Page 1

Lumina credinței Publicaţie a Episcopiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul VIII – nr. 2/2018

„Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In 12, 24-26)


Publicaţie trimestrială a Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş

CUPRINS:

Cu privirea ațintită la Cruce............................................................................................... 1 Ușile pocăinței - Prezentarea perioadei Triodului................................................... 2 - 4 Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui..................................................... 5 - 7 Când sunt slab, atunci sunt tare................................................................................... 8 - 9 Bucurați-vă și vă Veseliți........................................................................................... 10 - 11 Vizitatorul apostolic în Biserica Catolică.............................................................. 12 - 13 Crucea în lumina cunoscătorilor............................................................................ 14 - 16 Vindecarea sufletească instant - o utopie aproape de realitate......................... 17 - 18 Biserica și social media............................................................................................. 19 - 20 Marea Unire – un deziderat național..................................................................... 21 - 22 Cultul Penticostal....................................................................................................... 23 - 24 Poezia tainei la Mihai Eminescu............................................................................. 25 - 27 Cine a făcut Unirea cea Mare?................................................................................. 28 - 29 Despre inimă și alte eseuri........................................................................................ 30 - 31 Parohia Greco-Catolică Negreia.............................................................................. 32 - 33

Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Diac. Octavian Dumitru Frinc Lector: Pr. dr. George Marius Nicoară Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Florin Orza

Colaboratori: Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Ștefan Fodoruț Pr. Vasile Trifoi Pr. Ioan Balea Pr. Lucian Lechinţan s.j. Pr. Emil Marian Ember Pr. Laurențiu Costin Pr. dr. Vasile Iusco Pr. dr. Florin Marușciac Pr. Vasile Daniel Pop Prof. univ. dr. Cornel Munteanu Drd. Marian Susa

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, Maramureș; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it

ISSN 2248 – 2466


Lumina Credinței Cu privirea ațintită la Cruce Acum 100 de ani, la Alba Iulia, marele arhiereu Iuliu Hossu, în finalul Declarației de Unire, spunea: De acum, o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu și pe credința poporului Său. Cântarea noastră de biruință să fie cântarea neamului pe calea lungă și grea a veacurilor: «Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac și cuvântul Tău adevărul». Dreptate și adevăr la temelia României întregite. Dreptatea este unul dintre termenii cei mai des folosiți în limbajul curent. De la drepturile fundamentale ale omului, la drepturile minorităților și de la dreptul invocat de fiecare persoană, la Statul de drept, termenul e uzitat când cu îndârjire și vajnică luptă, când cu pacifică și profundă omenie a celui care își revendică ceea ce i se cuvine. Din toate aceste perspective, încercând să privim cu o anumită detașare obiectivă, putem lesne vedea cum substantivul dreptate este mult mai prezent în limbaj decât adjectivul drept. Primul revendică un ceva anume pentru subiectul care cere ceea ce i se cuvine, sau ceea ce i se pare că i se cuvine, pe când al doilea, adjectivul drept, indică persoana în raportul ei cu legea morală, civilă și a lui Dumnezeu. În timp ce substantivul dreptate ne trimite înspre ceea ce se cuvine fiecăruia, și în cazul acesta toți oamenii sunt subiecți ai propriilor drepturi, introducând și o dimensiune subiectivă în cazul în care ceea ce se pretinde nu se cuvine, forma adjectivală a termenului pune persoana în relație cu ceilalți, cu Altul (Preaînaltul), indicând starea interioară ca trăire în corectitudine, armonie, fidelitate. Virtutea cardinală a dreptății este o virtute morală care constă în ferma voință de a da lui Dumnezeu și aproapelui ceea ce li se cuvine. Dreptatea față de Dumnezeu este numită și virtutea religiei, iar dreptatea față de oameni dispune respectarea drepturilor fiecăruia și, de asemenea, cere stabilirea armoniei în relațiile umane și nu mai puțin urmărirea binelui comun. Cu această lungă introducere în tema amplă a dreptății atât de râvnită de om, ni se deschide perspectiva înțelegerii ei în lumina mai clară a dreptății lui Dumnezeu. Adeseori cele două perspective sunt diametral opuse și devin chiar antagonice, atunci când dreptatea umană se transformă în simțământul general, care caută să se actualizeze în revanșă și răzbunare. Dreptatea lui Dumnezeu o regăsim creionată în paginile Sfintei Scripturi, pornind de la conceptul și de la realitatea conținute în Alianță și definitivate în formă revelatoare în moartea și Învierea lui Isus. Atât în Alianța de pe Sinai, unde poporul evreu acceptă să respecte Decalogul ca semn al apartenenței la Dumnezeu, iar Domnul face promisiunea protecției Sale: „veți fi poporul Meu”, cât și în evenimentul pascal al morții și Învierii lui Isus, dreptatea lui Dumnezeu se manifestă în gratuitate, dăruire de Sine și iertare. Sfântul Apostol Pavel vorbește ca nimeni altul în Epistolele către Romani și Galateni despre dreptatea lui Dumnezeu, care trece prin Lege, se arată și se face

editorial

1

cunoscută prin credința în Isus Hristos, ca ofertă liberă de mântuire pe care Dumnezeu o face omului. Dezbaterea prezentă în comunitatea iudaică în zorii creștinismului asupra mântuirii, care vine prin har și nu prin Lege, surprinde atât de profund dreptatea lui Dumnezeu, care învinge păcatul și moartea prin moartea Fiului Său și îi dăruiește celui care Îl primește în credință iertarea păcatelor spre înnoire și mântuire. Deși omul nu va putea niciodată să se justifice pe sine însuși în fața lui Dumnezeu, pornind de la dreptatea sa bazată pe respectarea Legii, totuși Domnul îi vine acestuia în întâmpinare în mod gratuit, din mare Sa iubire, eliberându-l de păcat prin faptul că Isus ia asupra Sa păcatul lumii și moare pentru noi toți. Condamnarea lui Isus, deși era nevinovat și fără de păcat, aruncă o umbră întunecoasă asupra justiției omenești. Omul se caută prioritar sau exclusiv pe sine, pe când Domnul îl caută mereu pe om. În această căutare, omul se înstrăinează de sine și dreptatea lui devine nedreptate pentru altul. Ceea ce fiecare crede că i se cuvine, nu-și găsește corespondent în accepțiunea celuilalt și normele și legile omenești își propun să stabilească dreptul fiecăruia, însă realitatea simțită nu este mereu satisfăcută. Dorința de dreptate este puternic înrădăcinată în sufletul omului, astfel încât societatea a găsit de bine să înființeze instituții care să o administreze pentru a-i putea pacifica pe toți membrii ei. O nedreptate, oricare ar fi ea, atunci când atinge demnitatea, bunurile sau viața omului, se cere a fi oprită și apoi reparată. Omul credincios își pune, în primul rând, încrederea în Dumnezeu și așteaptă în răbdare să dobândească dreptatea după care suspină în adâncul ființei sale, încercând să se implice pașnic și activ în câștigarea ei, apelând la forurile civile rânduite să administreze justiția pe baza legilor existente. Atunci când persoana umană sau o comunitate nu reușește să-și redobândească dreptul sau bunurile de care a fost prejudiciată, are tendința de a se replia asupra ei însăși și, în sentimentul de nedreptățire, suferă profund. Să fie suferința ultima realitate simțită a vieții omului? Cu ochii ațintiți la Crucea Mântuitorului, prin credință vedem cum Dreptatea lui Dumnezeu intersectează dreptatea/nedreptatea omului și ne descoperă că doar dreptatea noastră, a fiecăruia, nu este suficientă. Fără de dreptate nu este umană și posibilă viața în societate, pentru că armonia stă în echilibrul ei, însă numai cu dreptatea omenească nu vom găsi pacea după care suspină inima. Pentru că suntem în anul centenar și pe de o parte privim la gloria înaintașilor și a trecutului, iar pe de altă parte prezentul cu anumite răni încă sângerânde, capătă și mai multă greutate cuvintele marelui arhiereu Iuliu Hossu rostite la Alba Iulia în anul de grație al Unirii, precum și privirea ațintită la Cruce, revelatoare a cunoașterii profunde, deschizându-ne calea vindecării și a biruinței. †Vasile episcop


2

Lumina Credinței

fragmente liturgice

Ușile pocăinței

Prezentarea perioadei Triodului După ce în primul număr al revistei din acest an am prezentat noțiuni generale despre timpul liturgic, am considerat util și instructiv să abordăm pe rând și detaliat cele trei mari perioade care alcătuiesc anul bisericesc. Prin urmare, astăzi mă voi strădui să vă descriu perioada prepascală, a Triodului, care cuprinde zece săptămâni – trei săptămâni pregătitoare pentru post şi şapte ale Postului Mare (de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până în Sâmbăta Mare) – apogeul liturgic al acestui timp fiind Vinerea Mare.

celor umilite ale vameşului”1. Și pentru că Părinţii Bisericii au așezat virtutea smereniei la temelia ascensiunii noastre spre Înviere, din această zi, în biserici, se va cânta în toate duminicile Triodului, cu excepţia Duminicii Floriilor, troparul „Uşile pocăinţei”. În Duminica a doua a Triodului, a Fiului risipitor (Lc 15, 11-32), parabola prezentată în Evanghelie prezintă timpul pocăinţei ca fiind timpul întoarcerii omului din exil, motiv pentru care în rânduiala Utreniei se cântă și Psalmul 136 – „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion”, imnul înstrăinării cântat de evreii captivi în Babilon, cu gândul la cetatea sfântă a Ierusalimului. Pericopa Evangheliei din Duminica următoare, a Înfricoşătoarei Judecăţi (Mt 25, 31-46), ne amintește faptul că la apusul lumii Iubirea ne va judeca, pentru că – precum spune Mântuitorul – „întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”2 . Sâmbăta, în ajunul acestei zile, Biserica face pomenirea Judecata de apoi (frescă), Mănăstirea Voroneț (1488) generală a celor răpoDesigur, de la început se impune explicarea saţi, de asemenea, expresie a iubirii faţă de sudenumirii acestei perioade: „Triod” provine fletele celor trecuţi la viaţa eternă. din expresia „trei ode” și se referă la numărul În timpul săptămânii Lăsatului sec de cântărilor (trei) din canoanele Utreniei brânză, în oficiile liturgice observăm deja celebrate pe parcursul Triodului. caracteristicile Postului, iar miercuri la În ordine cronologică, prima duminică a Vecernie, cântăm cu bucurie: „Răsărit-a Triodului este Duminica Vameşului şi a Fariseului primăvara postului şi f loarea pocăinţei” 3 . (Lc 18, 10-14). Imnologia liturgică a acestei zile Sâmbăta din această săptămână este dedicată ne îndeamnă „să fugim de vorba cea înaltă a tuturor cuvioşilor sihaştri şi călugări, fariseului şi să ne învăţăm înălţimea graiurilor sfinţilor care au strălucit prin postire și


Lumina Credinței care ne sunt prezentaţi ca exemple, ajutor şi încurajare pe calea postului. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Mt 6, 1421) este numită şi Duminica Iertării. În trecut, în această zi avea loc „expulzarea” penitenţilor, care, până la sfârşitul Postului Mare făceau penitenţă, apoi erau reintegraţi în Biserică4. La Vecernia din seara acestei duminici, după rostirea prohimenului, în biserici se sting candelabrele mari, preoţii îmbracă epitrahil roşu şi se recită pentru prima dată, făcânduse metanii mari, rugăciunea sfântului Efrem Sirul, considerată de liturgişti „cheia postului”5 . De asemenea, în unele comunități6 s-a păstrat obiceiul ca toţi credincioșii să-şi ceară unul altuia iertare. Prima sâmbătă a Postului Mare este numită Sâmbăta sfântului Teodor Tiron şi nu se referă la sărbătorirea sfântului (17 februarie), ci la „minunea colivelor” săvârşită de el în Postul Mare. Următoarele trei sâmbete sunt dedicate pomenirii morţilor: în biserici se face amintirea nominală a celor răposaţi, iar credincioşii sunt invitaţi să participe la aceste slujbe, prin prezența și rugăciunea lor făcându-se astfel o jertfă personală pentru cei dragi adormiţi. A V-a sâmbătă a Postului Mare este dedicată Acatistului Născătoarei de Dumnezeu, prăznuire instituită în cinstea eliberării miraculoase a Constantinopolului de sub asediul perşilor, în anul 626. Compunerea acestui frumos imn liturgic este atribuită patriarhului Serghie înainte de 626, într-o vreme fiind chiar imnul cetăţii Constantinopol. Prima Duminică din Postul Mare (In 1, 43-51) numită, până în secolul al XI-lea, a Prorocilor Moise, Aaron, David şi Samuel, apare astăzi în calendare ca Duminica Ortodoxiei sau a Dreptei Credinţe, fiind o sărbătoare instituită de patriarhul Metodie la 11 martie 843 în amintirea victoriei asupra iconoclasmului şi restabilirii cultului icoanelor în Constantinopol. În această zi, în unele comunităţi, se fac procesiuni cu icoane. A II-a Duminică din Postul Mare, în trecut era numită a Fiului Risipitor. În prezent, la Liturghie citim despre vindecarea slăbănogului din Capernaum (Mc 2, 1-12). Pomenirea sfântului Grigore Palamas (†1359), ca apărător al isihasmului, are, de asemenea, o importanţă spirituală profundă pentru timpul postului, pentru că îndreaptă inimile credincioşilor spre asceză.

fragmente liturgice

3

Duminica a III-a din Postului Mare, a sfintei Cruci, era în trecut a Vameşului, pentru că prăznuirea sfintei Cruci se făcea miercuri în săptămâna a IV-a, la jumătatea Postului Mare. În Sinaxarul din Triod7, citim: „Deoarece Crucea se numeşte şi este pomul vieţii, iar acel pom a fost sădit în mijlocul raiului, în Eden, în chip potrivit şi dumnezeieştii Părinţi l-au sădit pe acesta în mijlocul postului”. Fiind o sărbătoare îndrăgită de credincioşi, Biserica a decis mutarea ei în această duminică, chiar dacă Duminica a III-a este puţin înainte de jumătatea Postului. Mult mai „integrată”, din punct de vedere spiritual, în Postul Paştelui este pomenirea sfântului Ioan Scărarul în a IV-a Duminică şi a sfintei Maria Egipteanca în Duminica a V-a8, care aveau iniţial alte denumiri şi o istorie diferită de celelalte duminici ale Postului Mare. Mai mulţi liturgişti consideră că celebrarea în forma actuală a acestor duminici are legătură cu vechea practică conform căreia în zilele de peste săptămână din perioada Triodului nu se făcea pomenirea sfinţilor, amintirea lor fiind comutată pe ziua de sâmbătă, iar cei mai mari fiind pomeniţi duminică. Sfinţii Ioan Scărarul şi Maria Egipteanca au date fixe de prăznuire în calendar (30 martie şi 1 aprilie), dar pentru că pomenirea lor nu era posibilă în timpul săptămânii, a fost rânduită în aceste duminici speciale. În contextul unei interpretări spirituale a semnificaţiei acestor duminici, putem afirma că cei doi sfinţi ne întăresc şi ne luminează în această perioadă a Postului: sfântul Ioan prin scrierea lui, „Scara”, iar Cuvioasa Maria Egipteanca prin viaţa ei. Vineri în săptămâna a VI-a se încheie practic prima parte a Postului Sfintelor Paşti şi – începând cu Sâmbăta lui Lazăr – păşim într-o altă etapă a Postului Mare – Săptămâna Patimilor, caracterizată de o altă structură liturgică şi dinamică. Vom fi mai aproape de Crucea lui Hristos şi – dacă împodobim calea Triodului cu multă iubire de semeni – vom fi mai aproape şi de Învierea Lui... Înainte de a păşi pe calea pătimirii lui Hristos, Duminica Floriilor, prin specificul său, vine să ne aducă în suflete lumină din lumina Împărăţiei cerurilor, precum spune un cântec popular: „Vin Floriile cu soare şi Soarele cu florii”. În această duminică, bisericile sunt împodobite cu verdeaţă şi se sfinţesc ramuri verzi, în amintirea intrării triumfale a


