Page 1

Preţ 5 RON

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Domnul vindecă pe cei cu inima zdrobită și leagă rănile lor” (Ps. 146,3) Anul VI, nr. 2/2016


Lumina Credinţei

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare DIN SUMAR:

Editorial 1 Fragmente Liturgice 2-4 Adu-ți aminte, Doamne, de toți cei care au trebuință de mare milostivirea Ta Cuvântul Scripturii 4-6 Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu, zice Dumnezeul nostru Sfinţii Părinţi 6-8 Despre discernământul spiritual Evanghelia în Artă 8 - 11 Focul din inimă, temeiul mărturiei creștine În Lumina Icoanei 11-13 Elemente de iconografie ale siglei Anului Milostivirii Învăţătura bisericii 14-15 Caritas in Veritate: Iubirea în Adevăr Legea Bisericii 15-17 Dreptul particular pentru Biserica sui iuris – trimiteri din CCEO

Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Fodoruț Pr. Lucian Lechinţan s.j. Pr. Bela Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Ioan Balea Pr. Emil-Marian Ember Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Daniel Pop Pr. dr. Florin Marușciac Drd. Marian Susa Prof. Adrian Roman

Etica Creştină 17-19 Realitatea uniunilor civile nu mai poate fi ignorată Crâmpeie Istorice 19-21 Redactarea și semnarea Concordatului cu Sfântul Scaun. Anii 1926 – 1927 In Memoriam! 21-23 Părintele canonic Petru Tămâian Religiile Lumii 23-25 Aspecte sociale în religia Islamică Agora 25-26 Cui îi e frică de vălul musulman? Prezentarea Parohiilor 26-27 Parohia greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare” Borlești Prezentare Carte 27-28 Akedia - Gabriel Bunge Viața Consacrată 29-30 Sfântul Padre Pio (1887-1968) Viața Eparhiei 31-32 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it ISSN 2248 – 2466


Editorial

Sângele creștinilor este o sămânță care, dacă cade și rămâne în pământul roditor al Trupului lui Hristos, aduce îmbelșugate roade. Acest lucru am putut experimenta și noi anul acesta la Pelerinajul anual din Sighetu Marmației, unde sute de credincioși, împreună cu Păstorii lor sufletești, preoți și Episcopi, au celebrat dumnezeiasca Liturghie, pe marele antimis plin de moaște, al Cimitirului Săracilor din orașul cu același nume. Prin mijlocirea martirilor noștri, mila lui Dumnezeu a fost revărsată din belșug peste toți cei care au participat la Sfânta Liturghie. În veacul III-IV d.H., un grup de 49 de creștini au fost martirizați pentru faptul că au celebrat Sfânta Taină a Euharistiei. Înainte de a fi persecutați și omorâți, acești creștini leau răspuns acuzatorilor că nu pot să trăiască fără celebrarea Duminicală, adică fără Sfânta Liturghie (Sine dominico non possumus). Astăzi, cei care și-au dat viața pentru Hristos și pentru Trupul său, adică pentru Biserică, în închisorile comuniste, ne transmit același mesaj solemn: creștinilor nu trăiți fără Euharistie, fără a aduce laudă și mulțumire Dumnezeului celui viu! Cu alte cuvinte, acești martiri, prin viața și mărturia lor ne transmit și astăzi tuturor mesajul de a nu trăi fără marea milostivire și îndurare a lui Dumnezeu. Anul acesta trăim marele Jubileu al milostivirii lui Dumnezeu, an care ne invită să contemplăm mai profund și mai pătrunzător milostivirea lui Dumnezeu, fiind și noi la rândul nostru milostivi, precum este și Tatăl nostru cel Ceresc. De aceea și tematica de bază a revistei noastre eparhiale are ca scop expunerea și aprofundarea acestei multiple fațete ale milostivirii și îndurării lui Dumnezeu. Tatăl nostru Ceresc încă de la începuturi se revelează omului ca fiind milostiv, și de aceea și omul poate să mărturisească despre El spunând: Lăudați pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui (Ps 117,1)! Această milă a lui Dumnezeu care s-a manifestat întotdeauna în istoria omenirii, și într-un mod și mai concret în istoria Poporului lui Israel, devine cumva și mai vizibilă și palpabilă odată cu întruparea Fiului lui

Dumnezeu. În Acesta de fapt se revelează chipul milostiv al Tatălui Ceresc. Isus a avut totdeauna o privire milostivă spre toți oamenii, dar îndeosebi spre cei care au crezut în Cuvintele Lui. Isus și-a manifestat iubirea Sa milostivă în multe moduri: de la vindecări trupești, exorcisme, până la vindecări sufletești, prin iertarea păcatelor. Iar faptul cel mai profund al milei Sale divine este lucrarea Sa mântuitoare, care a atins culmea în Pătimirile și moartea Sa pe cruce. Prin Înălțarea Sa la ceruri și trimiterea Spiritului Sfânt, Isus a pecetluit prezența permanentă a milostivirii Sale în lumea aceasta, invitându-ne pe toți să fim părtași acesteia, printr-o viață curată și plină de credință. Mântuitorul ne invită și astăzi ca să purtăm parfumul bine mirositor al milostivirii Sale și să-l răspândim în jurul nostru, prin viața și prin faptele noastre. Pentru a fi asemănători Tatălui milostiv, trebuie să ne deschidem ochii inimii noastre și să privim spre cei din jurul nostru. Astăzi există mulți oameni care au nevoie de ajutorul nostru, de privirea noastră milostivă, care să le vină în ajutor. Prin faptele milei trupești și sufletești, creștinul se apropie de omul cotidian, răspândind astfel parfumul bine mirositor al milei și îndurării lui Dumnezeu printre semeni. Pentru a fi pururi purtători ai acestei miresme a milostivirii lui Dumnezeu, trebuie să fim uniți cu Hristos, cel care este și dăruitorul acestui parfum. Fără Mine nu puteți face nimic (Io 15,5) ne învață Mântuitorul, deci nici creștinul nu poate avea cu adevărat o privire milostivă spre semenii săi dacă nu este unit și cu Cel care este izvorul tuturor milostivirilor. Doar prin unirea cu Isus primim și acea inimă de carne, care ne face să fim asemănători lui Dumnezeu, adică să avem o privire milostivă față de cei din jurul nostru. Cititorilor revistei noastre le dorim ca să dobândească, prin Hristos, o privire și o inimă cât mai milostivă, ca să răspândească printre cei din jurul lor parfumul bine mirositor al milei lui Dumnezeu și astfel să devină adevărați mărturisitori ai Evangheliei lui Hristos în lumea de astăzi! Pr. Dr. Florin MARUȘCIAC 1


Fragmente liturgice Adu-ți aminte, Doamne, de toți cei care au trebuință de mare milostivirea Ta Anaforaua liturgică a Sfântului Vasile cel Mare – icoană a milostivirii În cele ce urmează vă invit să medităm asupra faptelor milostivirii pornind de la Anaforaua liturgică a Sfântului Vasile cel Mare care, prin opera sa teologică, prin întreaga sa viață și predicare, se identifică cu virtutea milostivirii. Despre Anaforaua Sfântului Vasile – rugăciunea euharistică centrală a dumnezeieştii Liturghii – putem afirma că „se revarsă ca un potir de har peste marginile timpului”1, deoarece prezintă istoria creaţiei de la început până la ,,cerul nou şi pământul nou”2 câştigat prin Sfânta Jertfă Mântuitoare a Domnului nostru Isus Hristos. De fapt în această rugăciune avem cel mai frumos și atotcuprinzător rezumat al istoriei umanităţii de la creare la cădere, la speranță şi apoi la mântuirea prin Jertfa crucii.

Desigur, cititorii mai pragmatici se întreabă: „De unde reiese marea milostivire, pentru că noi observăm aici, e adevărat, o înaltă teologie, dar care pare că nu atinge pământul?” Atinge pământul, dragii mei, și încă în modul cel mai profund și concret, pentru că – după ce se reamintesc cu evlavie și credință etapele mântuirii – îndată după prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos, înaintea Domnului jertfit pe Sfântul Altar preotul face pomenirile credincioșilor, cerând bunului Dumnezeu har 2

și ajutor în diferitele suferințe şi prin aer împreună călătoreşte; care împovărează omenirea: văduvelor ajută-le; pe cei orfani Pomeneşte-i, Doamne, pe cei apără-i; pe cei robiţi scapă-i; pe ce aduc prinoase şi fac bine în cei bolnavi tămăduieşte-i. sfintele Tale biserici și-și aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-i cu bogatele şi cereştile Tale haruri; dăruieşte-le, în locul celor pământeşti, cele cereşti, în locul celor trecătoare, cele veşnice, în locul celor stricăcioase, nestricăcioase. […] Pomeneşte, Doamne, pe poporul care este de faţă şi pe cei care pentru cuvioase pricini nu sunt aici; şi Te îndură de ei şi de noi, după mulţimea milei Tale; cămările lor le umple de tot binele; căsniciile lor în pace şi bună înţelegere le păzeşte, pe prunci îi creşte, tinereţea cârmuieşte-o, bătrâneţile le întăreşte; pe cei slabi de suflet îi mângâie; pe cei risipiţi îi adună; pe cei rătăciţi îi întoarce şi-i uneşte cu sfânta catolică şi apostolică Biserica Ta; pe cei bântuiţi de duhuri necurate eliberează-i; cu cei ce călătoresc pe uscat, pe ape

Din această rugăciune inspirată de Spiritul Sfânt, chiar fără a-i cunoaște în detaliu biografia, descoperim în persoana Sfântului Vasile cel Mare al Cezareei Capadociei filantropul prin excelenţă al timpului său. Ca un adevărat păstor al credincioșilor, el a știut să unească armonios cuvântul cu fapta: în predicile sale a combătut cu îndrăzneală decăderea morală a societății din timpul său, îndreptându-se, în același timp spre ajutorarea practică a celor săraci și spre ușurarea suferințelor celor bolnavi. Biografii lui ne istorisesc cu admirație faptul că în tinereţe şi-a împărţit toată averea săracilor, a oferit hrană celor flămânzi în timpul unei mari secete, iar mai târziu, în anul 369, a întemeiat complexul


Fragmente liturgice filantropic supranumit, cinstea lui Vasiliada.

în

Iată cum descrie Sfântul Grigore de Nazianz acest adevărat oraş al binefacerii: „Ieşi puţin afară din oraş şi priveşte acel nou oraş, monumentul evlaviei, tezaurul comun al tuturor, în care se adună nu numai prisosurile bogaţilor, dar, din îndemnul lui Vasile, se depun în el chiar unele din cele de neapărată trebuinţă, pentru că acolo sunt ferite de molii şi apărate de hoţi, neatinse de pizmă şi scutite de stricare prin învechire; priveşte locaşul în care boala se suferă cu răbdare. În comparaţie cu acest edificiu, ce însemnătate pot avea pentru noi: Teba, cu cele șapte porţi ale sale sau Teba din Egipt, zidurile Babilonului cele mari şi frumoase, care acum nu mai există, cavoul lui Mausol din Caria, piramidele, Colosul de aramă (din Rodos) sau templele cele mari şi frumoase care acum nu mai există şi multe altele, pe care lumea le admiră şi despre care ne vorbeşte istoria, dar care n-au adus alt folos celor ce l-au zidit, decât doar puţină glorie? După părerea mea, minune mai mare nu este decât calea ce duce la cer. Ochii noştri sunt scutiţi acum de priveliştea tristă şi plină de înduioşare a oamenilor morţi înainte de moarte, adică cu multe din membrele corpului lor moarte, din care cauză erau alungaţi din oraşe, din case, din piaţă, de la băi, din mijlocul celor mai iubiţi ai lor, bieţi oameni cunoscuţi mai degrabă după nume, decât după figură; nu-i mai vedem în cete sau grupaţi în tabere, nu atât compătimiţi pentru boală, cât mai degrabă urâţi; nişte bieţi artişti, care cântă melodii

ce-ţi sfâşie inima, dacă le-a mai rămas măcar vocea! Şi Vasile este acela care ne-a convins pe toţi că, fiind oameni, să nu dispreţuim pe oamenii aceştia şi să nu necinstim pe Hristos, singurul cap al nostru, al tuturor, prin neomenia ce-am arătat-o faţă de dânşii. Apoi el nu se purta într-un fel în oraş şi altul în ţară sau prin împrejurimi, ci, dimpotrivă, el impunea tuturor conducătorilor poporului una şi aceeaşi purtare, anume: dragostea şi mărinimia faţă de cei nenorociţi; şi în vreme ce alţii se îngrijeau de bucătari meşteri şi mese îmbelşugate, de prăjituri şi tot felul de capodopere gastronomice, de trăsuri elegante şi de îmbrăcăminte cât mai luxoasă şi mai moale, Vasile n-avea altă grijă decât de vindecarea bolnavilor şi a rănilor şi imita pe Hristos, care nu numai cu vorba, ci şi cu fapta a vindecat lepra”. 3

Vasiliada era situată în afara Cezareei (astăzi este localitatea turcă Kayseri), la poalele muntelui Argé. În centrul acestui aşezământ era biserica, în jurul ei fiind dispuse celelalte clădiri: reşedinţa Sfântului Vasile, apartamentele rezervate guvernatorului, casele de oaspeţi, locuinţele medicilor, brancardierilor, infirmierilor şi a oamenilor de serviciu, azilul de bătrâni, spitalul şi leprozeria, clădirile destinate diverselor ordine ale clerului, atelierele şi şcolile de artă şi meserii rezervate orfanilor şi fecioarelor. De asemenea, în apropiere se găseau grajdurile, staulele şi grădinile cultivate, care asigurau o parte din întreţinerea rezidenților.

ani de la înfiinţarea Orașului Milostivirii, Sfântul Vasile – părintele primei instituții medico-sociale – și-a încheiat parcursul luminos în această lume, exemplul său a fost urmat de mulți alți creștini și din a doua jumătate a secolului al IV-lea au apărut pretutindeni astfel de mici comunități în care creștini de diferite condiții sociale și materiale s-au organizat pentru a veni în ajutorul celor flămânzi, pentru îngrijirea celor bolnavi, ocrotirea și creșterea orfanilor, întreținerea văduvelor şi a bătrânilor, primind cu ospitalitate pe străini, ajutând pe prizonieri, naufragiaţi şi sclavi. Astfel, în anul 375, Sfântul Efrem Sirul a clădit la Edessa un spital pentru ciumaţi; Marcian, economul bisericii din Constantinopol şi-a donat bunurile pentru întemeierea altui așezământ filantropic; la fel a făcut Sfântul Ioan cel Milostiv la Alexandria şi în Cipru și Sfântul Grigorie cel Mare în Sicilia şi în Sardinia.4

Astăzi, când mentalitățile decadente, modernismul şi tehnologia îi fac pe tot mai mulți oameni să se considere tot mai puternici, devenind în același timp tot mai insensibili la nevoile semenilor, Dumnezeu ne cheamă prin cuvântul și exemplul Marelui Vasile să recunoaștem cu sinceritate cât de săraci am devenit în valorile esențiale:

„Imită, omule, pământul! Fă roade ca el! Nu te arăta mai rău decât pământul cel neînsufleţit! Pământul nu dă roade pentru propria lui desfătare, ci pentru ca roadele sale să-ţi slujească ţie. Şi tu, dacă vei arăta rod Chiar dacă la numai zece de binefacere, rodul acesta 3


Cuvântul Scripturii ţi-l aduni pentru tine, că mulţumirile pentru faptele bune se întorc la săvârşitorii lor. Ai dat celui flămând; dar ce ai dat rămâne tot al tău şi ţi se întoarce cu adaos. Dupa cum grâul care cade în pământ dă rod celui ce l-a aruncat, tot aşa şi pâinea dată celui flămând aduce mult folos mai târziu. Să dea Dumnezeu ca sfârşitul lucrării pământului tău să fie început al

seminţei cereşti!5 Pr. can. Emil GÎRBOAN Protopop 1https://docs.google.com/r?a=v &pid=sites&srcid=ZGVmYXVsdGR vb W Fp b n x m Z W l l c m 5 p Y 2 9 s Y W V 8Z3 g6NzFkYjlmODI1NWIxODc2NA, accesat la 30.05.2016 2 2 Petru 3,13

3 http://documents.tips/documents/ sfantul-vasile-cel-mare.html, accesat

la 31.05.2016

4 h t t p : / / w w w. a g o ra c re s t i n a . ro / biblioteca/florin_dobrei_0-peurmele-sf-vasile-cel-mare-aspecteale-filantropiei-crestine-in-episcopiacaransebesului-1994-2009.html, accesat la 31.05.2016 5 h ttp://www.grigoriepalama.ro/ omilii/omilie-la-duminica-a-xxvi-adupa-rusalii-a-sfantului-vasile-celmare-2473

„Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu, zice Dumnezeul nostru” (Is. 40,1)

