cu desăvârșire decât dacă primește în el lucrarea de plămădire a lui Dumnezeu. A te lăsa plămădit de Dumnezeu echivalează cu a asculta și a crede în Fiul său preaiubit, în Cuvântul și învățătura lui, iar prin aceasta a primi darul Spiritului de viață dătător, care vine de sus, de la Părintele luminilor. Așadar, plămădirea ucenicului se face prin ascultare față de Dumnezeu și Cuvântul lui. Cuvântul lui Dumnezeu este cuprins, în mod principal, în Sfintele Scripturi. Noi suntem invitați să le înțelegem sensurile spirituale, care trebuie să devină actuale pentru noi, aici și acum, în prezentul vieților noastre. Creștinul nu poate pătrunde aceste sensuri spirituale decât dacă devine un ucenic fidel, care își apleacă adânc urechile spre a asculta șoaptele Spiritului Sfânt. De asemenea, este foarte important să căutăm și să găsim omul (cf. In 5,7), un părinte spiritual, care să ne inițieze în experiența vieții spirituale. Ascultarea de Dumnezeu și implicit de Biserică, de preoți, părinți spirituali sau chiar de propria conștiință nu este un lucru facultativ în această cale și nu este niciun lucru ușor de realizat. Presupune și suferință. Ascultarea autentică trebuie să fie făcută în libertatea Spiritului și are ca scop dobândirea smereniei, calea deschiderii spre lucrarea de plămădire a lui Dumnezeu. Ascultarea față de Biserică, de părintele spiritual sau de conștiința dreaptă, reflectă într-un mod profund ascultarea față de Dumnezeu, precum și dispoziția de a te lăsa plămădit de voia lui, care se face vădită în mod aparte prin slujitorii săi. În Epistola sfântului Ioan, autorul ne spune: „cine nu-l iubește pe fratele său pe care-l vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede” (1In 4,20). Tot astfel, nimeni nu poate asculta cu adevărat de Dumnezeu pe care nu-l vede, dacă nu ascultă de trimișii lui, de slujitorii sau apostolii lui, pe care îi vede. Domnul a spus: „cine vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Lc 10,16). Pe cât de importantă este ascultarea față de slujitorii lui Dumnezeu, pe atât de mare este și responsabilitatea acestora. Aceștia vor răspunde în fața lui Dumnezeu de fiecare creștin încredințat lor. Ei vor da seama în fața Judecătorului dacă au fost sau nu slujitori credincioși și înțelepți peste casa Domnului (Lc 24, 45-51), dacă nu au fost cumva „sentinele oarbe” care nu înțeleg (cf. Is 10), „câini muți care nu pot să latre, visează, sau stau tolăniți și le place să dormiteze…, câini lacomi care nu știu să se sature; …păstori care nu știu să

Lumina Credinței deosebească” (Is 56,10). Astăzi, din păcate, constatăm că sunt din ce în ce mai puțini creștini care înțeleg și trăiesc cu adevărat ascultarea. Mai degrabă, în viața multor creștini domnește o ascultare superficială. Cum am putea să o descriem? Ascultarea superficială nu vine niciodată din interior, dintr-o credință profundă și adevărată. De multe ori se poate masca sub forma unei diplomații, prin care ascultăm mai mult pentru a nu supăra povățuitorul sau din alte motive, dar, desigur, după aceea, facem ceea ce credem noi de cuviință. Alteori, ascultăm superficial, chiar cu scopul de a linguși persoana în cauză, pe superiorul sau pe mai-marele. Iar în alte momente, acceptăm pur și simplu cuvântul din politețe fără ca acesta să aibă vreo rezonanță în adâncul inimii noastre. Ce să mai vorbim despre mustrări, care de cele mai multe ori sunt văzute ca afronturi. Neascultarea vădește o credință de suprafață, chiar imatură. În multe cazuri, neascultarea are la origine autosuficiența, în care ne gândim că noi știm și singuri ce avem de făcut. Acestea, precum și multe alte atitudini ce vădesc neascultarea, arată o închidere a omului față de lucrarea de plămădire spirituală a lui Dumnezeu. Fără o ascultare sinceră, izvorâtă din credința în Hristos și însuflețită de lucrarea Spiritului Sfânt, omul este precum lutul sec, fără apă, care nu poate fi modelat de mâinile Creatorului său. Lutul nu poate deveni de unul singur vas! Tot astfel, omul fără lucrarea Creatorului său nu poate deveni un vas de cinste. De aceea, părinții spirituali, vedeau în ascultare „bunul cel dintâi în toate virtuțile începătoare” (Diadoh al Foticeii, I, 306), ce ne pune în brațele Olarului, care poate să facă din noi vase de cinste, purtătoare de Dumnezeu. Tot aceștia ne povățuiesc spunând că unde se caută voia proprie, iar nu voia lui Dumnezeu, acolo este doar îngâmfare, iar Dumnezeu nu-și arată nici bunăvoința și nici nu-și descoperă sfatul său (cf. Petru Damaschinul, V, 186). Am putea concluziona, pe scurt, că ascultarea este virtutea care nimicește în noi părerea de sine și dă naștere smeritei cugetări (cf. Diadoh al Foticeii, I, 306), iar aceasta ne deschide calea spre lucrarea de plămădire a lui Dumnezeu. Fie ca Domnul să ne facă să înțelegem cât mai profund, pe fiecare dintre noi, importanța ascultării, iar prin aceasta să descoperim că, de fapt, Dumnezeu este cel care ne plămădește, iar noi, prin deschiderea inimii, în ascultare, suntem plămădiți spre desăvârșirea noastră spirituală.


