Page 1

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mt. 14, 31) Anul III, nr. 2/2013


Lumina Credinţei

DIN SUMAR:

Cuvântul Păstorului 1-2 Fragmente liturgice 2-5 Acum toate s-au umplut de lumină Perioada penticostarului Cuvântul Scripturii 6-7 Înălţarea la cer a Domnului şi Preşedinte: Mântuitorului nostru Isus Hristos PSS Vasile Bizău Interferenţe biblice 8-9 Credinţa în Scrisorile Sfântului Redactor-şef: Octavian Frinc Apostol Pavel către Timotei Spiritualitate 10-12 Grafică şi Tehnoredactare: Meditaţie asupra icoanei Înălţării Domnului Dumitru Orza Învăţătura bisericii 13-14 Colaboratori: Despre Erezie Pr. can. Emil Gîrboan Anul Credinţei 14-16 Pr. dr. Simion Voicu Glasul Bisericii către lumea de astăzi Pr. BÉla Pallai Sfinţii părinţi 16-18 Pr. Vasile Trifoi Pr. dr. mircea manu Etapele formării Crezului (II) Pr. Florin Fodoruţ legea bisericii 19-20 Pr. prof. Marius Vişovan Schisma, astăzi Pr. Emil-Marian Ember Crâmpeie istorice 21-22 Pr. Daniel Pop Pr. Marius Taloş, s.j. Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei Diacon Lucian Lechinţan s.j. greco-catolice de Maramureş? (III) Drd. Lucian Turcu 22-23 Marian Susa In Memoriam! Sebastian Bersan Părintele profesor Grigore Balea Evanghelia în artă 23-26 Criza imaginilor sfinte în modernitate, Redacţia şi administraţia: între orient şi Occident str. Vasile Lucaciu nr. 50 Etica Creştină 27 - 28 430341 Baia Mare, România; O, cât aş vrea o Biserică săracă, pentru săraci! tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Doctrina Socială 29 Provocările societăţii contemporane şi Biserica Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea Prezentarea Parohiilor 30 - 31 juridică pentru conţinutul articolului Parohia greco-catolică aparţine autorului. Niciun material din „Cuvioasa Paraschiva” Sat-Şugătag această revistă nu poate fi reprodus, Viața Consacrată 31 - 32 difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. Ordinul iezuit Societate lui Isus (I)

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare -

ISSN 2248 – 2466


Cuvântul Păstorului

Anul pastoral dedicat credinţei este în plină desfăşurare şi multe din activităţile şi evenimentele bisericeşti stau sub semnul acestuia în dorinţa de a cunoaşte, de a aprofunda şi de a înţelege cât mai bine speranţa pe care o avem în noi. În acest număr al revistei noastre, continuăm seria articolelor dedicate crezului creştin şi a modului corect de a-l înţelege şi trăi aşa cum Biserica catolică crede şi ne propune. Având atenţia îndreptată asupra notelor şi caracteristicilor principale care compun dinamica virtute a credinţei, mergem spre esenţial, înspre ceea ce este comun crezului şi credinţei creştine, fără a nuanţa strict confesional patrimoniul comun al Bisericilor. Tendinţa omenească sprijinită şi motivată de experienţa cotidiană a mediului în care se trăieşte credinţa creştină, divizată confesional, este de a accentua diferenţa şi specificitatea proprie şi nu de a vedea fondul comun al crezului şi patrimoniul universal al acestuia. O temă care a suscitat mereu interes şi dezbatere de-a lungul timpului, actuală şi astăzi, este însuşi numele Mântuitorului şi ortografierea acestuia. Nu puţine sunt şi astăzi polemicile suscitate de diverşi protagonişti care abordează subiectul din perspectivă

confesională aducând ca şi argumente principiile ortografice ale limbii române, fie cele fonetice, fie cele etimologice, fără a ajunge la un rezultat comun din cauza lungului proces de formare al limbii care nu a normat acest teonim. Cel mai important teonim creştin, numele însuşi al Mântuitorului nu beneficiază încă, în ortografia românească actuală de o formă normată, stabilă şi unică. De aceea avem o varietate de forme ortografice care fac referinţă la aceeaşi persoană a Mântuitorului: Isus Cristos, Iisus Hristos, Isus Hristos, Iisus Christos, Isus Christos. Opţiunea pentru o formă sau alta a cristalizat de-a lungul timpului unul din indicativele apartenenţei confesionale. În limba greacă în care a fost scrisă cea mai mare parte a Noului Testament, numele Mântuitorului nostru este: Iηsouς Cristoς, pronunţat Iesus Hristos, iar în neogreacă Iisus Hristos, tradus în limba latină: Jesus Christus. Forma latină se află la baza formelor din limbile moderne occidentale (germană: Jesus Christus, engleză: Jesus Christ, franceză: Jésus Christ). Forma grecească se află la baza formei slavone a numelui Mântuitorului, ajunsă şi în limba română prin folosirea limbii slavone ca limbă de cancelarie şi mai apoi a caracterelor chirilice în scrierile româneşti. Şcoala Ardeleană a adus o importantă contribuţie la alegerea şi folosirea caracterelor latine în scrierea limbii române, însă nu s-a impus în folosirea formei teonimului, probabil din cauza generalizării folosirii lui încă din perioada slavonismului cultural-bisericesc, când s-au preluat şi alţi termeni în limbajul bisericesc. Astfel, liturghierele noastre grecocatolice şi celelalte cărţi de cult folosesc termenul: Isus Hristos. Chiar şi ultimele ediţii ale liturghierelor păstrează această formă, ceea ce a dus la folosirea şi perpetuarea lui şi în celelalte scrieri cu caracter confesional. Biserica ortodoxă a optat în baza tradiţiei pentru forma etimologică a numelui, Iisus Hristos şi prin folosirea oficială al termenului compus a optat şi pentru cultivarea şi formarea conştiinţei confesionale a creştinilor aparţinători cultului ortodox. În Biserica 1


Lumina Credinţei

Fragmente Liturgice romano-catolică este în uz forma fonetică a numelui Mântuitorului, Isus Cristos, care se apropie mai mult de regulile ortografice ale limbii române actuale care accentuează principiul fonetic ca prioritar. Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (ed. I din 1953) precum şi Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (ed. I din 1989) nu dau nici o explicaţie referitoare la numele Mântuitorului şi nici nu fac referiri la folosirea grafiei teonimului şi de aceea avem încă o varietate de forme folosite în publicaţii, chiar şi de editurile de prestigiu din România. Aşadar, în lipsa indicaţiilor şi normelor precise, toate aceste forme în uz sunt acceptate lingvistic, mai puţin în plan confesional unde există tendinţa identificării întregului patrimoniu de credinţă cu diferenţa şi specificitatea confesională şi prin urmare, practica folosirii stricte a unei singure variante a numelui Mântuitorului. Rămâne în sarcina lingviştilor să se pronunţe asupra corectitudinii ortografierii celui mai folosit şi îndrăgit nume de către creştini indiferent de confesiunea lor, credincioşilor rămânându-le opţiunea de a înţelege varianta celuilalt fără a face din diversitatea tradiţională, motiv de perpetuă tensiune. Dacă este nevoie de a specifica diferenţele, atunci ele trebuie căutate în alte paliere ale învăţăturii creştine, care sunt mai profunde şi mult mai nuanţate. În ceea ce priveşte forma pe care noi o folosim, atât în revista noastră, cât şi în alte scrieri oficiale, continuăm ceea ce am moştenit, fără a exclude varianta fonetică care este şi practică şi prin analogie mai apropiată de seria lexicală: creştin, creştinism etc. Pentru o uniformizare a grafiei numelui Mântuitorului, ar fi necesară o alegere, o decizie şi o asumare sinodală pe care sperăm să o avem într-un timp nu prea îndepărtat. Vă dorim o lectură plăcută şi o îmbogăţire rodnică în credinţă în Anul Credinţei. †Vasile 2