4

Lumina Credinței

fragmente liturgice

Domnului în Ierusalim, când poporul l-a primit ca pe un rege, aşternând înaintea lui veşminte şi ramuri verzi. După sâmbăta lui Lazăr (sâmbăta înainte de Florii), intrăm în Săptămâna Patimilor – perioadă în care se face pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ – în termeni liturgici, sâmbăta lui Lazăr şi duminica Floriilor fiind considerate „începutul Crucii”9. Pe parcursul acestei săptămâni, Utrenia (lauda de dimineaţă) se celebrează în seara zilei precedente sub formă de Denie, după vechiul principiu conform căruia ziua începe la apusul soarelui şi se sfârşeşte la apusul soarelui din ziua următoare. În Joia mare, seara, celebrăm Denia celor 12 Evanghelii sau Slujba sfintelor a Patimi, cronologia cutremurătoare a pătimirii şi a morţii Mântuitorului. La sfârşitul acestei slujbe, clopotele tac şi, până în noaptea Învierii, sunetul de toacă ne sfâşie sufletele, amintindune glasul ciocanelor care l-au răstignit pe Isus pe lemnul Crucii. În sfânta şi marea Vineri – în cadrul unei ceremonii solemne – sfântul Epitaf10 se scoate din altar şi se expune pe o masă în mijlocul bisericii, acest ritual simbolizând coborârea lui Isus de pe Cruce şi pregătirea pentru înmormântare. În seara aceleiaşi zile se oficiază Prohodul Domnului şi se înconjoară biserica cu sfântul Epitaf, săvârşindu-se astfel procesiunea de înmormântare. La finalul procesiunii, credincioşii intră în biserică, trecând pe rând pe sub Epitaf, moment impresionant, sugestiv, care simbolizează Paştile11, trecerea de la moarte şi prin moarte spre Învierea lui Hristos şi a noastră. Apoi sfântul Epitaf este aşezat pe sfânta Masă din altar, unde va rămâne până la Înălţare, această acţiune semnificând punerea Domnului în mormânt12 . În încheiere am să vă prezint o istorioară cu intenția de a ne ancora nu atât mintea, cât mai ales sufletele în timpul de har al Triodului... Într-o margine de sat era o veche „răstignire”. Sătenii erau foarte fericiţi că Isus răstignit este aproape de ei şi veneau să-l roage și să-i ceară diferite favoruri, pe care Domnul le împlinea cu drag. Într-o zi, cu dragoste și compasiune, Răstignitul i-a întrebat; - Nu vreţi să mă coborâţi de pe cruce să merg cu voi în sat? Să locuiesc cu voi şi să vă împlinesc toate dorinţele, să nu vă mai osteniţi până aici?

Ezitând puţin, sătenii l-au dat jos de pe cruce şi au mers cu dânsul în sat. Domnul a spus că vrea să meargă întâi în biserică, iar un sătean, auzind, a fugit înainte şi a dat de veste preotului şi celor ce se aflau acolo. Aceştia au ieşit în întâmpinarea lui Isus, zicându-i: - Doamne, mergi mai departe, că nu ai loc aici! Noi avem regulile noastre, obiceiurile noastre, deja suntem prea mulţi, nu ai loc aici... Trist şi cu lacrimi în ochi, Domnul a mers din casă în casă, căutând un loc primitor, dar toţi l-au respins din diferite motive. Și pentru că nu-l voiau în mijlocul lor, sătenii au venit cu următoarea propunere: - Doamne, nu ai loc la noi! Dar uite, ţi-am pregătit o cruce nouă, cuie noi şi o cunună nouă de spini. Nu vrei să te ducem să te răstignim din nou în marginea satului? Are să-ţi fie mai bine acolo... Şi Domnul, în marea sa iubire şi dragoste de oameni, s-a lăsat răstignit din nou, aşteptând şi azi ca tu, suf let drag, să-l dai jos de pe cruce, să-l primeşti în inima, în casa, în biserica şi în viaţa ta. Pe Isus îl primim în viaţa noastră dacă identificăm condiţia noastră cu condiţia lui. Aşa ne învaţă însuşi Domnul în sfânta Evanghelie: „Dacă cineva doreşte să mă urmeze, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după mine”13. Acesta este, de fapt, Triodul: Este timpul și cartea care ne învață să ne potrivim pasul în pașii Mântuitorului, care suferă și moare pe Cruce pentru noi pentru a ne asuma și purta crucea vieții, devenind astfel vrednici de înviere. Pr. prot. can. Emil Gîrboan

Orologhion, Blaj 1912, p. 375 Matei 25,40 3 Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti 2000, p. 70 4 Pruteanu P., op.cit., p. 3 5 Schmemann A., op.cit., p. 31 6 În puține comunități, din păcate (n.a.) 7 Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti 2000, p. 318 8 Schmemann A., op.cit., p. 79 9 Schmemann A., op.cit., p. 90 10 Icoana aşezării în mormânt a Mântuitorului. În parohiile unde nu este Epitaf, se expune sfântul Antimis (n.a.) 11 „Paşti” provenind din ebr. „pesah” – trecere (n.a.) 12 Conform practicii liturgice la români (n.a.) 13 Marcu 8,34 1

2


Lumina Credinței

cuvântul scripturii

5

Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui (In 3,28)

Unul dintre cele mai luminoase chipuri ale Împărăției lui Dumnezeu este Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului. Puntea de legătură între Vechiul Testament – al Legii și Noul Testament – al Harului. Cel din urmă proroc și cel dintâi martir. La naștere, tatăl lui, smeritul preot Zaharia, a prorocit, zicând: „Și tu pruncule, proroc al Celui Prea Înalt te vei chema, vei merge înaintea feței Domnului, să gătești căile Lui (Lc 1,76). Asupra personalității lui Ioan Botezătorul vă propun să reflectăm.

Ioan, omul trimis de Dumnezeu (In 1,6) Omul trimis de Dumnezeu este un Dar al harului pentru aceia la care a fost trimis. Cât de mare lucru este să fii proprietatea lui Dumnezeu, însărcinat de Dumnezeu și trimis de El. Dumnezeu și-a trimis și își trimite oamenii Săi. Noe a fost trimis de Dumnezeu. El era un om neprihănit și umbla cu Dumnezeu (Fac. 6,9) și-a construit o arcă și s-a salvat pe sine, familia lui și întreaga rasă umană de la dispariție. Moise a fost un om trimis de Dumnezeu, care a salvat poporul evreu din robia egipteană și l-a condus dincolo de Marea Roșie, până în deșert. El a călătorit împreună cu poporul evreu, l-a hrănit și s-a îngrijit de el timp de 40 ani. După moartea lui, Dumnezeu l-a trimis pe Iosua, care a condus poporul evreu dincolo de râul Iordan, așezându-l în Țara făgăduită lui Avram, Isac și Iacob. Am putea enumera și pe alți oameni trimiși de Dumnezeu: pe Petru, Pavel, etc. Oriunde în lume s-au făcut și se fac lucruri mărețe pentru Dumnezeu, este foarte ușor de identificat și pe omul trimis de Dumnezeu. Cât privește persoana lui Ioan Botezătorul, locul lui este așa de însemnat în istoria mântuirii, încât ultima prorocie din Vechiul Testament este despre venirea lui (Mal 3,1; Is 40,3). Ioan

Botezătorul face legătura între Vechiul Testament și Noul Testament, între Lege și Evanghelie.

Ioan la școala pustiului Despre locul de pregătire pentru lucrarea ce urma să o facă, evanghelistul Luca scrie următoarele: „…și a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel” (Lc 1,80). Ioan s-a fortificat și a crescut în spirit. În pustie, nu în palate strălucitoare, nu în marile școli biblice, ci în deșert. Deșertul a fost terenul de pregătire pentru Ioan. Pregătirea lui o putem asemăna cu cea a militarilor din forțele speciale. Aceștia parcurg o perioadă de pregătire mai dură și mai severă decât cea a soldaților obișnuiți. Pustiul i-a fost marele dascăl, care l-a convins că singurul sprijin este Dumnezeu, nu instituțiile


6

cuvântul scripturii

Lumina Credinței născut dintr-o fecioară (Is 7,14) și să crească precum o rădăcină dintr-un pământ uscat, dar Ioan Botezătorul l-a atins pe Acela despre care Isaia a profețit și l-a botezat. Ce privilegiu! Nimeni n-a ajuns să pună mâna pe creștetul lui Dumnezeu Isus. Ce minune și ce taină! Dumnezeu se pleacă în fața lui Ioan recunoscându-i măreția și-i zice: „Am venit să mă botezi tu”. La Botezul lui Isus a avut loc Epifania, descoperirea Sfintei Treimi (Mt 3, 15-17).

de caritate, nu oamenii de afaceri și nici oamenii de succes. Tocmai de aceea a putut să transmită ceea ce a primit de la Dumnezeu, fără să-l intereseze de reacția negativă a cuiva.

Ioan îl definește pe Isus Ioan îi face lui Isus o definiție profetică: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1,36). Această definiție o preia de la Isaia, „evanghelistul” Vechiului Testament (Is 53,7), și împreună cu acesta îl numește pe Dumnezeu „MIEL”, adică jertfă, iubire: „Iată MIELUL lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (In 1,29). Îl vede pe Dumnezeu Isus ca pe o putere iertătoare, capabilă de jertfă, ca pe Cel de care are lumea cea mai mare nevoie. Prin Spiritul Sfânt i se revelează că Isus, victima sacrificală, va muri pentru păcatele lumii. Isaia a profețit despre cel ce avea să vină,

Ioan, omul simplității Un alt motiv pentru care Ioan a fost trimis de Dumnezeu a fost simplitatea lui. Sfânta Scriptură notează: „Ioan purta o haină de păr de cămilă și la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică” (Mt 3,4). Vedeți, nimic nu-i fără de importanță în viața unui trimis al lui Dumnezeu. Tot ce îmbracă, tot ce mănâncă, tot ce „are” și tot ce spune au importanță în lucrarea pentru care a fost trimis. Toate trebuie să se potrivească cu propovăduirea celui trimis, să fie în așa fel încât să-i întărească spusa, nu s-o dărâme. Trimisul lui Dumnezeu, care cheamă către Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să fie văzut că este în drum spre acolo. Cei pe care îi chemi spre Împărăția lui Dumnezeu te văd că ești în drum spre acolo? Viața trimisului vorbește mai bine decât cuvintele, așa că toți cei ce doresc să fie slujitorii Domnului trebuie să trăiască o viață simplă. Ioan n-a căutat lauda oamenilor. El era bucuros să spună despre Domnul Isus: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In 3,30). Cu toate că nu căuta onoarea la oameni, el a fost onorat chiar de regele Irod. Irod era un rege mare; Ioan un biet predicator ale cărui haine și mâncare erau foarte simple, dar cu toate acestea „Irod se temea de Ioan” (Mc 6,20). Ioan era mai regal decât Irod.


Lumina Credinței Ioan, caracterizat de Isus „Ce ați ieșit în pustie să vedeți? O trestie clătinată de vânt? …un om îmbrăcat în haine moi? ...Un proroc? Da, vă spun, și mai mult decât un proroc” (Mt 11, 7-9). Iată cum îl caracterizează Mântuitorul pe un apostol al Său. Prima calitate lăudată de Isus este tăria de caracter: bărbatul acela din pustie nu este o „trestie clătinată de vânt”. Cu alte cuvinte, el nu este o trestie slabă care se îndoaie și se clatină la orice vânt al laudei sau al hulei omenești. Nu tremură la auzul clevetitor venit de la oameni care se cred puternici. O altă calitate, pe care o remarcă Isus la Ioan, este simplitatea apostolică: „nu umblă în haine moi” (Mt 11,8). Pentru aceste lucruri, și pentru altele ca acestea, Mântuitorul spune: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femeie, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Mt 11,11).

Ioan, un om al curajului Ioan a fost trimis de Dumnezeu pentru că a văzut în el un om al curajului. Trebuia să ai îndrăzneală să critici păcatul indiferent unde s-ar afla. Trebuia să ai curaj să te confrunți cu liderii care, pentru viața și învățătura lor, erau otrava poporului, să îndrăznești să le spui: „pui de vipere” (Mt 3,7). Trebuia să ai curajul să-i spui regelui Irod: „nu ți se cade să ai de nevastă pe soția fratelui tău” (Mt 14,4). Trebuia să ai curaj să spui celor ce purtau haina militară: „mulțumiți-vă cu lefurile voastre”, nu luați șpagă și nu fabricați dosare fictive (Lc 3,14). Trebuia să ai curaj să spui: „să nu stoarceți nimic de la nimeni prin amenințări, nu învinuiți pe nimeni pe nedrept” (Mt 3,9). Multora dintre trimișii lui Dumnezeu din zilele noastre le lipsește curajul lui Ioan. Ne temem să condamnăm păcatul. Ne este frică că ne vom pierde prietenii, credincioșii, reputația, venitul, stima publicului și că riscăm să fim criticați. Așa că nu predicăm ceea ce i-ar fi de folos auditoriului, ci ceea ce le-ar place să audă. Pe mulți dintre noi Dumnezeu nu ne trimite pentru că vede în noi lipsa de curaj. La Ioan, Dumnezeu a văzut și de aceea l-a trimis în lucrare. Ioan, profetul interogat Interogat de cine? De autoritățile centrale de la Ierusalim în legătură cu identitatea lui și cu lucrarea lui (și anume cu botezul), adresându-i-se:

cuvântul scripturii

7

„tu cine ești?”. Autoritățile au trimis investigatori să afle dacă Ioan era unul dintre cei așteptați (Mal 4,5; Dt 18,15). Ioan le spune în mod limpede că el nu este niciunul dintre personajele profețite și pe care ei le așteptau: Nu sunt nici Hristosul (In 1,20) Nu sunt nici Ilie (In 1,21). Nu sunt nici prorocul (In 1,21).

Ioan se prezintă mai degrabă cu o voce decât cu o persoană (In 1,23), focalizând atenția auditorului exclusiv asupra persoanei lui Isus. El nu a dorit să dea nimănui impresia că ar fi o persoană importantă. Datoria lui era să-i pregătească pe oameni pentru Hristos. Boteza cu apă pe cei care se pocăiau pentru păcatele făcute, ca un simbol al celor petrecute în inima lor și le zicea: „Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă UNUL, pe care voi nu-l știți. El este Acela care vine după mine și care este înaintea mea: eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintelor” (In 1, 26-27).