Lumina Credinței

cuvinte de taină

23

Poezia de taină din reviste din exil

Prof. dr. Cornel Munteanu Poezia de taină, sub acest titlu simbolic, readucem acasă aceste poeme care acoperă în parte atât ineditul acestor creații, dar și semnul nobil sub care cei duși departe au simțit să-și „mute” casa din țară mai aproape de inima și sufletul lor. Și dacă poezia face parte din tainele lumii și slujește Spiritului Sfânt, aducător de lumină și pace, se cuvine să-i dăm partea de frumos și dar ales cu care ea fost scrisă. Devine astfel lectura noastră de azi ea însăși o taină a veşnicirii noastre prin cuvânt rostit la ceas de taină, recuperându-i pe cei duși departe, într-o lungă călătorie a cuvântului zămislitor de frumos și adevăr al ființei. A suspinat un frate – Ion Cicală

A suspinat un frate lângă mine / flămând, prigonit, prăpădit... / Și eu i-am povestit grăbit / că nici mie nu mi-a mers / întotdeauna bine. / Fratele m-a privit înlemnit. / Nu şi-a mai permis să suspine / Atât îi era de ruşine. / Şi fratele meu nici nu era / un om întreg. / Sufletul i-a rămas în Carpați / Inima i-a rămas la fraţi / Toată tăria / I-a rămas în România. / A luat cu el doar omenia. / O, frate al meu, o, frate al meu, / Ce fariseu sunt eu, ce fariseu! // Revista Buna Vestire, anul XII, nr. 4, 1973, p. 78.

Cuvinte de lectură

Ion Cicală din München, Germania, poet și epigramist, este originar din Torac, Voivodina. A lucrat câteva decenii în administrația radioului ,,Europa Liberă” din München. În 23 martie 1969, se alătură lui Ion Dumitru pentru a pune bazele Cenaclului literar-artistic de la München și a revistei Apoziția, iar din 1995, intră ca secretar de redacție în revista Deisis. A deținut și funcția de secretar al parohiei Bunavestire din München și membru al bisericii românești din exil. Scrie poezie, epigrame și este autor de aforisme și citate. Poemul de față este o autoscopie dramatică a unui

eu înstrăinat, care pare că și-a pierdut identitatea și conștiința națională de român. Textul recurge la un subterfugiu al vocilor lirice, printr-o dedublare a celui plecat și a celui care vine din urmă, în spațiul exilului. Lângă sine, eul sub ipostaza unui frate de sânge și neam, eul poetic reține suspinul celuilalt, alter ego în condiția celui vitregit, sub semnul celor trei epitete „tari”: flămând, prigonit, prăpădit. O ipocrizie subiacentă, machiavelică pe alocuri, pune eul în postura egoist-individualistă de a explica răul prin propria experiență de exilat, ca și cum ai repara un rău prin răul personal. Dovada este reacția celui venit din urmă, mai mult decât o mirare, chiar o reacție de a stinge plângerea și, în plan etic, de a-i fi rușine că s-a mărturisit în propria durere. Abia acum dedublarea devine act de răscumpărare a inocenței și sincerității pierdute, căci celălalt eu-fratele, deși fizic este cu piciorul în alt spațiu, departe, sufletește este cu inima „în Carpați”, la ai săi. Ba chiar, toată forța de rezistență pare să fi rămas în țara lui de baștină, aducând în exil sublimul bunătății și al omeniei, al dragostei de frate, singura comoară ce-i însoțește aventura călătoriei departe de casă. Tânguirea din final, prin repetiția apelativului „o, frate al meu”, văzută și ca un plâns al conștiinței ultragiate de această revelație a descoperirii goliciunii sufletești și spirituale, întoarce eul spre această autopenitență a acuzării punitive și a catalogării ca act de „fariseu”. Dedublarea de care aminteam înseamnă autoacuzare a părții înstrăinate față de partea rămasă pură în inocența primară a românismului. Poate de aceea textul nu inundă cu figuri stilistice ornante, ci este mult verbalizat, pe dimensiunea unui trecut recuperator, ca ispășire a pedepsei nesăbuinței de a uita cine este, ce este și care îi sunt originile. În simplitatea poematică a unui vocabular frust, poemul lui Ion Cicală rezonează atât de profund cu stările și condiția exilatului în propria sa conștiință. Iar poezia, nici măcar poezia nu mai poate veni ca o eliberare, ci ca acuzare și recunoaștere a greșelii de a fi doi, într-o ființă divizată cu bună știință a disoluției Unului.


Lumina Credinței

agora

24

Despre spiritul de copil Pr. dr. George Marius Nicoară

Cu cât este mai firesc, cu atât este mai educativ faptul cumințeniei interioare a bunei-credințe. Acest firesc se răsfiră într-un simț și rost al copilăriei manifestate în micul univers în care fiecare trăiește. Mai mult, spiritul de copil se pierde (de multe ori) printr-o falsă maturizare, care adâncește omul într-o „seriozitate” de duzină. Propun reluarea acestui spirit de copil pe trei coordonate: creativitate, mirare și știința de a cunoaște ce-ți dorești.

Ca însușire de a produce valori, creativitatea își găsește locaș părtinitor în perioada copilăriei, tărâmul lumilor posibile, înfăptuibile prin blândețe. Este ceva ce nu se spune cu ușurință, însă fiecare își păstrează copilăria ca pe o grădină a edenului pentru că are ceva dintr-un înțeles de altundeva. Eu aș paria pe faptul că a și fost pentru fiecare dintre oamenii de astăzi, maturi și știutori, o realitate. Creativitatea copilăriei nu știe și totuși cunoaște, dezvăluie dintr-o privire perdeaua de pe suflet și, printr-un firesc debordant, chiar și păturile de pe cer. Această dispoziție nativă are de-a face cu libertatea interioară. Pentru că omenescul se simte la el acasă atunci când este uneori „necioplit” și cu mult autentic și poate din acest motiv reușește să-și desfășoare forțele fără cârjă și fără rest. Este dansul libertății care se manifestă așa cum i s-a dat să fie, fără să se lepede nici măcar o clipită de imediat.