În lumina învățăturii Sfintei Biserici, alături de faptele milei trupești stau faptele milei sufletești care corespund diferitelor nevoi ale aproapelui nostru. Sf. Biserică le-a rânduit având la bază atât învățătura Mântuitorului cât și temeiuri din Sf. Scriptură. În cele ce urmează propun să medităm asupra uneia dintre faptele milei sufletești, și anume: „a mângâia pe cel întristat”. La îndeplinirea acestei datorii ne îndeamnă cu multă stăruință apostolul Pavel atunci când zice: Vă rugăm de asemenea, fraților… să îmbărbătați pe cei deznădăjduiți, să sprijiniți pe cei slabi… (1Tes. 5,14)

acelui suflet. În clipe ca acestea adevăratul creștin simte datoria să intervină să ajute pe acele suflete prinse de monstrul Se întâmplă ca cerul disperării pentru a le salva credinței unora să fie acoperit întărindu-le cu puterea și harul de norii îngrijorărilor vieții de care au nevoie. acesteia, de pierderea unui suflet drag, de vreun păcat „Să sprijiniți pe cei slabi”. greu, iar soarele speranței nu Despre dreptul Iov citim că se mai vede. În adversități ca acestea, disperarea coboară orbului îi era ochi și șchiopului ca o mantie neagră asupra picior. Celor nenorociți le era tată (Iov 29,15-16). Și astăzi, ca 4

și atunci ne este dat să întâlnim pe calea vieții atâția „șchiopi” și „slăbănogi” care au nevoie de sprijinul nostru. Îndemnul apostolilor este să ajutăm pe cei slabi din punct de vedere spiritual, moral sau fizic. Călătoria noastră spre Canaanul ceresc străbate pustiul acestei vieți, prin locuri dificile și grele. Așa că cei puternici spirituali trebuie să-i sprijine pe cei mai slabi. Unii sunt mai slabi, mai mici, mai plăpânzi, mai bolnavi,


Cuvântul Scripturii ziua aceea”. Tu știi foarte bine cât mângâiat și nu i-a fost rușine de ajutor mi-a dat el în Efes”. (2 Tim. lanțul meu (2 Tim. 1,16). Niciun israelit bolnav nu 1,15-18) La un anumit moment Pavel rămânea în urmă de tabăra Apostolul Pavel îl lăuda pe ajunsese zdrobit sufletește de o care înainta și nici cei mici nu Onisifor zicând că Onisifor durere necurmată în inimă (Rm. erau părăsiți. Să înțelegem și nu s-a rușinat de statul lui 9,2) cauzată de respingerea să acceptăm că nu avem voie să în detenție și de „lanțul lui”. Evangheliei de către majoritatea trecem cu nepăsare pe lângă cei Pentru Onisifor, lanțul lui Pavel conaționalilor săi evrei. Durerile pe care Dumnezeu ni i-a lăsat în era un titlu de noblețe și nu sufletești ale apostolului și-au grija noastră. unul de rușine, pentru că lanțul găsit adevărata mângâiere și Pavel și Sila fiind întemnițați punea la încercare mărturia, alinare prin cei trei colaboratori în Filipi, după eliberare ei nu fiind totodată și dovada evrei: Aristarh, Marcu și Iust pleacă imediat din cetate așa atotputerniciei lui Dumnezeu despre care zice: Ei sunt din cum le-au cerut dregătorii (Fap. care se folosea și de acest mijloc numărul celor tăiați împrejur și 16,39), ci rămân în casa Lidiei. pentru a răspândi Evanghelia în singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăția lui Aici în casa Lidiei au stat de toată lumea. vorbă cu frații și i-au mângâiat Se întâmplă și în cotidianul Dumnezeu, oameni care mi-au (Fap. 16,40). Ce frumoasă nostru să fi pus în „lanțul” fost de mângâiere (Col. 4,11). atitudine! Iată că cei ce ar fi sărăciei, al suferinței, al Iată câtă nevoie de trebuit să fie mângâiați, i-au singurătății, al depresiei sau al îmbărbătare și mângâiere a avut mângâiat pe alții! altor nevoi, atunci vezi că cei Pavel în lucrarea de răspândire Pavel închis în Roma, aripile care ți-au fost mai apropiați, te și înaintare a Evangheliei. morții fâlfâiau deasupra părăsesc unul câte unul. Când Aceeași nevoie o are și astăzi închisorii, părăsit de o parte astfel de adversități ne asaltează slujitorul lui Dumnezeu, ești și din colaboratorii săi, îi scrie viața și nu avem lângă noi pe tu disponibil să i-o satisfaci? ucenicului Timotei desprea cineva care să ne susțină și să În paginile Sfintei Scripturi îl starea în care se găsește: Știi, ne învioreze, ne stă la îndemână găsim pe Dumnezeu în calitatea că cei din Asia toți m-au părăsit, Cuvântul lui Dumnezeu din de „Dumnezeul oricărei între alții și Figel și Ermogen (2 Sfânta Scriptură care a fost mângâieri”: Binecuvântat să Tim. 1,16); Dima, din dragoste scrisă astfel încât credincioșii să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului pentru lumea de acum, m-a afle în ea puterea de a răbda și nostru Isus Hristos, Părintele părăsit și a plecat la Tesalonic… de a fi mângâiați în prezent și de îndurărilor și Dumnezeul oricărei (2 Tim. 4,10); Caută de vino a privi cu speranță viitorul (Rm. mângâieri, care ne mângâie în 15,4). Nu te teme, căci Eu sunt toate necazurile noastre, pentru curând la mine! (2 Tim. 4,9.) cu tine, nu te uita cu îngrijorare, Dacă înainte Pavel căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu ca, prin mângâierea cu care îmbărbătase și mângâiase pe te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. noi înșine suntem mângâiați de Timotei și pe mulți alții (Col. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz (2 4,8), din cele scrise lui Timotei biruitoare (Is. 41,10) Cor. 1,3-4). înțelegem că acum și el simțea Pentru atitudinea arătată de nevoia de a fi încurajat și Apostolul Pavel face Onisifor lui Pavel pe când se afla mângâiat. Nevoia aceasta i-a cunoscut corintenilor atunci, în închisoarea din Roma, aceea satisfăcut-o Onisifor, căci zice: și nouă acum, de mângâierea Domnul să-și verse îndurarea de a-l căuta cu multă grijă (și de care a avut parte în mijlocul peste casa lui Onisifor: căci de expunându-se și multor riscuri) suferințelor și încercărilor prin multe ori m-a mângâiat, și nu până l-a găsit și de a fi preocupat care a trecut. În acest pasaj i-a fost rușine de lanțul meu. Nu de trebuințele lui, Pavel cu aflăm de la apostol că izvorul numai atât, dar, când a fost în profundă recunoștință se roagă tuturor mângâierilor este Roma, m-a căutat cu multă grijă pentru Onisifor: Domnul să-și Dumnezeu Tatăl și că unul dintre și m-a găsit; De-a Domnul să reverse îndurarea peste casa lui numeroasele motive pentru care capete îndurare de Domnul „în Onisifor; căci de multe ori m-a a fost mângâiat era acela că și el, 5 dar și ei trebuie să călătorească cu cei mai tari și mai sănătoși.


Sfinţii Părinţi la rândul lui, să-i poată mângâia pe alții cu aceeași mângâiere cu care și el a fost mângâiat de Dumnezeu. Înțelegem de aici cum mângâierea dată de Dumnezeu nu constituie un scop în sine. Rostul ei este acela ca și credincioșii să devină la rândul lor niște mângâietori.

prin unirea lor a fost mângâiat pentru pierderea mamei sale (G. 24,67).

ne jertfim pentru salvarea lui? S-ar putea ca respectivul să fie chiar soția sau soțul meu. Dacă Să ne oprim toți familiștii din nu avem această disponibilitate, alergările vieții și să ne întrebăm atunci să cerem de la Domnul cât de mult și cât de des suntem putere de Sus ca să putem fi mângâietorul partenerului de în mod constant mângâitorul viață? Oare nu ne gândim la partenerului nostru. faptul că Dumnezeu ne vrea În concluzie, înțelegem Uneori, se întâmplă ca în viața mângâietorii celuilalt? Văd că „mângâierea” nu-i ceva de familie să ne confruntăm cu copiii voștri că unul dintre facultativ, opțional ci este o momente neplăcute. Acestea ne voi a fost mângâiat de celălalt datorie a adevăratului creștin pun într-o stare de descurajare, aflat într-o mare dificultate? (1 Tes. 4,18). Să ne mângâiem de tristețe, iar în cazul unora se Constată prietenii și vecinii că unii pe alții în adversitățile poate vorbi chiar de disperare. suntem sprijinul și mângâierea vieții și să fim încredințați de Dacă ajutorul prietenilor ne celuilalt? făgăduința: Căci Dumnezeu nu îmbărbătează, dacă sprijinul Acum, în prezent, avem în este nedrept ca să uite osteneala străinilor ne surprinde, ajutorul mintea noastră cuvinte de voastră și dragostea, pe care ați partenerului de căsnicie ne redă înțelegere și de încurajare arătat-o pentru Numele Lui, voi viața. E de-a dreptul plăcut să pentru cel „căzut între tâlhari”? care ați ajutorat și ajutorat pe citim în Sfânta Scriptură că Isac Suntem dispuși să-l ridicăm, să frați (Ev. 6,10). s-a căsătorit cu Rebeca și că turnăm untdelemn pe rană și să Pr. Dr. Simion VOICU

Despre discernământul spiritual

A săvârşi faptele milei trupeşti şi a celei sufleteşti e un imperativ al vieţii creştine, nu doar în Anul milostivirii, an în care suntem chemaţi cu precădere să contemplăm mila dumnezeiască şi felul în care noi putem fi milostivi. Deşi faptele milei sunt de dorit a fi împlinite de fiecare creştin, ordinea şi felul punerii lor în practică e una dintre cele mai mari provocări ale vieţii spirituale. De acest aspect s-au ocupat în mod aparte Părinţii pustiei, atunci când vorbeau despre dreapta judecată, dreapta socotinţă, deosebirea gândurilor sau discernământul spiritual. Se poate întâmpla ca cineva să-şi dea seama ce este bine, dar să nu ştie cum să-l înfăptuiască. Cum e posibil, de pildă, ca împlinirea unei fapte bune în sine să ducă la un rezultat cu totul dăunător? De câte ori nu se întâmplă să fim mânaţi de cele mai bune intenţii în a ajuta pe cineva în nevoie şi totuşi milostenia noastră să producă uneori rezultate cu totul negative. Uneori ne milostivim de cineva, pentru că spune că suferă de foame, ca 6

apoi acea persoană să cheltuie banii pe băutură, droguri sau alte asemenea. Ce trebuie făcut ca binele intenţionat să devină un bine real? Să dobândim dreapta judecată sau discernământul spiritual, afirmă tradiţia spirituală a Părinţilor filocalici. Discernământul spiritual e facultatea care-l ajută pe creştin să decidă care bine trebuie săvârşit acum şi care bine trebuie săvârşit mai


Sfinţii Părinţi târziu, sau în anumite cazuri niciodată; este capacitatea de a aplica o lege universală la un caz particular; înseamnă să ştii ce se cuvine să faci şi să o faci cum şi când trebuie. Dreapta socotinţă sau discernământul nu se referă la prudenţa ori înţelepciunea lumească, nu indică reţinerea sau rezerva. Este o virtute constând în puterea de a deosebi, în propria persoană, în ceilalţi, în lucruri sau în evenimente ceea ce este după voia lui Dumnezeu, ceva înşelător sau ceva firesc; iar această putere nu este doar rodul experienţei dobândite, ci este lucrarea Sfântului Spirit, care îi insuflă omului împlinirea binelui. Sfinţii Ioan Casian şi Ioan Scărarul oferă multe exemple din care reiese că mulţi călugări dorind să facă binele, pentru că nu aveau darul dreptei judecăţi, au săvârşit fapte aparent bune, dar fără niciun folos. Sunt cunoscute exemplele în care oamenii, mânaţi de cele mai bune intenţii, şi-au risipit puterile în van, au rătăcit fiind amăgiţi, ba chiar vrând să facă binele au săvârşit răul.

Sfântul Ioan Casian istoriseşte despre un bătrân anahoret pe nume Pavel, care ţinea la mare preţ virtutea curăţiei şi de aceea nu voia nici măcar să vadă chip sau veşmânt de femeie. Acesta, împreună cu un alt frate s-au hotărât să viziteze pe un călugăr bătrân şi bolnav, ca să-i aducă puţină mângâiere. Pe drum le apare de departe o femeie venind înspre ei. Izbit de această întâlnire neaşteptată, renunţând deodată la vizita pioasă pe care urma să o facă, a luat-o la fugă înapoi spre mănăstirea sa, alergând de parcă ar fi văzut un leu sau un balaur uriaş şi ignorând strigătele fratelui care îl ruga să continuie călătoria. Efortul acesta brusc i-a fost fatal, deoarece a căzut paralizat în întregime. În starea lui niciun bărbat nu îl putea ajuta şi de aceea a fost dus într-o mănăstire de femei, care l-au îngrijit timp de patru ani, după care a încetat din viaţă1.

susţină familia, îşi urmează un vis etc. Dar nu în toate cazurile, nu oriunde şi nu oricând aceste eforturi se impun. Fără dreapta judecată omul cu greu va face ceea ce trebuie. Prin harul deosebirii gândurilor omul înţelege că împlinirea unei porunci nu se justifică prin încălcarea altora; va fi capabil să stabilească o ordine a priorităţilor; va şti să deosebească lucrurile importante de cele urgente.

Sfântul Ioan Casian istoriseşte despre o convorbire dintre mai mulţi părinţi din pustiul Tebaidei, adunaţi în jurul fericitului Antonie, despre desăvârşire, respectiv despre ce virtute şi ce fapte ar putea ajuta pe monah să se ferească de ispitele diabolice şi să ajungă pe culmile desăvârşirii? Fiecare îşi dădea cu părerea după puterea minţii sale. Unii socoteau că se poate ajunge la aceasta prin post şi priveghere, fiindcă mintea astfel limpezită aduce curăţia inimii şi a trupului, putându-se astfel uni mai uşor cu Dumnezeu. Alţii spuneau că eliberarea de grijile pământeşti ajută cel mai mult pe om să se apropie de Dumnezeu. Alţii considerau necesară anahoreza, adică retragerea din lume, unde omul poate găsi intimitatea cu Dumnezeu şi să I se dedice mai mult. Unii propuneau să fie indeplinite cu sfinţenie îndatoririle milosteniei, adică ale dragostei faţă de oameni, fiindcă prin acestea este făgăduită în Evanghelie moştenirea Împărăţiei cerurilor, când spune: Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu... Că flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat şi mi-aţi dat să beau... (Mt 25, 34-36). După acest schimb de păreri a luat cuvântul şi fericitul Antonie, spunând:

„Toate cele ce le-aţi spus sunt necesare celor însetaţi de Dumnezeu şi dornici să ajungă la El. Dar adevărul faptelor şi nereuşita multora în practicarea acestora nu ne îngăduie să le considerăm ca mijloace principale. Căci am Întâlnim şi noi, spre exemplu, persoane văzut de prea multe ori că aceia care se dedică căsătorite, care pentru marea lor dragoste faţă de cu determinare la postire, la priveghere, la o rugăciune, slujbe sau săraci îşi ignoră îndatoririle desăvârşită singurătate, cautând să se lipsească de soţie sau de mamă, trăind cu convingerea până şi de cele mai mărunte lucruri, ori s-au că prin aceasta fac ceva cu adevărat meritoriu. dedicat în întregime actelor de milostenie, toţi Situaţii asemănătoare întâlnim la persoanele care aceştia au căzut totuşi în asemenea înşelări, se dedică în mod exagerat carierei sau muncii, încât totul a fost pentru ei zadarnic; după atâtea ignorându-şi îndatoririle familiale, părinteşti, renunţări şi osteneli au ajuns la un sfârşit vrednic propria sănătate sau nevoile spirituale. Aceste de plâns. De aceea vom cunoaşte limpede calea persoane au convingerea că fac binele: se roagă care ne conduce la Dumnezeu astfel: chiar dacă mult, ajută pe săraci, muncesc din greu ca să există din belşug virtuţile arătate mai sus, este 7


Evanghelia în Artă destul să lipsească dreapta judecată, pentru ca ele împrejurare3. să nu aducă rod şi să nu ajungă la desăvârşire”2. Despre modul în care trebuie căutată puterea Aşadar, trebuie să încercăm totul pentru a dobândi discernământului, atât de necesară în alegerile harul dreptei judecăţi prin virtutea umilinţei, care noastre, mici sau mari, astfel încât ele să fie după voia se va manifesta sub forma unei cunoaşteri a ceea lui Dumnezeu şi să nu ne găsim că luptăm împotriva ce trebuie făcut într-o anumită împrejurare. La lui Dumnezeu (cf. Fapte 9, 4‑5), vom vedea în articolul începători, scrie Sf. Ioan Scărarul, discernământul ia următor. Trebuie doar să fim conştienţi că binele pe forma unei cunoaşteri de sine însuşi; progresaţilor le care dorim să îl facem este darul lui Dumnezeu şi că este un fel de intuiţie a minţii care deosebeşte, fără fără El nu putem face nimic bun (cf. In 15, 5). a se înşela, binele propriu-zis de binele aparent; iar Pr. Florin FODORUȚ pentru cei desăvârşiţi este cunoaşterea pe care au dobândit-o printr-o iluminare dumnezeiască şi care 1 Cf. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, VII, 26, poate lumina prin strălucirea sa şi întunericul care Bucureşti 2004, pp. 181-182. se găseşte în alţii. Dacă vrem să-l definim în mod 2 Cf. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, II, 2, general, discernământul este o cunoaştere sigură a Bucureşti 2004, pp. 40-41. 3 Cf. Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, XXVI, 1. 2, Timişoara voinţei lui Dumnezeu oricând, oriunde şi în orice 2016, pp. 286-299.