Ioan, întemnițatul decapitat Despre acest eveniment consemnează evanghelistul Marcu în capitolul 6, 21-29. Ioan moare în misiune. Moartea lui a fost sfârșitul existenței lui pământești și începutul altei vieți în care a crezut și pe al cărui Domn l-a slujit fără niciun regret. El, cel care s-a autodenumit în calitate de „prietenul MIRELUI”, nu numai că n-a rupt relația cu Mirele ceresc, dar s-a dus acolo unde se va bucura de nunta lui și va fi veșnic cu El (Ap 19,7.9) Cartea de la strană, Mineiul, pune această întrebare legată de personalitatea lui Ioan Botezătorul: „Cum te vom numi prorocule, înger, sau apostol, sau ucenic?”. Și tot ea ne răspunde: „Înger, că ai viețuit ca un om fără de trup”. Înger, prin misiunea lui de a fi fost crainicul celor de Sus, vestind arătarea celui care avea să ridice păcatele lumii. „Apostol pentru că ai învățat pe păgâni!” (Lc 3, 10-13). Ucenic pentru că ai pătimit pentru Hristos! Prin naștere, prin predicare și prin moartea de martir, Ioan Botezătorul s-a arătat cu adevărat ca fiind Înger, Apostol și Mucenic.

Pr. dr. Simion Voicu


8

sfinții părinți

Lumina Credinței

Când sunt slab, atunci sunt tare (2Cor 12, 10)

În prima duminică a Octoihului1 se face pomenirea Tuturor Sfinților, iar duminica a doua este dedicată Chemării Apostolilor. Din lecturile, pe care Biserica le prescrie la liturghiile duminicale, reiese laitmotivul lucrării paradoxale a lui Dumnezeu pentru salvarea lumii: alegerea unor „instrumente” insuficiente, după logica lumii. Domnul a chemat pentru realizarea planului Său acele persoane pe care niciun om nu lear alege. Opțiunile divine sunt contrare criteriilor omenești deoarece optica divină este fundamental diferită. El pune în valoare ceea ce oamenii desconsideră, face să înflorească viața acolo unde pare că totul se îndreaptă spre moarte și zidește acolo unde pare că totul merge spre ruină!

Ceea ce lumea nu ia în seamă, Domnul folosește pentru lucrarea sa: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului” (Ps 117,22). Sfântul Pavel a înțeles bine acest lucru, când spune: „Dumnezeu și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți; Dumnezeu și-a ales pe cele

slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari; Dumnezeu și-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1Cor 27-29). Lectura din Apostolul primei duminici de după Rusalii, la capitolul unsprezece al epistolei către Evrei, enumeră mai multe personaje, care prin credinţa lor au făcut posibilă realizarea planului mântuitor al lui Dumnezeu cu lumea. Citind acele nume şi cunoscându-le povestea biblică, ne surprinde tocmai neadecvarea biografiilor cu misiunea divină, în raport cu criteriile elective umane. De ce o fi procedând Domnul astfel?! Pentru că „gândurile mele nu sunt gândurile voastre, şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre” (Is 55, 8-9). Aplecându-ne asupra textului din capitolul unsprezece al epistolei către Evrei, merită să ne oprim asupra câtorva dintre biografii. Printre personajele pline de credinţă citate de autorul epistolei, iese în evidenţă, prin neadecvare, numele părinţilor poporului ales al lui Dumnezeu: Avraam şi Sarra. Dacă ar fi ca oamenii să fi ales cuplul care urma să dea origine poporului ales, cu siguranţă că ar fi ales un bărbat şi o femeie tineri, puternici şi frumoşi. Dar nu aşa a făcut Domnul! El a ales un bătrânel de 99 ani, pe Avraam, şi pe nevasta sa, bătrână şi ea şi pe deasupra şi stearpă. Până şi lor li s-a părut nepotrivită alegerea Domnului: „Dumnezeu a mai grăit şi a zis: «Eu sunt şi iată care-i legământul Meu cu tine: vei fi tată a mulţime de popoare [...] Pe Sarra, femeia ta, [...] o voi binecuvânta şi-ţi voi da


Lumina Credinței din ea un fiu; o voi binecuvânta şi va fi mamă de popoare şi regi peste popoare se vor ridica dintr-însa». Avraam a căzut atunci cu faţa la pământ şi a râs, zicând în sine: «E cu putinţă oare să mai aibă fiu cel de o sută de ani? Şi Sarra cea de nouăzeci de ani e cu putinţă oare să mai nască?»” (cf. Fac 17, 1-17). „Şi a râs Sarra în sine şi şi-a zis: «Să mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e bătrân şi stăpânul meu?»” (Fac 18,12). Dacă omul râde, Dumnezeu, care nu ştie cuvântul „imposibil”, le aduce aminte: „Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu? La anul pe vremea aceasta am să vin pe la tine şi Sarra va avea un fiu!” (Fac 18,14). Când, prin vicisitudinile istoriei, acest popor născut din Avraam, Isac şi Iacov ajunge sclav în Egipt, Dumnezeu alege un eliberator. Lucrare deloc uşoară, având în vedere că opresorul era faraon, împăratul unuia dintre cele mai mari imperii din istorie. Cine oare ar alege pentru o astfel de misiune un fugar cercetat pentru crimă (cf. Ieş 2, 11-15)? Dumnezeu îl alege totuşi pe Moise. Şi dacă pentru Dumnezeu trecutul lui nu este relevant, Moise priveşte la neadecvarea sa: „O, Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie şi sunt gângav (bâlbâit n.n.); şi aceasta nu de ieri de alaltăieri, nici de când ai început Tu a grăi cu robul Tău; gura mea şi limba mea sunt anevoioase” (Ieş 4,10). Dar încă o dată Dumnezeu arată că puterea sa întăreşte slăbiciunea omenească: „Dumnezeu însă a zis către Moise: «Cine a dat omului gură [...]? Oare nu Eu, Domnul Dumnezeu? Mergi dar: Eu voi deschide gura ta şi te voi învăţa ce să grăieşti»” (Ieş 4,12). La fel de grăitoare este şi alegerea lui David ca rege al lui Israel. Dumnezeu trimite pe proorocul său Samuel în Betleem, în casa lui Iesei, ca să aleagă pe unul dintre fiii acestuia. Când Iesei îl prezintă cu mândrie lui Samuel pe fiul său cel mare, Eliab, tânăr, înalt şi atrăgător, profetul este sigur că acesta este alesul. Dumnezeu însă intervine şi-l avertizează pe Samuel: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înălţimea staturii lui; Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (1Rg 16,7). Cel pe care l-a ales Domnul nu fusese nici măcar convocat. Fiind prea tânăr ca să fie luat în seamă de tatăl său, se ocupa mereu cu păscutul turmelor. Numele său era David, al cărui nume înseamnă „cel iubit”. O anumită neadecvare după logica umană pare

sfinții părinți

9

să fi fost criteriul divin şi în ceea ce-i priveşte pe profeţi: Ieremia era prea tânăr, Osea avea o situaţie matrimonială dezastruoasă, Amos era un cioban simplu, iar Iona fuge de misiune şi doar în urma unui eveniment dramatic o va accepta. Isus, Dumnezeu fiind, prin alegerea apostolilor, confirmă întru totul logica electivă divină. Pentru plinirea Împărăţiei Cerurilor nu se adresează fariseilor pioşi, nici învăţaţilor cărturari şi nici măcar castei preoţeşti, cu toţii observanţi scrupuloşi ai Legii. Nu, Isus cheamă pentru plinirea Împărăţiei cerurilor persoane nepotrivite după standardele morale şi sociale ale oamenilor. Cei aleşi de Isus sunt marginalizaţi de cei aleşi ai lumii. Apelează la nişte simpli pescari precum Simon-Petru, Andrei, Ioan, Iacob, la coruptul vameş Matei, la Simon din partidul Zeloţilor, o grupare de rezistenţă paramilitară a vremii, la Iuda Iscarioteanul! Şi lista poate continua! Acestor persoane, care l-au urmat pe Isus cu pasiune şi curiozitate şi care l-au abandonat fugind în ceasul pătimirii, Isus le încredinţează Vestea cea Bună că lumea cea veche se înnoieşte cu dureri ca cele ale naşterii. Pentru această misiune, Isus înfiinţează Biserica sa nu ca o comunitate a celor puri, a celor perfecţi, ci ca o comunitate de persoane care, conştienţi de imperfecţiunile şi slăbiciunile lor, dar răniţi de dragostea, de iertarea şi de mila lui Dumnezeu, au fost făcuţi capabili să vestească lumii întregi că Hristos este Domnul, că a biruit puterea răului şi că la plinirea Împărăţiei fiecare trebuie să contribuie. Sărbătoarea Coborârii Sfântului Spirit, care ne-a dat ocazia să rememorăm biografiile personajelor de mai sus, ne ajută să înţelegem că însărcinarea Bisericii nu poate fi realizată fără Spiritul. Când creştinii vor să facă o lume mai bună fără Spirit, ajung la aroganţă, epuizare sau ambele. Fără Spiritul lui Dumnezeu nu putem face nimic care să conteze pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Fără Spiritul Sfânt Biserica pur şi simplu nu poate fi Biserică. Pr. Florin Ştefan Fodoruţ

Anul liturgic bizantin se împarte în trei mari perioade liturgice. Octoihul e perioada care începe din Duminica Tuturor Sfinţilor şi se termină la Duminica Vameşului şi a Fariseului, când începe al doilea ciclu liturgic – Triodul, care include Postul Mare. Cel de-al treilea ciclu liturgic este Penticostarul – din Duminica Paştelui până în Duminica Tuturor Sfinţilor. 1


10

învățătura bisericii

Lumina Credinței

Bucurați-vă și vă Veseliți

În ziua de 9 aprilie a acestui an, a fost dată publicității cea de-a treia Exortație Apostolică a Papei Francisc intitulată „Gaudete et Exsultate1 – Bucurați-vă și vă veseliți” (Mt 5,12). Tema acestui document papal este „chemarea la sfințenie” în lumea contemporană. Sfântul Părinte ne îndeamnă pe toți să urmăm cu convingere calea sfințeniei. Vă propun, dragi cititori ai revistei noastre eparhiale, să ne oprim asupra a două aspecte care mi-au atras atenția în mod deosebit. Acestea sunt: „clasa de mijloc a sfințeniei” și „discernământul”. Clasa de mijloc a sfințeniei Uneori, sau poate de multe ori, suntem ispitiți să credem că sfințenia se adresează doar anumitor persoane. De pildă, considerăm că sfințenia este mai aproape de persoanele consacrate sau de cele care au ales viața călugărească. Tot în acest fel, îi socotim sfinți pe aceia care sunt înzestrați cu daruri extraordinare din partea lui Dumnezeu, precum cel al vindecării, al prorociei etc. O privire atentă a profilului de persoane amintite ne ajută să constatăm că numărul acestora este mic în comparație cu restul oamenilor. Și atunci, doar unii sunt chemați la sfințenie? Doar câțiva pot fi sfinți? Papa Francisc

afirmă că toți suntem invitați să urmăm calea sfințeniei. Acest lucru reiese, în special, din primul capitol al Exortației Apostolice (cf. GE, 1-40). Tocmai din acest motiv, nimeni nu trebuie să se descurajeze deoarece fiecare persoană, indiferent de statutul său, poate urma drumul sfințeniei: „Ești o persoană consacrată? Fii sfânt, trăind cu iubire dăruirea ta. Ești căsătorit? Fii sfânt, iubind și având grijă de soțul tău sau de soția ta, așa cum Hristos s-a îngrijit de Biserică. Ești un muncitor? Fii sfânt, îndeplinind cu onestitate și competență munca ta în slujba aproapelui. Ești părinte, bunică, sau bunic? Fii sfânt, având răbdare cu copiii și învățându-i să-l urmeze pe Isus. Ai autoritate? Fii sfânt, luptându-te pentru binele comun și renunțând la interesele tale personale” (GE, 14)2. Sfântul Părinte susține că-i place să vadă sfințenia la membrii răbdători ai poporului lui Dumnezeu, adică „la părinții care își cresc cu multă dragoste copiii, la bărbații și femeile care muncesc pentru a aduce pâine acasă, la bolnavii care continuă să creadă, la persoanele religioase în vârstă care continuă să zâmbească. În această constanță de a merge înainte zi de zi, văd sfințenia Bisericii militante. Aceasta este de multe ori sfințenia «de la ușa vecină», a acelora care trăiesc aproape de noi și sunt oglindirea prezenței lui Dumnezeu sau, pentru a folosi o altă expresie, ei sunt «clasa de mijloc a sfințeniei»” (GE, 7). Suntem poftiți, așadar, să vedem sfințenia în normalitatea vieților noastre, în răbdarea cu membrii familiilor noastre, în îndeplinirea sarcinilor care ne revin, în iubirea și iertarea semenilor. Astfel și oamenii de rând, care n-au nimic profetic sau extraordinar, pot duce o viață sfântă. Punerea în practică a fericirilor rostite de Isus și a regulii celei mari de comportament față de cei aflați în nevoi (cf. Mt 25, 31-46) constituie drumul sigur către sfințenie. În


Lumina Credinței

învățătura bisericii

11

fond, aceste îndemnuri ale Episcopului Romei ne ajută să vedem sfințenia într-o lumină nouă, deoarece, așa cum este propusă, ea este accesibilă tuturor. Ar fi plăcut să ne deschidem inimile la recomandările Sfântului Părinte și să vedem sfințenia ca pe ceva care ne privește.

Discernământul Ultimele paragrafe ale acestei Exortații sunt dedicate discernământului (cf. GE, 166-177). Aceia care vor să urmeze calea sfințeniei, au nevoie de discernământ. Despre această temă se discută, de cele mai multe ori, în ambiente religioase, acolo unde se formează persoanele pentru viața consacrată. Sfântul Părinte, însă, o propune tuturor, dar mai ales tinerilor, atunci când spune că „în zilele noastre, atitudinea față de discernământ a devenit cu totul necesară. Întradevăr, viața actuală oferă posibilități enorme de acțiune și de distracție, iar lumea le prezintă ca și cum ar fi toate bune și drepte. Toți, dar mai ales tinerii, sunt expuși unor șocuri constante. E posibilă navigarea simultană pe două sau trei ecrane și interacțiunea pe diverse scenarii virtuale deopotrivă. Fără înțelepciunea discernământului, ne putem transforma cu ușurință în marionete ale tendințelor de moment” (GE, 167). Câtă nevoie de discernământ avem noi toți nevoie în această lume grăbită, aflată mereu în alertă! Avem nevoie de facultatea de a discerne în fiecare zi a vieții noastre și nu doar în momentele luării unor decizii importante (cf. GE, 169). Am văzut deja că sfințenia se vede și în lucrurile cotidiene ale vieții. Tocmai de aceea trebuie să cerem cu stăruință harul discernământului pentru a putea distinge vocea Spiritului de celelalte voci. Cu ajutorul discernământului ne putem folosi bine și eficient timpul, putem face diferența între ceea ce este esențial și ceea ce este secundar, suntem capabili să apreciem lucrurile mici din viețile noastre, să-i prețuim pe cei de lângă noi, să răbdăm în momentele de încercare etc. Episcopul Romei subliniază faptul că discernământul este un dar supranatural. Chiar dacă discernământul „include rațiunea și prudența, acesta le depășește, deoarece este vorba de a putea prevedea misterul proiectului unic și irepetabil pe care Dumnezeu îl are cu fiecare și care se realizează în mijlocul celor mai diverse contexte și limite” (GE, 170). Cu toții suntem îndemnați să ne facem timp, zilnic, pentru un sincer examen de conștiință (cf. GE, 169).