Uneori gândesc astfel. Atunci când Nicodim întreba cum se poate naște din nou omul matur – crescut în timp – din pântecele

mamei sale, Isus i-a deschis gustul puterii născătoare de noutate, de altceva, de ieșire din carapacea stabilă și confortabilă a siguranțelor personale. Este negreșit o chemare înspre libertate și lăsarea copilului interior să fie născut în Spirit. Se întrevede un fel de a fi al omului prin îngăduința creativității de a se manifesta în plămădirea pământului din care a fost creat. Ce ar fi, de altfel, omul fără creativitate, fără împungerile cerului cu gândul dilematic, întrebător și, de bună seamă, copilăros în pasul prin timp? Tot prin cercul creativității – împletit ulterior cu celelalte două elemente – se dezvăluie acel mod firesc de a fi. Se prea poate ca această creativitate să fie mai mult o lăsare a Spiritului să vorbească, să zboare în lumea personală, decât o pretindere de jocuri matematice prin care crește noul, înfloritul, un mereu-altceva. Tot creativitate e și o tăcere în tihnă, o abandonare

Henry Ossawa Tanner, Nicodim în vizită la Isus, Academia de Arte frumoase din Pennsylvania, Statele Unite ale Americii.


Lumina Credinței în mâna de-a dreptul inventivă a Celui ce toate le poate, a Celui ce realmente surprinde atunci când atinge.

E, de-a lungul istorie, o Mână care ține prin creativitate și pensulează muzica armoniei, pe care numai un spirit de copil o poate dibui. La întrebarea „de ce?”, pare că tocmai dintrun izbuc strigă răspunsul: pentru că acel spirit de copil se lasă, mai mult decât oricine, firesc, natural, năvalnic pe alocuri, să-i fie scrisă istoria de însăși ființa sa, devenind astfel un Creion în mâna Scriitorului. Da, Mâna Celui care scrie drept cu fiecare Creion ascuțit sau așa-zis strâmb și tocit. Spiritul de copil este cel care a înțeles importanța acestui lucru și opera de artă ce poate ieși din adierile Spiritului care sculptează cutele sufletului. Pentru că gesturile creative ale spiritului de copil zboară deasupra cuvintelor.

Următorul cerc din împletire este puterea și a-tot-lăsarea spiritului înspre mirare. Tot dintrun spirit de copil se deprinde soiul acesta de rază. Reiau aici necesitatea înțelegerii diferenței dintre spiritul de copil văzut ca și copilărie și spiritul de copil ca feluri de a fi și de a face ale fiecărei persoane. Elemente caracteristice și apanajul vorbelor lui Isus din imperativul „lăsați copiii să vină la mine”. Ele, spiritele blânde și inofensive, dezinteresate în manifestare pozitivă (și în tot ceea ce fac, chiar și citită această manifestare în cheie morală), acestea sunt cele care vorbesc pe limba Nazarineanului și se vorbesc firesc cu adăugare de măsură a ceea ce sunt.

Mirarea și capacitatea de a fi atins de mirare denotă un spirit care se minunează pentru că vede minunea, o gustă cu ochii, o înțelege cu mintea și o percepe cu inima. Se minunează pentru că este și se simte pe calea educativă a vieții, are abisuri de umplut și de trecut, are copaci de crescut, în fine, se simte acel spirit pe cale, indecis și incomplet de cele mai multe ori, neștiutor de foarte multe ori, nesimțitor de nenumărate ori. Și pe cale de silogism, minunarea înseamnă hrănire, poduri peste abisuri, îngrășământ la rădăcină, siguranță în bâjbâirile din penumbră ale potecilor întortocheate, cunoaștere și împlinire, un sens de-a ști, o știe-ere, un gust al simțirii. Nu este nici acest cerc o rețetă definitivă, ci, asemenea educației ca un curs de cercetare,

agora

25

este mirarea de a răspunde deschiderii noului, înțelegerii fără explicație, gustare fără atingere, privire fără vedere.

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele...”. Una dintre tainele blagiene este tocmai sacramentul mirării unui spirit de copil, care contemplă o floare fără dorința de a o rupe, care privește un bun fără râvna de a-l poseda, care gustă priveliștea naturii înconjurătoare fără pretenția puerilă de a o subjuga, care-i înțelege mecanismele nu prin aplicarea patului procustian. E, fără doar și poate, susceptibil la uimire cel deschis la defensivă, cel blând și smerit cu inima, celui în fața căruia minunea își găsește perechea în mirare.

Mirarea, pentru a împleti concluzia pe acest cerc, este dispoziția față de chestionarea personală; mirarea este vremea întrebărilor simple.

Știința de a cunoaște ce-ți dorești. Unii ar putea foarte bine să înlocuiască știința cu arta. Dacă încă mai au câtuși de puțin un sens în actualitate, ambele cuvinte arată creativitate și mirare. Continuarea în cel de-al treilea cerc surprinde cunoștința și conștiința de a voi, de a dori exact un lucru. Sau, cu alte cuvinte, știința de a cunoaște ce nu-ți dorești.

Înspre analizarea ultimul cerc component al spiritului de copil se reflectă câteva cuvinte din placheta lui Exupéry, Micul Prinț. Autorul francez spunea următoarele: „doar copiii știu ceea ce vor”. Și are noimă dreptatea sa. Spiritul de copil știe exact ce își dorește. Și de cele mai multe ori izvorând acest „voiesc” nu din mofturi sau încăpățânări infantile, ci pentru că undeva, pe un filon nevăzut, acest spirit este calibrat și punctual știe ce-și dorește: ce este bun și în spirit estetic interior; are licărirea discernământului aprinsă, vede sau, după caz, intuiește Calea, râvnește la surprinderea Adevărului și se topește după o gură de Viață.