Acum toate s-au umplut de lumină Perioada Penticostarului Sărbătoarea Sfintelor Paşti ne introduce întrun timp de bucurie, lumină şi har: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt”1. Veşminte albe îmbracă bisericile şi icoana Învierii tronează glorioasă pe tetrapod. E noaptea Învierii... Mai întâi întuneric, apoi prima rază de lumină ce răsare din mormântul lui Hristos, din Sfântul Altar şi prima cântare care ne vesteşte bucuria: „Învierea ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să te mărim”2. Şi lumina se împarte tuturor, asemenea Euharistiei, odată cu cuvântul părintelui: „Veniţi de luaţi lumină!” Biserica se umple de flăcări jucăuşe purtate în mâini de credincioşi, vestitorii de azi ai învierii. Hristos a înviat! A început Penticostarul... Etimologic, termenul „penticostar” provine din grecescul pentikostarion, care înseamnă „cincizeci de zile” şi denumirea se referă, desigur, la durata perioadei liturgice. Din punct de vedere liturgic, Penticostarul cuprinde timpul clar delimitat de Biserică în care se foloseşte cartea de cult proprie perioadei: este vorba de opt săptămâni, din Duminica Sfintelor Paşti până la Duminica Tuturor Sfinţilor, iar cartea liturgică, alcătuită de Sfântul Iosif Studitul, cuprinde rânduielile şi cântările specifice acestui timp. Remarcăm, de asemenea, că sunt trei sărbători mari cuprinse de această perioadă: Învierea Domnului, Înălţarea Mântuitorului la cer şi Coborârea Sfântului Spirit. Dar pentru a înţelege mai bine semnificaţiile liturgice şi spirituale ale acestui timp, vă invit să abordăm cronologic şi puţin mai detaliat sărbătorile şi duminicile Penticostarului Sărbătoarea Învierii Domnului şi Săptămâna Luminată Celebrăm cea mai mare sărbătoare a creştinilor, Sfintele Paşti sau Învierea Domnului. Cuvântul „paşte” provine din termenul ebraic „pesah”, care înseamnă „trecere”. Pentru evrei este sărbătoarea eliberării, a trecerii de la sclavia egipteană la libertate, realizată prin sacrificarea mielului pascal şi traversarea Mării Roşii. Pentru creştini, prin jertfa şi învierea Domnului Isus, Sfintele Paşti primesc o nouă semnificaţie: Hristos este Mielul pascal care „ia asupra sa păcatele lumii”3 şi ne eliberează din sclavia păcatului şi de frica morţii: este tot o trecere, spre înviere. Hristos Înviat este, de fapt, esenţa credinţei noastre.


Fragmente liturgice Penticostarul începe cu rânduiala Utreniei şi Liturghiei de Paşti, care este identică în fiecare zi a Săptămânii Luminate. Textele din Penticostar pentru Săptămâna Luminată semnifică bucuria Învierii în acţiune, pentru că în această săptămână Biserica nu poate exprima altceva decât bucuria izvorâtă din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului. La Paşti şi în toată Săptămâna Luminată, în timpul oficiilor nu se fac cereri de iertare şi nici nu se citesc psalmi, pentru că „raiul a coborât pe pământ şi bucuria covârşeşte orice cuvânt”4. Vecernia celebrată în Săptămâna Luminată diferă de la o zi la alta doar prin faptul că se cântă, pe rând, toate cele opt glasuri, care în mod obişnuit se schimbă săptămânal. Duminica a doua după Paşti, a Sfântului Toma Evanghelia zilei5 descrie prima duminică creştină de după Înviere. Deoarece erau evrei, ucenicii Domnului participau la serviciile din sinagogă sâmbăta, iar duminica se întâlneau ca şi creştini. Fiind adunaţi în numele lui, Isus le-a apărut după cum le-a promis: „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor”6. În acest fel, duminica a devenit cunoscută ca ziua Domnului, ziua în care Hristos vine să-i întâlnească şi să îi întărească pe oameni, ziua dedicată pentru cultul creştin. Suntem invitaţi să medităm asupra momentului istoric în care rănile lui Hristos Înviat au fost atinse de Sfântul Toma, care va fi martorul fizic al Învierii peste timp, pentru toate generaţiile de creştini. Luminoasa sa mărturie de credinţă, „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, încălzeşte şi întăreşte şi astăzi inimile noastre pe calea credinţei, Toma fiind primul dintre ucenici care îl numeşte pe Isus DUMNEZEU. După acest moment, Toma nu va mai lipsi niciodată de la adunarea duminicală a comunităţii. Hristos mă atinge şi pe mine cu har şi iertare în Sacramentul Spovezii şi se lasă atins în Sfânta Împărtăşanie. Duminica a treia după Paşti, a femeilor mironosiţe7 Duminica mironosiţelor... Este o denumire care stârneşte cel puţin zâmbete ironice pe chipul omului modern... şi neinstruit. Cuvântul „mironosiţe” defineşte, de fapt, pe purtătoarele de mir, femeile care au mers la mormântul lui Isus dis-de-dimineaţă, în Duminica Învierii, ducând un amestec preţios de miresme pentru a îmbălsăma trupul Domnului, aşa cum cerea tradiţia evreiască. Sunt două elemente care trebuie remarcate aici: curajul extraordinar al acestor femei care îndrăznesc să meargă la mormânt, în timp ce ucenicii speriaţi stăteau ascunşi de frica iudeilor, precum şi faptul că ele îi duc un dar preţios lui Isus. De aici înţelegem motivul pentru care această duminică constituie o sărbătoare

prin excelenţă a femeilor care poartă mir, care sunt împodobite cu parfumul virtuţilor creştine şi au curajul de a-şi trăi şi manifesta credinţa în familie, în comunitate, în societate. Prin credinţă şi virtuţi, femeia creştină creşte şi formează sfinţi pentru Biserică şi pentru cer. Duminica a patra după Paşti, a slăbănogului (a paraliticului)8 Doamne, nu am om... Experimentăm drama unui om singur, drama unei vieţi, 38 de ani, trăită departe de Dumnezeu şi de semeni, chiar în mijlocul semenilor. Sunt mulţi oameni singuri în mijlocul celor mai prospere comunităţi. În momentul în care începe să se roage, atunci când se plânge lui Isus, paraliticul descoperă că ARE un OM, pe Omul-Dumnezeu, pe Isus. De la omul vindecat să învăţăm să ne rugăm cu încredere, indiferent cât de disperată ni se pare situaţia în care ne aflăm. Intervenţia lui Isus să ne inspire să fim mereu atenţi la problemele semenilor noştri... ca să nu mai existe oameni singuri lângă noi... Mergând prin oraş, un om credincios a întâlnit o fetiţă în zdrenţe care cerea de pomană. Atunci şi-a îndreptat gândul spre Dumnezeu: „Doamne, cum poţi permite una ca asta? Te rog, fă ceva!” Seara, la jurnal, a văzut diverse imagini cu morţi, copii muribunzi şi cu trupurile chinuite... S-a rugat iarăşi: „Doamne, câtă mizerie! Fă ceva!” În timpul nopţii, Dumnezeu i-a răspuns: „Am facut deja ceea ce trebuia să fac: TE-AM FACUT PE TINE!” Duminica a cincea după Paşti, a femeii samaritence9 Mântuitorul ne cheamă la izvorul harului, pentru a primi în dar apa vieţii. În capitolul 17 din Cartea Ieşirii ne este prezentată o frumoasă prefigurare a apei vieţii. Acolo ni se istoriseşte cum – ieşind din Egipt – pe drumul spre Ţara Făgăduinţei, având de înfruntat deşertul, pe lângă multe alte lipsuri evreii au experimentat şi suferinţa cauzată de sete. Atunci s-au revoltat împotriva lui Moise şi i-au zis: „Dă-ne apă să bem! Ne-ai scos din Egipt ca să ne omori cu sete pe noi, pe copiii noştri şi turmele noastre?”10 Atunci s-a întâmplat miracolul: la porunca Domnului, Moise a lovit stânca cu toiagul şi din piatră a izvorât apă, precum spune psalmistul: „Despicat-a piatră şi au curs ape şi au curs râuri în pământ fără de apă.”11 Sfântul Chiril al Alexandriei ne-a lăsat – în scrierile sale – o interpretare a acestui miracol. Conform acestuia, stânca simbolizează pe Mântuitorul, iar toiagul semnifică lancea cu care a fost străpunsă coasta Domnului răstignit, din care a curs sânge şi apă: „Unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta lui şi îndată a ieşit sânge şi apă”12. Sângele şi apa care au curs din coasta străpunsă a lui Isus răstignit sunt semnele Botezului şi Euharistiei, sacramente ale vieţii celei noi. 3


Fragmente liturgice Duminica a şasea după Paşti, vindecarea orbului din naştere13 După vindecare, istorisind fariseilor intervenţia minunată a Domnului, omul le spune: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.” Astăzi, având înainte întreaga istorie a mântuirii, venim să contrazicem această afirmaţie. Noi toţi ne-am născut orbi! Din punct de vedere spiritual ne-am născut orbi, pentru că toţi venim în lume purtând povara păcatului strămoşesc. Neam născut orbi, dar am fost vindecaţi! Dumnezeu, în marea sa îndurare, nu ne-a abandonat. Citim în Cartea Facerii14: „Izgonind pe Adam, [Dumnezeu] l-a aşezat în preajma grădinii din Eden...” În preajma grădinii raiului... Dumnezeu nu l-a abandonat pe omul păcătos. L-a aşezat aproape de rai, pentru ca la momentul potrivit să găsească poarta raiului şi această poartă este Taina Sfântului Botez, naşterea din apă şi din Spirit. Catehismul ne învaţă că prin Taina Botezului ni se iartă păcatul strămoşesc şi toate celelalte păcate săvârşite înainte de Botez şi devenim fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, iar la In. 3, 3, citim: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu”. Din cuvintele Domnului înţelegem că cel botezat va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu, este, aşadar, vindecat de orbirea dobândită prin păcat de primii oameni. Poate de aceea Biserica primelor veacuri a asociat Evanghelia acestei zile cu administrarea Sfântului Botez. Înălţarea Domnului La 40 de zile după Paşti, Isus s-a înălţat la cer pentru a fi preamărit la dreapta Tatălui. Este normal să ne întrebăm, în lumina credinţei, ce s-a întâmplat la Înălţare şi de ce e importantă această sărbătoare pentru noi? Înălţarea este parte a misterului pascal, este strâns legată de înviere. Învierea ne spune că Isus, care a murit răstignit, este viu, trăieşte acum. Înălţarea ne spune că Isus ca om a intrat pe deplin în gloria Tatălui său şi că, la sfârşitul timpurilor, vom participa şi noi la aceeaşi glorie. Ceea ce s-a întâmplat la Înălţare, este faptul că ucenicii nu L-au mai putut vedea. Când Isus era pe pământ, înainte de Înălţare şi Înviere, oamenii Îl puteau vedea, îi puteau auzi vocea, Îl puteau atinge şi percepe cu simţurile lor. Apostolii au avut această chemare specială de a fi martori ai tuturor faptelor şi învăţăturilor lui Isus. După Înălţare, această prezenţă fizică a lui Isus este înlocuită cu o prezenţă mai puternică: El este prezent oriunde găsim iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea.15 Un preot povesteşte ce s-a întâmplat într-o duminică când celebra Sfânta Liturghie. A intrat 4