Acest timp de tăcere și de ascultare favorizează deschiderea inimilor noastre către Dumnezeu și către aproapele. În acest fel putem crește în viața spirituală, putem fi mai disponibili chemării lui Dumnezeu și nevoilor celor de lângă noi pentru că „discernământul nu este o autoanaliză prezumțioasă, o introspecție egoistă, ci o adevărată ieșire din noi înșine înspre misterul lui Dumnezeu, care ne ajută să trăim misiunea la care ne-a chemat pentru binele semenilor” (GE, 175). În timp ce citeam această Exortație Apostolică, mi-a venit în minte, de mai multe ori, titlul celui deal cincilea capitol din Constituția Dogmatică Lumen Gentium, numit Chemarea universală la sfințenie. Această propunere a părinților Conciliului Vatican al II-lea a fost adesea amintită în ultimii cincizeci de ani și este reluată, iată, de Papa Francisc în Gaudete et Exsultate. A sosit timpul ca toți creștinii, indiferent de statutul lor, să privească sfințenia cu ochi diferiți, fără rușine, ca pe ceva care îi privește pentru că tocmai aceasta este „chipul cel mai frumos al Bisericii” (GE, 9). Să nu uităm de importanța discernământului, cu ajutorul căruia putem alege, în viața de zi cu zi, voia lui Dumnezeu, putem privi fiecare situație în mod unic și putem cunoaște ceea ce vine de la Dumnezeu și ceea ce vine de la cel viclean (cf. GE, 166). Pr. Vasile Trifoi Pentru Exortația Apostolică Gaudete et Exsultate se va folosi prescurtarea GE. 2 Traducerea citatelor îmi aparține, deoarece în momentul redactării acestui articol n-a apărut, încă, traducerea Exortației în limba română. 1


12

legea bisericii

Lumina Credinței

Vizitatorul apostolic în Biserica Catolică

În primăvara acestui an, pe data de 9 aprilie 2018, Sfântul Părinte Papa Francisc l-a numit pe pr. Cristian Dumitru Crișan, rector al Misiunii grecocatolice române din Paris, ca vizitator apostolic pentru credincioșii grecocatolici români din Europa occidentală. Vă propun, așadar, ca în acest număr să vorbim despre figura vizitatorului apostolic și misiunea acestuia, așa cum reiese din legislația și practica Bisericii. În Biserica Catolică, vizitatorul apostolic este un delegat, un reprezentant bisericesc, cu misiunea tranzitorie de a efectua o vizită canonică de durată, de obicei, scurtă. Vizitatorul este însărcinat cu investigarea unor circumstanțe particulare într-o dieceză sau eparhie, într-o țară sau într-o regiune, iar la încheierea misiunii redactează și prezintă un raport Sfântului Scaun. Vizitatorii apostolici aparțin, de obicei, categoriei legaților pontificali; se diferențiază de alți delegați apostolici mai ales prin faptul că misiunea lor este tranzitorie și de durată relativ scurtă. În trecut, papii își exercitau dreptul de a inspecta diecezele din diferite țări prin asemenea delegați speciali; în prezent, misiunea aceasta revine de obicei nunților pontificali, care sunt mai degrabă diplomați (de carieră) decât vizitatori; uneori, în situații excepționale sau urgente (așadar nu la intervale stabilite, ci doar la nevoie), pot fi trimiși și vizitatori apostolici, iar vizita lor se desfășoară, de cele mai multe ori, asemenea unei vizite episcopale1. În ceea ce privește vizitatorii apostolici pentru Bisericile orientale, să ne amintim, ca punct de pornire, că în Biserică există un principiu important, și anume acela al teritorialității: întâistătătorul unei Biserici, patriarh sau arhiepiscop major2, își exercită jurisdicția doar în interiorul teritoriului propriei Biserici

sui iuris. Acest principiu este exprimat (și) în canonul 78, §2 din CCEO: „Puterea Patriarhului poate fi exercitată în mod valid numai în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, cu excepţia cazului în care rezultă altfel din natura lucrurilor ori din dreptul comun sau particular aprobat de Pontiful Roman”. Acest lucru înseamnă că autoritatea arhiepiscopului major al Bisericii Greco-Catolice Române se exercită doar pe teritoriul țării noastre; rămâne, prin urmare, problema grijii pastorale pentru comunitățile de români greco-catolici din străinătate. Concret, în virtutea principiului de jurisdicție teritorială, comunitățile greco-catolice din diaspora și preoții acestora sunt supuși episcopului locului, și anume, în Europa occidentală, episcopilor latini (ai Bisericii romano-catolice). Pentru a da posibilitatea patriarhilor (respectiv arhiepiscopilor majori) orientali să se îngrijească de nevoile pastorale ale propriilor credincioși plecați din țările de origine și stabiliți în țări de rit liturgic diferit, legiuitorul suprem al Bisericii Catolice le pune acestora la îndemână tocmai figura vizitatorului apostolic. Să vedem canonul 148 din CCEO, §1: „Patriarhul are dreptul şi îndatorirea de a obţine informaţiile necesare referitoare la credincioşii creştini care locuiesc în afara limitelor teritoriului Bisericii pe care o prezidează, chiar printr-un Vizitator trimis de el, cu consensul Scaunului Apostolic”; §2: „Vizitatorul, înainte de începerea sarcinii sale,


Lumina Credinței se va prezenta Episcopului eparhial al acestor credincioşi creştini şi îi va arăta scrisoarea de numire”; §3: „Îndeplinită fiind vizita, Vizitatorul va trimite un raport Patriarhului, care, după ce a discutat despre aceasta în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, poate propune Scaunului Apostolic mijloacele potrivite, ca pretutindeni să fie prevăzute tutelarea şi incrementarea binelui spiritual al credincioşilor creştini ai Bisericii pe care o prezidează, chiar şi prin înfiinţarea de parohii, exarhate sau eparhii proprii”. Canonul concentrează, sub formă de normă, tocmai principiile mai sus amintite; astfel, Patriarhului îi revine dreptul, care este totodată îndatorire, de a se îngriji de proprii credincioși, chiar dacă sunt în afara teritoriului propriei Biserici. Întrucât el nu are autoritate în acel teritoriu, are nevoie de consensul Scaunului Apostolic pentru a acționa; în virtutea aceluiași principiu al jurisdicției teritoriale, vizitatorul apostolic, chiar dacă este numit de Sfântul Părinte (sau cu consensul Scaunul Apostolic), este obligat să se prezinte la sosirea în dieceză înaintea episcopului eparhial (în cazul nostru, episcopul latin), căruia să îi comunice motivul pentru care se găsește în dieceza sa și să îi arate scrisoarea de numire. La sfârșitul misiunii, vizitatorul va întocmi un raport care va cuprinde concluziile vizitei sale, adică informațiile referitoare la credincioșii greco-catolici din teritoriul vizitat. Adesea, în Bisericile orientale catolice, funcția de vizitator apostolic poate fi pe perioadă nedeterminată; în acest caz, oficiul este echivalent cu acela de „ordinariu” (din lat. ordinarius3) pentru acele comunități care nu au un responsabil de rit propriu, iar termenul apostolic derivă din faptul că numirea este făcută de către Sfântul Părinte în urma propunerii sinodului permanent al Bisericii respective. De obicei misiunea, prerogativele și aspectele vizate prin numirea unui vizitator apostolic se găsesc în documentul de numire al acestuia; aceste informații, de cele mai multe ori, nu sunt cunoscute celor care nu sunt direct interesați. În încheiere, să amintim situația vizitatorilor apostolici pentru unele Biserici catolice de alt rit decât cel latin. Astfel, Biserica grecocatolică ucraineană are un vizitator apostolic; Biserica caldee de rit bizantin are un vizitator pentru Europa Occidentală, iar Biserica caldee de rit caldeu are un vizitator apostolic pentru Europa. Biserica siro-malabareză are un

legea bisericii

13

vizitator pentru Noua Zeelandă și unul pentru Europa, ambii episcopi. Biserica catolică armeană are un vizitator apostolic, episcop, pentru Europa occidentală; Biserica siriacă are doi vizitatori, unul pentru Australia (preot) și unul pentru Europa occidentală (episcop). Biserica siro-malankareză are un vizitator, episcop, pentru Europa și Oceania. Biserica maronită are patru vizitatori apostolici, episcopi: unul pentru Europa occidentală și de nord, unul pentru Africa meridională, unul pentru Africa de Nord și unul pentru credincioșii din Bulgaria, Grecia și România. Pr. Ioan BALEA 1 CCEO, can. 205, §1: „Episcopul eparhial are obligaţia să facă vizite canonice anuale în întreaga eparhie sau într-o parte din ea, astfel încât cel puţin tot la cinci ani să viziteze canonic întreaga eparhie personal sau, dacă este împiedicat în mod legitim, prin intermediul Episcopului coadjutor sau a Episcopului auxiliar, sau prin intermediul Protosincelului sau a Sincelului, sau prin intermediul unui alt preot”;  §2: „Sunt supuse vizitei canonice a Episcopului eparhial persoanele, institutele catolice, lucrurile şi locurile sacre care sunt în limitele eparhiei”. Practica vizitei canonice a fost restabilită de Biserică prin prevederile Conciliului din Trento (1545-1563); instrucțiunea Apostolorum successores prevede cele ce îi revin episcopului cu ocazia vizitei pastorale: celebrarea Sfintei Liturghii, întâlnirea cu parohul și ceilalți preoți ai parohiei, precum și cu consiliul pastoral sau cu alți laici implicați în activitățile parohiei, întâlnirea cu consiliul pentru aspecte economice, vizitarea școlilor catolice de pe teritoriul parohiei, întâlniri cu cei care urmează cursuri de catehism, vizitarea bolnavilor, examinarea locurilor sacre, a veșmintelor și a cărților liturgice, precum și a altor bunuri ale parohiei. 2 Cf. CCEO, can. 152: „Ceea ce se spune în dreptul comun despre Bisericile Patriarhale sau despre Patriarh, se înțelege că se aplică și Bisericilor arhiepiscopale majore și Arhiepiscopilor majori, exceptând cazul în care este prescris altfel în mod expres de către dreptul comun sau rezultă din natura lucrurilor”. Una dintre prevederile care diferențiază major Biserica patriarhală de Biserica arhiepiscopală majoră este cea care se referă la alegerea întâistătătorului Bisericii sui iuris; astfel, conform can. 76, Patriarhul ales cere Pontifului Roman doar comuniunea ecleziastică, pe când Arhiepiscopul major cere Papei, după ce este ales de Sinod, confirmarea alegerii sale, conform can. 153, §2. 3 Ordinariul este o figură ecleziastică care deține putere de guvernare în virtutea oficiului exercitat, și nu primită ca delegare din partea altcuiva; ordinariul nu este neapărat episcop. Printre ordinari se numără prelații teritoriali, abații teritoriali, vicarii apostolici, prefecții apostolici, administratorii apostolici permanenți, ordinarii militari, prelații personali, superiorii unei misiuni autonome. În Bisericile orientale catolice, termenul care îi corespunde este acela de „ierarh”; printre aceștia sunt, în bisericile orientale, vicarul general (protosincelul) și vicarii episcopali (sincelii), precum și exarhul apostolic.


14

evanghelia în artă

Lumina Credinței

Crucea în lumina cunoscătorilor Retablul de la Colmar, aparținând pictorului german Matthias Grünewald, pictat între anii 1512-1516, se distinge ca fiind una dintre cele mai cutremurătoare reprezentări din istorie a Celui Răstignit.

înspre El. El, care are gura deja învinețită de puterea morții, este singurul care peste veacuri vorbește inimilor. Un Dumnezeu pe care l-am voit îngropat, dar care de pe Cruce vine să vorbească umanității mai viu ca niciodată. Și dacă am încerca să ne dăm seama ce anume vorbește în această imagine, răspunsul ar fi fără îndoială: sărăcia lui Hristos. Corpul suferind și pânza zdrențuită, care îl acoperă, vorbesc despre acea golire de sine prin care Stăpânul a toate a devenit „om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu l-am băgat în seamă” (Isaia 53,3). Istoricii de artă au sesizat și ei caracterul bulversant al imaginii, iar Eugenio Battisti consideră că reușita pânzei constă în aspectul exasperant al reprezentării, imaginea devenind de altfel o emblemă a expresioniștilor în secolul al XXlea, dar și în „foarte atenta, aproape provocatoare, ambientare și reprezentare a personajelor sacre într-o postură sărăcăcioasă”. Pictura s-a Grünewald M., Retablul de la Isenheim, dorit a fi una populară, care să treRăstignirea (1512-1516), Muzeul Unterlinden, zească credința oamenilor simpli, Colmar (Alsacia/Franța) a celor ajunși la limita rezistenței. Intrând în nava bisericii muzeu, unde este expus, se distinge de departe suprafața întunecată a pânzei și a lui Hristos. Câțiva pași mai departe, privitorul îl vede pe Ioan Botezătorul în postura celui care îl indică pe Hristos ca fiind cel așteptat. Toată atmosfera este cuprinsă de întuneric, dar acest întuneric este unul al cunoscătorilor, al lui Ioan Botezătorul, al Mariei, a celor câțiva care au rămas lângă cruce. Este noaptea care nu se rezolvă într-o citire a profețiilor despre Hristos ca pe o carte oricare, ci e citirea plină de înțeles a plânsului fiecărui profet atunci când înțelege cine este Cel care vine să ne mântuiască. Câte generații n-au zăbovit pios înaintea acestei Grünewald M., Retablul de la Isenheim, imagini, câți nu s-au întrebat: este El oare? Și Răstignirea, detaliu acest deget al lui Ioan Botezătorul indică hotărât