Focul din inimă, temeiul mărturiei creștine

De fiecare dată când participăm la Dumnezeiasca Liturghie, la momentul Intratului Mic preotul ridică Evanghelia de pe altar și, înconjurând masa, iese în fața iconostasului. În acele clipe ale procesiunii simțim că ar fi nepotrivit să stăm așezați și, spontan, ne ridicăm când se proclamă Înțelepciune drepți dorind parcă să ne înălțăm deodată cu acest Cuvânt la o viață mai plină de sens și de adevăr.

ofere o învelitoare spirituală cuvenită, trăind îndemnurile ei în deschidere față de Dumnezeu și de aproapele. Evanghelistul Ioan simțea cât de sfâșietoare era această luptă de a pătrunde în spiritul Evangheliei: „Am plâns mult, fiindcă nimeni n-a fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea” (Ap. 5, 4). Pentru ca să rămânem ancorați în Cuvânt, viața creștină presupune acest zbucium interior. Altfel, Evanghelia poate deveni pe nesimțite o colecție de sfaturi înțelepte, dar nu ceea ce ea ar trebui să fie: o carte vie Evanghelia este pentru în spatele căreia să fie antrenată creștin un odor scump, ea este întreaga noastră viață. o carte scrisă nu doar la interior Pentru a înțelege în ce ci și la exterior, încrustată sens Cuvântul lui Dumnezeu adesea în experiențele din plămădește în viețile noastre viață, atunci când simțim ecoul mărturia adevărată, voi unei vindecări sau neliniștile menționa un episod di viața unui Nicodim și pe acelea ale Sfântului Francisc din Assisi. tânărului bogat. Creștinii au La un moment dat, se spune oferit mereu Evangheliei un că Sfântul simțea cu ardoare înveliș într-o ferecătură de dorința de a arăta musulmanilor mare preț, dar, în același fel, ea care este adevărata esență a așteaptă pe fiecare creștin să-i creștinismului, chiar cu riscul 8

de a fi martirizat. Într-un fel, ințiativa lui era legată de cuvintele cu care se încheie Evanghelia lui Matei: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit. Francisc punea aici în practică cea dintâi faptă a milei sufletești: sfătuirea celor slabi în credință, a celor care nu văd în creștinism o lucrare a lui Dumnezeu. Războiul purtat de creștini pentru eliberarea locurilor sfinte, mai exact, cea de a cincea cruciadă, i-a prilejuit întâlnirea cu sultanul Mâlik– Kâmil din Egipt. Acest episod este cel mai documentat din viața sfântului. Se știe, de pildă, că Francisc a plecat din Italia, din Ancona, pe 24 iunie 1219 și, odată ajuns în Egipt, s-a găsit în mijlocul războiului. Creștinii asediau cetatea Damietei și, împotriva aștepărilor, au fost înfrânți, murind atunci peste 6.000 de cruciați. Acestă înfrângere poate avea un ecou mai apropiat de


Evanghelia în Artă simțirile noastre în bătălia purtată de Ștefan cel Mare la Valea Albă împotriva oștirilor lui Mahomed, una dintre cele mai dureroase înfrângeri suferite de moldoveni, în care pieriseră peste 1000 de oșteni. În memoria lor, la Războieni, Ștefan va înălța o biserică și va pune o pisanie, una dintre cele mai lungi și cele mai frumoase care ni s-au păstrat: „...Am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei [cu turcii], în luna iulie 26 [a anului 1476]. Și cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de către păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei.” Lipsa sprijinului militar din afară, asaltul tătarilor imediat după înfrângere, ar fi fost tot atâtea motive pentru ca Ștefan cel Mare să se dea bătut, dar, cu toate acestea, rezistă și, surprinzător, dorește mai cu nesaț victoria. Doar un om cu o credință de fier putea spune, privind înapoi către acele momente crunte: Cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii. Domnul Moldovei înțelegea că victoria i-ar fi putut aduce multă faimă și onoruri, dar înfrângerea lucra și ea ca parte dintr-un plan al lui Dumnezeu, determinându-i pe creștini, indiferent de confesiune, să se unească pentru o mărturie comună în apărarea credinței. Ștefan cel Mare transmitea lumii creștine că miza acestei lupte era mult mai mare decât menținerea integrității hotarelor sau a bunăstarii Moldovei, nici măcar simpla apărare a confesiunii ortodoxe, ci, așa cum este scris în pisanie, adevărata provocare era triumful creștinilor împotriva păgânilor. Roma pare să fie prima care a înțeles zbuciumul

sufletesc al lui Ștefan și a confirmat aspirațiile Domnului la niciun an de la bătalia de la Valea Albă când, Papa Sixt al IV-lea cere principilor lumii creștine să-l sprijine recomandându-l drept: „Un adevărat atlet al credinţei creştine”. Un ecou plastic al dârzeniei Domnitorului în lupta pentru păstrarea vie a credinței creștine se găsește și astăzi în pronaosul de la Pătrăuți, una din primele sale ctitorii în care găsim pictată în pronaos, imaginea Cavalcadei, a luptei Împăratului Constantin la Ponte Milvio și a biruinței în numele crucii.

să încerce să-l convertească pe sultan ca el să cedeze în fața dorinței creștinilor de a redobândi locurile sfinte. De obicei, o astfel de îndrăzneală sfârșea cu uciderea temerarilor. Însoțit de fratele Giordano, Sfântul Francisc se avântă încrezător spre cetatea Dametei și, după ce înfruntă supliciile închisorii, cei doi sunt aduși în fața sultanului. Surprinzător, primul lucru pe care acesta îl comandă supușilor este să li se „îngrijească rănile”, la fel cum, odinioară, același sultan se îngrijise și de principele Oliver de Köln care îi scrie: „Niciodată nu s-a mai văzut un astfel de exemplu de bunătate cu privire

Cavalcada, Biserica din Pătrăuți (1487), ctitoria lui Ștefan cel Mare, pronaos. Întorcându-ne la istoria Sfântului Francisc, acesta, văzând situația dramatică din tabăra creștină, pierderile imense în rândul soldaților, nu putea nici el să rămână indiferent. Sfântul insistă așadar pe lângă legatul Pontifical ca să primească permisiunea de a merge în tabăra adversă și

la prizonierii inamici. Tu te-ai îngrijit de bolnavii noștri (...) meriți să fi numit Kamel, ceea ce înseamnă perfect, deoarece tu guvernezi cu înțelepciune iar prin virtute ești mai mult decât orice alt prinț...”.

Al doilea pas îngăduit de Sultan celor doi era să le asculte predicarea. Cum a fost ea, noi 9


Evanghelia în Artă nu putem ști astăzi, ceea ce despre preceptele Evangheliei, ni s-a transmis prin biografii dacă ele schimbă în bine viața

„Giotto”, Sfântul Francisc predicând păsărilor, (sfr. sec. XIII), Bazilica Superioară din Assisi. Sfântului Francisc este mult prea vag. Am putea totuși să ne imaginăm simplitatea unui dialog spiritual, mai mult decât o discuție bazată pe argumente sofisticate, Francisc nu era un teolog, ci un predicator pe care până și păsările îl ascultau. Putem presupune că din perspectiva sultanului Mâlik– Kâmil întrebările pe care le avea de pus creștinilor priveau în primul rând Evanghelia, deoarece și musulmanii trăiau cu convingere preceptele Coranului. Sultanul l-ar fi putut întreba, așadar, dacă creștinii traiau spiritul cărții lor fondatoare. Francisc i-a explicat atunci că această carte pentru creștinii superficiali este o carte mută, una oarecare, dar că, pentru aceia care îi adăugă mărturia vieții trăite în spiritul simplității, ea este cea mai de preț comoară. Putem presupune apoi că sultanul l-a întrebat 10

unui creștin, dacă-l ajută să devină un om mai virtuos, sultanul însuși fiind un astfel de om. Francisc i-ar fi răspuns probabil că și pentru creștini cuvântul este mai ascuțit decât o sabie cu două tăișuri (Evr. 4, 12), îndemnând către o conduită de viață; că el rănește uneori acolo unde domnește întunericul, dar, că la rândul său, Cuvântul este pentru creștin o Persoană și încă una rănită și străpunsă pe cruce. Sultanul s-ar fi putut gândi că și în limba arabă cuvânt se spune kalām iar din aceeași rădăcină se formează și cuvântul kelem care înseamnă suferință, rană, tăietură (André Scrima, Creștinism și islam). „Giotto” prezintă într-o frescă din bazilica superioară din Assisi momentul confruntării, mai precis proba de foc pe care

„Giotto”, Proba focului (sfr. sec. XIII), Bazilica Superioară din Assisi.


În Lumina Icoanei Sfântul o propune sultanului ca să dovedească temeinicia credinței sale. Francisc era convins că dacă va intra în mijlocul flăcărilor pentru a demonstra adevărul credinței sale, Domnul nu îl va abandona în mijlocul văpăii. Odinoară, profetul Mahomed propusese creștinilor să treacă prin această încercare la Medina, dar ei nu s-au lăsat provocați. Până la urmă, această probă nu a mai avut loc deoarece învățații de la curtea Sultanului, pe care îi vedem în stânga imaginii retrăgându-se, se împotriveau provocării și în întreg regatul risca să se producă o sciziune datorită simpatei pentru creștini a sultanului. Fresca lui Giotto nu este așadar conformă cu realitatea, focul nu a fost aprins dar, probabil, artistul a căutat cu orice preț să-i rezerve un loc în imagine

acestui detaliu, deoarece focul definește cel mai bine această imagine: el ardea profund atât în inima lui Francisc cât și în aceea a sultanului Mâlik–Kâmil. În cele din urmă cei doi frați au fost lăsați să se întoarcă în tabăra creștină, sultanul voind să-i umple cu daruri. Cei doi s-au împotrivit cu vehemență știind că adevărata lor comoară fusese tocmai posibilitatea acelui dialog.

auzim despre un creștin că a intrat în acest foc cu prețul martiriului, ar trebui să ne oprim și noi o clipă pentru a reflecta dacă mărturia noastră creștină mai are ceva din sapoarea cuvântului predicat de Hristos. Testamentul pe care ni-l lasă astăzi sutele de martiri creștini din Orient și din Africa, este invitația ca văzând la Litughie Evanghelia ridicată să nu mai rămânem așezați în Astăzi, când tot mai adesea comoditățile vieții noastre, ci auzim despre asaltul unor să simțim chemarea la o trăire grupări fundamentaliste din mai adâncă a vieții în Hristos. Islam împotriva creștinilor, Islamul mai poate fi bulversat singurele preocupări ale astăzi numai de întâlnirea cu o societății sunt securitatea perspectivă creștină autentică hotarelor și păstrarea la care fiecare credincios poate bunăstării. Spiritul Evangheliei să-și aducă propria contribuție ne cere însă ca să ne unim, punând ca temei caritatea și dincolo de confesiuni, într-un valorile unei vieți trăite în front al mărturiei creștine, în simplitatea Evangheliei. deschidere și fără a fi copleșiți Pr. Lucian LECHINȚAN, s.j. de teamă. De fiecare dată când

Elemente de iconografie ale siglei Anului Milostivirii

Sigla acestui an jubiliar este reprodusă dintrun mozaic al lui Hristos Înviat din Centrul Aletti (Roma). Bunul Păstor, Hristos Cel răstignit şi înviat coboară în iad, în Şeol, deschide mormântul lui Adam şi îl ridică pe umeri, iar prin el întreaga omenire moartă de păcate. Dar, Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru

ceruri, în Hristos Isus (Ef 2,4-6).

‒, descoperim într-o primă fază parabola Samariteanului milostiv sau cea a Bunului Păstor.

Plecând de la cuvintele Sigla Jubileului Milostivirii Domnului din Evanghelia după Luca ‒ Fiţi milostivi, precum este o lucrare a preotului artist şi Tatăl vostru milostiv este Marko I. Rupnik: e o icoană de 11


În Lumina Icoanei inspiraţie răsăriteană, care cuprinde diferite simboluri. Absolvent de arte și cu un doctorat în teologie, realizator al mai multor mozaicuri celebre, părintele Rupnik primeşte sarcina de a realiza o imagine plină de simboluri

în biserica Surorilor Orsoline din Verona, în decembrie 2006. Tema mozaicului este mântuirea oferită de Isus, „setea” lui de mântuire strigată de pe cruce, pentru ca nimeni să nu fie pierdut, căci aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din

este una obişnuită, folosită de autoritățile vremii pentru pedepsirea condamnaților la moarte, ci este tocmai arborele vieţii care face legătura cu pomul cel din mijlocul raiului. În icoana Învierii, Domnul Hristos ţine de mână pe Adam şi Eva, iar aici Maria este cea care are grijă ca Eva să fie salvată, în timp ce Hristos se avântă în locuinţa morţilor pentru a-l salva pe Adam cel pierdut. După cum Hristos este „Noul Adam”, Maria devine noua Evă, înlăturând efectele neascultării celei dintâi.

Maria conduce privirea noastră spre cruce, spre Fiul său cel răstignit, apoi cu cealaltă mână spre coborârea Lui în lumea Şeolului, subliniind preţul plătit de Fiul ei pentru mântuirea omenirii. Isus cel răstignit şi înviat este Bunul păstor care coboară de pe cruce pentru a deschide mormintele celor drepţi, având grijă ca nimeni să nu se piardă. În Adam întreaga omenire şi fiecare dintre noi este înălţat.

care să caracterizeze întregul an jubiliar, în care culorile și siluetele personajelor să exprime mult mai mult decât un simplu logou.

toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi (Io 6,39).

În partea centrală a imaginii se află Fecioara Maria la Imaginea mamă a acestei picioarele Crucii, alături sigle se găsește într-un mozaic de episodul răstignirii şi al realizat de către pr. Rupnik pogorârii în iad. Crucea nu 12

Aceste aspecte sunt accentuate prin două elemente principale: privirile izvorâte din ochii lui Hristos și ai lui Adam se întâlnesc pentru eternitate la fel ca mâinile lor. Întâlnirea ochilor sugerează un legământ strâns între ei, dar totodată şi cu noi înșine, căci Dumnezeu vine în Hristos pentru a ne da şi nouă mila lui, pentru a încheia un legământ cu noi, manifestând adevărata noastră identitate ca fii. Totuşi, sigla Anului Sfânt al Milostivirii nu este numai o simplă extrapolare a unui fragment dintr-o scenă mai amplă, ci o subliniere a


În Lumina Icoanei învăţăturii biblice privitoare la comportamentul lui Dumnezeu faţă de om. Sarcina Bunului Păstor ‒ mila faţă de întreaga omenire ‒ se centralizează în Adam care nu numai că este salvat de la rătăcire, dar se găsește în siguranţă de-acum înainte. Ochii lui se contopesc cu cei ai omului: Hristos vede cu ochiul lui Adam, iar Adam cu ochii lui Hristos. Fiecare om descoperă în Hristos, noul Adam, umanitatea sa şi viitorul pe care îl aşteaptă, privind în ochii săi iubirea Tatălui. Aura în formă de migdală

Albastrul este culoarea cerească, simbolizează în icoane smerenia tăcută. Acesta este des utilizat de iconografi pentru mantia Pantocratorului, pentru veşmintele Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor Apostoli. Un exemplu interesant în acest sens este şi albastrul folosit de Rubliov în icoana Sfintei Treimi. Aura care înconjoară trupul Mântuitorului este o reprezentare iconografică a gloriei dumnezeirii lui Hristos. Forma ovală, de migdală, sau sub forma de 3 ori 4 cercuri concentrice, redate cromatic într-un degradé pornind de la albastru sau gri-albăstrui/ gri-verzui, care se intensifică de la deschis la închis, din exterior spre interior, este o ilustrare a descrierii apofatice a lui Dumnezeu ca „întuneric luminos”. Aura este străbătută uneori de raze luminoase care izvorăsc din Hristos, acestea lipsind în sigla de faţă. Lipsa se datorează faptului că Învierea lui Isus realizază o trecere de la moarte la viaţă, iar milostivirea Lui este o ieşire din întunericul păcatului la sfinţenie. Nu în

ultimul rând, aceste cercuri concentrice prelungite, cu aceste culori progresive, sugerează mişcarea lui Hristos care transportă omul din noaptea păcatului şi a morţii spre lumina vieţii. Pe de altă parte, adâncimea esprimată printr-o culoare mai închisă exprimă iubirea atotcuprinzătoare a Tatălui care iartă totul. Porţile iadului

Domnul doboară porțile iadului şi calcă în picioare rămășițele porţii în formă de cruce. În icoana Învierii mai apar lacătele şi cuiele ce zboară sfărămate, toate sub piciorul Domnului. În imaginea de față, Hristos sfărâmă porțile. Culoarea neagră provine din mozaicul original și se referă la adâncurile grotei iadului întunecos. Negrul înseamnă absenţa tuturor culorilor şi negarea luminii. Contrastul dintre crucea neagră şi piciorul alb al lui Isus reflectă cum viaţa se stinge fără lumină. Elementul negru sugerează nefiinţa, haosul, anxietatea şi moartea, absoarbe lumina fără să o dăruiască înapoi. Dar întunericul nopţii ascunde promisiunea zorilor, de unde – după pătrunderea luminii – răsare viaţa (cf. Facere 1,2). Ridicarea lui Adam este începutul vieţii.

trăit vreodată pe acest pământ. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om tocmai pentru a-l răscumpăra pe om. Hristos nu numai că ridică omul și-l așează pe spate, ci îl poartă și nu-l lasă să se piardă.