Lumina Credinţei în biserică un tânăr desculţ, cu haine largi şi pătate cu mâncare. Şi-a căutat un loc să se aşeze dar nu a găsit, iar credincioşii nu i-au făcut loc. Mergând până în faţă în căutarea unui loc, tânărul, a ajuns în faţa pupitrului de la care preotul citea Evanghelia şi s-a aşezat pe podea. Abia atunci s-a îndreptat spre el şeful comitetului bisericii. Era un om în vârstă care mergea cu un aer de demnitate, eleganţă şi de autoritate. Credincioşii se gândeau: „Nimeni nu-l poate acuza pe acest bătrân, care e un model de corectitudine, că îl va da afară pe tânărul nepoliticos”. Preotul tocmai terminase de citit Evanghelia. S-a făcut linişte. Se auzea doar zgomotul făcut de bastonul bătrânului. Când acesta a ajuns la tânăr, s-a întâmplat însă un lucru extraordinar. Acel bătrân atât de demn a pus bastonul pe podea şi apoi, cu greutate, s-a aşezat lângă tânăr, pentru ca acesta să nu fie singur acolo în timpul Sfintei Liturghii. Preotul şi-a început predica astfel: „Ceea ce vă voi spune veţi uita, dar ceea ce tocmai aţi văzut sper să nu uitaţi niciodată şi să faceţi la fel!” Într-adevăr, unde este dragoste şi compasiune, acolo este prezent Hristos. Şi noi suntem pentru semenii noştri mâinile şi picioarele lui Hristos. În noi este prezent Hristos cel înălţat la cer... Duminica a şaptea după Paşti, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul întâi ecumenic16 Lectura Evangheliei ne prezintă o parte din rugăciunea lui Isus pentru ucenici, o provocare pentru viaţa noastră spirituală, pentru că ne aminteşte ce înseamnă viaţa în Hristos. Trei porţi conduc la măreaţa catedrală din Milano. Deasupra unei porţi se află o inscripţie care spune: „Lucrurile care ne fac plăcere sunt temporare”. Deasupra celei de-a doua porţi se poate citi: „Lucrurile care ne tulbură sunt temporare”. Deasupra porţii centrale se află o inscripţie mare care spune: „Lucrurile veşnice sunt cele importante”. Instinctiv, ne gândim că viaţa veşnică înseamnă viaţă fără sfârşit, dar viaţa veşnică aşa cum se arată în Evanghelia după Ioan nu se referă la durată, ci la calitate. Diavolul şi îngerii lui au viaţă fără de sfârşit, dar nu se bucură de viaţa veşnică, o viaţă de perfectă fericire şi pace în Dumnezeu. Ceea ce doreşte sufletul omului nu este doar viaţa fără de sfârşit, ci viaţa veşnică, o viaţă de perfectă uniune cu Dumnezeu, care nu poate fi diminuată nici în durată, nici în satisfacţie. Aceasta este viaţa pe care o dă Isus: „Am venit ca să aibă viaţă, şi ca să o aibă din belşug”17. A avea viaţă veşnică înseamnă a fi pe deplin VIU. Cincizecimea (Coborârea Sfântului Spirit, Rusaliile)18 Coborârea Sfântului Spirit constituie împlinirea misiunii Mântuitorului şi începutul timpului Împărăţiei lui Dumnezeu, care este inaugurată aici


Fragmente liturgice pe pământ prin Biserica Sa, dar se desăvârşeşte în cer. Isus a promis ucenicilor: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Spiritul adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!”19. Această făgăduinţă se împlineşte la Rusalii, care poate fi numită şi Sărbătoarea Bisericii, deoarece prin coborârea şi lucrarea Spiritului Sfânt – „Dumnezeu şi îndumnezeitor“, se manifestă în Biserică plinătatea darurilor lui Dumnezeu. Totodată, „a cincizecea zi” reprezintă începutul erei care depăşeşte limitele acestei lumi, cincizeci fiind numărul care înseamnă pentru evrei „împlinire cerească”, iar pentru creştini pietate mistică: şapte ori şapte plus unu. Evenimentul sărbătorit este amintit de lectura din Faptele Apostolilor20, iar în Evanghelia zilei Mântuitorul ne vorbeşte despre Spiritul Sfânt ca despre apa vieţii, expresia „râuri de apă vie” făcându-ne să păşim la un nivel de înţelegere superior, chiar şi cu percepţia noastră materială limitată, pe Sfântul Spirit, a treia persoană Dumnezeiască. Celebrările speciale – de mare încărcătură spirituală şi de o frumuseţe înălţătoare ale acestei sărbători – sunt: Procesiunea cu binecuvântarea ţarinilor, rânduială practicată din vechime în toate parohiile din Ardeal21 şi Vecernia cu rânduiala plecării genunchilor22. Sfânta Treime A doua zi de Rusalii este dedicată cinstirii Sfintei Treimi, iar noi suntem chemaţi să medităm adevărul de credinţă prin care mărturisim că în Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Despre Sfântul Spiridon al Trimitundei citim că era atât de convingător atunci când vorbea despre Sfânta Treime, încât a convertit mulţi păgâni la creştinism. În anul 325 a participat la primul Sinod Ecumenic de la Niceea unde a uimit pe mulţi cu simplitatea cu care a explicat unitatea şi diversitatea Sfintei Treimi. Fără prea multă carte, sfântul a reuşit să convertească un mare filozof al vremii, ţinând în mână o cărămidă şi spunând simplu că este formată din trei elemente esenţiale, şi anume foc, pământ şi apă. În timp ce vorbea, s-a aprins foc în partea de sus a cărămizii, a început să curgă apă din partea de jos, iar pământul din ea a rămas în mâna lui. Astfel, prin cele trei elemente distincte: pământ, foc şi apă, a descoperit diversitatea, iar prin totul unitar cărămida, a descoperit unitatea Sfintei Treimi. Duminica tuturor sfinţilor23 Prima duminică după Sărbătoarea Rusaliilor este dedicată tuturor sfinţilor, deoarece sfinţii sunt ilustrarea acţiunii sfinţitoare a Sfântului Spirit în

toate acele suflete care L-au primit cu iubire în viaţa lor, colaborând cu deplină generozitate cu harurile şi darurile Lui. Şi atunci, în mod firesc, ne întrebăm: Ce este sfinţenia şi cine sunt sfinţii? Eu cred că putem desprinde înţelesul sfinţeniei dacă identificăm „sfântul”, chipul creştinului model, pentru a avea o linie practică de urmat în viaţa spirituală. Un copil a stat cu bunica lui într-o după-amiază însorită în interiorul unei catedrale. Lumina pătrundea multicolor prin vitraliile care înfăţişau chipuri de sfinţi. După ani de zile, cineva l-a întrebat la un examen de teologie: – Ce este un sfânt? Cu reminscenţa unei amintiri încă vie în suflet, copilul de altă dată a răspuns: – Un sfânt este un om care lasă lumina să strălucească prin el!... Stimaţi cititori, în fiecare dintre noi există puţin pământ, dar şi mult cer de care trebuie să ne bucurăm şi pe care trebuie să îl trăim. Acest „cer” ni-l oferă, prin spiritualitate şi cateheză perioada Penticostarului, un timp care ne cheamă şi ne formează în Lumină, aşa cum spuneam la început: „Acum toate s-au umplut de lumină”. Pr. can. Emil GÎRBOAN