Lumina Credinței

evanghelia în artă

15

Ea a fost concepută pentru spitalul mănăstiresc de la Isenheim, unde erau adăpostiți bolnavi care sufereau de pe urma unei boli crunte, „focul sfântului Anton”, afecțiune provocată de alimentația cu cereale infestate, un fel de zona zoster a zilelor noastre. Privind către cel Răstignit, bolnavii aveau parte de un șoc empatic, erau treziți din amorțeala spirituală, identificând propria suferință cu cea a lui Hristos. Pictura a fost de la bun început foarte prețuită, iar dovada pe care o putem aduce în acest sens este însăși supraviețuirea retablului în vremea Reformei protestante, când, cu o furie de nestăpânit, au fost distruse majoritatea imaginilor din biserici, răstignirea lui Grünewald rămânând neatinsă. Oamenii s-au identificat, așadar, nu numai cu suferințele lui Hristos, dar și cu noaptea adâncă care creează atmosfera picturii, oglinda vremurilor tulburi, a răscoalelor țărănești care le măcinau liniștea. Grünewald M., Retablul de la Isenheim, În retablul de la Colmar, Răstignirea, detaliu cu sfântul Ioan Botezătorul trupului sfâșiat al Mântuitorului i-a fost recunoscută mereu puterea evocatoare a evenimentului de pe îmi vor da dreptate ceilalți? De atâtea ori, negăGolgota, dar imaginea este mai mult decât atât: sind răspunsul potrivit la aceste întrebări, Cruea s-a dorit a fi o mărturisire de credință prin cea rămâne singura și autentica energie de viață. Indicând spre Hristos, Ioan Botezătorul ne vocea personajelor care o înconjoară. Pentru J.K. Huysmans: „introducerea Înaintemergăto- sugerează că circumstanțele, pe care noi le rului în tragedia de pe Golgota este mai curând calificăm drept falimentare în viețile noastre, ideea unui teolog și a unui mistic, decât a unui pot deveni ocazii în care să căutăm cu mai multă pictor”. Indicând spre Cruce, Ioan Botezătorul voință adevărata țintă. Înscrisul în limba latină o arată drept un mijloc, un vehicul prin care se de deasupra chipului lui Ioan este un indiciu în înfăptuiește accesul la esența lucrurilor. Într- acest sens: se cuvine ca El să crească, iar eu să mă adevăr, crucea are o putere colosală de a răstur- micșorez. Există zicala: dă-i omului undița mai na întrebările care ne frământă în mod obișnuit: bine decât peștele; în această perspectivă, Crucea când voi fi apreciat la adevărata mea valoare?, nu este punctul de sosire al văicărelilor sau al când voi câștiga suficient ca să fiu liniștit?, când imprecațiilor noastre, când pare că nimic nu


16

evanghelia în artă

mai funcționează, ci, la nivel mental și spiritual, ea poate deveni ocazia unei resetări în vederea unui nou început. Pe întreg parcursul vieții, ea ne învăță să aruncăm în marea suferințelor o momeală prin care să relativizăm continuu răul pe care îl avem de înfruntat, punându-l în lumina suferințelor lui Hristos sau ale aproapelui, știind că întotdeauna se va găsi cineva care suferă mai mult decât mine. Coborând în timp, în jurul anului 1200, de această dată în spațiul Toscanei, în mod surprinzător vom întâlni o serie de reprezentări ale celui Răstignit cu ochii larg deschiși privind înspre noi. Chipul Mântuitorului este senin,

Lumina Credinței

pictând la picioarele lui Ioan Botezătorul Mielul jertfit, aluzie la sfânta Liturghie. Eric T. Prehn, la rândul său, a legat această serie de reprezentări toscane, cu ochii deschiși ai lui Hristos pe Cruce, de dezbaterile extrem de însuflețite privitoare la prezența reală a lui Hristos în sfânta Euharistie. Acestor dezbateri din secolele IX și până în secolul XI i-a urmat procesul de însănătoșire a vieții monastice, proces care avea în centru participarea la sfintele Taine, în primul rând la Euharistie. În lumina Dumnezeieștii Liturghii, ochii larg deschiși de pe Cruce ne transmit acel „Eu sunt” al lui Hristos, ca o garanție care ne face să fim mai senini în încercări și mai solidari cu cei suferinzi. Viața creștină nu poate fi, așadar, niciodată un drum în solitudine spre Golgota, ci ea este o încredințare în mâinile lui Dumnezeu pe urmele unor cunoscători, întocmai ca în retablul lui Grünewald. Crucea este istoria vieții noastre cu munții ei care trebuie urcați, însoțiți de un ghid instruit. În această perspectivă, a urcușului, ea ne invită să ne gândim la mulțimea de mărturisitori care au ales să rămână în istorie arătând neclintit spre Hristos. Atunci când în viețile lor s-a ivit Crucea, ei au auzit în străfunduri acel „Eu sunt aici” al lui Hristos și captați de substanța dialogului, au devenit surzi în fața opresorilor care le cereau lepădarea. Pe urmele lor se mai aude astăzi, dăinuind în istorie, singurul cuvânt pe care ni l-au adresat cu limbă de moarte, când șiau întors pentru o clipă privirea către noi: „să nu ne răzbunați!”. Aceste cuvinte-testament au în esența lor forța mărturiei și a comuniunii cu Hristos, dar, pe de altă parte, ele constituie mărturia despre un program de viață asumat cu mult Răstignire, secolul XII, detaliu, biserica Santissima înainte de a fi apărut în fața tiranilor: Anunziata, Rosano (Toscana/Italia) dorința și rugăciunea continuă de a modelat cu multă finețe pe un fond măsliniu, deveni asemenea lui Hristos, persoane capabile cu roșu în obraji. În lumina acestei reprezentări să întoarcă răul înspre bine, fără resentimente. pline de vitalitate, înțelegem că Crucea nu și-a Prin aceste cuvinte-testament, ei sunt și astăzi pierdut atractivitatea în cei 2000 ani. Răstignit, adevărații cunoscători și prieteni ai Domnului, Domnul se prezintă pe sine ca un slujitor și ca făclii care mai luminează lângă Crucea lui o victimă, dar să nu uităm că tot aici El devine Hristos, inspirându-ne și nouă alegerile de viață. un altar. Grünewald a înțeles și el acest fapt, Pr. Lucian Lechințan, s.j.


Lumina Credinței

etica creștină

17

Vindecarea sufletească instant

o utopie aproape de realitate!?

Accesul la informație despre tratament nu asigură vindecarea, ci doar pregătește alegerea „Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic; Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază; În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază...” (Mihai Eminescu, Epigonii)

Aparent, motto-ul ales este o bulină neagră pentru acest nou articol... Din motto-ul ales, se înțelege că nu aș acorda nicio șansă nouă creștinului de azi. Am vorbit despre diagnosticarea morală a creștinului din țara noastră în articolul anterior. După ce am început un discurs pragmatic despre situația moral dramatică în care ne găsim, inevitabil ne gândim la rezolvarea ei miraculoasă și pentru că avem tangențe cu lumea Bisericii, ni se pare normal să ni se ofere pe tavă vindecarea, fără o investiție prea mare... Ne-am asumat starea noastră spirituală? Am ajuns oare să conștientizăm că avem nevoie de vindecare? Sau mai așteptăm prognosticul, profeția că nu este atât de grav... în speranța că mai avem timp de pierdut?! Unde să cauți medicamentul minune? „Cât costă?”, este întrebarea evidentă și care ne preocupă și la propriu și la figurat. Bugetul pentru prezent... ca și cel pentru trecut nu a inclus și o asemenea investiție... credeam că putem scăpa mai ieftin, dacă se poate chiar gratis... cu cât mai puțin efort și cu efect de durată..., în plus, dacă se poate să nu renunțăm la vechile tabieturi, la stilul nostru confortabil... pentru că nu vrem să schimbăm nimic!

Cum se poate vorbi despre vindecare cu o asemenea stare de spirit? Poate vrem doar să continuăm să considerăm că, de fapt, nu este nimic [grav], că ne este mai bine așa... Mai există și varianta: este mult prea complicat... prea greu... prea târziu ca să mai schimbăm ceva, ca să mai fim vindecați... Cu alte cuvinte, situația nu poate fi tratată teoretic sau în alb și negru. Prea târziu?! Lucrurile nu se mai pot schimba?! În realitate, am ajuns în faza când ne lipsește dorința de vindecare, ne lipsește motivația pentru a accepta și coopera... Într-o lume în care spiritualul este alterat sau disprețuit, ce rost mai are un discurs despre vindecarea sufletului, despre pregătirea pentru veșnicie, fiindcă, în fond, despre aceasta este vorba!?


18

etica creștină

Cum să te vindeci când încă mai stai pe gânduri dacă să accepți diagnosticul moral?! Dorința de vindecare apare în momentul conștientizării stării sufletești... atunci când lucrurile au scăpat de sub control, când nu mai există „alternative facile”... Cert este că expertul în diagnosticarea morală trebuie să fie capabil să ofere și tratamentul oportun și un prognostic real pentru a motiva cu adevărat „pacientul”, în caz contrar riscul este să se ajungă la o stare de negare și ne-comunicare, refuz de relaționare cu „lumea moralei”, a valorilor creștine din partea „pacientului”. Parcă am vorbi din experiența prezentului, nu? Iată una din rădăcinile profunde ale crizei morale pe care o trăim. Trebuie precizat că deși, teoretic, expertul cu diagnosticarea sa morală a dat greș, practic, lucrurile sunt mai complicate. Și atunci, pe cine să acuzăm? Astfel apare ultima ispită în vogă: cu ce să ne ocupăm timpul pentru a amâna măcar pentru încă o clipă tratamentul și procesul de vindecare?! Am găsit!!! Să ponegrim expertul și analiza lui, să îl ignorăm, să îl disprețuim! Și astfel ajungem la situația de astăzi, când boala s-a agravat, când criza s-a acutizat... când vindecarea este pusă sub semnul întrebării... sau poate doar eficiența ei?! Dacă această ultimă tentație nu încetează să ne captiveze, să ne acapareze... trup și suflet, criza morală va cuprinde toate sferele societății, fapt deja dovedit. Revenind la ideea din motto, noi, ca bravi urmași ai fariseilor de altădată... le urmăm întocmai exemplul: aparențele să fie, litera legii contează! Sau nici măcar aceea nu mai contează, pentru că îngrădește mai mult decât înainte... și noi vrem să simțim pulsul libertății, fără opreliști. Și astfel, încet și sigur, haosul moral actual se instalează nestingherit. O descriere a prezentului din perspectivă morală a devenit anostă și produce, cel mai adesea, o repulsie generalizată... Însă este modul cel mai sigur de a culege informațiile necesare pentru a confirma sau întări diagnosticul moral. În altă ordine de idei, trebuie menționat și faptul că statutul de căldicei ne dă siguranță... că ne-am făcut datoria, că merităm tot ce este mai bun, chiar și vindecarea, de care nu credem să avem nevoie... Deci, încă nu suntem convinși că avem nevoie de vindecare... continuăm să ne amăgim... sau nu!? Încă nu suntem convinși de diagnostic

Lumina Credinței sau ne place stadiul de negare... Până când mai putem amâna? Și cu ce preț? Întrebările se repetă, aproape deranjant, pentru a atrage atenția că starea de fapt necesită atenție totală și constantă! „Și în acest caz, cu cine trebuie vorbit?”, ar întreba un aparținător pe expertul care pune un diagnostic grav pacientului și nu emite niciun prognostic favorabil... Unde se găsește „vindecarea sufletească instant” despre care am bătut apropouri mai devreme? Fără să o mai lungim, este momentul să ajungem la Cel care poate să vindece, să ne vindece. Soluția (cuvânt impropriu, dar acceptabil în contextul social mercantilizat) instant pe care ne-o propune este invitația la convertire. Miracolul convertirii rămâne un mister al tuturor timpurilor. Presupune o schimbare radicală, o renunțare la tot ceea ce a cauzat și întreținut starea de boală, criză morală, prin măsuri stricte asumate cu consecvență și perseverență. Ar fi un abuz să calificăm convertirea drept soluție instant sau ar fi tragic să o considerăm o utopie...? Calea convertirii nu este o misiune ușoară, nu este o investiție simplă; în esență a fost și rămâne o invitație-unicat din partea Celui care vindecă, îndreaptă și IARTĂ, care pretinde o colaborare, un nou angajament de și la fidelitate. Uneori este nevoie de un moment, alteori de o viață pentru a conviețui cu „stilul de viață” al convertirii. Tratamentul are legătură directă cu opera de mântuire împlinită de Dumnezeu și este o actualizare pentru viața mea personală. Convertirea nu este o rețetă formală, aplicabilă în format universal, ci un răspuns și o investiție personală care durează... Tâlharul din dreapta a avut privilegiul unei clipe de convertire, clipa morții, celui din stânga nu i-au fost suficiente clipele vieții... între aceste două extreme mă situez și eu, creștinul de azi. Cu toate oscilațiile mele de a recunoaște sau nu boala morală, de a o accepta în adevăratul sens al cuvântului, vine și momentul meu când trebuie să dau un răspuns definitiv invitației la convertire. În concluzie, informația este accesibilă, situația este cunoscută, dar investiția pentru soluție nu se face nici de la sine, nici o singură dată, ci clipă de clipă, până la întâlnirea cu veșnicia. Sunt pregătit pentru acest fel de vindecare a sufletului meu, a întregii mele persoane? Pr. Emil Marian Ember


Lumina Credinței

apostolatul tinerilor

19

Biserica și social media

Trăim în secolul 21 și putem observa, dacă ne oprim puțin să analizăm, că informația digitală și internetul devin din ce în ce mai prezente în viața noastră. Implicațiile acestei prezențe continue din viețile noastre sunt profunde la nivel politic, economic, social și cultural, însă în aceste rânduri se va încerca evidențierea unor trăsături ale acestei revoluții informaționale raportate la viața Bisericii în general și la cea spirituală în particular.

Ținând cont de faptul că tânărul segment de populație este conectat din ce în ce mai mult la internet în viața de zi cu zi, Biserica s-a văzut constrânsă să intre în acest spațiu virtual pe de o parte, dar atât de prezent și cu o influență atât de mare pe de altă parte. În acest segment apar diferite oportunități și posibilități de lucru, roade ale uimitoarei creativități umane. O parohie poate porni de la administrarea unui site web, pentru ca mai apoi să fondeze comunități online unde persoanele pot accesa și schimba între ele informații, care să depășească

simplele curiozități, mergând spre dezvoltarea comunitară de proiecte sociale sau pastorale. De asemenea, comunitățile online se pot prezenta ca spații de împărtășire a ideilor, a grijilor, a experiențelor și a reușitelor, favorizându-se îmbogățirea spirituală a persoanelor înscrise sub supervizarea unuia sau mai multor responsabili cu acest tip de pastorație. Spațiul comunității bisericești online poate, de asemenea, să ajute la îndulcirea unei imagini a bisericii ca instituție rigidă cu trăsături sumbre, în care un număr restrâns de clerici rareori se oferă să se

raporteze direct la lume. Îndulcirea acestei imagini se poate întâmpla prin încredințarea unei parți din pastorație, cum ar fi diferitele tipuri de cateheze, unor persoane pregătite din rândul laicilor. La noi în țară mai trebuie făcuți încă pași hotărâți în acest sens pentru a conștientiza faptul că Biserica nu este doar o instituție a preoților, care este vizitată periodic de credincioși, ci este o realitate vie, formată din toți fiii lui Dumnezeu, botezați în numele Sfintei Treimi, fiecare având un rol diferit, dar la fel de important. Iar pentru conștientizarea