Acest spirit de copil este acasă cu mireasma mereu actuală a facultății de a discerne, știe căci cunoaște lămurit rosturile ploilor de cuvinte, ale furtunilor de fapte, ale întunecimilor nefăcute. În această tulburare de mare, spiritul de copil știe ce să facă și ce să spună. Este acolo unde s-a lăsat chemat să fie. Înspre o regăsire. De făptuit.


prezentare de carte

26

Lumina Credinței

Înțelepciunea între taină și veridic Ne aflăm după două mari sărbători: Învierea Domnului și Rusaliile (Coborârea Spiritului Sfânt), perioadă în care, poate, suntem dispuși să medităm mai mult la miracolele biblice căci primenirea spirituală de Paști ne obligă la apelul înțelepciunii. A vorbi despre înțelepciune în zilele noastre, în care multitudinea mijloacelor de informare e atât de diversă încât ne poate da senzația că deținem adevăruri absolute, poate părea o provocare. Și totuși! Dincolo de îndrăzneala abordării acestui subiect, cred că fiecare dintre noi aude, în anumite momente ale vieții, o chemare spre bună-cuviință și simte nevoia săși aplece atenția spre anumite detalii existențiale, pe care istoria omenirii ni le-a descoperit de-a lungul veacurilor. Lunga perioadă de carantină globală, pe lângă multele sale inconveniente, a fost, totuși, un excelent prilej de introspecție pentru lecturi și re-lecturi. În această perioadă mi-am oprit atenția asupra unui volum publicat în 2015 la Editura Humanitas din București. Este vorba despre antologia Cele mai frumoase pagini de înțelepciune biblică. Alcătuită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu (aceasta din urmă fiind legată de Baia Mare pentru că, în anii `70, a fost profesoară de limba engleză la actualul Colegiu „Vasile Lucaciu”), lucrarea se bucură de un cuvânt însoțitor semnat de cunoscutul Andrei Pleșu. Realizată în trei capitole (Din Tora, Din Profeți și Din Cărțile Sapiențiale), cartea dezvăluie, în toată splendoarea lor morală și stilistică, crâmpeie din înțelepciunea biblică, cu explicațiile de rigoare, menite a sublinia trăsăturile specifice pasajelor selectate. Parcurgând volumul cu atenția cuvenită, filă cu filă, observi o firească legătură între normele de bună purtare trecute și prezente, între lumea de altădată și cea în

Dna. Antoaneta Turda care trăim. Puntea dintre trecut și prezent, îngemănându-se perfect în curgerea monotonă și ireversibilă a timpului peste natura statornică, oferă o imagine deosebit de plastică în Ecleziast: „O generație pleacă și o generație vine, dar pământul dăinuie/ în veac./ Soarele răsare, soarele apune și aleargă spre locul de unde răsare./ Merge către miazăzi și se întoarce către miazănoapte,/ roate-roate face vântul și către rotirea sa se întoarce vântul./ Toate râurile merg către mare și marea nu se umple;/ către locul spre care curg râurile, tot într-acolo vor curge iarăși/”1. Dar, în aparenta liniște, „Toate lucrurile se zbat cum omul nu poate spune;/ ochiul nu se satură văzând și urechea nu se umple auzind./ Ce a fost va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face, și nu e nimic/ nou sub soare”2, concluzionează autorul despre deșertăciunea deșertăciunilor, despre destinul efemer al omului în această lume. A vorbi despre efemeritatea omului în Univers nu exclude, însă, problematica divinului dominant, generator al armoniei terestre și setea omului de adevăr și echilibru, căci inima liniștită e un garant al sănătății trupești și sufletești. Cuvântul Domnului, poate sau nu să fie găsit, perceperea lui fiind o taină așa cum a fost pentru Iov, care a înțeles cu anevoie planul lui Dumnezeu, dilemele sale existențiale fiind tulburătoare, atingând, la un moment dat, disperarea: „Să piară ziua în care m-am născut/ și noaptea care a spus: «S-a zămislit un băiat»/ Ziua aceea să fie întuneric,/ să nu caute Domnul spre ea de sus/ și să nu strălucească asupra ei lumina”3. Meditația asupra enigmaticului său destin, asupra unui om care pare a fi un bun ascultător al vocii divine, este, fără îndoială, cel mai bun prilej de a descoperi profunzimea credinței. Iov demonstrează, încă din Vechiul Testament, că a fi un simplu executant al poruncilor divine e mult prea puțin față de o devoțiune totală față de Dumnezeu, ea presupunând înțelepciune, o iubire necondiționată și o luptă permanentă cu ispitele în drumul desăvârșirii spirituale.


Lumina Credinței

Conștientizarea atotputerniciei lui Dumnezeu este sugestiv marcată și de către psalmistul David, care o receptează cu venerație: „Din spate și din față Tu mă învălui/ și ai pus peste mine palma ta./ Minunată e știința ta,/ mai presus de mine;/ preaînaltă, și nu o poți atinge”4. În textele rânduite, în cele peste 200 de pagini, nimic spectaculos nu pare a fi consemnat, ci doar spus întru luare-aminte. Găsim, astfel, în povețele din Levitic și Proverbele lui Solomon, un adevărat îndreptar sufletesc menit a ne ține aproape de rostul bun al vieții, toate spuse, în general, cu blândețe. Notă aparte o dă volumului capitolul în care sunt prezentate câteva luări-aminte ale Profeților. Hărăziți de Dumnezeu cu darul premoniției, ei folosesc, deseori, tonul aspru ca