1 Canonul Învierii, Cântarea a 3-a 2 Mânecatul (Utrenia) şi Înseratul (Vecernia), Blaj, 1930, Stihoavna vers 6, p. 58 3 Ioan 1,29 4 h t t p : / / s f a n t u l p a n g r a t i e . b l o g s p o t . ro/2010/04/saptamana-luminata.html 5 Ioan 20,19-31 6 Matei 18, 20 7 Marcu 15,43-16,8 8 Ioan 5,1-15 9 Ioan Io 4,5-42 10 Ieşire 17, 2, 3 11 Psalm 104, 40 12 Ioan 19, 34 13 Ioan 9,1-38 14 Facere 3, 24 15 Galateni 5, 22-23 16 Ioan 17,1-13 17 Ioan 10, 10 18 Ioan 7,37-53;8,12 19 Ioan 14, 16-17 20 Fapte 2,1-11 21 Îndreptar Tipiconal pe anul 1941 pentru preoţi şi cantori, Editura Mănăstirii Bixad, 1941, p. 51; BUD Tit, Tipic bisericesc, Gherla, 1896, respectiv 1906 22 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 219 23 Matei 10,32-35.37-38;19,27-30

5


Cuvântul scripturii

Lumina Credinţei

Înălțarea la cer a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos „El i-a dus până spre Betania. Și-a ridicat diferită, e de tip nou, e una specială. Isus s-a mâinile și i-a binecuvântat” (Lc. 24,50). înălțat la cer în mod văzut. Toți cei aflați acolo Inițiativa aparține lui Isus. „I-a dus”, adică au văzut cum se îndepărta până L-au pierdut a mers împreună cu ei, i-a însoțit. Luca nu ne din ochi. Totul s-a petrecut sub ochii celor spune că ar fi ajuns în Betania sau că ar fi intrat prezenți într-un mod atât de limpede încât se în Betania, ci zice „spre Betania”, localitatea putea vedea orice mișcare fără nici o greutate, care era situată dincolo de Muntele Măslinilor, faptul acesta i-a convins pe ucenici să zică: la poalele lui. Sfânta Scriptură consemnează „Am văzut cu ochii noștri” (2 P1,16; 1 In. 1,1). pentru prima dată Evanghelistul când Domnul Isus Luca care mai își binecuvântează consemnează ucenicii cu evenimentul mâinile ridicate. Înălțării în Faptele Felul acesta de Apostolilor ne mai binecuvântare dă un amănunt: „Și are o mare cum stăteau ei cu semnificație: a da ochii pironiți spre b i n e c uvâ n t a re a cer, pe când Se suia asupra norodului El, iată că li s-au constituie slujba arătat doi bărbați Marelui Preot (Lev. îmbrăcați în alb” 9, 22; Num. 6,23). (Fap. Ap. 1, 10). La despărțirea Ucenicii au rămas de ucenici, Domnul singuri, dar ochii Isus li se adresează lor erau pironiți ca adevăratul Mare spre cer. Ce înțeles Preot; mai mult, are cuvântul Isus se înalță la „pironit”? Țintuit, cer în calitatea fixat, nu mai poți de Mare Preot al face altceva; cel Noului Legământ. pironit nu mai Îndrăznesc poate face nimic a spune că altceva. Când Pietro Perugino, Înălţarea Domnului, binecuvântarea dată un credincios stă 1496 - 1498. Musée des Beaux-Arts din Lyon. de Isus constituie cu ochii credinței consacrarea sau hirotonirea lor în vederea „pironit” spre cer, nu face lucrul acesta fără lucrării ce urmează a o face în lume. rod. „Pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de Apostolii priveau spre cer și iată că lucrul ei și a fost înălțat la cer” (Lc. 24,51). acesta a fost răsplătit într-un mod cât se Timp de patruzeci de zile de după Înviere, poate de potrivit pentru momentul acela: „li Domnul rămâne pe pământ și se arată mai s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb” (Fap. multor persoane (1 Cor. 5, 8). Observăm că, Ap. 1,10). Știm sigur că aceia au fost slujitori după fiecare arătare, dispărea brusc, nevăzut Domnului Isus, credem că au fost îngeri, dar (In 21,20). Acum la Înălțare, îndepărtarea e care pot lua înfățișare omenească” (Ev. 1,14). 6


Cuvântul scripturii Acești soli cerești vin acum să-i îmbărbăteze pe ucenicii Domnului Isus cu aceste cuvinte: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer” (Fap. Ap. 1,11). Îngerii cunosc detalii despre oameni. În cazul acesta ei știau despre ucenici că erau galileieni. Mai mult, le cunosc starea în care ucenicii se aflau în acel moment, tocmai pentru acest lucru au venit să-i îmbărbăteze, să-i scoată din starea lor în care nu știau ce se petrece cu ei. Posibil că ei erau nedumeriți și nu știau ce se întâmplă nici cu Domnul Isus. Îngerii, după ce i-au mustrat blând pe ucenici cu cuvintele „Bărbați galileieni, ce stați și vă uitați la cer?”, continuau zicându-le: „Acest Isus, care S-a înălțat al cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer” (Fap. Ap. 1,11). Apostolilor li se face cunoscut că Isus se va întoarce și că întoarcerea Lui va fi vizibilă, va fi văzută de ei și de toată lumea. Isus nu va mai veni în calitatea Lui de Mântuitor, ci de Judecător. „După ce I s-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie” (Lc.24,52). Luca consemnează că apostolii s-au închinat ceea ce constituie un indiciu, un semn al adorării. Cei prezenți la Înălțarea Domnului s-au întors acolo unde le spusese Isus, în Ierusalim (casa păcii). Căci de aici, din acest oraș, este punctul de plecare al misiunii mondiale: „Căci din Sion va ieși Lege și din Ierusalim Cuvântul Domnului” (Fap. Ap. 1,18). Tot în acest oraș, Ierusalim, urmează să fie echipați cu putere de sus, adică cu Spirit Sfânt în vederea lucrării ce urmează s-o facă (Lc. 24,49). Apostolii s-au întors la Ierusalim într-o stare de bucurie. „Și tot timpul stăteau în Templu, lăudau și binecuvântau pe Dumnezeu. Amin” (Lc. 24,53). Reținem faptul că evanghelistul Luca își începe evanghelia în Templu, cu preoția și cu oamenii de la Templu. La sfârșitul ei ni-i arată pe ucenici stând în Templu. Ce diferență pentru cei de atunci: pentru ei Mesia însemna

numai viitorul, pentru cei din Sf. Evanghelie, Mesia constituia un prezent minunat și aducător de bucurie. Desigur că nu era un loc mai minunat și mai potrivit pentru ucenicii Domnului Isus, decât să se adune în casa lui Dumnezeu, aceea era atunci, și să laude pe Dumnezeu. Domnul Isus, având încheiată lucrarea Sa aici pe pământ, S-a întors ca Biruitor peste păcat și peste iad (Ef. 4,8-10). Cerul nu este un spațiu limitat care face parte din lumea fizică creată, el este casa Tatălui în care sunt multe lăcașuri, unde Hristos Domnul a mers să gătească un loc pentru noi și unde vom fi cu El (In. 14,2-3). Evanghelistul Marcu vorbind despre Înălțarea Domnului zice: „Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, s-a înălțat la cer și a șezut la dreapta lui Dumnezeu” (Mc. 16,19). A sta la dreapta lui Dumnezeu semnifică a ocupa o poziție de supremă putere și stăpânire (1 Pt 3,22). Constituie o mare mângâiere pentru noi să știm că El, care are toată puterea în cer și pe pământ, este Mântuitorul nostru. El, care este Domn peste toate, este de asemenea Capul Bisericii care este trupul Lui spiritual. Creștinii sunt mai aproape de El mai mult ca oricând, de aceea El folosește puterea Lui suverană peste toate lucrurile în interesul și în beneficiul prietenilor Lui. Așa după cum Iosif în Egipt și-a folosit puterea lui regală în beneficiul fraților lui, la fel Hristos Domnul guvernează universul în mod particular pentru creștinătatea Lui. Mântuitorul înălțat la cer continuă să îndeplinească trei misiuni: ca Profet, ca preot și ca Rege. Ca profet al nostru ne dă nouă învățături (Ef. 4,8-12); ca Mare Preot mijlocește pentru noi (Rm. 8,34); ca Rege al nostru guvernează împărăția puterii în interesul împărăției harului Lui (Ef. 1, 20-23) Primii creștini, după Înălțarea Domnului, se salutau cu cuvintele Maranatha, adică Domnul vine. Întrebarea care se pune lumii de azi este dacă Îl așteaptă, dacă Îl dorește, dacă este pregătită pentru acest eveniment măreț promis. Pr. dr. Simion VOICU 7


Interferenţe Biblice

Lumina Credinţei

Credința în Scrisorile Sfântului Apostol Pavel către Timotei Izvorul unei credințe sănătoase este totală dependență a omului și a rațiunii sale față de Dumnezeu, creatorul său. Credința constituie una dintre experiențele fundamentale ale omului1. Nu există om care să nu pornească de la o credință originară și care să nu aibă credință, deoarece credința este o virtute care aparține doar omului.