20

apostolatul tinerilor

acestui fapt este bine ca fiecare parte a Bisericii să se simtă și să fie activă și implicată. În această logică a implicării fiecărui membru, Biserica poate încerca să fie prezentă în spațiul virtual, prin comunicarea de știri din viața comunității, inițiative și activități cu tinerii sau cu cei mai în etate, publicând citate din Biblie sau din Sfinții Părinți pentru edificare spirituală, împreună cu răspândirea de material video sau text cu predici, meditații și cateheze pe diferite teme. Tot acest conținut publicat și răspândit poate fi la rândul său comentat, apreciat sau chestionat de membrii comunității bisericești, păstorii comunităților având posibilitatea să observe nivelul și preocupările spirituale la care sunt chemați să răspundă. Un alt posibil avantaj al acestui tip de pastorație este dat de faptul că audiența și numărul celor expuși la acest gen de informare/formare nu este redus neapărat la numărul celor care trec pragul bisericii în duminici și sărbători, numărul membrilor putând depăși cu mult pe cel al enoriașilor. Observând că aceste canale de informare ale internetului se dovedesc pe zi ce trece mai eficiente, depășind în multe cazuri impactul radioului și al televizorului, rămâne ferm faptul că Biserica nu le poate ignora. Însă posibilitățile de comunicare oferite de internet și de platformele sale de comunicare prezintă și o serie de riscuri. Frecventarea intensivă a internetului poate susține o atitudine hiper individualistă, întrucât oferă utilizatorului posibilitatea de a-și crea propria lume, după propriile preferințe, cu tonuri narcisiste. Telefonul mobil este de regulă configurat să răspundă preferințelor utilizatorului, iar acesta de obicei pe platformele de social-media alege lucrurile, activitățile, informațiile și imaginile care-l prezintă într-o lumină favorabilă, care atrag aprecierea cunoscuților și care în final hrănesc propria imagine idealizată. Consumatorul de internet va tinde apoi să conserve și să apere această imagine idealizată, blocând sau eliminând persoanele care nu sunt de acord cu el sau care îl pun la încercare, prezentând o lume virtuală formată din muzica lui, fotografiile lui, prietenii lui, totul gravitând în jurul propriului gust. În mod analog, în ceea ce privește trăirea credinței, se constată, poate nu întâmplător, tendința credincioșilor de a abandona „religia organizată”, întrucât preferă să se raporteze la Dumnezeu într-o manieră proprie și potrivit preferințelor personale. Dacă

Lumina Credinței

o persoană este chemată să ia parte la slujbele unei biserici, se va interesa de ceea ce biserica oferă: muzică, predicare, program cu tinerii, totul trebuind să-i satisfacă gusturile și dorințele. O altă tendință contrarie vieții creștine este ușurința de a elimina din viața de pe internet prietenii și cunoștințele care nu ne mai interesează, nu ne mai hrănesc egoismul sau dăunează imaginii pe care-o dorim. Printr-un singur click putem să ștergem din lista noastră de prieteni pe cine dorim, în timp ce în viața reală suntem invitați la un raport și la o confruntare care tind să vindece relațiile dintre noi. Nu în ultimul rând, frecventarea platformelor de internet media tinde să ne orienteze gustul spre divertisment. Prin telefoanele pe care le purtăm, avem oricând la dispoziție filme, seriale, showuri de televiziune, jocuri video și multe alte conținuturi gândite să ne distreze, să ne atragă atenția și să ne satisfacă dorințele de evadare din cotidian, totul disponibil la o atingere de deget. Un astfel de acces facil la atât de multă stimulare în schimbul unui gest atât de simplu schimbă comportamentul nostru și raportarea noastră față de lume și față de Biserică. Imnurile religioase, lectura Scripturii, dialogurile de edificare spirituală, catehezele și riturile liturgice, în comparație cu regimul nostru zilnic, vor fi percepute ca șterse și plictisitoare. În fața acestor provocări, invitația este spre faptul de a fi conștienți și înțelepți. Nu pare recomandabil să avem pretenția unei integrări a Bisericii în cadrul monstruoasei mașinării mediatice globale. Biserica, în timp ce folosește cu măsură și discernământ aceste instrumente, va căuta să se mențină pe o poziție moderată, căutând să păstreze turma lui Hristos liberă de orice piedică și legătură mortală pentru viața spirituală. Pr. Laurențiu Costin


Lumina Credinței

crâmpeie istorice

Marea Unire

21

– un deziderat național – Dragi cititori, anul acesta sărbătorim Centenarul Marii Uniri a românilor din provincia Transilvania cu Regatul României, un eveniment major care a transformat toate provinciile istorice locuite de români în statul național unitar România. Măreţia acestui act constă în faptul că desăvârșirea unităţii naţionale este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere din străfundurile conștiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntașii religioși și politici pentru a-i călăuzi cu inteligenţă remarcabilă spre ţelul dorit. În acest sens, episcopul Inochentie Micu „stă la începutul deșteptării noastre naționale, prin programul de luptă inițiat pentru recunoașterea românilor ca națiune politică”, după cum afirma poetul Lucian Blaga. Marea Unire din anul 1918 a fost rezultatul unui proces istoric îndelungat și care a fost precedat în câteva etape de alte evenimente cu caracter național. Ne vom opri asupra a două etape preliminare care au avut un profund caracter național, izvorât din dorința de libertate, demnitate și autodeterminare a poporului român. Fără îndoială, prima manifestare națională de anvergură, care a coagulat suflarea românească din toate provinciile, a fost Revoluția de la 1848. Ideile revoluționare și naționaliste, desprinse din mișcările revoluționare franceze, au cuprins repede întreaga Europă, fiind o revoltă naționalistă a burgheziei europene îndreptată împotriva ordinii încă supranaționale. Mișcările revoluționare au dat semnalul deșteptării naționalismului la nivel european, fiind cunoscute sub denumirea de ,,primăvara popoarelor”. Dacă în Moldova mișcarea a fost pașnică, fără incidente majore, în Țara

1918 – Carte poștală care prezintă dorința de unire a românilor. Românească și Transilvania au avut loc ciocnirii armate, fiecare provincie acționând în interes național indiferent de ocupația sub care se aflau. În acord cu spiritul național, au fost convocate mai multe adunări populare la Blaj, pe câmpia care va primi numele de Câmpia Libertății. La data de 15 mai 1848, a avut loc Marea Adunare de la Blaj la care au participat 30.000-40.000 români, majoritatea țărani. Adunarea a adoptat un program de revendicări cu caracter democratic: abolirea dijmei, a clăcii și a iobăgiei, desființarea breslelor și a vămilor, libertatea cuvântului și a tiparului, formarea gărzii naționale, școli de stat în limba română. Între 15 și 25 septembrie 1848, a avut loc la Blaj o nouă adunare a românilor din Transilvania care în declarații susținea că nu recunoaște încorporarea Transilvaniei la Ungaria și a însărcinat Comitetul permanent de la Sibiu să înarmeze satele. În anul 1868, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la Adunarea de la Blaj, a fost adoptat Pronunciamentul de la Blaj, o declarația politică inițiată de Ioan Rațiu și George Bariț. La această manifestare au participat aproximativ 60.000 țărani din Transilvania. s-a pronunțat pentru Pronunciamentul autonomia Transilvaniei și pentru repunerea în vigoare a legii privind egalitatea politică


22

crâmpeie istorice

și confesională a națiunii române, precum și legea prin care limba română a fost declarată limbă oficială în Marele Principat, alături de limba maghiară și germană. În spatele acestor manifestării s-a aflat permanent elita Bisericii Greco-Catolice, formată în Școlile Blajului. Deși au fost înăbușite, mișcările de la 1848, și cele ulterioare, au fixat pe termen lung obiectivul creării statelor naționale în Europa, un obiectiv atins abia după Primul Război Mondial. Un alt episod important în pregătirea Marii Uniri a fost Primul Război Mondial. La data de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei și astfel începe conflagrația mondială. Regatul României își declară neutralitatea în urma Consiliului de Coroană de la Sinaia, convocat de regele Carol I la data de 3 august din același an. Timp de doi ani, guvernul și armata română au adoptat o atitudine de expectativă. Presiunile politice de a se alătura unei puteri au fost deosebit de mari, având în vedere poziția geografică strategică a României în zona est-europeană, precum și interesele naționale ale românilor. Un factor de stagnare în luarea deciziilor a fost convenția secretă din anul 1883 între AustroUngaria și România, în urma căreia România era aliata celei dintâi. În luna august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. La data de 17 august 1916, România, prin guvernul condus de către Ion I.C. Brătianu, semnează Convenția de la București cu puterile Antantei (Marea Britanie, Franța, Italia și Imperiul Rus). Conform tratatului, România obține drepturi asupra tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români. Transilvania, Banatul, Bucovina, Crișana și Maramureș urmând să devină parte a României, dacă România va intra în război. România semnează tratatul și atacă astfel Austro-Ungaria, însă este repede înfrântă de ofensiva germano-austro-ungară care ocupă Bucureștiul. Guvernul român se retrage la Iași, iar în urma izbucnirii revoluției în Rusia, este nevoit să semneze un armistițiu cu Puterile Centrale. Intrarea Statelor Unite ale Americii în război de partea Antantei, în aprilie 1917, avea să schimbe soarta războiului. În luna martie 1918, are loc la Roma Congresul Naționalităților din Austro-Ungaria, unde este adoptată o moțiune în care se cere recunoașterea dreptului fiecărei națiuni de a se constitui într-un stat național, care va

Lumina Credinței rămâne independent sau se va uni cu statul național deja existent. La data de 27 martie 1918, Basarabia își proclamă unirea cu Regatul României. La data de 24 august 1918, ia naștere la Paris Comitetul Național Român condus de Take Ionescu, iar membrii erau Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Dr. Constantin Angelescu și Ioan Theodor Florescu. Comitetul este recunoscut ca exponentul intereselor națiunii române din Austro-Ungaria. Acest Comitet reunea trei misiuni: o misiune parlamentară prezidată de Toma Stelian, o misiune universitară, în fruntea căreia se găseau profesorii Nicolae Titulescu, George G. Mironescu, Emil Pangrati și o misiune a românilor din Transilvania, prezidată de preotul dr. Vasile Lucaciu. Rolul membrilor acestui Comitet era acela de a milita în fața opiniei publice internaționale pentru dreptul poporului român la unitate națională. Tot în anul 1918, la data de 2 septembrie, are loc la New York un congres al cehilor, slovacilor, polonezilor, românilor, sârbilor, croaților și rutenilor din Austro-Ungaria, unde se adoptă o rezoluție care cere divizarea Austro-Ungariei și eliberarea popoarelor sale. Drept răspuns la această inițiativă internațională, la sugestia guvernului cezaro-crăiesc, împăratul Carol I a publicat un manifest la 16 octombrie 1918, intitulat Manifestul popoarelor. Acest manifest trebuia să impulsioneze transformarea AustroUngariei într-o confederație a popoarelor libere sub umbrela protectoare a împăratului. Naționalitățile au fost astfel invitate săși constituie propriile consilii și adunări naționale reprezentative (diete). Încercarea de a face posibilă o nouă ordine a Dublei Monarhii Imperiale și Regale, sub conducerea măcar nominală a Casei de Habsburg, era astfel sortită eșecului. Dorințele naționale erau cu mult mai puternice decât resturile loialității dinastice. Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman și Rus. Astfel se trasează în Europa o nouă configurație națională, de această dată granițele devin ,,naționale” și nu imperiale, iar ,,imperiul popoarelor” cade pentru totdeauna. Drumul spre Marea Unire a tuturor românilor este astfel deschis. Pr. dr. Vasile Iusco


Lumina Credinței

din lumea creștină

23

Cultul Penticostal

Confesiunea Penticostală face parte din familia neoprotestantă care pune accentul pe relația nemijlocită dintre om și Dumnezeu. A fost întemeiată în Statele Unite la începutul secolului al XX-lea de un pastor baptist, iar ulterior s-a răspândit cu repeziciune în întreaga Europă. În țara noastră, cultul penticostal a pătruns în jurul anului 1921, primind recunoașterea din partea Statului român pe 14 noiembrie 1950 sub denumirea de Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România.

redeșteptare a credinței din perioada respectivă. Rolul de fondator al acestui cult este creditat lui Carol Parham, un pastor baptist din California. Acesta a propovăduit teza că Sfântul Spirit se revarsă din nou asupra oamenilor, precum odinioară asupra apostolilor, susținând astfel o nouă Cincizecime. Același pastor susținea că o nouă revărsare a Spiritului Sfânt asupra primilor penticostali ar fi avut loc în anul 1911. De aici și denumirea de Biserică Penticostală, în directă legătură cu fenomenul petrecut la Rusalii asupra apostolilor, la 50 zile de la Învierea lui Isus din morți. Cultul s-a răspândit mai întâi în California, zona de origine a fondatorului ei, iar mai târziu a pătruns în Europa. În România, cultul Penticostal a fost adus de câțiva români care au aderat acestui curent, iar propaganda ideologică s-a făcut prin revista ,,Vestitorul Evangheliei” redactată de Paul Budeanu, originar din Arad. Tot el este cel care a tradus în limba română mărturisirea de credință a penticostalilor intitulată: ,,Declarația fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu”. Doctrina

Originea cultului Cadrul istoric și religios în care apare acest cult coincide cu începutul secolului al XX-lea, mediul baptist fiind o continuare a mișcării de

Pentru adepții acestui cult, ca de altfel pentru majoritatea cultelor neoprotestante, Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu oferit omului prin inspirație divină. La baza vieții spirituale a fiecărui credincios penticostal trebuie să fie convertirea personală, după care credinciosului i se administrează botezul prin cufundarea în apă. Copiii nu pot fi botezați până ce nu ajung la vârsta priceperii fap-


24

din lumea creștină

tului că Isus Hristos este Mântuitorul lor personal. Specificul acestui cult este propovăduirea și exercitarea botezului cu Spiritul Sfânt, care se poate primi prin punerea mâinilor. Penticostalii practică Cina Domnului cu azimă și must, iar spălarea picioarelor este practicată de pastori și diaconi. Mântuirea se realizează exclusiv prin harul lui Dumnezeu, iar faptele bune nu au valoare mântuitoare. Hristos va întemeia împărăția de o mie de ani împreună cu aleșii săi penticostali. Revendicându-și rădăcinile de la Rusaliile creștine, de la Coborârea Spiritului Sfânt, penticostalii practică vorbirea în limbi și tălmăcirea limbilor. Ei cred în darul limbilor conform căruia adeptul pocăit poate fi înzestrat cu darul vorbirii unei limbi necunoscute de el până atunci. Biserica penticostală crede într-un singur Dumnezeu, care este începutul și sfârșitul a toate lucrurile; consideră că existența lui Dumnezeu nu este demonstrată prin Biblie, ci este subînțeleasă; revelația generală îl descoperă pe Dumnezeu întregii omeniri prin creație și prin conștiință; Isus Hristos, a doua persoană din Preasfânta Treime, este egal cu Tatăl și cu Spiritul Sfânt, fiind pe deplin Dumnezeu și pe deplin om. Penticostalii cred că Spiritul Sfânt există din veșnicie ca a treia Persoană din Preasfânta Treime, fiind egală în esență cu Tatăl și cu Fiul. Ceea ce constituie specificul acestui cult este propovăduirea şi exercitarea botezului

Lumina Credinței

cu Spiritul Sfânt, mărturisirea experienţei darurilor Spiritului Sfânt, care pot să-şi facă simţită prezenţa în cadrul serviciilor divine. Organizare a Bisericii Penticostale

Cultul penticostal este alcătuit din adunări, comunități și uniuni. Există o conducere colectivă centrală reprezentată de Consiliul bisericesc format din 21 membri și comitetul executiv format din șapte membri, în frunte cu un președinte. Biserica locală este constituită dintrun număr de cel puțin 20 membri, iar de biserica locală aparțin bisericile filiale. Organismele de conducere ale Cultului sunt Adunarea generală, Consiliul bisericesc și Comitetul executiv. Comunitatea este condusă de un pastor sau mai mulți, în funcție de numărul de adepți, și de un comitet pentru fiecare comunitate. Comitetul de conducere este ales în cadrul adunării generale, care se întrunește o dată la patru ani. Biserica Penticostală dispune de un Institut Teologic care funcționează la București și de trei seminarii teologice, unde se formează viitorii pastori. Organul de presă al cultului este revista lunară ,,Cuvântul adevărului”. Conform recensământului din anul 2011, cultul penticostal numără aproximativ 367.938 adepți, adică 1,9% din populație. Drd. Marian Susa


Lumina Credinței

cuvinte de taină

25

Poezia tainei la Mihai Eminescu Orice gând și orice idee care îmbracă veșmântul cuvintelor și armonizează intenția primară cu rezultatul se naște dintr-o taină, pe care nici măcar cel care a provocat-o nu-i poate găsi sensul ori justificarea. Poate că nici nu ar trebui căutat acest sens al tainei, pentru a nu-i atinge inefabilul ori, mai degrabă, a-i păstra haloul tainei, ca, ea, taina să adulmece alte taine până la taina tainelor. Pe o cale, cuvântul se încarcă de sens adânc, răscolind sentimentele prețuite ale omului ales, pe o alta, el degajă energii creatoare de idei și filosofie a vieții. Coborâre în uman și închidere în cuvânt poetic, urcare în Agora și deschidere în atitudine și trăire. Acestei duble mișcări a eului îi corespunde, prin același joc al sintezei contrariilor, două efecte în planul imaginarului poetic și, inerent, al limbajului, tăinuire, ascundere, dezvăluire și arătare. Rubrica ce o propunem aici, Cuvinte de taină, încearcă să acopere zonele tăinuite ale scrisului, între momentul tainic al facerii (poienin) și cel al efectului în cărți, poeme, gânduri, zămislite prin acest act tainic (poesis). În același timp își vor face loc aici și cuvintele de taină din așa-zisa literatură a aforismelor, drept cuvinte de înțelepciune, ori cuvintele care alimentează taina unor oameni care au rodit frumos în această grădină a sensurilor, precum și a evenimentelor care învăluie misterul implicării personalităților în viața și destinul identitar al neamului nostru.