prezentare de carte

27

avertisment a ceea ce se poate întâmpla în cazul în care omul este pradă viciilor. Glasul lui Amos, care se aude ca un tunet, este concludent: „Iată, vin zile, spune Stăpânul meu, Domnul,/ când voi trimite foame în țară:/ nu foame de pâine și nici sete de apă,/ ci de a asculta cuvântul Domnului./ Vor umbla împleticindu-se de la o mare la alta,/ de la miazănoapte la răsărit,/ vor pribegi căutând cuvântul lui Dumnezeu/ și nu-l vor găsi”5. Puse sub semnul echității, etapele istorice prezentate oglindesc, cu acuitate, momente ale vieții care te invită la o meditație privind lucruri mărunte, dar esențiale. Clădită pe ideea bunei conviețuiri între oameni și blamarea, de către memoria colectivă sau individuală, a viciilor de toate felurile, această antologie, prin exemplele desprinse din cotidian, oferă o variantă de a educa prin acea înțelepciune care exclude rigiditatea didactică, lăsând loc unei profunde umanități: „Când secerați recolta pământului vostru, să nu secerați până la colțurile ogorului: spicele rămase de la seceriș să nu le adunați. Via ta să nu o culegi de tot și roadele căzute din via ta să nu le aduni: să le lași pentru sărac și pentru străin: Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru”6 este povața ce apare, la un moment dat, în Levitic. Animate nu de dorința de a-și corecta contemporanii (așa cum, deseori, se întâmplă cu dascălii, chiar după ce sunt pensionari), cele două antologatoare ne propun, pur și simplu, o meditație asupra unui modus vivendi firesc, demonstrându-ne că, deși omenirea a fost mereu supusă încercărilor diavolești, soluția salvatoare a fost mereu dreapta măsură și optimismul în înțelepciunea Proniei cerești. ***Cele mai frumoase pagini de înțelepciune biblică, Ed. Humanitas, București, 2015, p. 135. 2 Ibidem. 3 ***Cele mai frumoase pagini de înțelepciune biblică – București: Humanitas, 2015, p. 104. 4 Idem., p. 199. 5 Idem., p. 31. 6 Idem., p. 18. 1


28

prezentarea parohiilor

Lumina Credinței

Parohia greco-catolică „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Prilog Pr. Vasile Daniel Pop Pelerinajul nostru din acest număr al revistei se îndreaptă spre un loc cu o încărcătură spirituală aparte, un loc spre care mulți oameni au pășit cu speranță și s-au întors mulțumindu-i lui Dumnezeu. Vă invit să mă însoțiți în parohia grecocatolică Prilog din protopopiatul Țara Oașului, un loc încărcat de istorie și credință în Dumnezeu. Localitatea Prilog este atestată documentar din anul 1270, fiind cea mai veche localitate din Țara Oașului. Prilogul este singurul sat din Țara Oașului, majoritar românesc, așezat între două comune cu populație preponderent maghiară: Orașul-Nou și Remetea-Oaș, populație adusă aici din zona Tisei începând cu secolul al XII-lea. Pământul fertil al Prilogului este vestit pentru grâul său în întreg Ținutul Oașului, fapt pentru care în timpul Imperiului Austro-Ungar s-a dorit să fie colonizat cu etnici maghiari. În decursul anilor, locuitorii Prilogului au trecut prin multe momente grele: epidemiile de holeră din anii 1870-1874 și foametea din 1816-1820-18211831-1846. Din cronica parohiei aflăm că în anul 1816, din cauza foametei, locuitorii au făcut făină din coceni de porumb și din fân. În foametea din anul 1846, printrun ordin circular, credincioșilor li s-a recomandat să nu postească în Postul Crăciunului, deoarece ,,tare

scump este grâul și oamenii săraci nu pot să cumpere mâncare, din cauza secetei mari”. Date precise referitoare la vechimea parohiei nu se cunosc, însă la mijlocul secolului al XVIIIlea, ca multe alte parohii unite vecine, parohia greco-catolică din Prilog apare ca activă. La început, parohia a aparținut Episcopiei unite rutene a Muncaciului, după care din 1853, anul înființării Episcopiei greco-catolice a Gherlei, a


Lumina Credinței trecut sub jurisdicția acesteia, avându-l ca prim episcop pe Ioan Alexi. Din data de 15 august 1930, parohia Prilog va trece în jurisdicția Episcopiei greco-catolice de Maramureș. Piatra de temelie a bisericii greco-catolice din Prilog a fost pusă în 26 aprilie 1850, preot paroh fiind Ioan Pop. În timpul păstoririi sale s-a realizat fundația și s-au ridicat pereții. Lucrările au fost continuate de viitorul paroh, părintele Grigore Babiciu, care a acoperit biserica cu șindrilă, a tencuit interiorul și a înzestrat-o cu cele trebuincioase pentru celebrarea Sfintei Liturghii. În acest stadiu fiind, încă fără turn, sub păstorirea părintelui Grigore Babiciu, biserica a fost binecuvântată în anul 1864, de un delegat al Episcopiei de Gherla. Planul de zidire a turnului și de transformare a bisericii l-a realizat arhitectul Iuliu Bredei din Satu Mare. Lucrările au început în 15 august 1934, iar crucea din vârful turnului s-a ridicat în ziua de 14 octombrie 1934. Lucrările au fost finalizate în 20 octombrie 1935, iar binecuvântarea bisericii a fost făcută de preotul canonic Ludovic Vida, asistat de preoții: Gheorghe Anderco – protopop al Țării Oașului, Augustin Pop – ieromonah la Mănăstirea Bixad, Ioan Androd – paroh în Racșa, Vasile Erdos – paroh în Lechința, Gheorghe Coman – paroh în Vama și parohul locului, părintele Titu Borca. În registrele matricole și cronica parohiei Prilog îi găsim pe preoții care au slujit în această parohie:

Pr. Andrei Pop – paroh dinainte de anul 1832, până în mai 1842;

Pr. Teodor Roman – paroh în Vama, administrator interimar din mai 1842, până în august 1843. Este preotul în timpul căruia se pornesc discuțiile despre zidirea unei noi biserici în Prilog;

Pr. Ioan Pop – paroh din 1843 până în iulie 1863. În timpul păstoririi lui s-a început zidirea bisericii;