Omul este un vas de sălășluire a credinței, credință care precede alegerile lui și le înfăptuiește în viața de zi cu zi. Un vas de sălășluire a acestei virtuți este și Timotei, ucenicul iubit al Apostolului Pavel, care în întreaga lui viață, prin îndemnul Sf. Pavel și-a 8

păzit vistieria cea bună care i-a fost încredințată prin Spiritul Sfânt care locuiește în fiecare om. Despre originea lui, ne vorbește Sfântul Luca în Faptele Apostolilor. Timotei locuia în ținutul Listrei în Asia Mică și era născut dintr-o femeie credincioasă, și dintr-un tată grec (Fapte 16, 1). Ceea ce Timotei avea să devină ulterior, se datorează în mare parte originii sale dintr-o familie creștină. Sfântul Pavel, în a doua sa scrisoare adresată lui Timotei, iubitului fiu în credință (1 Tim. 1. 2), face referire și chiar laudă originile credincioase ale acestui ucenic. El a avut privilegiul și totodată bucuria de a se hrăni încă din pruncie cu textele Sfintelor Scripturi pe care le cunoștea datorită bunicii Loida și a mamei Eunichi: „Plin sunt și de amintirea neprefăcutei credințe care este în tine, aceea care mai întâi s-a sălășluit în bunica ta Loida, și-n mama ta Eunichi și despre care sunt încredințat că este și în tine” (2 Tim. 1.5). Acestea, bunica Loida și mama Eunichi, l-au crescut pe Timotei în această credință sinceră, care sălășluia în ele prin cunoașterea Sfintelor Scrieri şi, care ulterior a prins rădăcini și în tânărul Timotei. Această credință i-a luminat mintea și i-a pus inima în legătura cu Dumnezeu: „Cele ce pot să te înțelepțească spre mântuire prin credința cea întru Hristos Isus” (2 Tim. 3. 16). Momentul întâlnirii dintre Timotei și Apostolul Pavel ni-l descrie tot Sf. Luca în Faptele Apostolilor. Din mărturia Evanghelistului se deduce ușor că acesta, Timotei, a auzit vestindu-se Evanghelia lui Hristos tocmai din gura Apostolului Pavel în


Interferenţe Biblice timpul celei de-a doua călătorii misionare. Tânărul Timotei bucurându-se de o bună mărturie din partea fraților din Listra și din Iconiu, este luat de Apostol ca însoțitor al său, pentru că el a voit ca acesta să vină cu el (Fapte. 16. 3). Datorită râvnei sale pentru adevăr și a dragostei ce o nutrea pentru sfinți, care este de fapt roada Spiritului Sfânt în sufletul celui care crede în Dumnezeu și Îl caută cu adevărat, Timotei primește acum o nouă misiune din partea Domnului, prin intermediul Apostolului Pavel. Fiind credincios în cele mici, acum putea primi o misiune mai nobilă, și anume aceea de a anunța Evanghelia și de a deveni la rându-i un mărturisitor al credinței, asemeni maestrului său Pavel. Acum, ucenic al lui Pavel și slujitor al lui Hristos, Timotei trebuia să înfrunte greutățile misiunii de mărturisitor al credinței, acum sămânța cea bună care i-a fost semănată din fragedă pruncie de bunica și mama lui trebuia să încolțească pentru ca la rându-i să o poată dărui altora. Susținut de puterea divină2, Timotei nu trebuie să se rușineze de mărturisirea lui Hristos, iar dacă el nu se rușinează de Hristos, nu se rușinează nici de apostol înlănțuitul Său (2 Tim. 1. 8), care a făcut din aceasta sensul vieții sale și care acum este în lanțuri precum un răufăcător: „… pentru care sufăr până la a fi legat în lanțuri ca un făcător de rele” (2 Tim. 2. 9). Misiunea lui Timotei, dată de apostol, este de a lupta „lupta cea bună printr-o credință și o conștiință bună” (2 Tim. 1. 19), misiune care răsună peste veacuri în conștiința fiecărui membru al Bisericii. Fiecare slujitor al lui Hristos trebuie să fie dispus la luptă și la suferință pentru Evanghelie, de aceea și Pavel îl îndeamnă pe Timotei la lupta cea bună ca un adevărat soldat al lui Hristos. Ca bun iconom al tainelor lui Dumnezeu, Timotei este sfătuit să se îmbrace înainte de toate cu armura credinței și a bunei conștiințe, care sunt strâns legate una de alta și totodată dau forța de a învinge erorile. Timotei, în lupta pentru apărarea Evangheliei, trebuie să rămână ferm în credință, și să se lase condus în misiunea lui de vocea Spiritului care vorbește fiecărui om în conștiința sa. Toate aceste sfaturi, Timotei le primește de la neobositul și evlaviosul Pavel, care în primul rând îi era de ajutor prin exemplu vieții sale, ca și întemnițat al lui Hristos (Fil. 1. 1), dar în care se face vizibilă lucrarea lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu într-un vas de lut, făcut din pământ în

fragilitatea și limitele sale. Spre sfârșitul plecării sale, când Pavel simțea că aripile morții zboară deasupra temniței unde era închis: „Căci eu sunt gata ca sa fiu turnat ca o jertfă, și vremea plecării mele a sosit” (2 Tim. 4. 6), el laudă tocmai această urmare a lui Timotei întru toate: „Tu însă mi-ai urmat mie în învățătură, în purtare, în năzuință, în credință, în iubire, în stăruință, în prigonirile și suferințele mele câte mi-au fost în Antiohia, în Iconiu, în Listra” (2 Tim. 3. 10-11). Între cei doi se creează o relație de tată și fiu pentru slujirea Evangheliei lui Hristos. Timotei ca un copil tatălui său a slujit Evangheliei (Fp. 2. 22), iar Pavel ca un tată iubitor îi dă sfaturi pentru îndeplinirea misiunii sale: propovăduiește cuvântul, stăruie cu timp și fără timp (2 Tim. 4. 2). În contrast cu falșii învățători, Timotei este prezentat de Sfântul Pavel ca și un adevărat model pentru conducătorii comunităților. El este omul lui Dumnezeu (1 Tm. 6. 11), la fel ca și Moise (Dt. 33. 1), Samuel (1. Sam. 9. 6), David (2 Cr. 8. 14), Ilie (1 Re. 17. 18) și Elisei (2 Re. 4. 7). În Noul Testament, această denumire, de om a lui Dumnezeu, apare doar în Scrisorile către Timotei, iar Pavel o folosește tocmai pentru a arăta că, la fel ca și iluștrii săi predecesori ai Vechiului Testament, Timotei este ales de Dumnezeu pentru a conduce poporul Său. Iar pentru a conduce poporul lui Dumnezeu spre mântuire3, se cere înainte de toate o credință și o conștiință bună (1 Tm. 1. 19), iar o conștiință bună depinde de o inimă curată și sinceră înaintea lui Dumnezeu. Punându-le acestea ca și scop al vieții oricine poate spune împreună cu Sf. Pavel în ajunul morții sale: „Lupta cea bună am luptat, credința am păzit-o” (2 Tm. 4. 7). Pentru el, ca și pentru oricare creștin autentic, moartea și-a pierdut orice oroare, ea nefiind decât o trecere, o întoarcere la Dumnezeu. Marian SUSA

1 C. CALTAGIRONE, Teologia della fede e antropologia fondamentale, Citta Nuova, 2005. 2 J. RUSS, Commenti spirituali del Nuovo Testamento, Citta Nuova Editrice, Roma. 3 J. RATZINGER, Catechesi sui padri della Chiesa, Citta Nuova, Roma. 9


Lumina Credinţei

Spiritualitate

Meditaţie asupra icoanei Înălţării Domnului „Când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.” (In 12,32) Icoana Înălţării Domnului în iconografie – la fel ca şi celelalte sărbători, momente din viaţa lui Hristos sau minunile Domnului – trebuie prezentate după reguli. Referitor la icoana din faţă, suntem în fața următoarelor linii generale: un munte cu mulți măslini, apostoli cu privirea orientată în sus ridicând mâinile cu uimire. În mijlocul lor, în planul frontal, se află Născătoarea de Dumnezeu privind în sus. În dreapta şi în stânga, se află câte un înger îmbrăcat în veşminte albe. Îngerii ţin mâinile ridicate arătându-L apostolilor pe Domnul ce se înălţă deasupra lor. Uneori au câte un filacter desfăşurat, pe care sunt scrise fraze preluate din Faptele Apostolilor. Pe filacterul unuia dintre îngeri stă scris: „Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer?”. Celălalt înger ţine inscripţia următoare: „Acest Isus care S-a înălţat de la voi la cer astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”. Deasupra lor stă aşezat pe nori Hristos, înconjurat de îngeri cu trompete şi alte instrumente muzicale (Fapte 1,9-11; Mc 16,19; Lc 24,5010

55)”. Iconografia Înălţării lui Hristos s-a dezvoltat din două surse de bază. În una dintre acestea – pe care obişnuim să o numim prezentarea occidentală – care de fapt se leagă strâns de străvechea tradiţie, observăm momentul când Hristos iese din mormânt şi păşind pe un munte, o mână din cer Îl trage în sus. Adeseori vedem cum urcă treptele formate din nori şi la acest moment se face vizibilă mâna Tatălui. În partea de jos apar câteodată şi femeile mironosițe. A doua sursă – la care se alătură şi icoanele – are ca rădăcină cultul din vremea împăraţilor bizantini. Aici Hristos este înconjurat de îngeri, în migdala Sa obişnuită, iar apostolii şi Maica Sfântă sunt prezenți la eveniment. În migdala lui Hristos este pictată un dreptunghi, la fel ca şi în icoana Hristos Pantocrator. În pictura bisericilor până în secolul al VIII-lea, imaginea Înălţării se găseşte în centrul cupolei bisericii, până în momentul în care Pantocratorul ia locul acesteia.