Brâul folosit ca o curea are încă un aspect deosebit. Prin el omul este „încins cu puterea adevărului”, spre „mortificarea trupului şi înnoirea spiritului”. Aici observăm faptul că acest brâu leagă pe Adam de Hristos. Prin această legătură strânsă se subînţelege şi legământul care uneşte omenirea.

Rănile Mântuitorului, care îl scoate pe om din abisul durerii, dovedesc faptul că Acesta nu este străin de durere: El însuşi poartă la mâini şi la picioare semnele cuielor, memoria veşnică a pătimirii. Culoarea roşie este un simbol al iubirii, al jertfei şi al altruismului. Adam nu poartă aceste răni, dar poziţionarea mâinii ne lasă să înţelegem că rănile Domnului – asemănător brâului – fixează mâinile şi picioarele omului şi le strânge de Hristos. Rănile cu care Hristos fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile omenirii. Prin rănile Lui omul s-a vindecat şi a fost mântuit. După cum iubirea lui Dumnezeu către om vine înaintea iubirii omului, la fel şi atingerea rănilor Mântuitorului ne face să înaintăm pe drumul înspre Hristos. Înainte ca noi, ca în Adam cazul necredinţei lui Toma, să De ce nu găsim pe umerii lui trecem la credinţă, Isus pune Isus oaia rătăcită? Cu cât omul mâna – cu rănile Sale – pe rănile seamănă mai mult cu persoana noastre, dovedind prin aceasta salvată de Hristos, cu atât mai milostivirea lui Dumnezeu. bine își recunoaște slăbiciunea. În Adam este prezent fiecare om şi fiecare femeie care a Pr. Bela PALLAI 13


Învăţătura Bisericii Caritas in Veritate: Iubirea în Adevăr Caritas in Veritate este cea de-a treia scrisoare enciclică a Papei emerit Benedict al XVI-lea. Este o enciclică socială publicată în 2009. Punctele principale specifice doctrinei sociale a Bisericii sunt: omul, munca și Statul. Este o scriere complexă și tocmai din acest motiv doresc să precizez, încă de la început, că voi prezenta doar ideile care mi-au atras o atenție deosebită. Raportul adevăr

dintre

iubire

și

Pentru progresul și bunăstarea socială a lumii iubirea și adevărul trebuie să-și dea mâna, să meargă mereu împreună. Iubirea – caracteristica principală a creștinului – este acea forță care îi stimulează pe oameni să caute dreptatea, frumosul, binele, pacea. Pentru îndeplinirea acestui deziderat trebuie să fie însoțită de adevăr deoarece „un creștinism al carității fără adevăr poate să fie confundat cu ușurință cu o rezervă de sentimente bune, utile pentru conviețuirea socială, însă marginale. (…) fără adevăr caritatea este izolată (…), este exclusă din proiectele și din procesele de construire a unei dezvoltări umane de însemnătate universală”1 (CIV, 4). Fără adevăr, iubirea este goală, falsă, mincinoasă. Mulți oameni realizează că iubirea și adevărul, de multe ori, sunt despărțite. Uneori, din diferite motive, lipsește curajul 14

de-a spune adevărul cu iubire sau de a iubi în adevăr. Papa emerit ne amintește că menirea Bisericii este aceea a slujirii „carității, dar în adevăr” (CIV, 5). Fără adevăr se alunecă în sfera intereselor private, a celor mai puternici. Dreptatea și binele comun

Iubirea adevărată include dreptatea și binele comun. Nu se poate vorbi despre iubire acolo unde lipsește dreptatea, unde nu se dă altuia ceea ce i se cuvine chiar dacă „caritatea depășește dreptatea și o completează în logica darului și a iertării”

(CIV, 6). Alături de binele personal există şi binele altora numit binele comun. Într-o lume globalizată, cum este cea actuală, căutarea binelui comun este o exigență a carității. Dezvoltarea economică

În viziunea Papei emerit dezvoltarea economică nu înseamnă a vedea profitul ca scop în sine, ci ca mijloc „orientat spre un scop care să-i furnizeze un sens” deoarece „obiectivul exclusiv al profitului, dacă este produs rău și fără binele comun ca scop ultim, riscă să distrugă bogăția și să


Legea Bisericii creeze sărăcie” (CIV, 21). Un alt aspect al dezvoltării este cel al rezolvării problemelor sociale în mod comunitar și nu izolat cu o implicare din partea tuturor statelor dar și a societății civile (Cf CIV, 24). De asemenea înființarea de noi asociații care să apere drepturile muncitorilor, care în zilele noastre întâmpină multe dificultăți și incertitudini, este un lucru urgent care necesită rezolvare pentru că „omul este autorul, centrul și scopul întregii vieți economicosociale” (CIV, 25). O altă țintă a dezvoltării este aceea a eliminării sărăciei din lume deoarece dreptul la alimentație și la apă este primordial pentru viață (Cf CIV, 27). Respectul față de viață, familie și mediul înconjurător

Creșterea demografică a populațiilor nu cauzează regres din punct de vedere social și economic. Dimpotrivă, conduce la dezvoltarea economiei. Astfel anumite țări au depășit sărăcia și criza datorită numărului mare

al locuitorilor ei, iar alte națiuni cu natalitate scăzută întâmpină dificultăți deoarece scăderea numărului de muncitori duce la diminuarea fondurilor financiare pentru achitarea pensiilor persoanelor în vârstă. Deschiderea și respectul față de viață și familie este un factor de „bogăție socială și economică”, iar statele sunt invitate „să propună politici care să promoveze centralitatea și integritatea familiei, întemeiată pe căsătoria dintre bărbat și femeie, celulă primă și vitală a societății” (CIV, 44).

așadar, de o nouă cultură care să ocrotească natura.

Cele patru puncte înainte enumerate reprezintă unele răspunsuri la diferitele situații delicate și nesigure cu care se confruntă lumea actuală. Spre sfârșitul enciclicei este subliniat faptul că: „Fără Dumnezeu omul nu știe unde să meargă și nu reușește nici să înțeleagă cine este el. În fața problemelor enorme ale dezvoltării popoarelor care aproape ne duc la descurajare și la cedare, ne vine în ajutor cuvântul Domnului Isus Hristos care ne face conștienți: «Fără mine nu puteți face nimic (In 15, 5)» și ne încurajează: «Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii» (Mt 28, 20)” (CIV, 78). Omenirea, așadar, poate găsi rezolvarea potrivită în gestionarea problemelor doar împreună cu Dumnezeu.

Grija față de natură este o exigență fundamentală a societății actuale și presupune revizuirea stilului ei de viață. În această privință e nevoie de o schimbare a mentalității referitoare la modul în care economia și investițiile influențează resursele naturale. Episcopul emerit al Romei Pr. Vasile TRIFOI afirmă că monopolizarea unor resurse vitale precum este cea 1 Pentru Enciclica Caritas in Veritate se „a apei, poate să provoace grave va folosi prescurtarea CIV. conflicte” (CIV, 51). Este nevoie,

Dreptul particular pentru Biserica sui iuris – trimiteri din CCEO

Dacă în numărul trecut al revistei am prezentat cadrul general și relația dintre dreptul comun și cel particular, așa cum rezultă din documentele Conciliului Vatican II și din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO), în numărul de față vă propun să intrăm în materia pe care canoanele CCEO o lasă spre completare (sau uneori reglementare totală) normelor de drept particular1. Vom înțelege astfel grija Legislatorului suprem al Bisericii față de nevoile și realitățile concrete, specifice, ale fiecărei Biserici; fiecare dintre acestea sunt tratate nu doar pe criterii de rit sau realități naționale și sociale diferite, ci și în funcție de forma

de organizare a Bisericii locale (patriarhală sau arhiepiscopală majoră, mitropolitană, locală supusă direct Sfântului Scaun). Primele două Titluri din CCEO care tratează Despre credincioșii creștini, drepturile și obligațiile lor și Despre Bisericile sui iuris și rituri conțin fiecare câte două canoane care fac trimitere la dreptul particular. Al treilea Titlu, Despre autoritatea supremă a Bisericii nu are, evident, nicio trimitere la norme particulare. Cel de-al patrulea, Despre Bisericile patriarhale, abundă în trimiteri la dreptul particular: 28 de canoane cer ca dreptul particular să reglementeze cerințele, modul și timpul pentru alegerea Patriarhului; modul în care acesta își exercită puterea; relația 15


Legea Bisericii dintre Patriarh, Mitropoliți, Episcopi și Scaunul competentă, vor avea valența unui drept propriu Apostolic; de asemenea, funcționarea diverselor pentru persoanele consacrate vizate. structuri tipice Bisericii patriarhale. Dintre canoanele ce reglementează Titlul V, întrucât tratează Despre Bisericile Evanghelizarea popoarelor și Despre magisteriul Arhiepiscopale Majore nu trimite în niciunul din bisericesc, respectiv Titlurile XIV și XV, puține fac cele patru canoane ale sale la dreptul particular, referire la norme particulare: patru în primul caz deoarece aceste Biserici, cu foarte mici diferențe, și șapte în cel de-al doilea. Primul canon, care în sunt asemănătoare cu Bisericile patriarhale. Titlul XVI, Despre cultul divin și sacramente, face Titlul VI, Despre Bisericile mitropolitane și celelalte trimitere la dreptul particular este 670 care, la Biserici sui iuris, trimite la dreptul particular prin §2, spune că „dacă creştinilor necatolici le lipsesc șapte canoane. Un titlu din CCEO care are multe lăcaşurile în care să celebreze în mod demn cultul trimiteri la dreptul particular este cel de-al VII- divin, Episcopul eparhial poate permite folosirea lea, Despre eparhii și episcopi. Sunt 39 canoanele unui edificiu catolic sau a unui cimitir sau a unei care permit Bisericilor locale ca prin norme biserici, conform normei dreptului particular al de drept particular să vină în întâmpinarea propriei Biserici sui iuris”; este unul din exemplele nevoilor specifice: de la funcționarea eparhiilor de deschidere față de creștinii de alte confesiuni în afara teritoriului Bisericii patriarhale la pe care CCEO o recomandă, iar dreptul particular alegerea episcopilor; de la obligația de a indica este chemat să fixeze norme proprii pentru a o modul de desfășurare, timpul și frecvența pune în practică. În total, acest titlu trimite la celebrărilor liturgice, la structurile eparhiei, felul dreptul particular în 39 de canoane, mărturie a în care acestea se organizează și la modul în care faptului că credința comună a Bisericii universale funcționează protopopiatele și parohiile. se reflectă și se trăiește în viața sacramentală a Titlurile VIII și IX au câte un singur canon fiecărei Biserici sui iuris, organizată și prin norme ce trimite la dreptul particular. Următorul proprii de drept. Titlu, al X-lea (Despre clerici) trimite de 22 de ori la dreptul particular, datorită specificului propriu diverselor Biserici sui iuris în ce privește încadrarea și trăirea misiunii clericale; promovarea vocațiilor, formarea în seminarii, înscrierea clericilor într-o eparhie și eventuala trecere într-o alta, clericii celibatari și căsătoriți, îmbrăcămintea și veșmintele lor, precum și alte aspecte care vizează viața clericilor sunt schițate în dreptul comun care lasă dreptului particular posibilitatea de a interveni prin norme proprii. După Titlul XI, Despre laici, sărac în trimiteri la norme particulare (doar două canoane), următorul Titlu, al XII-lea, Despre monahi și ceilalți călugări și membri ai altor institute de viață consacrată, este extrem de bogat în trimiteri: 70 din canoanele sale fac referire la dreptul particular. Acest lucru este de înțeles dacă ne gândim la bogăția diversității prezentă în trăirea vieții monahale și dacă ne amintim că din dreptul particular fac parte și statutele chemate să reglementeze trăirea vocațională specifică fiecărei mănăstiri, a fiecărui ordin, congregație, institut de viață consacrată, etc. În aceste statute trebuie să se regăsească toate trimiterile dreptului comun; odată aprobate de autoritatea ecleziastică 16

Unul din titlurile cu puține trimiteri la dreptul particular este și al XVII-lea, Despre botezații necatolici care vin la deplina comuniune cu Biserica Catolică; dintre cele șase canoane ale sale, doar unul (898, §§2 și 3) permite dreptului particular să stabilească norme pentru primirea în Biserica Catolică. Ecumenismul este promovat în Cod în Titlul XVIII; două din canoanele sale cer ca dreptul particular să stabilească norme speciale pentru promovarea unității creștinilor, cu respectarea normelor comunicării în cele sacre. Atât Titlul XIX (Despre persoane și despre actele juridice) cât și Titlul XX (Despre funcții) trimit doar de două ori fiecare la norme particulare, iar Titlul XXI nu trimite niciodată; codul comun tratează exhaustiv materia conținută în acesta, Despre puterea de conducere. Următorul Titlu, Despre recursurile contra decretelor administrative, lasă posibilitatea dreptului particular să intervină în trei cazuri: dacă se dorește fixarea unor termene diferite, deciderea recursului, posibilitatea de a-l corecta precum și modul în care este tratat recursul înaintat împotriva unui decret administrativ al Patriarhului. Normele comune privind Bunurile temporare ale Bisericii, organizate în Titlul XXIII, trimit de


Etica Creștină 10 ori la dreptul particular. Dintre reglementări: dreptul particular stabilește contribuțiile și taxele impuse persoanelor fizice, și tot prin el se fixează condițiile și limitele minime și maxime pentru înstrăinarea bunurilor; dreptul particular reglementează funcționarea fundațiilor de pietate și indică modul desfășurării activității pentru administratorii bunurilor bisericești.

mai face trimitere, o singură dată, la dreptul particular. Titlurile XXVIII (Despre procedura aplicării pedepsei) și XXX (Despre prescriere și despre calcularea timpului) nu trimit la norme particulare, întrucât materia tratată în ele trebuie să fie generală și în același fel aplicată universal. În schimb Titlul XXIX, Despre lege, obiceiuri și actele administrative permite, la can. 1518, ca În ce privește organizarea Judecăților în dreptul particular să fixeze un termen (inferior general (Titlul XXIV) și Judecata contencioasă sau superior ca durată) diferit de cel pe care îl (Titlul XXV), CCEO lasă în seama Statutelor fixează normele comune pentru emiterea unui tribunalelor reglementarea prin norme proprii anumit decret solicitat autorității competente. a mai multor aspecte: numirea judecătorilor și Raportul dintre dreptul comun și cel a celorlalți implicați în activitatea tribunalelor particular este sugestiv ilustrat de afirmația unui și durata însărcinării lor, stabilirea orarului și canonist maghiar: „Gabriel le Bras, susținător a modului de desfășurare a activității, fixarea entuziast al dreptului particular, a comparat sumelor achitate cu titlu de cheltuieli de judecată rolul dreptului particular medieval cu scara lui și pentru remunerarea personalului, acordarea Iacob pe care îngerii urcau și coborau între cer reducerii cheltuielilor sau a apărării gratuite. și pământ. Pe de o parte el «particularizează» Există în CCEO și unele Procese speciale, Titlul normele abstract universale. [...] Pe de altă parte, XXVI; aici dreptul comun lasă la latitudinea dreptul particular aproape «universalizează» dreptului particular posibilitatea de a fixa alte particularul, desfășoară un rol relevant 2 de norme (decât cele generale) pentru îndepărtarea mediator în comparație cu dreptul universal” . sau transferul parohilor, venind astfel, din nou, în întâmpinarea unor posibile situații locale particulare. Sancțiunile penale în Biserică se aplică conform normelor din Titlul XXVII; dreptul particular poate adăuga și alte pedepse celor stabilite prin dreptul comun și poate fixa pedepse determinate și obligatorii acolo unde CCEO stabilește o pedeapsă nedeterminată sau facultativă; de asemenea, poate stabili condițiile în care pot fi iertate anumite sancțiuni și de către cine.