Melodia sublimă a versului eminescian, urcând şi coborând pe diapazonul atât de larg al cuvântului românesc, îşi are taina sa de rodire în idee. Ne întrebăm adesea ce resorturi intime ale laboratorului de creaţie funcţionează atât de bine că alcătuirea orchestrată a cuvintelor redă cântecul pur-cristalin al melancoliei, al dorului, alături de tristeţea superioară a geniului pereche cu îndârjirea şi revolta poetului tribun. O coborâre în lirismul poetic, mişcător pe largi volute imaginare, idilă, pastel, meditaţie, odă, şi o ieşire spre lirismul militant, activ în zona ironiei şi satirei. Căutăm sensuri încărcate de temei existenţial şi poetic în prima din orientările sugerate mai sus, după cum structuri şi fragmente de text pătrund şi din a doua orientare, alimentând lirismul vizionar cu accente ale celui protestatar, ca în cazul Scrisorilor eminesciene. Taina despre care vorbim aici se strecoară în poezie, transformând cuvântul în depozitar al sentimentelor şi stărilor eului poetic creator, dar şi în energie şi forţă de activizare a atitudinilor şi reacţiilor umane, specifice eului făptuitor, implicat în acţiune. Cuvintele se amestecă după reguli neştiute, printr-o însoţire surprinzătoare, neaşteptată, creând vecinătăţi inedite şi surpând logica formală prin construcţii nebănuite. Citirea tainei acestor cuvinte provoacă


26

Lumina Credinței

cuvinte de taină

acel dialog intelectual cu textul eminescian, nicicând încheiat şi totdeauna îmbogăţit cu fiecare lectură de taină a versului eminescian. Un prim cuvânt pentru a desemna taina dragostei este cel de farmec, după Tudor Vianu, un amestec subtil de melancolie, dor intim, desfătare, dar şi suferinţă născută din i-realizare. Taina acestui cuvânt aparţine stării plenare a trăirii iubirii la înalte cote ale umanului şi ale naturii, învăluie fiinţa umană dându-i sentimentul unei plutiri cu protecţia farmecului spornic în trăire: „Să plutim cuprinşi de farmec” (Lacul). În altă parte, numele poetic omonim pentru farmec este visul de iubire, transpunerea faptei în imaginar. Condiţia atingerii tainei sublime a iubirii este atingerea fericirii prin vis: „Vom visa un vis ferice” (Dorinţa). Împlinirea tainei iubirii trimite la armonia umană, reproducând, la scară micro-cosmică, armonia naturii din preajmă. E acel somn plin, adormire în feeria naturii. Proiecţia cadrului pe uman, printr-o înfiorare a naturii echivalentă cu înfiorarea umanului, alimentează şi ritmul intim al ploii de tei, o revărsare tainică de parfum învăluitor şi belşug de floare căzând din înaltul vegetal, împrospătând mereu plinătatea iubirii: „Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri,

flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri” (Dorinţa)

Taină a iubirii eminesciene este şi pânda imediatului, între starea de ascundere şi cea de răsărire. Răsărirea, echivalentă la Eminescu cu neivirea, nenaşterea, înseamnă taina aşteptării dublată de taina ascultării locului din preajmă: „Parc-ascult şi parc-aştept Ea din trestii să răsară”.

Această pândă a imediatului impune şi condiţia perceperii pulsului naturii, receptarea printr-un auz tainic al mişcării naturii. Cuvântul taină devine aici modalitate de ascultare:

„Eu te fac s-auzi în taină Mersul cârdului de cerbi” (O, rămâi).

În alt poem, taina echivalează cu veşnicia iubirii, cu tăcerea şi nerostirea trăirii ca faptă şi stare a fiinţei: „Iubind în taină, am păstrat tăcere!” (Iubind în taină). În poezia naturii şi a iubirii, taina legată de cei doi termeni organizează şi coordonatele majore


Lumina Credinței ale existenţei. Nocturnul, cu varianta sa, seara, e timpul preferat de Eminescu. Nu doar pentru intimitatea lui protectoare, dar, mai ales, pentru crearea atmosferei de taină, o taină a copilăriei, ca-n Trecut-au anii („O, ceas al tainei, asfinţit de seară”). Câtă taină este, iată, în imaginea sublimă a întâlnirii spaţiale dintre teluric şi cosmic în mişcarea pe verticală, sub semnul nopţii, în care spaţiile comunică parcă de la începuturi într-un ritual al proiecţiei unuia în celălalt. Fiinţa iubită este ea însăşi imaginată ca o taină umană, provocatoare şi atrăgătoare, dar şi învăluitoare prin manifestarea ei. Iată în poemul De-or trece anii, formularea poetică trimite sub semnul imprecisului, vagului, neînţelesului, taina pătrunderii sensului fiinţei adorate. Imaginarul poetic eminescian a găsit aici formula unei duble negaţii a verbului cunoaşterii ataşându-i câte un adverb al ştergerii identităţii şi al ignoranţei modalităţii de manifestare a umanului. Taina devine astfel un permanent început, nicicând atins ori descifrat, dar mereu tentant: „Astfel robit de-aceeaşi jale Petrec mereu acelaşi drum... În taina farmecelor sale E-un «nu ştiu ce» ş-un «nu ştiu cum»”.

Ţintă neatinsă şi ideal veşnic, fiinţa iubită ca taină acoperă condiţia misterului pentru o întreagă viaţă. Când acest mister tainic intră în raport cu dorul, la Eminescu versul sugerează o cădere în adânc, similară cu sfinţenia, greu, dacă nu imposibil de atins („Când doru meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt) şi eul poetic sfârşeşte în coardă pesimistă, acceptând resemnat condiţia de taină a femeii: „Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi... Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi” (Nu mă înţelegi)

E situaţia paradoxală a femeii din cuplul poemului Luceafărul, Cătălina, care pusă în faţa iubirii concrete, după momentul de taină al comunicării prin vis cu fiinţa cosmică a Luceafărului (comunicare care întreţine dorul ei de Luceafăr, „Şi tainic genele le plec”), se arată intrigată de propunerile lui Cătălin, ba chiar învăluie gestica lui intimă într-o taină născută din necunoaştere: „Dar nu ştiu măcar ce-mi ceri Dă-mi pace, fugi departe”.

cuvinte de taină

27

Corelativ, fata de împărat recunoaşte taina încifrată a vorbelor (ca şi a faptelor care rostesc dragostea lui Cătălin) şi în dialogul cu fiinţa astrală, o taină venită tot din ignoranţă şi neajungere la înţelesul adânc: „Nu caut vorbe pe ales, Nu ştiu cum aş începe Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe”.

Interesant că taina, fie venită din istorie (cazul tainei din discursul lui Mircea, iubirea de moşie, semnificând Unul nedespărţit şi egal între ţară, – popor, natură, existenţă – şi domn, opusă exemplelor concrete din discursul lui Baiazid, semnificând raportul impus stăpân-slugă, ruptură, distanţare), fie venită din meandrele iubirii ori din sufletul naturii, fie din mitologie ori din cărţile de înţelepciune ale lumii, nu e simţită la Eminescu ca povară existenţială ori ca închidere violentă a cunoaşterii. Mai degrabă vorbim de voluptatea „dureros de dulce” – un excelent oximoron pentru definirea tainei eminesciene. Există la Eminescu şi o taină textuală prin care fragmente de text din zone diferite ale imaginarului se alătură neştiut în acelaşi text, redându-i unitatea şi armonia. E vorba despre structura compoziţională hibridă prin care poetul asociază în acelaşi poem idilă, pastel, meditaţie (Lacul, Sara pe deal, Dorinţa, Şi dacă), oda cu meditaţia existenţială şi mitologia (Odă în metru antic), epopeea cu meditaţia, pastelul cu satira (Scrisoarea I, III, Memento mori). După cum și în publicistica ori în proza eminesciană, această taină a textului asigură coerenţa fragmentelor de eseu, cronică, polemică şi pamflet, meditaţie filosofică şi istorică. N-am ştiut să învăţăm a-l ne-cuprinde și a-l ne-cunoaşte pentru a trăi în şi cu Eminescu înfacerea și în ascunsul geniului său, în taina sa, ca pe o neostoită nevoie de întoarcere la opera sa şi de înaintare în cunoaşterea sa. Continuăm imobili să ne mulţumim cu suprafeţe bine lustruite, să creăm cuvinte grele, de zile mari, sperând iluzoriu în apropierea de El. Un An Eminescu este cât un an, câtă vreme El, Eminescu, n-a avut şi nu va avea O gândire şi o rostire în slovă, este şi va rămâne o minunată sărbătoare a cuvântului românesc. Căci rămâne taina tainelor poezia lui Eminescu. Prof. univ. dr. Cornel Munteanu


28

agora

Lumina Credinței

Cine a făcut Unirea cea Mare? Există un spirit patriotic care, se pare, în Anul Centenar se retrezește mai dârz, mai prezent, mai înfoiat în cei într-un glas și simțire românească. Se fac pregătiri, așa cum se fac, pentru o sărbătoare națională a cinstirii celor 100 ani împliniți sub același drapel, sub același acoperământ al tezaurului României moderne: unitatea înfăptuită cu multă trudă de înaintași.

O bună cunoaștere a istoriei pentru o rodnică trăire a prezentului continuu este imperios necesară, mai ales în Anul cel Mare al Centenarului în care unii parcă recompun aici și acum istoria într-un soi de acaparare a impulsului național prin asociere majoritară, într-o împărțire a limbajului comunitar în piese mici și în anume incluziuni și excluziuni. În acest cadru în care unele elemente parcă scapă din vedere, întrebarea din titlu are menirea de a revedea linia istorică într-un moment de răgaz, de meditație personală, de integrare mai

adâncă în valorile comunității, de trăire a unui moment unic: 100 ani de la Marea Unire. Derulând vreo patru secole în urmă, se poate observa cum năzuința pulsului românesc, așa cum exista înaintea momentului Unirii de la Alba Iulia din 1600, a fost unul de unitate, de unire, de împreună-lucrare, de cooperare, de colaborare, de privire a unui cer comun, de împărtășire, în ciuda multor vicisitudini și orgolii care se antrenau în mințile și inimile conducătorilor de pe atunci.

Iată valorile comune din fibra momentului albaiulian al unui Viteaz unificator și făuritor al unui destin românesc. N-a fost, se știe, de durată, însă intenția a ieșit la suprafață, s-a creat un precedent pozitiv de năzuință, de nădejde și de posibilitate. Exista în traiul de zi cu zi al populației vremurilor acelora o anume capacitate de a susține un asemenea demers, iar un Vizionar putea numai calibra și unifica o dorință comunitară și, deci, general-valabilă față de o valoare evanghelică: unitatea. Valorile nu s-au perimat cu timpul și peste


Lumina Credinței aproape un secol, la 1697, o altă Unire s-a înfăptuit pentru a restabili o legătură ruptă în anul 1054 prin Marea Schismă. Filonul unității poporului român a arătat din nou generozitate și impuls comunitar de restabilire a unei comuniuni în credință bazată pe o chemare de Sus: ca toți să fie Una. Tot la Alba Iulia, Mitropolitul de atunci, Teofil Seremi, avea să unească suflarea în credință din Transilvania cu Biserica Romei, deziderat întâlnit și la Mitropolitul Damian al Moldovei (1437-1447), cel care semnase punctele florentine la Conciliul din Ferrara-Florența. Această dorință se ivește și în Țara Românească un secol mai târziu, însă moartea întemeietorul primei Uniri a tuturor românilor a zădărnicit înfăptuirea comuniunii cu Biserica Universală. Această Unire a Bisericii din Transilvania cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei, devenind astfel Biserica Română Unită cu Roma, GrecoCatolică, cu centrul istoric atât de respectat de la Blaj, a susținut demersurile de-a lungul timpului pentru drepturile românilor și emanciparea populației transilvănene, educarea și îndrumarea ei la nivel spiritual. Valoare a unității care avea să răsară și să înflorească în mișcarea Școala Ardeleană, un alt simbol al unității și al împreună-slujirii unui ideal de românitate, de articulare lingvistică, de cultură și de educare a umanului și a spiritualului. Așadar, pentru un scurt popas de recapitulare, filonul unității și al unificării nu a fost un moment de magie topit în momentul 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, ci un parcurs pietros, cu jaloane, sinuos de-a dreptul, simțit de fiecare generație ce a trăit și a cuvântat românește. Nucleul emancipării blăjene a retrezit dorința unității ajungându-se la Primăvara Popoarelor, la mișcarea pașoptistă sau Revoluția Română de la 1848. Această dorință de unitate în suflare românească s-a sprijinit, de bună-seamă, și pe lupta pentru drepturile românilor din Transilvania, pentru demnitate și recunoașterea la nivel european a unei regiuni istorice. E vrednică de amintit continuarea unității, peste câteva decenii, prin Mișcarea Memorandistă și prin artizanii ei, aleatoriu amintind pe unii dintre ei: George Pop – „patriarhul” de la Băsești, dr. Vasile Lucaciu – preotul greco-catolic din cea mai fertilă oază românească a Maramureșului, bine-cunoscutul dr. Ioan Rațiu, Dimitrie Comșa – membru de onoare al Academiei Române în 1926, Septimiu