Spiritualitate Personajele icoanei Cea mai scurtă dar totuşi substanţială descriere a acestui eveniment se află în Sfânta Evanghelia după Marcu (Mc 16,19), Sfântul Luca ne mai oferă nişte amănunte (Lc 24,5051), iar Faptele Apostolilor ne oferă și mai multe detalii (Fapte 1,8-10). Domnul Isus Hristos Hristos este reprezentat deasupra muntelui şi a apostolilor, la mijlocul laturii de sus a icoanei, într-o migdală circulară, semnalând faptul că El se află deja în lumea dumnezeiască. Timpul în care Hristos a îmbrăcat natura omenească şi a fost întru totul la fel ca noi – în afară de păcat –, a trecut. Hristos a intrat în veşnicie, în lumea lui Dumnezeu de unde a venit, rămânând valabilă promisiunea dată apostolilor de a rămâne cu aceștia până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20). El este Kyrios, Domnul întregii lumi. Stă aşezat pe un curcubeu, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând un filacter în stânga. Cercurile concentrice din jurul Lui simbolizează cerurile, dar şi norii care L-au dus în cer. Norul este gloria dumnezeiască a lui Hristos, care apare în icoane în formă circulară, luminoasă de jur-împrejurul Lui. Dacă la luarea în cer al Sfântului Ilie a fost nevoie de car şi de cai de foc, aici apar doar norii realizându-se pe deplin cuvintele psalmului: „Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor” (Ps 103,4). Hainele lui Hristos nu sunt albe, ci aurii, un fapt mult mai semnificativ decât veşmintele văzute de apostoli pe muntele Tabor. Odată împlinită istoria mântuirii – după înălţarea Domnului – suntem în așteptarea pogorârii Sfântului Spirit. Înălţarea ne direcţionează înspre Rusalii. Născătoarea de Dumnezeu Noul Testament ne vorbeşte despre faptul că Fecioara Maria a fost prezentă în încăperea de sus cu cei întorşi la Ierusalim (Fapte 1,1314), dar nu şi despre prezenţa ei la momentul Înălţării Domnului. Uneori, relatările Tradiţiei nescrise şi ale apocrifelor sunt izvoarele noastre, ba mai mult ne vin în ajutor pentru a înţelege mai bine semnificaţia semnelor foarte

importante, ajutându-ne totodată ca icoana să fie mult mai mult decât o simplă imagine. Ne catehizează, ne ajută în rugăciune şi ne lasă întotdeauna un loc şi pentru a fi părtaşi şi personaje ale sărbătorilor. Prezenţa Mariei în icoană are o dublă semnificaţie. Ea este în primul rând mijlocitoare, cea care se roagă pentru întreaga omenire. În al doilea rând, ea este „preasfânta, curata, preabinecuvântata”, taina Bisericii spre întreaga lume. În ciuda regulii de a picta această icoană care spune că şi capul Fecioarei Maria este orientat spre cer, întocmai ca ucenicii, aici observăm cum privirea ei este direcţionată înspre sine. Nu are nevoie de a privi în sus, căci ea ştie cel mai bine: Isus nu se desparte niciodată de om, nu pleacă pentru totdeauna. Ea este singura care cunoaşte că prezenţa lui Hristos între ai săi este veşnică. Fidelitatea atât de adâncă a credincioşilor către Maica Sfântă o găsim nu numai în viaţa oamenilor simpli, ci şi în tradiţia curţilor împărăteşti. Cartea despre tradiţia împăratului Constantin VII Porfirogenet Nobilul descrie următoarele: „Este necesar de ştiut, că în sărbătoarea Înălţării Domnului, când stăpânii se aşează la masă, să ţină cont de ordine la fel ca şi în luna de după Paşti … cu excepţia că albaştrii1 să cânte în felul următor: «Fiindcă noi creştini, numai în tine găsim, Preasfântă Născătoare, fluviul veşnic, la tine venim cu îndurare, viţa de vie a Domnului, cu glasuri fără tăcere cerem: ocroteşte pe stăpânii noştri sub acoperământul tău, până la sfârşitul timpurilor! Sala festivă a nunţii lui Hristos, din care trup luase pentru muritori, noi, neamuri, vrednic te cântăm, păstrează-ne stăpânii ca stele, prin mărirea lumii şi a sufletelor, care în tine găsesc slăvire şi ocrotire!» - Iar cei verzi aşa să cânte: «Izvorul vieţii Romanilor2, Maica Sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu, tu singur lupţi alături de stăpânii şi nobilii, cei care de la tine aştept coroana meritată. Căci ei în tine au găsit armura neînvingătoare împotriva oricărui rău»”3. Îngerii Prezenţa creaturilor spirituale care îl preamăresc fără încetare pe Dumnezeu 11


Spiritualitate semnalează întotdeauna gloria raiului. Cei patru îngeri (sau câteodată şi mai mulți) prezenți în icoana Înălţării ne ajută să înţelegem rolul lor. Unii dintre ei zboară, cu braţele întinse, atingând cu mâinile lor marginea exterioară a migdalei lui Hristos4. Doi dintre îngeri stau lângă Maria, printre apostoli. Cei de sus reprezintă îngerii care se află în faţa tronului lui Dumnezeu şi grăiesc neîncetat: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot”5 Veşmintele îngerilor de lângă apostoli sunt de culoare albă şi diferă de hainele apostolilor, semnalând că ei au sosit din sfera dumnezeiască. Gestul lor este foarte important. Nu oferă doar explicaţii apostolilor, ci ridică mâinile în sus, la fel ca şi preotul în timp ce rosteşte cuvintele: „Sus să avem inimile!”. Acest ecfonis se află la începutul celei mai frumoase părţi a Sfintei şi Dumnezeieşti Liturghii. Nicolae Cabasilla aşa ne explică: „Dumnezeu ne-a făcut vrednici de această rugăciune şi în acest mod ne ridică sufletul de pe pământ, ne ridică gândurile. Preotul spune: Sus să avem inimile! Adică la Cel ce sus se află, să vă gândiţi, şi nu la cele pământeşti (Col 3,2). Iar credincioşii sunt de acord, ca şi cum ar zice, că inima noastră e deja acolo unde ne e comoara (Mt 6,21), adică unde Hristos stă în dreapta Tatălui său: „Avem către Domnul!” Preotul îl măreşte pe Domnul împreună cu corul îngerilor, apoi le mulţumeşte toate cele bune pe care le-am primit”6. Apostolii De o parte şi de cealaltă a Fecioarei Maria se află grupul apostolilor. Dinamismul acestor persoane din icoană ne vorbeşte despre faptul că ei nu înţeleg ce se întâmplă. Îngerii vin să le explice situaţia şi să-i întărească în credinţă. Simbolizează totodată şi mişcarea Bisericii din primele zile; din ei se va naşte Biserica. Grupul este în aşteptare, care nu este pasivă ci foarte activă; nu stau cu mâinile ţinute în braţe. „Acesta este Biserica, sub roua permanentă”7. Observăm că într-o parte a icoanei par a fi mai multă mişcare decât în cealaltă. Iconograful accentuează prin aceasta mobilitatea, dar şi nemişcarea. Fiecare apostol poartă veşminte din care nu lipseşte culoarea verde, culoarea 12

Lumina Credinţei speranţei. În icoană sunt prezenţi doisprezece apostoli, în loc de unsprezece. În fruntea lor sunt situați Sfinții Petru şi Pavel. Sfântul Apostol Pavel vine a împlini numărul prezentat de Sfântul Marcu. El nu putea fi încă prezent, însă recunoaştem că el a fost vas ales ca să poarte numele Lui (Fapte 9, 15). Trebuie să ne amintim din nou de Sfântul Ilie care a ajuns numai la primul cer, însă Sfântul Pavel „a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (2 Cor 12,2). Oare cât timp trebuie să treacă ca apostolii să înţeleagă cele întâmplate? Unde este locul nostru în icoană? Dar locul fiecăruia dintre noi în Biserică? Cum devenim şi noi apostoli, mărturisitori ai lui Hristos? Apostolii, cei trişti şi puţin credincioşi, prin credinţă devin martori în întreaga lume, „până la marginea pământului” (Fapte 1,8). Drumul este deschis şi pentru noi. Pr. Béla PALLAI 1 În Constantinopol existau două partide care reprezentau viaţa social-economică şi sportul, cei albaştrii şi cei verzi. 2 În această epocă, bizantinii au fost numiţi „romani” căci au aparţineau de Imperiul Roman de Răsărit. 3 CONSTANTIN PORFIROGENITUL, Cartea Ceremoniilor L, 8 – PG 112,232-233. 4 „Îngerii îl înconjoară pe Cristos, Stăpânul lor. Ei îl slujesc îndeosebi în împlinirea misiunii sale mântuitoare în folosul oamenilor.” (Catehismul Bisericii Catolice, art. 351). 5 Is 6,3. Acest cântec al îngerilor face parte din liturghie atât în ritul latin cât şi în cel bizantin. 6 NIKOLAOSZ KABASZILASZ, „A Szent Litugia magyarázata” 26-27, in L. OROSZ, Nikolaosz Kabaszilasz liturgia-magyarázata, (Szent Atanáz Gör. Kat. Hittudományi Főiskola 2), Nyíregyháza 1996, 72-73. 7 P. EVDOKIMOV, Teologia della bellezza. L’arte della icona, Roma, 1981, p. 305.