Pr. Cornel Bud – paroh în Bixad, administrator parohial interimar, din luna iulie 1863 până în luna mai 1864; Pr. Grigore Babiciu – paroh din luna mai 1864 până în luna februarie 1883. A continuat lucrările la biserică, înzestrându-o cu cele necesare cultului, iar în anul 1864 a binecuvântat-o;

prezentarea parohiilor 29 Pr. Grigore Balint – preot slujitor în Racșa și administrator interimar în parohia Prilog din februarie 1883 până în aprilie 1884;

Pr. Ioan Pop Lemeni – paroh din aprilie 1884 până în august 1901;

Pr. Vasile Erdos – paroh în Racșa, administrator parohial împreună cu Pr. Iuliu Darabant – paroh în Boinești și protopop tractual, au administrat parohia din august 1901 până în decembrie 1901; Pr. Alexandru Dobosi – paroh din 1901 până în luna iulie 1904;

Pr. Iuliu Darabant – paroh în Boinești și interimar în Prilog din iulie 1904 până în decembrie 1904; Pr. Alexandru Baban – paroh din decembrie 1904 până în luna februarie 1932;

Pr. Alexandru Darabant – paroh în Vama, a administrat interimar parohia Prilog din luna februarie 1932 până în 29 mai 1932;

Pr. Titu Borca – paroh din 29 mai 1932 până în 1940;

Pr. Aurel Setel – paroh din 1940 până în anul 1947. A fost preot în perioada celui de al Doilea Război Mondial. A suferit mult din partea autorităților maghiare, fiind cu domiciliul obligatoriu. De câteva ori a fost arestat și bătut pentru că era preot român. A căutat prin orice mijloace să păstreze obiceiurile și limba română a enoriașilor săi în biserică și în comunitate;

Pr. Gheorghe Buzilă – paroh în Turț, interimar până în octombrie 1947; Pr. Gheorghe Pop – paroh din 5 octombrie 1947 până în martie 19531.

Din Recensământul general al României din 1941, aflăm că localitatea Prilog avea 960 locuitori, din care 928 greco-catolici, 14 romanocatolici, 11 reformați și 7 evrei2. După anul 1948, când parohia Prilog, ca şi celelalte parohii greco-catolice din România, a fost desființată, activitatea religioasă a continuat în cadrul parohiei ortodoxe nou-înfiinţate. Casa părintească a lui Mihai Neamţu a rămas pentru credincioșii din Prilog un loc în care aceștia își puteau mărturisi credința în Dumnezeu prin apartenența la Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică. Putem spune cu certitudine că această casă, de pe colina de nord a satului, a devenit


30

prezentarea parohiilor

nu numai pentru cei din Prilog, ci pentru toată Ţara Oaşului simbolul Bisericii Greco-Catolice Române. De aici, ca dintr-un izvor nesecat al credinţei, timp de zeci de ani, mii de credincioşi de pe meleagurile Ţării Oaşului, dar și din ţară, şi-au potolit setea şi dorul de valorile profund spirituale ale Bisericii noastre. După eliberarea unor preoţi greco-catolici din temnițele comuniste, în anii ’60, această casă din Prilog a fost vizitată de preoţii călugări pentru a oficia servicii religioase, mai ales sfintele Liturghii. În acest sens, putem spune că Prilogul a devenit cel mai puternic centru catolic de spiritualitate al clandestinității din zona Oaşului. Preoţii, care oficiau Sfintele Liturghii şi alte oficii, erau ieromonahii Marina Gheorghe, Leon Bob, Ilie Bondre, iar uneori părintele Vasile Gavriş din Satu Mare. Începând cu anii ’70, această casă a început să fie vizitată zilnic de sute de oameni, veniţi din toate colțurile ţării. Călugărul Mihai şi sora Ana se deplasau pe tot cuprinsul Ţării Oaşului pentru a duce, în casele celor suferinzi și ale celor lipsiți de speranță, sănătate şi credinţă. În anii ’80, atunci când opresiunea organelor de stat comuniste nu mai era atât de mare asupra Bisericii Greco-Catolice, se poate spune că Prilogul a devenit un loc de pelerinaj pentru creştinii Ţării Oaşului, dar şi pentru toţi cei care doreau să participe la slujbe celebrate de preoţi greco-catolici, în special de cei ai Ordinului sfântului Vasile cel Mare, veniţi din toată ţara, conducător fiind părintele Gheorghe Marina3. Evenimentele din decembrie 1989 au găsit Prilogul în această stare de fapt. Părintele Gheorghe Marina decedase în luna ianuarie a anului 1989, iar rolul de conducător spiritual a fost asumat de părintele ieromonah Leon Bob, care oficia toate serviciile religioase în parohia reînființată la data de 1 aprilie 1990. După reconstituirea parohiei greco-catolice Prilog, s-a solicitat ca celebrarea Sfintei Liturghii să se facă alternativ cu credincioșii ortodocși în fosta biserică greco-catolică, dar credincioșii ortodocși împreună cu preotul nu au fost de acord. S-a luat astfel decizia ca Sfânta Liturghie să se celebreze în casa părintească a fratelui Mihai Neamțu, călugăr bazilian, într-o cameră special amenajată pe post de capelă. Oficiile liturgice s-au celebrat aici până la data sfințirii noii biserici greco-catolice din Prilog.