Pr. Ioan BALEA

1 Am folosit în materialul de față ajutorul prețios oferit de lucrarea Pr. BLEIZIFFER William A., Dreptul particular al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Cluj-Napoca 2016. 2 SZABÓ P., Autonomia disciplinare come carattere del fenomeno dell’Ecclesia ‘sui iuris’: ambito e funzioni, Atti del Convegno di Studio svolto a Košice, 6-7.III.2004, Le Chiese sui iuris. Criteri di individuazione e delimitazione, Marcianum Press, Venezia [2005], p. 94.

Dintre utimele trei titluri din Cod, unul singur

Realitatea uniunilor civile1 nu mai poate fi ignorată

O simplă atitudine de mirare în fața acestui titlu este, probabil, prima reacție pe care o avem, fiind cititori în necunoștință de cauză. Aceasta însă nu ne scuză ignoranța sau lipsa noastră de preocupare privind lupta acerbă care se duce împotriva fami-

liei tradiționale. Am ajuns deja la capitolul acuze și de-abia am început articolul… De ce? Poate pentru faptul că, adesea, personal simt că, în țara noastră, cei care sunt pe câmpul de luptă pentru valorile familiei tradiționale sunt izolați de dezinteresul 17


Etica Creștină marii majorități, care se recomandă ca fiind creștină încă. Și totuși astăzi, avem și un aspect pozitiv: există „Coaliția pentru familie”, un proiect inter-confesional, la care au aderat AGRU, Asociația Familiilor Catolice „Vladimir Ghika”, asociații pro-vita și altele, care a reluat lupta pentru a avea în legea fundamentală a statului definiția căsătoriei creștine.

civile. Nici Italia nu a fost scutită de avalanșa creată de mișcarea minorităților sexuale în plan legislativ.

Avem exemplul recent al mai multor țări din Occident care au legalizat parteneriatele civile. Înainte vreme, totul a început cu relativizarea căsătoriei, considerând-o un simplu contract care poate fi din ce în ce mai ușor desfăcut, ducând la explozia divorțurilor. Și s-a ajuns ca adulterul sau concubinajul să fie promovate ca stil de viață natural, echivalent vieții de familie, pentru care se dorește o legislație protectivă, identică celei pentru familie, din partea Statului. Cauza distrugerii legăturii matrimoniale a ajuns să fie ridicată în slăvi, pentru a fi onorată cu drepturi asemenea celor acordate familiei. În Spania, legalizarea căsătoriilor între persoanele de același sex nu ne-a surprins. În Anglia sau în Țările de Jos nici pe atât. Dar când am auzit de ce s-a întâmplat în Franța, țară fostă catolică, ne-am speriat puțin. Statul francez a ajuns să impună societății legea căsătoriilor unisex și mișcarea de amploare „Manifestul pentru toți” împotriva acestei legi nu a reușit să schimbe mare lucru. Până și în Grecia s-au legalizat parteneriatele

familiei și a copiilor! Concret, când în urma unui divorț, judecătorul decide că este mai bine să dea prioritate sau să încredințeze copiii cuplului, celui sau celei care aparține minorităților sexuale sau, care, să o recunoaștem, are un comportament sexual deviant după standardele moralei creștine, cum am putea cataloga atitudinea celui care este chemat să facă dreptate? Pentru cei care mai frecventează biserica, ni se pare ceva de neimaginat… în schimb, ceilalți simt poate indiferență ori chiar aprobă o asemenea hotărâre judecătorească.

În rezumat, dacă ieri adulterul era înfierat de Biserică și societate, statul a făcut pași majori pentru a-l scoate de sub jurisdicția eclezială, a-i anula - în van! - dimensiunea morală, și a-l promova ca stil de viață normal, care are sub aripa protectoare și coabitarea persoanelor Cu siguranță, se pot aduce multe scuze, de homosexuale. De ce să nu le dai drepturi, de ce la situația materială la problemele sociale actuale să nu-i protejezi și pe cei care stau împreună, care pun în umbră orice discurs ideologic, pentru fără să fie căsătoriți sau care își doresc să se românul de rând. Și astfel ne lăsăm duși de val și căsătorească, dar au o altă orientare sexuală? puși în fața faptului împlinit, metodă politică de În realitatea românească, privind acest subiect mare succes la noi. Încă mai râdem la / de inițiativa sensibil, există două extreme: pe de o parte, unui promotor al drepturilor minorităților Biserica prezentată ca rigidă și intolerantă față sexuale pentru legalizarea uniunilor civile, deși de persoanele homosexuale și pe de cealaltă nu este vorba de una sau două încercări banale, ci parte, tineretul dezorientat sau intelectualii, este cert că nu se vor opri aici. Trebuie să știm că formatori de opinie, societatea civilă care se cei care susțin drepturile minorităților sexuale auto-prezintă ca fiind deschiși, toleranți. În beneficiază de resurse financiare serioase din acest context, minoritățile sexuale au și ele afara țării și au obiective precise de la care nu au nevoie de protecție din partea statului și atunci voie să abdice. Agenda lor este bine pusă la punct puterea legislativă sau juridică sunt în stare să și îi caracterizează perseverența: ne testează anuleze orice restricție pentru a le veni în ajutor. gradul de suportabilitate în mod regulat și ne Ba mai mult, inițial, puterea juridică își aroga pregătesc pentru a introduce planul lor legislativ, drepturi legislative, în mod abuziv, pentru a-și pentru a ne aduce în rând cu lumea, în viziunea arăta simpatia, preocuparea pentru persoanele lor. homosexuale. Și aceasta se face în defavoarea

18

Încă mai avem libertatea de a ne exprima liber și de a spune lucrurilor pe nume. Trebuie să fim atenți, deoarece „Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării” din țara noastră este atent la orice abuz de exprimare la adresa minorităților sexuale, pentru a-l sancționa aspru. Și se pare că nici aceasta nu ne scandalizează suficient pentru a apăra familia tradițională fondată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie și a proteja educația copiilor noștri!


Crâmpeie Istorice Între paranteze fie spus, în domeniul moralei creștine, păcatul rămâne păcat, iar persoana care a săvârșit păcatul și se căiește merită milostivirea lui Dumnezeu. Astfel stau lucrurile și în privința minorităților sexuale.

Să nu îi lăsăm pe alții să ne facă legea la noi, în țară! Pentru că reprezentanții noștri politici sunt foarte timorați când vine vorba să ia atitudine față de o rezoluție a Uniunii Europene. Cu toate acestea, poporul de rând este capabil să facă diferența pentru noi și pentru viitorul țării noastre! Atitudinea pasivă sau a lăsa pe seama Bisericii lupta pentru valori periclitează triumful familiei tradiționale. Este necesar ca fiecare dintre noi să ne spunem punctul de vedere legat de valorile în care credem și să ne dăm votul în cunoștință de cauză. Este necesar să luăm atitudine prompt și unitar față de orice atac la adresa căsătoriei și a familiei, acum când se perindă la orizont legalizarea parteneriatului civil. Pr. Emil EMBER

Trebuie tras un semnal de alarmă din ce în ce mai puternic, fiindcă nu mai este timp de zăbovit. Este timpul să conștientizăm că deschizând cutia Pandorei prin legalizarea uniunilor libere, recunoașterea legală a concubinajului, ne vom afla pe o pantă alunecoasă care ne duce la dispariție ca neam: de la căsătoriile unisex și dreptul la adopție pentru cuplurile homosexuale la legalizarea pedofiliei, ale cărei muguri se văd răsărind în Țările de Jos (vezi demersurile Partidului Pedofililor din Olanda). Și cultura morții va continua să își înfigă colții în societatea fragilă a zilelor noastre și prin legalizarea 1 http://parteneriat-civil.ro/ eutanasiei și a eugeniei.

Redactarea și semnarea Concordatului cu Sfântul Scaun Anii 1926 – 1927

În cadrul preocupărilor Statului român de a reglementa situaţia cultelor din România printr-un sistem juridic constituţional, o atenţie deosebită a fost acordată organizării cultului catolic, în urma stabilirii în partea de vest a noilor granițe ale țării. Era necesară clarificarea jurisdicției ecleziastice în conformitate cu noile granițe politice precum și nevoia reglementării statutului juridic al Bisericii Catolice locale. Problema aceasta va suscita un larg interes, generând confruntarea unor grupuri politice şi ecleziastice, declanşând ample dezbateri publice privind poziţia României faţă de Vatican, în vederea concretizării relaţiilor existente printr-un Concordat. Pe de altă parte un astfel de acord cu Vaticanul ar fi întărit prestigiul internațional al României în Europa și ar fi evitat generarea unor conflicte interne de ordin confesional sau etnic. Conștient de beneficiile politice și sociale ale Concordatului, guvernul de la București a grăbit pașii în pregătirea unui document care să stabilească statutul și apartenența etnică a celor trei rituri catolice existente (romano-catolic, greco-catolic și armean), arondarea eparhiilor și organizarea internă în

Cardinalul Pietro Gasparri (1852-1934)

19


Crâmpeie Istorice raport cu Statul român. De reținut că intenţia semnării unui acord cu guvernul de la Bucureşti a fost exprimată de către Vatican încă din anul 1860, când Sfântul Scaun a început tratativele cu acesta, însă a fost materializată abia după declararea României ca stat suveran în Europa de est. Tratativele în vederea semnării unui astfel de acord au durat șapte ani, timp în care guvernele care s-au succedat, au adus modificări, contestări, iar în unele cazuri, opinia publică angrenată de către Biserica Ortodoxă a protestat vehement împotriva unui astfel de proiect.

Spre sfârşitul primului război mondial, în scopul stabilirii de relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun, preotul Vasile Lucaciu şi Ion Cantacuzino, preşedinţi ai Consiliului Naţional Român de la Paris, l-au numit pe Monseniorul Vladimir Ghika, la 28 septembrie 1918, în calitate de reprezentant al Consiliului pe lângă Sanctitatea Sa Papa Bendict al XV-lea, având misiunea să trateze şi să rezolve problemele românilor în raport cu Sfântul Scaun. Două luni mai târziu, Cardinalul Pietro Gasparri a ratificat scrisorile de acreditare prezentate de Vladimir Ghika, în vederea unei colaborări utile pentru binele religios al poporului român. În acest timp un prim proiect de concordat a fost întocmit de către preotul Ioan Bălan, viitorul episcop de Lugoj. Proiectul a fost abandonat deoarece România a intrat din nou în război.

Următoarea tentativă de concordat a aparținut episcopului Demetriu Radu de la Oradea. În acest document se propunea reorganizarea Bisericii Greco-Catolice în două Mitropolii, una ,,de Făgăraș” cu sediul la București, având sufragane două eparhii, Lugoj și Suceava, care urma să ia ființă pentru greco-catolicii ruteni. Cealaltă Mitropolie ,,de Alba-Iulia” tradițională, cu sediul la Blaj, având în componență eparhiile de Oradea și Gherla. Episcopii trebuiau aleși conform tradiției răsăritene a uniților, iar Mitropoliții și ceilalți ierarhi catolici, indiferent de rit urmau să se bucure de aceleași drepturi civile de care se bucură ierarhii ortodocși. Proiectul a fost analizat în amănunt, iar apoi au fost aduse modificări substanțiale. În România întregită după Tratatul de la Trianon, noul prim-ministru Alexandru Vaida-Voevod l-a delegat în anul 1920 pe preotul Vasile Lucaciu, să iniţieze o serie de contacte cu Sfântul Scaun.Vasile Lucaciu a elaborat și el un proiect de concordat, bazat pe dorinţele Bisericii Catolice din România, exprimate într-o serie de congrese bisericeşti şi în conferinţe episcopale. În acest proiect se solicita

20

guvernului român o Mitropolie greco-catolică în Bucureşti, o episcopie pentru românii uniţi la Cluj, prin mutarea celei de la Gherla şi o episcopie pentru rutenii uniţi la Suceava. Acum încep cu adevărat tratativele unui concordat cu Sfântul Scaun, în timpul guvernului Averescu, având ca ministru al cultelor pe Octavian Goga, iar ca ministru plenipotențiar al României la Vatican, pe Dimitrie Penescu.

În vara anului 1920 Sfântul Scaun a hotărât să înfiinţeze la Vatican o misiune diplomatică permanentă pentru stabilirea legăturilor de prietenie între România şi Sfântul Scaun şi, îndeosebi, pentru ocrotirea intereselor confesionale. În acest sens l-a trimis la data de 1 septembrie 1920 pe Francesco Marmaggi, (ajuns la Bucureşti la 17 octombrie 1920), în calitate de Nunţiu Apostolic în România. Vaticanul trimite guvernului român un anteproiect de concordat în care era exprimată printre altele dependenţa directă a eparhiilor din Regatul României de Scaunul papal, păstrarea ,,caracterului oriental și român” al Bisericii Greco-Catolice și a vechii organizări într-o singură Mitropolie, precum și limitarea jurisdicției eparhiilor la frontierele țării. Un aspect relevant este întoarcerea parohiilor românești încorporate în anul 1912 în Eparhia de Hajdüdorog, în cadrul eparhiilor de care au aparținut anterior.

Guvernul român îşi dă acordul de principiu pentru încheierea unui concordat, dar respinge o parte din proiectul trimis de Vatican şi trimite Romei un alt proiect în care solicită ca numirea ierarhilor să se facă în funcţie de prerogativele regelui, să i se recunoască acestuia dreptul de patronat pe care l-au avut şi regii Ungariei. Punctele de divergență între proiectul Vaticanului și cel al guvernului român au fost relative. Ele priveau aspecte legate de organizare a administrației ecleziastice, statutul și activitatea ordinelor și congregațiilor călugărești precum și cele privind organizarea și desfășurarea învățământului confesional. Publicarea în cotidienele vremii a unor discuții privind tratativele cu Vaticanul au condus la o reacție dură, venită din partea mediilor ortodoxe. Asociații de laici, de preoți și ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au protestat vehement împotriva unui astfel de document. Au adresat memorii guvernului și parlamentului, solicitând sistarea tratativelor întrucât dăunează grav intereselor Statului și Bisericii strămoșești. În cadrul Sinodului Ortodox din Arad în anul 1921, s-a solicitat ca problema concordatului să fie amânată până la legiferarea


In Memoriam! noii Constituţii a României, iar Sinodul Ortodox de la Caransebeş a proclamat de-a dreptul dezastruos proiectul de concordat. În semn de protest unii parlamentari, în cadrul discuțiilor au părasit sala de ședință. Ca urmare a divergențelor apărute, dar și a situației politice grele a țării, guvernul Averescu a sistat tratativele cu Sfântul Scaun. Abia în anul 1924 guvernul liberal condus de I.C. Brătianu reia tratativele, dar propune un alt proiect. Vaticanul a dat o sugestie nouă în proiect, anume plasarea rutenilor în cadrul unei eparhii noi ce urma a se deschide în nordul țării. Guvernul român i-a delegat pe ministrul cultelor şi al artelor, Constantin Banu şi pe directorul general al cultelor minoritare din acel minister, Zenovie Pâclişianu, să continuie tratativele cu Vaticanul. Aceste tratative privind definitivarea concordatului s-au finalizat la data de 15 ianuarie 1926, când Sfântul Scaun a admis toate modificările şi adăugirile cerute de guvenul român, stabilindu-se astfel un text acceptat oficial. S-a ajuns la un numitor comun, iar formula agreată de către ambele părți propunea o singură Mitropolie (arhidieceză) romano-catolică și una greco-catolică. Preocupați însă de alegerile care urmau să aibă loc în țară, guvernul liberal ajuns la final de mandat a amânat semnarea concordatului.