Învăţătura Bisericii

Despre erezie Termenul erezie își are originea în termenul grec αἴρεσις și înseamnă alegere personală, înclinare spre cineva sau către cineva, propunere. Cuvântul αἴρεσις apare de nouă ori în Noul Testament1. De patru ori este tradus prin erezie (At 5, 17; 15, 5; 24, 14; 1 Cor 11, 19), iar de cinci ori prin schismă.

Erezia este o doctrină care se opune în mod imediat, direct și contradictoriu adevărului revelat al lui Dumnezeu propus ca atare în mod autentic de către Biserică”2. Din această definiție reiese că erezia se opune unui adevăr revelat care vine de la Dumnezeu și nu unui adevăr uman. Un alt aspect de reținut este acela că adevărul revelat trebuie să fie proclamat în mod autentic și oficial de către Biserică, nefiind suficientă părerea unui teolog sau a unui curent teologic. Al treilea aspect care reiese din definiție este natura divino-umană a Bisericii în baza căruia Magisterul Bisericii condamnă acele poziții care sunt împotriva adevărurilor divine revelate.

Primii eretici apar încă de la începutul Bisericii. Din scrierile Noului Testament, vedem că aceștia au fost iudeo-creștini, precum nazoreii și ebioniții3. Aceștia doreau ca în interiorul creștinismului să fie păstrate toate prescripțiile legale specifice iudaismului. Odată cu perioada Părinților apostolici conceptul de erezie are semnificații și mai clare astfel încât tot ceea ce era în contrast cu învățătura Bisericii era erezie. Ereticii erau respinși de la comuniunea creștină. Sfântul Irineu de Lyon (130 - 202) afirmă că ereticii falsifică cuvântul lui Dumnezeu, preferând părerea personală în schimbul Evangheliei4. Secolul IV este pe de o parte secolul celor mai renumiți Părinți ai Bisericii, iar pe de altă parte, este secolul în care s-au înfiripat numeroase erezii. Dintre acestea amintesc aici doar arianismul care nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Acesta a fost condamnat la primul conciliu ecumenic de la Niceea (325). Tot mai puțin se vorbește în zilele noastre despre erezie care este privită cu mult relativism. Există mentalitatea că erezia are de a face cu o idee fundamentalistă, că în zilele noastre nu mai există erezii. În acest fel „se crede că nu există adevăruri universale, că nu este corect să pretinzi altora să accepte acele convingeri pe care noi în mod greșit le considerăm universale și prin urmare obligatorii și mântuitoare pentru toți”5. În momentul în care credem că toate religiile sunt o cale spre mântuire, că ceea ce este adevărat pentru o religie poate fi fals pentru alta și prin urmare fiecare este liber să creadă ceea ce el consideră în mod subiectiv că ar putea fi adevărul, atunci există pericolul ca manifestarea credinței și libertatea religioasă să fie înțelese în mod greșit6. Acest mod de a gândi nu este contrar doar credinței catolice ci și unui mod sănătos și corect de a vedea adevărul, libertatea de opinie, de conștiință7. Tocmai din acest motiv 13


Lumina Credinţei

Anul Credinţei creștinul catolic trebuie să fie o persoană însuflețită de Spiritul lui Hristos, de Evanghelia pe care El ne-a propovăduit-o astfel încât să fie un exemplu pentru toți, mai ales pentru acele persoane care nu cred, trebuie să denunțe ceea ce nu este conform cu voia lui Dumnezeu; el nu trebuie să tacă atunci când are datoria de a vorbi, considerând că oricum este bine. În acest An dedicat credinței trebuie să ținem cont de acest aspect, să încercăm să fim uniți, să credem și să prezentăm aceleași adevăruri de credință; altfel nu avem cum să fim convingători. La începutul acestui articol spuneam că erezia se opune unui adevăr revelat. A fi „ortodox” înseamnă a accepta adevărul revelat. Evanghelistul Ioan spune că Isus este ”calea, adevărul, și viața”. Biserica, pentru a se afla pe calea cea bună, trebuie să fie strâns legată de Isus. Se poate afla în adevăr doar dacă este în Isus, Adevărul însuși. Nu poate avea viață dacă nu rămâne mereu lipită de El. Fiecare creștin trebuie să creadă în cuvintele lui Isus ca fiind adevărate. Toate cuvintele ce nu provin de la Isus sunt ale unor profeți falși și trebuie să le evităm. Calea, adevărul și viața este una: Isus. Domnul să ne dea harul său să o descoperim zi de zi. Pr. Vasile TRIFOI

Cf A MICHEL, în DICTIONNAIRE de THÉOLOGIE CATHOLIQUE, tome sixième, deuxième partie GHEZZI – HIZLER, Paris, 1947, 2209. 2 Cf Ibidem, 2211. 3 http://www.treccani.it/enciclopedia/ eresia_(Dizionario-di-Storia)/ (29 04 2013) 4 Cf Ibidem, 2210. 5 G. CAVALCOLI. A se vedea: http://www. riscossacristiana.it (03 05 2013) 6 Modul în care Biserica ne învață cum trebuie să înțelegem libertatea religioasă se află în decșarația Conciliului Vatican II Dignitatis Humanae. 7 Cf G. CAVALCOLI. A se vedea: http://www. riscossacristiana.it (03 05 2013) 1

14

Glasul Bisericii către lumea de astăzi Biserica, ca sacrament universal, are misiunea de a-i sfinţi pe oameni, de aceea ca purtătoare de grijă faţă de toţi oamenii, prin Conciliul Vatican II, „îşi îndreaptă acum fără şovăire cuvântul nu numai către fiii Bisericii şi către toţi cei care invocă numele lui Cristos, ci către toţi oamenii, dorind să expună tuturor în ce fel concepe prezenţa şi activitatea Bisericii în lumea contemporană” 1. Conciliul Vatican II este vocea Bisericii care cheamă la unitate în trăirea iubirii divine, „el are în faţa ochilor lumea oamenilor, întreaga familie umană, cu toate realităţile în mijlocul cărora trăieşte; lumea, teatrul istoriei neamului omenesc, marcată de efortul, de înfrângerile şi de victoriile acestuia; lumea, care, conform credinţei creştinilor, este creată şi păstrată de iubirea Creatorului, şi care a căzut, ce-i drept, în robia păcatului, dar a fost eliberată de Cristos răstignit şi înviat care a frânt puterea celui rău, pentru a fi transformată după planul lui Dumnezeu şi a ajunge la desăvârşire”2. În acest an al credinţei suntem invitaţi să reflectăm în ce măsură creştinul îşi trăieşte credinţa în mod corect şi dă mărturie pentru aceasta în faţa celorlalţi. În zilele noastre tot mai mult omul se îndepărtează de Dumnezeu şi de chemarea sa la comuniunea cu Dumnezeu. Documentul conciliar Gaudium et spes evocă temeiul demnităţii umane ca fiind: „chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu”3. Omul prin creaţie este rodul iubirii divine şi este susţinut neîncetat de aceeaşi iubire, prin urmare omul „nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său”4. Cu toate acestea omul zilelor noastre nu percepe această legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu, ba mai mult o respinge în mod explicit. De aici rezultă datoria creştinului să dea mărturia în faţa lumii despre credinţa în Dumnezeul cel viu şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa omului. De fapt a crede în „Dumnezeu iubire” (cf.1In 4,8), înseamnă a crede în Dumnezeu, Cel Unic, şi a-L iubi din toată fiinţa, „înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu,… înseamnă a trăi în aducere de mulţumire”, pentru că Pavel ne întreabă: „Ce ai ce să nu fi primit?” (1Cor 4,7). „Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor”, pentru că toţi sunt făcuţi „după chipul