Lumina Credinței La data de 17 septembrie 1995, s-a sfințit locul pentru construirea bisericii mănăstirii. Au fost prezenți pr. ieromonah Leon Bob (OSBM), pr. protopop de Oaș, Iacob Feier și preoți din împrejurimi. În 24 octombrie 1995, s-au început săpăturile pentru fundația bisericii, iar la 1 noiembrie 1995, s-a început turnarea fundației bisericii. Principalul susţinător al construcţiei bisericii a fost „Unchiul Mihai”, care a îndrumat pe foarte mulţi credincioşi din împrejurimi să facă donaţii şi să sprijine în diferite moduri ridicarea bisericii. La construcția bisericii și-au adus contribuția atât credincioși greco-catolici, cât și ortodocşi și protestanţi. De asemenea, Ordinul Sfântul Vasile cel Mare a susţinut biserica ctitorită de călugărul Mihai, intervenind pentru a obţine donaţii atât din ţară, cât şi din străinătate. Noua biserică cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel a fost sfințită în data de 28 iunie 1998 de către PS Ioan Șișeștean, episcop de Maramureș. La ceremonie au participat: ieromonahul Silvestru A. Prunduş (OSBM), protoegumen al Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, ieromonahi și călugări din Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, protopopul locului, mulți preoți și un număr mare de credincioși din parohia Prilog și din alte parohii din țară și străinătate4. La data de 23 iunie 2000, după ce și-a văzut visul împlinit, Unchiul Mihai s-a mutat la în casa Tatălui Ceresc. Mormântul „Unchiului Mihai” aflat în faţa bisericii este vizitat zilnic de mulţi creştini veniţi de pretutindeni pentru a-l ruga să mijlocească pentru ei şi pentru a-i mulţumi pentru ceea ce au primit de la Dumnezeu prin mijlocirea lui. Azi, parohia greco-catolică din Prilog este administrată de preoţii călugări ai Ordinului Sfântului Vasile cel Mare. La oficiile sfinte participă zilnic un număr însemnat de creştini, atât din Prilog, cât şi din tot ţinutul Oaşului. 1 https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Na%C8%99terea_ Maicii_Domnului_din_Prilog 2 Recensământul general al României din 1941, 6 aprilie. Date sumare provizorii, Bucureşti, 1944, Institutul Naţional de Statistică. 3 Pr. Iacob Feier – Pr. Romul Pop, Creștinismul catolic în Țara Oașului, Ed. Scriptorium, Baia Mare, 2010, p. 113124. 4 http://www.episcopiamm.ro/index.php/component/k2/ item/981-parohia-greco-catolica-prilog


Lumina Credinței

legea bisericii

31

Constituția apostolică Sollemni Conventione, actul de naștere al Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș

Pr. Ioan Balea

Data de 5 iunie este una importantă pentru Eparhia noastră: la această dată, în 1930, Papa Pius al XI-lea a semnat Constituția apostolică Sollemni Conventione prin care era înființată Episcopia Greco-Catolică a Maramureșului. În rândurile următoare vă propun o scurtă analiză a acestui document atât de important nu doar pentru noi, fiii acestei Eparhii, ci și pentru restul Bisericii Catolice din România. Textul Constituției este disponibil (în limba latină) în Acta Apostolicae Sedis (AAS), publicația oficială a Statului Vatican1.

Nașterea României Mari în anul 1918 a însemnat Unirea Transilvaniei, Bucovinei și a Basarabiei cu Regatul României; în termeni religioși, acest lucru a dus la creșterea numărului de credincioși catolici în statul nou format, greco-catolicii și romano-catolicii reprezentând circa 16% din populația țării. Acest lucru, precum și nevoia de a reorganiza structurile bisericești în funcție (și) de transformările geo-politice și de noua configurație a granițelor naționale, au dus la intensificarea relațiilor diplomatice dintre Statul Vatican și țara noastră. Urmare a acestora, s-a convenit Concordatul încheiat în anul 1927 și ratificat în anul 1929, despre care am vorbit într-unul dintre numerele trecute ale

revistei noastre2; acordul însă nu rezolva problema împărțirii teritoriale a diecezelor (romanocatolice) și a eparhiilor (greco-catolice) din România, lucru pe care îl va face tocmai Constituția apostolică Sollemni Conventione. Documentul, care în reproducerea din AAS are șase pagini, are o parte de introducere, secțiunea principală (de prevederi) care este împărțită în două părți, și una de încheiere. Introducerea indică, în puține rânduri, semnatarii convenției (Sfântul Scaun și Regatul României), precum și conținutul pe scurt și scopul documentului (stabilirea ierarhiei ecleziastice și organizarea teritorială a diecezelor și eparhiilor, ținând cont de binele spiritual al credincioșilor). Prima parte a constituției este dedicată Bisericii latine, stabilind organizarea teritorială a diecezelor romano-catolice. Administrația apostolică de Timișoara (ce exista din 1923)


32

Lumina Credinței

legea bisericii

este transformată în Episcopie, fiindu-i indicate sediul (orașul Timișoara), biserica ridicată la rang de catedrală (a sfântului mucenic Gheorghe) și noile limite teritoriale; Dieceza de Satu Mare este unită cu Dieceza romano-catolică de Oradea aeque principaliter; regiunea Bucovinei este transferată din Arhiepiscopia de Lviv în Dieceza de Iași; Arhiepiscopia de București devine mitropolie, din noua Provincie bisericească de București făcând parte episcopiile de Alba Iulia (sau a Transilvaniei, cum s-a numit până în 1932), Timișoara și Satu Mare – Oradea. Totodată, se prevede că Arhiepiscopia de București (și sufraganele ei) și Episcopia de Iași nu se mai subordonează Congregației „De Propaganda Fide”. Prevederile contribuiau astfel la rezolvarea problemelor de organizare teritorială bisericească, survenite în urma trasării noilor granițe, după dizolvarea Imperiului AustroUngar: teritoriul Diecezei de Cenad a fost rearondat între trei țări (România, Ungaria și Iugoslavia), vechiul teritoriu al Diecezei de Satu Mare a fost împărțit tot în trei părți (între România, Ungaria, Cehoslovacia), Episcopia Romano-Catolică de Oradea a fost reorganizată conform noii configurații statale, etc. Mai trebuie amintit că prin aceste prevederi se îndeplineau cerințele din Concordat, care garantează un caracter românesc catolicismului în țara noastră. A doua parte a secțiunii centrale, mult mai vastă, este divizată, la rândul său, în șapte subpuncte. Primele patru trasează noi limite pentru Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș, Eparhia de Oradea, Eparhia de Gherla; pentru aceasta din urmă se mai precizează transferarea sediului din orașul Gherla în orașul Cluj, urmând a se numi de acum încolo „de Cluj-Gherla”. Se mai prevede ridicarea la rangul de catedrală a bisericii Schimbarea la Față din Cluj, biserica din Gherla care fusese până acum catedrală urmând a păstra denumirea de co-catedrală. Sunt enumerate aici toate parohiile care sunt rearondate: 150 de parohii trec de la Arhieparhie la Eparhia de Cluj-Gherla, din Eparhia de Oradea sunt detașate 31 de parohii (care vor trece la Episcopia de Maramureș) și alte 19 care trec la Eparhia de Lugoj; totodată, Oradea primește 82 de parohii luate din Episcopia de Cluj-Gherla, iar aceasta din urmă mai contribuie cu 169 de parohii la formarea noii Episcopii de Maramureș.