Discuțiile privind semnarea concordatului

au fost reluate sub guvernul Averescu, în timpul ministrului cultelor, Vasile Goldiș. Trimis la Roma, Goldiș a retușat ultimele detalii ale concordatului. Documentul avea 24 de capitole și încă unul adițional, iar intrarea lui în vigoare avea loc după schimbul instrumentelor de ratificare între Sfântul Scaun și guvernul român, care urma să se desfășoare la Roma. Guvernul român își rezerva dreptul de a fixa momentul publicării concordatului și ratificarea lui în parlament, după adoptarea legii cultelor. Sfântul Scaun a fost de acord cu această propunere, astfel că la data de 10 mai 1927 Concordatul cu Sfântul Scaun a fost semnat de către Vasile Goldiș și de către cardinalul Pietro Gasparri, secretarul de stat. Cu această ocazie Vasile Goldiș aprecia că prin semnarea Concordatului ,,Marele Pontifice de la Roma consfinţeşte situaţia de stat şi de drept a noului stat român de la gurile Dunării…”. Ratificarea Concordatului din partea României a avut loc abia în timpul guvernului naţional-ţărănist condus de către Iuliu Maniu, care a definitivat ratificarea documentului prin Legea pentru ratificarea Concordatului, votată de Senat la data de 25 mai 1929 şi de către Camera Deputaţilor la data de 29mai 1929. Pr. Dr. Vasile IUSCO

Părintele canonic Petru Tămâian

„Un preot este o persoană care transmite misterul credinţei cu acele haruri invizibile destinate întregii umanităţi”. Sf. Ioan Paul al II-lea Pornind de la această afirmaṭie, ȋn cele ce urmează voi prezenta contribuṭia preotului Petru Tămȃian la dezvoltarea culturii spirituale sătmărene. Petru Tămȃian s-a născut în localitatea Cruciṣor (jud. Satu Mare) la 26 iulie 1875, în familia ṭăranilor Dimitrie ṣi Floarea. În Cruciṣor există ṣi azi câteva familii Tămâian, se poate presupune că originea familiei ar fi în localitatea Tămaia din judeṭul Maramureṣ. Tainele scrisului ṣi ale cititului le-a deprins în cadrul modest al ṣcolii confesionale româneṣti din localitate. Aici îl menṭionăm pe parohul Grigore Fásy, care a slujit în Cruciṣor ṣi filiile aparṭinătoare (Măriuṣ ṣi Moara Borṣii), vreme de 30 de ani. În acele vremuri parohul local deṭinea ṣi funcṭia de director al ṣcolii româneṣti din

21


In Memoriam! localitate. Modesta ṣcoală din Cruciṣor avea sã fie mândră peste ani de realizările lui.

de către Ioan Georgescu.

Dintre numeroasele funcṭii pe care le-a Petru Tămȃian a urmat cursurile Seminarului deṭinut în Episcopia de Oradea amintim: asesor greco-catolic din Oradea, formându-se ṣi el, aidoma în cadrul tribunalului matrimonial, preṣedinte atâtor viitori preoṭi sătmăreni, la acest vestit al Exactoratului diecezan, inspector catehetic Seminar. Peste ani va scrie istoria prestigioasei al ṣcolilor secundare din Oradea, controlor al instituṭii ecleziastice. Ṣi-a perfecṭionat studiile Fundaṭiunilor diecezane. Din 6 mai 1922 a fost teologice la Strigoniu (azi Esztergom, în Ungaria). numit canonic lector al bisericii catedrale române În acest centru bisericesc ṣi-au desăvârṣit studiile unite din Oradea, alăturându-se ṣi el listei numeroṣi preoṭi ai diecezei orădene. canonicilor de origine sătmăreană care au fãcut A fost hirotonit la 3 martie 1901 ca preot celib, cinste Diecezei Române-Unite de Oradea. de către ierarhul diecezei orădene, Mihail Pavel. Ȋn anul 1934 a fost numit de către Papa Pius al Încă din anul 1899 a fost numit prefect de studii XI-lea, prin decret papal ȋn funcṭia de Protonotar la Internatul Pavelian din Beiuṣ. Din anul 1902 Apostolicadinstar participantium. Ȋntreaga este numit profesor la Preparandia diecezană ceremonie, decretul papal, reacṭiile care au ṣi prefect de studii la Seminarul orădean. Apoi, urmat acordării acestei distincṭii, se regăsesc ȋn în anul 1904 devine catehet la Preparandie numărul 6 al revistei Vestitorul care a apărut ṣi consilier (îndrumător spiritual) în cadrul ȋn 15 martie 1934. Voi reda un mic fragment din aceleiaṣi instituṭii. Va conduce chiar destinele acest număr al revistei: celor două instituṭii, fiind director al Preparandiei „PAPA PIUS XI între anii 1919-1923 ṣi rector al Seminarului în Iubitului Fiu PETRU TĂMĂIAN, preot. perioada 1925-1927. IUBITE FIULE, dar şi binecuvântare Activitatea sa didactică este ilustrată ṣi de tipărirea unui „Manual de fizicã pentru ṣcoalele apostolică.. normale”. Peste ani, generaṭii întregi de preoṭi îi Venerabilul Frate, Episcopul român al vor fi recunoscători pentru îndrumarea morală Orăzii Mari, dând dovadă despre virtuţile tale ṣi spirituală pe care le-a predat-o, în special prin preoţeşti, Ne a raportat, că tu acum canoniculpropria-i trăire. A desfăṣurat o intensă ṣi rodnică lector al bisericei sale catedrale, în cursul activitate pe tărâm cultural ṣi naṭional sub lung al lor mai bine de treizeci de ani cu mare auspiciile Astrei, fiind ales în 9 octombrie 1910 laudă ai îndeplinit funcţiunile de cancelar vice-secretar al departamentului orădean. Lupta al Episcopiei, de profesor, apoi de spiritual şi sa pentru înfăptuirea idealurilor naṭiei sale a rector la Seminarul teologic diecezan, încât ţi-ai rodit în 1 Decembrie 1918 când a fost desemnat câştigat deplină recunoştinţă a superiorilor tăi. ca reprezentant al Institului Teologic din Oradea Cu placere satisfăcând propunerei Episcopului la Marea Adunare Naṭională de la Alba Iulia. A fost tău, deosebitele merite voim să ţi le răsplătim astfel martor la „ora astrală” a românilor, cum a cu o distincţie, care să fie o vădită dovadă a fost numită acea binecuvântată zi. bunăvoinţei Noastre faţă de tine. A scris mai multe studii, publicate în reviste Deci prin aceste Litere cu autoritatea ṣi periodice locale, precum: „Unirea” ṣi „Cultura Noastră te alegem, constituim şi declarăm creṣtină” din Blaj, „Vestitorul” din Oradea. Sunt de PROTONOTAR APOSTOLIC AD IN STAR remarcabile lucrările sale de istorie ecleziastică, PARTICIPĂNTIUM. Prin urmare, IUBITE FIULE, dar ṣi cele didactice. Dintre articolele ṣi studiile sale îţi acordăm toate şi singur aiicile drepturi, amintim câteva titluri: Naṭionalismul creṣtinesc, privilegii, onoruri, prerogative şi indulte, Importanṭa reuniunilor bisericeṣti, Seminarul din de cari se bucură şi se folosesc alţi bărbaţi Oradea în istoria culturală a neamului românesc. eclesiastici împodobiţi cu această dignitate, Această ultimă temă a dezvoltat-o, reuṣind în mai cu seamă în virtutea Constituțiunii dată în anul 1930 tipărirea volumului Istoria Seminarului ziua de 21 Februarie 1905…….” ṣi a educaṭiei clerului Diecezei Române-Unite de Oradea. De precizat că este a doua istorie a acestei Canonicul Petru Tămȃian a repausat în instituṭii, prima fiind cea realizată în anul 1923 22


Religiile Lumii anul 1937, fiind înmormântat în cimitirul din merită a fi inclusă în moṣtenirea culturală ṣi localitatea natală, după propria-i dorinṭă. Viaṭa ṣi spirituală a Sătmarului. activitatea lui confirmă părerea conform căreia s-a remarcat ca o personalitate ecleziastică de Prof. Adrian ROMAN seamã, cu originea în localitatea Cruciṣor, care

Aspecte sociale în religia Islamică

Cu ultimul număr al revistei noastre eparhiale am început o serie de articole dedicate Islamului, dorindu-se o cunoaștere cât mai bună a acestei religii în continuă creștere la nivel mondial și european. În articolul trecut s-a făcut o prezentare generală a Islamului, subliniind originea acestei religii, figura fondatorului, precum și unele norme și reguli ce stau la baza Islamului și care trebuie respectate de către fiecare credincios musulman. În acest număr prezentăm unele aspecte sociale referitoare la religia islamică, arătând felul cum s-a divizat Islamul între Șiiți și Suniți, descriind apoi cele mai importante Sărbători și ritualuri musulmane, ca spre sfârșit să facem o scurtă prezentare a situației vorbind și despre rolul Femeii în Islam care ocupă o poziție diferită în societatea musulmană, și de cele mai multe ori în ochii noștri ea apare ca și o victimă a unei lumi primitive, lume în care bărbatul este figura dominantă. Pentru început luăm în discuție cele două ramuri din lumea musulmană: suniți și șiiți, ramuri care, chiar dacă urmează aceleași principii religioase, sunt diferite, iar diferențele dintre acestea au dus uneori

la intoleranță religioasă sau la lupte politice. Separarea dintre cele două ramuri (șia și sunni) a început imediat după moartea profetului Mahomed din 632, atunci când s-a iscat o neînțelegere cu privire la succesorul acestuia la conducerea politică și religioasă a lumii islamice. Un grup de musulmani l-au ales pe Abu Bakr, tovarăş de-al lui Mahomed, drept conducător, calif al musulmanilor. Un alt grup mai restrâns a considerat că succesor trebuie să fie Ali ibn Abu Talib, cel care a fost vărul şi ginere al lui Mahomed, fiind soțul fiicei lui Mahomed, Fatima. Musulmanii care au crezut şi cred că Abu Bakr trebuia să fie succesorul lui Mahomed au devenit cunoscuti ca suniți, în timp ce susţinătorii lui Ali au primit numele de șiiți. Majoritatea musulmanilor de azi reprezintă ramura sunită în timp ce șiiții sunt minoritari, circa 10-15% în toată lumea

musulmană.

Astfel șiiţii şi suniţii reprezintă cele două ramuri principale ale Islamului, iar în interiorul acestor două ramuri, există numeroase secte și diviziuni, care vor fi abordate într-un articol viitor. Trebuie subliniat faptul că deși există unele diferențe considerabile între cele două ramuri, ele totuși au tradiţii, credinţe şi doctrine comune. Spre exemplu atât șiiții cât și suniții cred că Profetul Mohammed este trimisul lui Allah și cred în revelaţiile lui. Toți trebuie să practice și să trăiască în acord cu cei cinci stâlpi de bază ai religiei islamice: mărturisirea de credință; rugăciunea zilnică de cinci ori pe zi; pomana făcută către cei nevoiași; postul în Ramadan și marele pelerinaj la Mecca, obligatoriu pentru fiecare musulman cel puțin o dată în viață. 23


Religiile Lumii Sărbători ale calendarului musulman

pentru musulmani denumite Kandili. Acestea sunt: Nașterea Una dintre cele mai Profetului Mahomed – cea importante sărbători ale mai importantă noapte din Islamului este Ramadanul cele cinci; Noaptea Conceperii sau luna postului. Durează 29 Profetului; Ridicarea la Cer a sau 30 de zile și reprezintă Profetului Mahomed; Noaptea a noua lună a calendarului iertării păcatelor și Noaptea Coranului către islamic. Ramadanul este revelării Profetul Mahomed. considerată luna pocăinței și a sacrificiului, care celebrează O altă sărbătoarea perioada în care Allah i-a importantă pentru muslmani revelat profetului Mohamed este sărbătoarea ,,Zilei a zecea” primele versete din Coran în numită și Ashura. Această 610. În timpul Ramadanului, sărbătoare a fost instituită credincioșii trebuie să se direct de către Profetul abțină de la mâncare, băutură Mahomed, fiind sărbătorită și alte plăceri, din zori până la în ziua a zecea a primei luni amurg. Eliminarea confortului musulmane. Sărbătoarea cotidian are ca scop creșterea Ashura are o semnificație concentrării minții asupra fundamentală pentru șiiți, rugăciunii, spiritualității, a deoarece comemorează actelor de caritate și vizează martiriul de la Karbala unde totodată purificarea corpului și a fost ucis Husayn, nepotul lui a minții. Mahomed și pentru ramura șiită O altă sărbătoare este succesorul legitim al profetului. Sărbătoarea berbecului sau ,,Marea sărbătoare”. Ea se ține în timpul pelerinajului la Mecca. Aici, pelerinul trebuie să sacrifice un animal în amintirea acestui eveniment. Animalul nu trebuie să aibă niciun defect și este tranșat în trei părți: una pentru consumul imediat, a doua parte trebuie dată celor nevoiași (pomana fiind o regulă de urmat în credința musulmană), iar o parte este ținută pentru consumul ulterior. Acest ritual amintește de gestul lui Abraham (Avraam).

Un alt eveniment sărbătorit cu fast de către musulmani este Naşterea Profetului și are loc la 71 de zile de la începerea anului hegirian (fuga profetului de la Mecca la Medina). Evenimentul este fixat în cea de-a treia lună a anului musulman fiind una din cele cinci nopți luminate 24

întreținerea familiei, fiind nu doar o obligație morală ci și una legală. Bărbatul trebuie să aibă grije de soția sa arătând respect atât pentru ea cât și pentru femeile din jurul său. Femeia este cea care se străduiește în a transforma viața familiei sale în ceva plăcut, iar casa într-un loc al păcii și al bucuriei. Există un proverb în lumea musulmană, care arată rolul și importanța mamei, care spune: Al-Ummu madrasatum – Mama este școala.

Cât privește căsătoria musulmanilor, trebuie subliniat faptul că în momentul în care o fată ajunge la vârsta maturității, părinții ei joacă un rol foarte important în alegerea soțului însă aceasta trebuie să fie consultată și să fie de acord. Relațiile sexuale din afara căsătoriei sunt considerate de către legislația musulmană nu doar un păcat, ci chiar o infracțiune și nu rareori se Femeia în Islam pedepsește cu lapidarea în În Coran, bărbatul și femeia public. sunt egali în fața lui Dumnezeu Îmbrăcămintea femeilor întrucât ambii sunt creați de El. Despre această egalitate musulmane trebuie să fie între cei doi vorbește Coranul în în primul rând adecvată. În versetul (sura) 16: Pe cel ce face Coran există un verset în care o faptă bună-bărbat ori femeie- Allah îi dictează Profetului și este credincios îl vom dărui felul cum trebuie să se îmbrace Noi cu o viață bună. Și Noi îi vom femeile: O Profetule! Spune răsplăti pe ei după faptele cele soațelor tale și copilelor tale și femeilor dreptcredincioșilor bune ce le-au săvârși. să se învelească în jilaburile Comportamentul bun față (jilab este veșmântul cu care de soție și familie este una din se acoperă întreg corpul cu trăsăturile Islamului. Profetul excepția palmelor și a feței) Mahomed a spus: „Credincioşii lor, căci astfel vor fi mai bine cu cea mai completă credinţă distinse să fie cunoscute și să nu sunt aceia care au cel mai bun li se pricinuiască necazuri (Sura caracter, iar cei mai buni dintre 33.19). Acest verset Coranic se voi sunt aceia care sunt cei mai numește Versetul vălului și este buni cu femeile din familia lor.” relevant pentru îmbrăcămintea Într-o societate musulmană, femeilor musulmane. Voalul bărbatul are întreaga burka (cel care acoperă întreaga responsabilitate pentru față lăsând descoperiți doar


Agora ochii) a creat mereu controverse, îndeosebi în Europa, datorită diferențelor dintre cultura occidentală și cea orientală. De asemenea același voal burka este considerat de mulți ca fiind cel mai aspru și totodată straniu

dintre toate cele specifice islamului. De remarcat însă că în cultura musulmană mai există și alte tipuri de voaluri purtate de femeile musulmane care fac parte din vestimentația lor și care nu au doar o semnificație

religioasă ci sunt un simbol al feminității. Acestea pot fi de diferite culori asortându-se de obicei cu ținuta vestimentară a femeilor.

fie în instituții ale Statului, la locul de muncă sau pe stradă – s-a întețit considerabil în urma atentatelor de la Paris respectiv Bruxelles. Apostolii și propovăduitorii înfocați ai valorilor occidentale au dat apă la moară prin încercarea și uneori prin reușita lor de a introduce în legislația unor state europene – vezi cazul Franței – a interzicerii oricărui simbol religios pentru a păstra, chipurile, pacea între religii.

poate extrapola și la purtarea baticului în cazul celorlalte două religii monoteiste: ebraismul, respectiv creștinismul.

Marian SUSA

Cui îi e frică de vălul musulman?