agora

29

Albini – reputat jurnalist, fiul pașoptistului Vasile Albini, Gherasim Domide – protopop greco-catolic al Năsăudului ș.a. Izbucnirea Primului Război a cuprins întreaga lume într-o vâltoare a sângelui, iar Regatul României s-a alăturat în 1916 de partea Antantei, găsind de cuviință să lupte pentru eliberarea Transilvaniei. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a fost numai o încununare a unei năzuințe de unitate trăite de secole de întreaga suflare românească: Alba Iulia la 1 decembrie 1918 și Tratatul de Pace din Palatul Marele Trianon de la Versailles din 28 iunie 1919. Filonul unității reiese și respiră prin marile gesturi istorice clădite pe sacrificiu, pe asceză comunitară, pe răbdare clădită pas cu pas, pe strângeri de inimi, în speranță, în vederea unei comuniuni naționale. Ceea ce s-a înfăptuit la Alba Iulia – prin discursurile grandioase ale lui George Pop de Băsești, Președintele Marii Adunări Naționale, Episcop Iuliu Hossu, primul cardinal al României, erou al neamului românesc și martir la Bisericii Greco-Catolice, Mitropolit Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, și mulți alți oameni de stat și de bine ai acelor vremuri –, s-a sprijinit pe o venă națională regăsită în momente de cumpănă în fiecare inimă românească în care curgea valoarea unității, a comuniunii și a iubirii de neam. Cine a făcut, prin urmare, Unirea cea Mare? Fiecare inimă și grai unite și străpunse de fiorul de secole al românității poporului format în arcul carpato-danubiano-pontic. Fiecare năzuință de bine, de progres comunitar, de universalitate, de adâncire în valorile comune din cultura universală și, in primis, din învățătura evanghelică. Fiecare chip pe care se oglindea un roșu, un galben și un albastru, o privire dreaptă înspre dreptate și adevăr. Însă – se cuvine a spune –, mult mai important, dacă nu la fel de important, este menținerea acestei unități prin cei care au primit acest tezaur stropit de secole cu râvnă, luptă, trăire, adâncire și decantare în spirit românesc, prin persoana care citește aceste rânduri și, negreșit, prin cei care, deșteptați, aderă mereu la valoarea intrinsecă a unității: dragostea față de aproapele și față de patrie. Pr. dr. George Marius Nicoară


30

prezentare carte

Lumina Credinței

Despre inimă și alte eseuri

Andrei Pleșu (Ed. Humanitas, București 2017) În această ediție a revistei noastre eparhiale vă propunem pentru lectură cartea cunoscutului scriitor și eseist român Andrei Pleșu publicată la editura Humanitas în anul 2017. Biografia lui Andrei Pleșu ca om de cultură este impresionantă și nu ar putea fi cuprinsă în scurta prezentare pe care v-o oferim. Andrei Pleșu s-a născut în anul 1948 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, secţia de istorie şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană. A devenit lector universitar (1980– 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti (cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti); profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991–1997). Ceea am mai putea adăuga acestei scurte biografii este că Andrei Pleșu se bucură ca scriitor de o stimă deosebită și pentru interesantele analize pe care le face privitor la evoluția societății, a culturii, dar și a religiozității contemporane din spațiul românesc în numeroasele sale articole publicate. Cartea de față reprezintă o colecție de patru conferințe, care au fost ținute în mai multe orașe din țară: București, Cluj, Constanța, Timișoara, Brașov și Alba Iulia, pe diverse teme de relevanță universală, care au un impact important asupra vieții noastre. Problemele tratate în aceste eseuri sunt rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei și sensul răului. În continuare, spre a vă putea trezi dorința pentru citit, vă ofer o scurtă schiță a acestor eseuri, însoțită de câteva citate interesante pe care le-am întâlnit în această carte.

În primul eseu expus, autorul își propune să trateze despre inimă într-un context mai larg, începând a trata despre inimă în înțelesul simțului comun al acestui termen, inima clinică (p. 13) și romantică (p. 18 urm.): Simțul comun se raportează la inimă, cu trimitere fie la „inima clinică”, inima pe care-o descoperim târziu și care, de obicei, ne provoacă sfârșitul, fie la „inima romantică”, inima care este sediul amorului și-al altor câtorva „trăiri” sufletești… Mai departe, el analizează inima și cunoașterea (p. 22 urm.), prezentând aspecte relaționate de gândire, inteligența inimii, precum și aspecte biblice și teologice legate de acest mic univers uman. O ultimă temă legată de rostul inimii, despre care vorbește autorul, este inima ca sediu al lui Dumnezeu. Eseul se încheie cu o serie de întrebări adresate autorului.


Lumina Credinței

În următorul eseu, autorul încearcă să răspundă din perspectivă filozofică la întrebarea: „ce înseamnă să fii bătrân?” (p. 63): Una peste alta, Cicero e de părere că marile neajunsuri ale îmbătrânirii (diminuarea vieții active, șubrezirea corpului, suspensia plăcerilor și apropierea morții) sunt tot atâtea „beneficii” pentru cine știe să guste tipuri de plăceri și de activități legate de sfera, infinit răsplătitoare, a contemplativității (p. 72). Dar, și din perspectivă creștină, care are de propus dimensiunea transcendenței, deschiderea către un orizont care depășește orizontul imediatului pământesc pentru o mai bună înțelegere a vârstei târzii (cfr. p. 81): Bătrânețea, așa cum apare în Noul Testament, poate fi, așadar, conotată și negativ, ca emblemă a unei autorități opace la mesajul noutății hristice, ca întruchipare a unei tradiții anchilozate, ca blocaj, dar și pozitiv, ca oficiu legitim, ca „vrednicie” slujitoare, ca magisteriu. „Despre prostie” este titlul celui de-al treilea eseu. Autorul subliniază ușor ironic că nu vorbește din poziția unui deștept, prostia îi atinge și pe cei mai inteligenți dintre oameni. Aici nu se tratează despre „oligofrenie”, ci despre ceea ce atinge pe orice om, chiar și pe cei mai inteligenți, despre accepțiunea „general-umană” a termenului, despre ceea spunea Dostoievski în „Amintiri din subterană”: Omul e prost! Fenomenal de prost! Mai departe, autorul vorbește despre etimologia cuvântului, continuând să deslușească portretul prostului (p. 100 urm.) și să descrie câteva tipologii. Încheiem cu un

prezentare carte

31

citat amuzant, ce vădește stilul autorului, analiza realist-ironică a faptului, urmată de o concluzie înțeleaptă la care trebuie luat aminte: Întâi și întâi, prostul e cineva care crede că știe. E sigur de opinia sa, n-are dubii și e gata oricând să-ți explice și ție ce știe el, ca să nu mori prost. Dacă nu-nțelegi, sau nu ești de acord cu părerea lui, prostul ești „tu”, nu el! Cu acest tip de derapaj… s-a răfuit, metodic, Socrate, pentru a dovedi…, că adevărata înțelepciune e „să știi că nu știi”. În ultimul dintre eseurile acestei cărți, autorul vorbește despre problema răului. În această conferință redată în eseul de față, Andrei Pleșu își propune să schițeze o hartă a dezbaterii; decât să ofere răspunsuri, mai degrabă să formuleze bine întrebarea (p. 121 urm.). Întrebarea de bază, care a însoțit generații întregi de filozofi și teologi, despre care va vorbi autorul, este legată de explicația prezenței răului care ar contrazice două atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea și atotputernicia (cfr. p. 123). După ce autorul prezintă soluțiile care s-au adus acestei dileme (p. 124 urm.), el dezvoltă tema păcatului (p. 136 urm.) pentru ca, spre final, să trateze problema din perspectiva unor texte scripturistice. Încheiem cu un citat ziditor pe care l-am întâlnit citind această carte și care ne-ar putea trezi interesul pentru lectură: Perfecțiunea creaturii e un orizont, nu este un dat. Și cine ia orizontul acesta ca fiind deja dat e pierdut. Pr. dr. Florin marușciac


32

prezentarea parohiilor

Lumina Credinței

Parohia greco-catolică Negreia Paşte-Ţi poporul cu toiagul Tău, paşte turma moştenirii Tale, care locuieşte singură în pădurea din mijlocul Carmelului; ca să pască pe Basan şi în Galaad, ca în zilele de altădată (Mica 7,14)

Iubiți cititori, în acest număr al revistei eparhiale vă invit să poposim în parohia greco-catolică Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel din Negreia.

Satul Negreia este situat la 8 km de orașul Baia Sprie și este aparținător comunei Șișești. Prima atestare documentară a satului Negreia apare într-un document din anul 16481, unde este menționat cu numele de Negreffalva, care se traduce prin Satul lui Negre (Negrei)/Negrea. La începuturile existenței sale, vechea vatră a satului Negreia a fost în poienile despădurite ale Pădurii Negre. După anul 1683, satul s-ar fi mutat în actuala vatră a satului. În 1683, a avut loc un atac al turcilor asupra localității Negreia, când majoritatea locuitorilor ar fi fost luați în robie2. Referitor la originea numelui satului, s-a emis ipoteza că la bază ar fi un toponimic: Muntele Negru sau Pădurea Neagră. Potrivit legendei, satul și-a luat numele de la „poiana și muntele Negru situat la poalele masivului Mogoșa”3. În tradiția satului, denumirea așezării vine de la faptul că locuitorii, îndeletnicindu-se cu făcutul cărbunelui, erau cu fețele înnegrite, din această cauză li se spuneau oamenii negri”4. Primele menționări ale existenței unei biserici în satul Negreia le găsim în anul 1782, când Negreia era filie a parohiei Cetățele. Biserica cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril era construită din lemn și acoperită cu șindrilă. În lucrarea „Documente privind mișcarea lui Pintea”, găsim menționat faptul că unul dintre haiducii lui Pintea, Iuon Orosz „a mers deseori la preotul român din moșia Negreia, acela era tăinuitorul și pe a cărui fată o dusese de nevastă și locuia la aceasta”5. Această menționare atestă faptul că în Negreia existau

activități religioase cu mult înainte ca biserica din lemn să fie construită. Din anul 1829 și până în 1927, Negreia va aparține de parohia Șurdești, iar din anul 1927, ea va fi filia parohiei Dănești. În Şematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice Române a Maramureşului pe anul 1936, satul Negreia avea o biserică din zid cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, construită în anul 1930 sub păstorirea părintelui canonic Ștefan Ilieș și era format din 380 greco-catolici, 26 romano-catolici și 3 evrei6. În timpul prigoanei comuniste, credincioșii din Negreia și-au păstrat identitatea confesională, participând la slujbele


religioase făcute în clandestinitate, dar și la slujbele de la biserica din sat, acolo unde părintele Alexandru Avram, din anul 1945 până în 1985, cu toate că a trecut scriptic la Biserica Ortodoxă, faptic mărturisea credința în Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică. Parohia Negreia a fost reînființată în anul 1990 prin voința negreienilor păstoriți de pr. Vasile Lupșe, pr. Ioan Rața și pr. Alexandru Avram, care după 1990 a revenit în Biserica Greco-Catolică. În perioada 1990-1994, oficiile religioase s-au celebrat în biserica greco-catolică veche, alternativ cu credincioșii ortodocși. În anul 1995, se deschide parohia ortodoxă Negreia, iar credincioșilor grecocatolici nu li s-a mai permis accesul în biserică, aceștia fiind nevoiți să participe la oficiile religioase în subsolul unei case. În anul 1996, parohia greco-catolică Negreia primește sub formă de donație un teren de la credincioasa Parasca Zamfira Bud, teren pe care s-a construit noua biserică din lemn. Biserica a fost sfințită de Preasfințitul Părinte Ioan Șișeștean în prezența a 23 preoți și a peste 500 credincioși în data de 13 iulie 2003. Lucrările la noua biserică au fost supravegheate de pr. Grigore Pop, paroh din anul 1994 și până în prezent. În acest an dedicat Centenarului Marii Uniri se cuvine să ne oprim și asupra personalității țăranului Atanasie  (Atanasiu)  Demian  din Negreia. Atanasie s-a născut în familia judelui comunal George Demian, care a fost şi primcuratorul bisericii greco-catolice din Negreia. Urmează cursurile şcolii confesionale din localitate şi, mai apoi, o clasă de liceu şi un an de şcoală profesională. Spirit practic, un bărbat frumos, cu o alură impozantă, Atanasie se va ocupa de afacerile familiei, devenind proprietarul

unei averi estimate la peste 100 ha de teren şi a unei mari ferme de animale. Se pare că a fost căsătorit de patru ori, a avut opt copii dintre care cei mai cunoscuţi rămâne Adrian, director al Conservatorului din Satu Mare şi Demian Tit, primar al Sătmarului. Atanasie s-a implicat încă de la început în activitatea naţională alături de pr. dr. Vasile Lucaciu, fiind unul dintre cei 300 memorandişti care se deplasează la Viena în 1892. Va lua parte activă la organizarea PNR-ului din regiunea Şomcuta Mare alături de av. dr. Nicolae Nilvan şi Ioan Şerb şi va colabora îndeaproape şi cu George Pop de Băseşti şi cu av. dr. Teofil Dragoş. În anul 1906, este ales membru în comitetul director al Institutului de Credit şi Economii Aurora, iar în 1918, este ales delegat al Cercului Electoral Şomcuta Mare la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Întors acasă de la Alba Iulia, este urmărit de autorităţi pentru activitatea politică, dar, susţinut puternic de locuitorii din regiune, îşi va continua activitatea naţională până la moartea sa, în 1929, la vârsta de 70 de ani7. Pr. Vasile Daniel Pop

http://www.informatia-zilei.ro/mm/cultura/sisestiplai-sacru-al-maramuresului 2 Muntean Gh. – Muntean M., Negreia, satul de sub Mogoșa, Ed. Scriptorium, Cetățele 2006, p. 41. 3 Pricop T. Gh., Monografia localității Dumbrăvița, Ed. Gutinul, Baia Mare 2011, p. 26. 4 Muntean Gh., op. cit., p. 45. 5 Susana A., Documente privind mișcarea lui Pintea: 16931703, Ed. Supergraph, Cluj-Napoca 2003. 6 Şematismul Veneratului Cler al Eparhiei GrecoCatolice Române a Maramureşului pe anul 1936, retipărit în 2011, p. 24. 7 h t t p : / / w w w. b r u . r o / m a r a m u r e s / p e - u r m e l e delegatilor-maramureseni-ai-marii-uniri-de-la-1918-3 1

vizitați: Librăria eparhială

Ecumenica vă oferim: - cărţi, literatură religioasă - obiecte de cult - devoționale


Întâlnirea Eparhială a copiilor și a tinerilor, Giulești - 14 aprilie 2018

Pelerinajul național în cinstea episcopilor martiri, Sighetu Marmației - 12 mai 2018

Preţ 5 RON

Ziua Școlii Ep. Dr. Alexandru Rusu, Baia Mare - 9 mai 2018

Lumina credintei 2/2018  

Publicatia Episcopiei Greco-Catolice de Maramures

Lumina credintei 2/2018  

Publicatia Episcopiei Greco-Catolice de Maramures

Advertisement