Punctul cinci al acestei părți prevede înființarea Episcopiei noastre de Maramureș (Maramureșensem), indică parohiile ce îi vor fi arondate precum și limitele teritoriale: la est teritoriul arhiepiscopiei de Alba Iulia și Făgăraș, la sud cu Episcopiile de Cluj-Gherla și Oradea Mare, la vest cu Regatul Ungariei, iar la nord cu Republica Polonă și Republica Cehoslovacă. Sediul noii episcopii este fixat la Baia Mare, iar biserica Adormirii Maicii Domnului din acest oraș este ridicată la rangul de catedrală. Parohiile care intră în compunerea noii Episcopii provin atât din Eparhiile românești, cum spuneam mai sus (31 din Eparhia de Oradea, 169 din Eparhia de Cluj-Gherla, o parohie din Arhieparhie), precum și din alte episcopii care cedează în total 38 de parohii ucrainene: 10 sunt din Episcopia de Hajdudorogh (Ungaria), 11 de la Episcopia de Munkaci (Cehoslovacia) și 17 de la Episcopia de Stanislau (Polonia). Constituția mai prevede (punctul șase) ca Mitropolia de Alba Iulia și Făgăraș să aibă în continuare ca sufragane Eparhiile de Oradea Mare, Lugoj și Cluj-Gherla, acestora adăugânduse de acum și Eparhia de Maramureș, și rezolvă și organizarea Bisericii catolice de rit armean din România (punctul șapte) prin înființarea instituției de Administrator Apostolic pentru Armeni cu sediul în Gherla. Partea finală a constituției îl mandatează pe nunțiul apostolic în România, Arhiepiscopul Angelo Maria Dolci, cu punerea în aplicare a dispozițiilor conținute, încheindu-se cu precizările finale specifice unui asemenea document. S-a realizat astfel, la 5 iunie 1930, o veche dorință a românilor, aceea de a avea o episcopie greco-catolică în părțile de nord ale țării. Tot într-o lună iunie, din anul 1775, un grup de preoți și credincioși propuneau, într-un memoriu trimis Curții imperiale de la Viena, ca pe lângă Episcopia de Oradea să mai fie creată una, „în Maramureș sau la Bistrița, în Transilvania”3. După 155 de ani, această dorință a devenit realitate. Cf. AAS 22 (1930), p. 381-386, disponibil online la adresa http://www.vatican.va/archive/aas/documents/AAS22-1930-ocr.pdf, accesat la data 31.05.2020. 2 Lumina Credinței, nr. 4/2018. 3 Cf. http://episcopiamm.ro/index.php/eparhia/istoric, accesat la data 31.05.2020. 1


Ieșită de sub tipar în anul 2019, la Editura Galaxia Gutenberg, cartea „Eparhia Greco-Catolică a Maramureșului în timpul păstoririi Episcopului Alexandru Rusu (1931-1948)”, reprezintă un „demers necesar, care se înscrie în nevoia de recuperare a memoriei după o lungă perioadă de înstrăinare a ei, voită de regimul opresiv al ideologiei comuniste”. Este, de asemenea, „aducerea la lumină a unei părți din istoria zbuciumată a țării [fapt ce] omagiază meritat protagoniștii ei, deveniți astăzi eroi și martiri”, după cum descrie Preasfințitul Vasile Bizău pe prima copertă a cărții.

Volumul reprezintă o cercetare de amploare realizată de către Viorel Rusu, director al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, studiu pentru care autorul a primit titlul de doctor în istorie în anul 2018. Lucrarea are 440 de pagini și conține 1710 note de subsol, fiind prima încercare de reconstituire a evoluției Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului în intervalul de timp menționat, fapt care îi conferă un loc aparte în cadrul istoriografiei de specialitate.

Decizia de a sprijini tipărirea i-a aparținut Preasfințitului Părinte Episcopul Vasile, vrednic urmaș al primului ierarh al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului, Fericitul Alexandru Rusu, beatificat la data de 2 iunie 2019 de către Sfântul Părinte Papa Francisc, împreună cu ceilalți șase episcopi greco-catolici uciși din ură față de credință, in odium fidei, în temnițele comuniste sau în domicilii forțate. Astfel, primul episcop al Maramureșului a devenit mijlocitorul credincioșilor către Dumnezeu. Cartea se poate achiziționa de la Sediul Episcopiei (str. Vasile Lucaciu 50, Baia Mare), biroul Contabilitate, la prețul de 28 Ron.

Biroul eparhial de presă


Binecuvântarea Urbi et Orbi, Bazilica Sfântul Petru, Roma

Preţ 5 RON

Sărbătoarea Fericiților episcopi martiri greco-catolici, Baia Mare – 2 iunie 2020

Hramul parohiei Sfântul Anton, Baia Mare – 13 iunie 2020