La sfârșitul lunii martie, două tinere musulmane au fost agresate fizic și le-a fost smuls vălul de pe cap în plin centrul Bucureștiului. Motivele sunt lesne de înțeles, dată fiind conjunctura istorică a momentului și sentimentul de teamă în fața străinului, „a celui diferit”, existent într-o anumită pătură a societății. De cealaltă parte a Europei, în țara care a făcut din integrarea „străinului” o adevărată politică națională, în Belgia, o firmă concediază pe una din angajatele sale invocând refuzul acesteia de a-și da jos vălul la locul de muncă întrucât le este interzis angajaților să poarte sau să expună orice obiect care reprezintă o realitate religioasă, politică sau filozofică. Sunt doar două din știrile prezente zilnic în paginile și pe ecranele presei europene care au drept obiect imediat chestiunea vălului ca simbol religios, iar ca perspectivă exprimarea apartenenței religioase în spațiul public aflat în grija Statului laic. Dezbaterea asupra vălului purtat de femeile musulmane în spațiul public –

Dincolo de orice fel de ideologie și confruntare publică, purtarea vălului de către femeile musulmane ni se pare a fi mai degrabă un mozaic în care obiceiul, tradiția, spiritualitatea, credința, identitatea personală și colectivă se împletesc fără a se respinge una pe cealaltă. Fără teamă de a exagera, credem că acest lucru se

Cert este faptul că nu există vreo normă juridică în ceea ce privește obligativitatea purtării de către femei a unui obiect vestimentar care să acopere capul în niciuna dintre religiile monoteiste. Există în ebraism obligația bărbatului de a-și acoperi capul cu tradiționalul kippah în momentul rugăciunii sau al studiului Cărții Sfinte. Chiar dacă Biblia ne prezintă multe cazuri de femei acoperite sau chiar dacă în unele Biserici femeile își acoperă și azi capul când intră în biserică, nu se poate vorbi totuși de o normă juridică. A-și acoperi capul e mai degrabă un semn de pudoare și de modestie. Dacă mai supraviețuiește în unele 25


Prezentarea Parohiilor realități bisericești, acest fapt se datorează mai degrabă unui sentiment de smerenie și de respect precum și unor factori culturali locali. Dacă odată cu Conciliul Vatican al II-lea, vălul sau în unele cazuri baticul a dispărut treptat sau a suferit diferite modificări în vestimentația femeilor creștine, nu același lucru îl putem spune și despre realitatea din lumea musulmană. Vălul nu a reprezentat niciodată o dogmă pentru islam, o normă juridică sau un simbol religios chiar dacă unii încearcă azi din răsputeri să-l instituționalizeze cu orice preț. Apărut în secolul XIV ca un semn distinctiv și de recunoaștere a identității musulmane în timpul cuceririi orașului Baghdad de către mongolii conduși de Ginghis Han, vălul a reprezentat o reacție de apărare și de control a unei comunități constrânsă a se diferenția de cel străin. Plecând

de

la

această

realitatea istorico-culturală, s-ar cuveni a înțelege care sunt motivele pentru care femeile musulmane țin atât de mult la a purta vălul în țările din Occident. Este vorba doar de o devoțiune deosebită, de faptul de a atrage atenția sau de a sublinia apartenența la o anumită religie sau mai degrabă de o chestiune de orgoliu? Avem de-a face cu o impunere venită din partea autorității religioase sau familiare la care femeia musulmană se supune sau cu un act de revoltă față de valorile occidentale? Suntem la răscrucea dintre integralism și modernitate? Părerile sunt mai mult decât împărțite, mergând de la cele care văd în purtarea vălului un act de sfidare, de ascundere, de separare și până la cele care consideră purtarea vălului ca un act de mândrie, de manifestare a apartenenței la Islam, ca un răspuns la integrarea atât de grea, iar uneori imposibilă în societatea occidentală.

Nu știm deocamdată cum s-a încheiat episodul de la București; cel belgian a ajuns în atenția avocatului general al Curții de Justiție al Uniunii Europene, Juliane Kokott, care nu a considerat concedierea ca fiind un act de discriminare adăugând că ea a fost făcută în temeiul „unei regulament intern ce prevedea interzicerea la locul de muncă a unor însemne vizibile cu caracter politic, filosofic și religios, regulament ce urmărea politica firmei în cauză. Același avocat recunoaște totuși „că religia reprezintă pentru mulți o parte importantă a identității lor”. Deocamdată e doar o părere juridică care are totuși o oarecare autoritate întrucât aceste păreri vin însușite de obicei în proporție de 99 % de către judecătorii din diferite țări ale Uniunii europene. Ar fi de bună seamă un alt/nou început. Octavian FRINC

Parohia greco-catolică „Sfântul Vasile cel Mare” Borlești

Pe malul stâng al Someşului, între localităţile Ardusat şi Pomi se află localitatea Borleşti, localitate ce se află la limita judeţului Satu Mare, făcând vecinătate cu judeţul Maramureş. Din cercetările istoricilor nu putem găsi proveniența numelui acestei așezări. Românii i-au spus întotdeauna Borlești, iar în nomenclatura maghiară apare ca Barlafalu. Unii istorici maghiari spun că localitatea ar fi luat ființă prin anul 1446, dar se pare că satul ar fi existat înainte de această dată. Din unele documente istorice se atestă faptul că la anul 1634 Borleștiul era voievodat, de care aparțineau localitățile: Bârsăul de Câmp, Bârsăul de Pădure, Buzești, Sârbi, Săliștea, Crucișor și Moara Borșii. 26

Între anii 1717

Borlești și Bicăul de Câmp au fost aduși coloniști germani de religie romano catolică. La început, în fiecare din cele două localități se găsea câte o biserică din lemn. Contopirea celor două sate s-a realizat la anul 1835, an în care îl găsim ca paroh pe preotul Ștefan Pataky .

În data de 27 mai 1847 s-a pus piatra de temelie pentru noua biserică greco-catolică. Aceasta a fost zidită între anii 1847-1855 din caramidă și piatră, sub îndrumarea preotului Katoca Vasile, cu hramul „Sfantul Vasile cel Mare”. În anul 1909 biserica a fost renovată de către meșterii Toth Albert și Sabo Ștefan, în timpul păstoriri preotului Gheorghe Șuta, ocazie cu care s-a făcut și sfințirea ei. Sfințirea bisericii a avut loc în data de 9 august 1928 prin lucrarea episcopului de Oradea, Valeriu și 1726, între localitățile Traian Frențiu.


Prezentare Carte Începând cu anul 1931, parohia a trecut sub administrarea Eparhiei Maramureșului, eparhie nou înființată, până în anul 1948 când a fost trecută abuziv în jurisdicția Eparhiei Ortodoxe de Oradea. Din anul 1948 și până în anul 1984 parohia va fi păstorită de preotul ortodox Filip Glodan, care va oficia botezuri, cununii și înmormântări cu credința în Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică.

Parohia s-a redeschis în anul 1991 de către părintele Pop Gheorghe, care ajutat de părintele Gârda a celebrat sfintele Liturghii în curtea școlii. Dat fiind faptul că după anul 1990 șvabii din Borlești s-au reîntors în Germania, în anul 1992 comunitatea greco-catolică a primit în chirie biserica romano-catolică, biserică construită în jurul anului 1850. Începând cu luna noiembrie a anului 1996 și până în august 1999 preot paroh va fi părintele Horț Gabriel. Din august 1999 și până în prezent parohia este păstorită de pr. Horț Mihai. Ca urmare a colaborării excelente dintre părintele Horț Mihai și comunitatea romanocatolică, în urmă cu 10 ani s-a reușit cumpărarea casei parohiale, a unei părți din cimitir și s-a obținut dreptul de folosință a bisericii romanocatolice pe o perioadă nedeterminată. În ultimii 5 ani biserica a fost renovată atât în interior, cât și în exterior.

rugăciune și cateheze.

În Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei de Maramureș din anul 1936 găsim menționat că localitatea Borlești avea un număr de 1213 credincioși greco-catolici, 325 romano-catolici, 4 ortodocși, 4 calvini și 46 evrei, iar în prezent parohia numără 130 suflete.

Pe lângă înfrumusețarea sfântului locaș, Fie ca Sfântul Vasile cel Mare să aibă în pază părintele muncește sârguincios și la zidirea această comunitate! sufletelor credincioșilor aflați în păstorirea sa Pr. Daniel POP prin celebrarea Sfintei Liturghii, prin seri de

Akedia - Gabriel Bunge

Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul Pentru acest număr al revistei noastre eparhiale, vă propunem pentru lecturare cartea ieromonahului Gabriel Bunge, Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, publicată la editura Deisis, Sibiu 2007 (ed. a III-a). Termen rar în Antichitatea greacă clasică, akedia, care face parte din cele

opt gânduri ale răutății, apare în zece locuri importante din Septuaginta. Akedia, care este un termen greu de tradus printr-un singur cuvânt, ar putea fi redat prin termeni ca lâncezeală, plictiseală, lehamite, scârbă, melancolie etc. Evagrie este primul care a analizat mai pe larg acest gând demonic, identificându-l cu demonul care atacă anahoretul între ceasurile

al patrulea și al optulea (orele 10-14). Însă akedia nu este doar o maladie monastică, de aceea și primul capitol al acestei cărți se intitulează Akedia: o maladie monastică? (p. 41 urm.). După ce trece în revistă câteva aspecte legate de monahismul răsăritean, autorul subliniază că akedia nu este o patimă exclusiv monastică, ea fiind prezentă atât în viața monastică 27


Prezentare Carte gând complex care împletește cele două energii ale omului irascibilitatea și pofta. Omul care pătimește de akedie urăște tot ce există și poftește ce nu există. Akedia așadar, se distinge prin complexitatea împletirii între o concupiscență frustrată și o agresivitate prost camuflată (p. 173).

Capitolul următor (Manifestarea akediei, p. 95 urm.) ne arată formele de manifestare ale acestei patimi, care sunt numeroase și diverse. Însă întâiul și cel mai sigur semn al akediei este o instabilitate interioară care se poate manifesta foarte diferit: nu ne mai ținem de locul obișnuit, de munca pe care o aveam, de tovărășia prietenilor și a cunoscuților, apar mereu motive să ne schimbăm locul etc. (cfr. p. 97). Inerția, letargia și instabilitatea sunt așadar manifestările akediei. „Ca punct final de concentrare al aproape tuturor celorlalte gânduri, ca și prin durata ei îndelungată, akedia ia în cele din urmă toate formele unei depresii psihice, care în cazul cel mai rău poate sfârși în sinucidere, ca ultimă tentativă de a evada din ea” (p. 174).

Dacă până acum s-a vorbit despre definiția și manifestarea acestei patimi, capitolul al V-lea (Remediile, p. 119 urm.) ne prezintă remediile akediei (generale și specifice). Remediile generale sunt vindecarea părții irascibile și poftitoare, iar remediile specifice sunt, răbdarea, care Despre definiția acestei patimi ne vorbește reprezintă retezarea akediei; perseverența și autorul în capitolul următor, intitulat: Definiția deschiderea inimii unui părinte spiritual sunt alte acestui rău (p. 63 urm.). Akedia este atonie, o lipsă din remediile eficiente împotriva akediei. Există de putere a sufletului și de aceea este înrudită însă și un alt remediu general care presupune o cu lașitatea, trăsăturile ei fiind instabilitatea regulă perpetuă de viață: a face toate cu stăruință, și tendința de fugă. Prin patima akediei omul cu luare aminte și cu frică de Dumnezeu; a stabili își pierde orice plăcere de a mai face ceva (p. o măsură în orice lucru și a nu se abate de la ea; a 75). După ce autorul definește această patimă, se ruga neîncetat. trece la a prezenta originea și ființa acesteia în Ultimul capitol ne vorbește despre legătura capitolul: Originea și ființa acestei patimi. Fără dintre akedie și viața spirituală (Akedia și viața a fi identice, întristarea și akedia sunt patimi duhovnicească; p. 153), iar Epilog-ul (p. 171 urm.) înrudite. Deosebirea între aceste două patimi ne ne oferă un rezumat al întregii cărți. Această este prezentată de autor prin citarea unui text carte mai conține și unele texte despre akedie din sugestiv din Evagrie: „Întristarea se ivește din Evagrie (p. 189 urm.), precum și din alți diferiți eșecul unei pofte trupești; iar pofta e legată de Sfinți Părinți (p. 239 urm.). Recomandăm călduros orice patimă”. Rădăcina akediei se află așadar în această carte tuturor celor care vor să aibă o viață frustrarea unei dorințe, la care se mai adaugă „o spirituală cât mai profundă, iar această carte, mișcare simultană și îndelungată a irascibilității care nu are un scop absolut științific, dorește să și a poftei, în care cea dintâi se înfurie pentru fie un instrument folositor acestui țel. cele existente, iar cea din urma tânjește după cele Pr. Dr. Florin MARUȘCIAC inexistente” (p. 82-83). Așadar akedia este un (în rândul anahoreților sau al pustnicilor și în viața monastică comunitară) cât și în viața credinciosului care trăiește în lume. Ceea ce variază este doar intensitatea luptei și mijloacele folosite pentru învingerea acesteia.

28


Viaţa Consacrată Sfântul Padre Pio (1887-1968) „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Gal 4,16) Moștenitor peste veacuri a zestrei spirituale a Sf. Francisc de Assisi, Padre Pio a fost primul preot care a purtat în trupul său semnele crucificării. Cunoscut de lume ca „Fratele stigmatizat”, Padre Pio, căruia Domnul i-a dăruit haruri deosebite, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru mântuirea sufletelor. Mulțimea mărturiilor despre „sfințenia” Fratelui, ajung până la noi. Mijlocirile sale pe lângă Dumnezeu au dus la vindecarea multor trupuri și la renașterea multor suflete în viața spirituală. Acest ucenic al Sf. Francisc de Assisi s-a născut pe data de 25 mai 1887 la Pietrelcina, o mică localitate situată în sudul Italiei, în regiunea Campania. A fost botezat la doar o zi după naștere, primind numele de Francisc, urmând ca la vârsta de 12 ani să primească Taina Sfintei Euharistii și pe cea a Sfântului Mir. Primul pas în viața călugărească îl face la vârsta de 16 ani, pe data de 6 ianuarie 1903, când intră în noviciatul Fraților Capucini din Morcone pentru ca în aceeași lună să îmbrace haina călugărească luând numele de Fratele Pio. La terminarea anului de noviciat, depune voturile simple și cele pe viață.

rămâne în mijlocul familiei până în 1916, din motive de sănătate. În luna septembrie a aceluiași an, este trimis în mănăstirea din localitatea San Giovanni Rotondo unde rămâne până la moarte.

durerilor și a mizeriei multor familii, în mod principal prin fondarea unui așezământ denumit „Casa de alinare a suferinței”, deschis celor nevoiași în data de 5 mai 1956.

Pentru Padre Pio credința era Înflăcărat de iubirea lui viața: toate și le dorea și le făcea Dumnezeu și de cea pentru în lumina credinței. Petrecea aproapele, își trăiește pe ziua și noaptea în rugăciune. deplin chemarea de a lucra Le spunea celor din jur: „Pe în via Domnului prin marele Dumnezeu Îl căutăm în cărți, Îl har primit de la „Păstorul cel găsim în rugăciune. Rugăciunea bun”: acela de părinte spiritual, este cheia care deschide inima petrecând timp îndelungat în lui Dumnezeu”. Credința l-a scaunul de spovadă. făcut să accepte mereu voința După hirotonirea întru Grija față de aproapele s-a tainică a lui Dumnezeu. Nu Preoție, primită în data de era doar omul speranței și al 10 august 1910 la Benevento, manifestat și prin ușurarea 29


Viaţa Consacrată încrederii totale în Dumnezeu, vorba. ci transmitea aceste virtuți Conștient fiind de obligațiile tuturor celor ce se apropiau de vieții călugărești, a respectat el, cu cuvântul și cu fapta. cu sfințenie jurămintele făcute Iubirea lui Dumnezeu la început de drum. A dat îi umplea întreaga existență; ascultare celor mai mari chiar și iubirea față de aproapele era atunci când poruncile acestora farul ce-i lumina viața de zi nu erau deloc ușor de urmat. cu zi: Dumnezeu să fie iubit și Trăia sărăcia desprinzându-se cunoscut. Grija sa principală total de sine însuși, de bunurile era aceea de a crește în iubirea pământești, de comodități și de față de aproapele și de a ajuta la onoruri lumești. Se considera a creșterea acesteia. fi inutil, nevrednic de harurile Iubirea față de aproapele s-a lui Dumnezeu, plin de mizerie manifestat primind, pentru mai și în același timp de favoruri bine de 50 de ani, foarte multe dumnezeiești. În fața admirației persoane care alergau din toate lumii, repeta: „Vreau să fiu doar părțile pentru a fi prezente un biet frate care se roagă”. la Liturghiile celebrate de el și să se spovedească la el. Era mereu căutat în biserică sau în mănăstire. Era disponibil pentru toți, făcând să renască credința, împărțind harul, aducând lumina în special în viața săracilor, a suferinzilor și a bolnavilor în care vedea chipul lui Hristos.

A dat dovadă de multă prudență, acționând și sfătuind persoanele în lumina lui Dumnezeu. Interesul său imediat era mărirea lui Dumnezeu și binele sufletelor, ocupându-se de toți în mod egal, stându-le mereu aproape cu demnitate și iubire. Când a trebuit să îndure cercetările și restricțiile de la slujirea preoțească, a acceptat totul cu umilință profundă și cu resemnare. În fața unor acuzații nejustificate și a unor calomnii, a tăcut mereu, încredințânduse judecății lui Dumnezeu, a celor mai mari din mănăstire precum și conștiinței sale. De nenumărate ori a renunțat la părerile sale pentru a mărturisi virtutea prudenței cu fapta și cu 30

la vârsta de 81 de ani. Mulțimi nenumărate de oameni din toate colțurile lumii au participat la înmormântare.

La trei ani după moartea sa, Papa Paul al VI-lea, vorbind superiorilor Ordinului Capucin, a rostit următoarele cuvinte: „Uitați-vă ce faimă a avut, ce «clientelă mondială» a adunat în jurul său! De ce oare? Pentru că era un filozof? Pentru că era un înțelept? Pentru că avea nenumărate mijloace la dispoziție? Nu, ci pentru că săvârșea Sfânta Liturghie cu umilință, spovedea de dimineața până seara și, greu de Unul dintre evenimentele rostit, pentru că avea întipărite care au marcat în mod profund în carnea sa rănile Domnului viața lui padre Pio a avut loc în nostru. Era un om al rugăciunii dimineața zilei de 20 septembrie și al suferinței”. 1918 atunci când, rugându-se în Încă din timpul vieții sale, fața crucifixului din bisericuța se bucura de faima sfințeniei mănăstirii, a primit darul datorată virtuților sale, rănilor Domnului Isus Hristos spiritului său de rugăciune, de care au ramas vizibile, deschise sacrificiu, de dedicare totală și sângerânde pentru o jumătate binelui sufletelor. În anii ce de secol. Acest fenomen au urmat morții sale, faima sa extraordinar a atras asupra sa de sfințenie și de miracole a atenția medicilor, a oamenilor crescut tot mai mult, devenind de știință, a ziariștilor, dar mai un fenomen tot mai răspândit ales a oamenilor simpli care în întreaga Biserică și în toată pe parcursul timpului s-au lumea, la orice categorie perindat pe la mănăstirea din de persoane. Astfel a voit San Giovanni Rotondo pentru Dumnezeu să arate Bisericii a-l întâlni pe „Fratele cel sfânt”. voința de a mări pe pământ pe A înțeles repede că drumul slujitorul său credincios. său era cel al Crucii pe care În cadrul Sfintei Liturghii l-a acceptat repede cu curaj și din 2 mai 1999 săvârșite de cu iubire. A trăit pentru mulți Papa Ioan Paul al II-lea în Piața ani suferințele sufletului. A Sf. Petru, a fost declarat fericit, suportat ani îndelungați rănile iar în data de 16 iunie 2002 a cu o seninătate de admirat. fost ridicat în rândurile sfinților Sănătatea sa a fost destul de șubredă încă din tinerețe, iar în ultimii săi ani de viață s-a înrăutățit vizibil. „Sora moarte” l-a găsit pregătit și senin în data de 23 septembrie 1968,

de către același Papă. Biserica îl sărbătorește din punct de vedere liturgic pe data de 23 septembrie. Octavian FRINC


Viaţa Eparhiei „Preot în veac ești tu” Comunitatea „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Satu Mare au avut bucuria de a-l avea în mijlocul lor pe Preasfințitul Vasile Bizău luni, 2 mai, a doua zi de Paști. În cadrul Sfintei Liturghii arhierești, Preasfințitul a ridicat la treapta preoției pe diaconul Laurențiu Ioan Costin.

„Astăzi sunt aici, în mijlocul dumneavoastră, în Satu Mare și pentru a hirotoni un nou preot; un preot care să fie și el un martor al învierii Domnului. Să fie un apostol, după modelul apostolilor care l-au urmat îndeaproape pe Isus. Isus spune despre sine: Eu sunt Păstorul cel bun și Eu cunosc oile Mele și ale Mele Mă cunosc pe Mine. Cel care nu este nu este păstor, vede lupul venind, lasă oile și fuge. Iar cel care este păstorul, își pune sufletul pentru oi. Isus este acest Păstor care și-a pus sufletul pentru noi. Taina preoției se reînnoiește mereu cu fiecare persoană care primește harul Spiritului Sfânt și care devine un mărturisitor și martor al Învierii, un propovăduitor și un păstor. Un păstor pentru inima lui Isus care să-și pună viața în disponibilitate pentru turmă, pentru comunitate. Preotul care își pune la dispoziție întreaga lui capacitate și se lasă în mâinile Domnului, acela îndeplinește îndeaproape această misiunea așa cum se cuvine. Atunci când vine lupul și sunt atâția lupi -ceea ce sunt învățăturile lumii în care trăim-, trebuie să aibă grijă de turmă și să o ducă pe calea lui Isus, pe calea Evangheliei, acea cale a iubirii și speranței care să nu se stingă din sufletul omului. Aceasta este misiunea preoțească și astăzi, care se reînnoiește mereu prin persoanele care sunt disponibile să primească această taină și să fie slujitori, mărturisitori și iubitori ai Învierii lui Isus”, a spus Preasfințitul Vasile spre sfârșitul omiliei, care avut ca temă centrală  importanța dragostei oamenilor pentru Dumnezeu: „Dragostea din sufletele oamenilor pentru Dumnezeu este cea care ne face să trecem peste orice încercare, peste orice dificultate. Dragostea din sufletul omului credincios este cea care le învinge pe toate. Așa cum Sf. Apostol Pavel ne spune că fără dragoste nu suntem nimic. Dragostea toate le poate, toate le rabdă. Ea este binevoitoare, nu caută răul și dragostea este cea care învinge răul. Viața noastră creștinească stă pe această iubire a lui Dumnezeu, pe care noi o purtăm (precum femeile mironosițe) în aceste vase de lut în trupul nostru. Dragostea lui Dumnezeu care izvorăște din mormântul gol și care ne înștiințează pe fiecare dintre noi că Isus este viu și că ne însoțește pe drumul vieții. Această dragoste a învins toate, de-a lungul timpului. Și generații după generații de creștini trăim în dragostea lui Dumnezeu… Iar prin dragoste și prin speranță ne reînnoim, indiferent de vârstă. La Paști, timpul se reînnoiește și Cel ce a învins moartea ne dă

și nouă această putere”, a afirmat ierarhul.

La sfârșit, episcopul l-a încredințat pe noul preot rugăciunilor și susținerii comunității parohiei „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”: „Îl încredințăm rugăciunilor dumneavoastră pe diaconul Laurențiu Costin, care astăzi va primi taina preoției și ne rugăm împreună la această Sfântă Liturghie ca harul care se coboară peste el să-l întărească pe această cale și dumneavoastră să-l susțineți, să-l primiți cu toată  dragostea, să-l însoțiți, pentru că si păstorii au nevoie de însoțire și de susținere, pentru ca în lupta cu cel care este dușmanul spiritual, comunitatea și păstorul să fie uniți și puternici”.   Pr. Gabriel Buboi, rectorul Colegiului  Pio Romeno  din Roma, a făcut o scurtă descriere a parcursului academic a diaconului Laurențiu.

La sfârșitul ceremoniei, mulțumirile noului preot s-au îndreptat, în primul rând, către Bunul Dumnezeu: „Mulțumesc Bunului Dumnezeu, care a sădit în inima mea această chemare la sfințire. Astăzi sărbătorim prin rugăciune… Atunci când asistăm la o hirotonire de preot, auzim expresia:  un nou lucrător în via Domnului. Deseori Mântuitorul nostru Isus Hristos le vorbea oamenilor făcând referire la muncile agricole. Mi-am adus aminte de bunicii noștri care mergeau la munca câmpului dimineața la răsăritul soarelui

31


Viaţa Eparhiei și înainte să înceapă aratul, se opreau la marginea pădurii și se rugau lui Dumnezeu. Nu se rugau din frica de a nu reuși să lucreze pământul, aveau o bogată experiență în acest sens, dar știau că, în ciuda tuturor eforturilor umane, roada este un dar al lui Dumnezeu. Așadar și noi astăzi, ne-am adunat și neam încredințat Milostivirii Bunului Dumnezeu.

Mulțumesc preasfințitului Vasile, prin a cărui binecuvântare încep astăzi misiunea. Mulțumesc tuturor preoților care m-au însoțit astăzi, părintelui rector al Colegiului Pontifical Pio Romeno, care cu grijă părintească mi-a însoțit pașii în parcursul meu la Roma, părinților, fratelui, părintelui protopop Roman Dumitru și curatorilor, corului și tuturor credincioșilor prezenți”, a spus preotul Laurențiu Costin.            Părintele Laurențiu s-a născut pe data de 20 sept. 1985 în localitatea Recea (MM). A urmat Liceul de Arta din Baia Mare, unde am studiat Canto Clasic și pian complementar. După terminarea liceului, timp de un an, a făcut o

RONA DE JOS – Punerea pietrei de temelie pentru Biserica nouă

Duminică, 22 mai a.c., a fost sfințită piatra de temelie a Bisericii Greco-Catolice cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din comuna Rona de Jos. Parohia de aici a îmbrăcat ieri haine de sărbătoare și l-a primit cum se cuvine pe Ierarhul Eparhiei și pe toți preoții și credincioșii veniți în număr mare din localitățile învecinate pentru a se ruga împreună. Urmând tradiția, părintele paroh Gheorghe Godja, împreună cu trei tineri îmbrăcați tradițional, l-au așteptat pe Ierarh la intrarea în comună  cu Sfânta Evanghelie, flori, pâine și sare, pentru a-i ura bun venit în localitate. Un salut prietenos a venit și din partea părintelui protopop Vasile Iusco și a primarului localității, Ioan Herbil. De aici au pornit în procesiune înspre locul unde va fi construită noua biserică, conduși fiind de șase călăreți îmbrăcați în straie populare.

experiență de mănăstire la Prislop. A studiat apoi Medicina Veterinară la Cluj Napoca. Ulterior, a urmat facultatea de filosofie în cadrul Universității „Urbaniana” din Roma și teologie în cadrul Ateneului „Sant’Anselmo” din Roma, fiind primit în cadrul comunității monahale a mănăstiri „San Gregorio al Celio”. În anul 2012 a fost trimis la Roma de către PS Vasile Bizău (ca si student al Eparhiei de Maramures, în cadrul Colegiului Pio Romeno  din Roma), unde a urmat cursurile de masterat în Teologie Biblică, la Universitatea „Gregoriana”.

În februarie 2016 a susținut examenul final pentru acordarea titlului de Masterat în Teologie Biblică. În 2014 s-a căsătorit, iar din 20 August 2015 ocupă funcția de secretar din cadrul Protopopiatului GrecoCatolic Satu-Mare. Din Octombrie 2015, în urma unui concurs pe post, predă religia la Școala Gimnazială nr.1 „Grigore Moisil” din Satu Mare.

A fost ridicat la treapta diaconatului pe data de 26 decembrie 2015 de către Preasfințitul Vasile Bizău.

Am binecuvântat piatra de temelie a noii biserici care se va ridica pe acest loc, piatră care ne aduce aminte de statornicia credinței; piatră care ne aduce aminte de faptul că Dumnezeu este Stăpânul și Împăratul nostru, că Dumnezeu este Domnul vieții; că Dumnezeu este biruitor; că Dumnezeu este ajutător; că Dumnezeu este însoțitor și că Ritualului de Sfințire a locului de biserică i-a dorește să ne ducă pe toți la mântuirea desăvârșită urmat Sfânta Liturghie Arhierească, celebrată de și la viața veșnică”, a spus Arhiereul în cuvântul către Preasfințitul Vasile Bizău împreună cu un său de învățătură. Și a continuat explicând condițiile care au determinat comunitatea grecosobor de patrusprezece preoți din zonă. catolică să-și mai construiască o biserică aici: „Se „Suntem aici, la Rona de Jos, în această va ridica aici o nouă biserică pentru că ea este o duminică atât de frumoasă, cu atât de mult soare necesitate, pentru că speranța acestei comunități pentru acest eveniment important din viața de aici din Rona de Jos este una vie… Poate mulți comunității de aici și în același timp, un moment se întreabă de ce mai trebuie să construim încă o important pentru Biserica noastră, în general. biserică. Trebuie să o construim 32


pentru ca această comunitate să poată să se roage și iarna în condiții mai bune; pentru că, în primul rând, această biserică va fi semnul unității Bisericii lui Hristos. Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui pe ea. Toate persecuțiile din lumea aceasta, care au fost din primele veacuri și până în zilele noastre, nu au biruit Biserica lui Hristos și ea mereu renaște și învie pentru că Dumnezeu este alături de ea”.

La sfârșitul Sfintei Liturghii, părintele paroh a adresat în primul rând mulțumiri Bunului Dumnezeu pentru această zi de sărbătoare. Mulțumiri au fost, de asemenea, adresate Preasfințitului Vasile și tuturor preoților prezenți, părintelui protopop, primarului localității, credincioșilor și corului Surorilor Maicii Domnului din Sighetu Marmației, care a dat răspunsurile la oficiu.

SATU MARE – Diplomă de Merit Bisericesc pentru părintele Bilțiu

Duminică, 12 iunie a.c., parohia „Sfântul Anton de Padova” și-a sărbătorit hramul Bisericii. Astfel, credincioșii acestei comunități au avut bucuria de a participa la Sfânta Liturghie celebrată de către Preasfințitul Vasile, împreună cu un sobor de unsprezece preoți, în frunte cu pr. paroh Daniel Bonea și pr. protopop Dumitru Roman. Aflându-ne în cea de-a șaptea duminică după Paști, duminică în care Biserica îi amintește pe Sfinții Părinți de la Niceea (325), Arhiereul Eparhiei a vorbit, în cuvântul său de învățătură, despre unitate: „Părinții Conciliului de la Niceea au fost cei care au definit cea mai mare parte a Crezului pe care noi îl rostim astăzi și pe care-l vom rosti în continuare în această Sfântă Liturghie. Apoi a fost reimprimat și completat (acest Crez) la cel de-al doilea Conciliu de la Constantinopol din anul 381. Toate acestea își au ca și punct comun dorința lui Isus pentru unitatea neamului omenesc, pentru unitatea Bisericii, pentru unitatea familiilor și pentru unitatea persoanei cu Dumnezeu. De fapt, orice unitate în comunitate, în familie, în Biserică și în lume pornește din inima omului, dacă omul este unit cu Dumnezeu, dacă îl caută pe Dumnezeu și se consideră a-i fi un fiu. Din acest raport dintre fiu și tată, întotdeauna se nasc cele mai profunde realități și atâta timp cât creștinul dorește să rămână un fiu al lui Dumnezeu, el conștientizează că are și alți frați, că sunt mulți frați și că toți frații sunt fii ai aceluiași Tată…”, a spus Preasfințitul Vasile. Și a continuat vorbind despre ceea ce sfinții reprezintă pentru fiecare dintre noi: „Un semn al unității în Biserică și model de unitate pentru fiecare dintre noi sunt sfinții. Ca omul să trăiască o primă dimensiune a unității, trebuie să aibă un acord între ceea ce gândește, ceea ce vorbește și ceea ce face. Aici, în aceste dimensiuni, adeseori intervine cel rău, care ne face să gândim un lucru, să spunem un altul și să săvârșim un cu totul alt lucru. Nu avem o coerență, nu avem o unitate, nu avem un sistem de valori care să ne țină pe o cale. La sfinți vedem această unitate desăvârșită; au

ajuns să facă mari minuni. Și Sfântul Anton (pe care îl sărbătorim azi) a făcut minuni în timpul vieții, apoi a continuat cu minunile după moartea sa și a fost recunoscut foarte repede ca fiind sfânt. Deja avea faima sfințeniei în timpul vieții sale, deși a trăit doar treizeci și șase de ani. O viață scurtă. Apoi, nu a trecut nici un an de la moartea sa și a fost declarat sfânt și model de urmat. Vedem cum Sfântul Anton săvârșește atât de multe minuni și astăzi, încât foarte multe minuni îi sunt dedicate, foarte mulți creștini aleargă la el, au devoțiune și îi cer să mijlocească pentru ei și pentru ceea ce știu că au nevoie. Sfântul Anton mijlocește și astăzi la Dumnezeu pentru noi”, a afirmat ierarhul.   În încheierea Sfintei Liturghii, Preasfințitul Vasile, împreună cu părintele paroh, i-a înmânat o  Diplomă de Merit Bisericesc  și un buchet de flori părintelui Bilțiu Ioan, slujitor perseverent în Via Domnului, care actualmente poate fi găsit, duminica și în sărbători, în scaunul de mărturisire al acestei biserici. Părintele Bilțiu a fost hirotonit preot în anul 1974 de către Ep. Dr. Ioan Dragomir. A fost administrator parohial în parohiile Ieud, Preluca Nouă, BogdanVodă, Asuaju de Sus, Ieud II –Plopșor. Între anii 19942000, a ocupat funcția de bibliotecar al Institutului Teologic „Dr Alexandru Rusu” din Baia Mare.  Biroul eparhial de presă


Olimpiada națională de religie catolică (Sighetu Marmației, 19-21 aprilie 2016)

Pelerinajul național la cimitirul săracilor (Sighetu Marmației,14 mai 2016)

Preţ 5 RON

Întâlnirea eparhială a tineretului greco-catolic din eparhie (Ieud, 07 mai 2016 )

Lumina credintei 2/2016  
Lumina credintei 2/2016  

Publicatia Eparhiei Greco Catolice de Maramures

Advertisement