Anul Credinţei şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gn 1,26), „înseamnă a ne folosi bine de lucrurile create” în aşa fel ca aceste lucruri să nu ne depărteze de Creator aşa cum se roagă Sf. Nicolae de Flue: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu, dă-mi tot ce mă apropie de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu, dezlipeşte-mă de mine însumi şi dăruieşte-mă cu totul ţie!”5 Condiţia omului în lumea contemporană Biserica pornind de la datoria de a citi semnele timpului şi a le interpreta în lumina Evangheliei, constată câteva particularităţi. Mai mult ca niciodată vedem cum societatea este beneficiara celor mai mari bogăţii, are putere economică, cu toate acestea există zone ale pământului care suferă de cea mai cruntă sărăcie şi lipsă. Cu toate că există în concepţia omenirii cel mai dezvoltat spirit al libertăţii totuşi coexistă forme noi de aservire socială şi psihologică. Deşi există un dezvoltat spirit al solidarităţii şi unităţii există în acelaşi timp atâtea fricţiuni şi războaie, dintre cele mai variate care pun în pericol pacea şi siguranţa umanităţii. Din punctul de vedere al legăturii omului cu Dumnezeu, omul zilelor noastre nu o consideră ca o necesitate, ci dimpotrivă găseşte dintre cele mai diferite forme de negare a existenţei lui Dumnezeu, de ateism. Astfel „unii îl neagă în mod expres pe Dumnezeu” ceea ce numim ateism teoretic, apoi alţii trăiesc un ateism practic, trăind de aşa manieră încât din viaţa lor nu se vede că au credinţă. Această atitudine a omului faţă de Dumnezeu are cauze multiple printre care este şi comportamentul reprezentanţilor religiilor, chiar ai religiei creştine, prin a cărui comportament îi face să se scandalizeze pe cei din preajmă. În aceste condiţii se poate spune că la originea ateismului au avut un rol şi credincioşii înșişi sau păstorii, care fie că n-au făcut o educaţie corespunzătoare, fie au dat prilej de sminteală prin viaţa lor religioasă

neconformă cu învăţătura propovăduită, aşa cum sesizează şi documentul conciliar Gaudium et spes „că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei”6. Mesajul Bisericii în faţa lumii de astăzi Biserica în mesajul său trebuie să ţină seamă de toate aceste considerente, şi nu numai, tocmai pentru a putea găsi calea spre sufletul omului apăsat de greutatea ignoranţei, a păcatului. Biserica, dezaprobă cu durere şi cu toată fermitatea, aşa cum a făcut-o şi în trecut prin diferite documente magisteriale7, acele învăţături şi acţiuni ce contravin raţiunii şi experienţei comune a omului şi care îl fac să decadă din demnitatea sa înnăscută. În întâmpinarea ateilor, Biserica vine şi arată că „recunoaşterea lui Dumnezeu nu se opune demnităţii omului” dimpotrivă demnitatea omului

se desăvârşeşte în Dumnezeu însuşi care l-a creat după chipul şi asemănarea Sa, având minte şi voinţă liberă, şi este chemat de Dumnezeu să devină părtaş la fericirea divină prin comuniune cu El. Pe de altă parte speranţa şi credinţa în viaţa veşnică, nu exclude îndatoririle pământeşti şi dă motive solide pentru îndeplinirea lor cu conştiinciozitate. Mai mult este evidenţiat faptul 15


Lumina Credinţei

Sfinţii Părinţi că viaţa umană fără speranţa vieţii veşnice mai ales în contextul multor greutăţi ale vieţii, conduce la disperare şi nu de puţine ori chiar la sinucidere. Biserica este convinsă că doar credinţa răspunde întrebărilor grave ale omului, de unde şi responsabilitatea şi misiunea ei. „O dublă atitudine trebuie luată în faţa ateismului: a prezenta mai bine şi a trăi mai bine credinţa”8 Cu toate că Biserica respinge ateismul, invită pe toţi oamenii atât credincioşi cât şi necredincioşi la o construcţie dreaptă a vieţii, invitând la dialog bazat pe loialitate şi prudenţă. Biserica invită pe fiecare în parte să apere vocaţia profundă a omului care trebuie să răspundă chemării cele mai intime şi profunde a inimii omului după cum spune Sfântul Augustin:„ Tu ne-ai făcut pentru tine Doamne şi inima noastră nu cunoaşte nici un răgaz până când nu-şi găseşte odihna sa în Tine”. Misterul omului nu se descoperă cu adevărat decât în misterul Cuvântului Întrupat. Prin Hristos se dezleagă şi enigma durerii şi a morţii care înafara Evangheliei ne zdrobeşte. Hristos a înviat, iar prin moartea sa a învins moartea şi ne redă demnitatea de fii ai Lui Dumnezeu, astfel ca plini de Spiritul Sfânt să putem striga Abba, Tată. Învăţătura Bisericii are drept scop să-i ajute pe toţi oamenii vremurilor noastre, atât pe aceia care cred în Dumnezeu cât şi pe aceia care nu îl recunosc în mod explicit, ca, înţelegându-şi cât mai integral chemarea, să construiască o lume mai conformă cu demnitatea omului şi să tindă spre o fraternitate universală îndemnaţi de iubire, şi să răspundă printr-un efort generos şi comun la apelurile cele mai arzătoare ale epocii noastre9. Pr. dr. Mircea MANU

1 CONCILUL ECUMENIC VATICAN II, Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană („Gaudium et spes”), 2. 2 Ibidem. 3 GS 19. 4 Ibidem 5 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, art. 222226. 6 GS 19 7 Cf. GS 21 8 P. POUPARD, Conciliul Vatican II, TârguLăpuș, 2008, 90. 9 Cf. GS 91 16

Etapele formării Crezului (II) Marile conflicte doctrinale din secolul al IV-lea – Problema trinitară Marile conflicte doctrinare ce au marcat viața Bisericii din secolul al IV-lea pentru circa șaizeci de ani (320-380) și care și-au găsit rezolvarea prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381), aveau la bază o preocupare comună: păstrarea monoteismului, pe care Biserica îl moștenise de la iudaism. Așa cum am văzut în numărul anterior al revistei, problemele doctrinale legate de natura lui Hristos și Treime existau deja în jurul anului 150. Ele nu s-au născut odată cu Arie, ci existau ca o pulbere explozivă în sânul Bisericii, nu doar în rândul teologilor, ci și în rândul creștinilor. Arie a fost cel care a adunat aceste probleme doctrinare într-un sistem articulat. Succesul său se explică prin faptul că s-a făcut purtătorul de cuvânt al unor idei deja înrădăcinate în conștiința multor creștini. Natura problemei La originea problematicii trinitare stătea întrebarea privitoare la relațiile dintre Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt. În textele neotestamentare se întâlnesc numele lui Dumnezeu: Tată, Fiu și Spirit Sfânt. Întrebarea era ce relație există între acești termeni? E vorba de un singur Dumnezeu sau de trei dumnezei? Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt sunt persoane având propria individualitate și voință sau doar trei moduri diverse prin care se exprimă Dumnezeu? Și care e adevărata lor natură? Au o natură comună sau fiecare are una proprie? Pentru a răspunde la aceste întrebări Biserica avea nevoie de un limbaj filosofic adecvat, de care încă nu dispunea. De aceea soluțiile propuse erau în mare parte heterodoxe. Doar apariția părinților capadocieni – Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz (Teologul) și Sf. Grigore de Nissa – va oferi teologiei limbajul adecvat în elaborarea unei doctrine corecte. Heterodocșii erau preocupați de salvarea monoteismului înțeles ca unicitate a lui Dumnezeu. Intenția lor era bună, doar că soluțiile erau greșite. De aceea se cuvine, ca la acest stadiu al discuțiilor


Sfinţii Părinţi teologice, să îi privim cu respect și pe acești teologi1, care cu bunăcredință căutau o soluție probleme enumerate. Chestiunea ariană Pe lângă monarhianism2, cu cele două curente derivate - modalism3 și adopționism4, criza provocată de Arie (256-336) a fost de departe cea mai importantă dispută teologică a Bisericii antice. Acesta era preot în parohia Baukalis, de la periferia Alexandriei Egiptului, în care era episcopul Alexandru, avându-l ca

diacon pe Sf. Atanasie cel Mare. În anul 318 Arie intră în conflict cu episcopul său, pentru că a propovăduit prin predici și scrieri o doctrină eronată. Arie, impregnat de filosofia medio-platonică, susținea cu tărie unicitatea absolută a lui Dumnezeu: transcendent, fără de schimbare, nenăscut, veșnic, fără de început5. Admitea faptul că în Dumnezeu sunt trei ipostasuri, însă subordonate una alteia. Însă în virtutea supoziției sale monoteiste, doar primul ipostas, Dumnezeu însuși, este necreat, în timp ce al doilea ipostas, Fiul, ar fi creat, nu în timp – adăuga el – ci „înainte de veci”. Astfel se opunea doctrinei susținute de Origen și de ucenicul acestuia, acum episcopul Alexandru, „contemporaneitatea” Logosului (Fiului!) 6 preexistent cu Tatăl . Scandalul cel mai mare ar fi fost provocat însă de celebrul său dicton (nedocumentabil în

original): „Era o vreme (un timp) în care el (Fiul) n-a existat”. Pentru Arie Fiul există de dinainte de crearea lumii și deci a timpului (iar în acest sens e deosebit de toate ființele create în timp), dar nu este increat și veșnic, dat fiind faptul că a fost creat de Dumnezeu singurul cel veșnic; el este creatura cea mai înaltă și importantă a lui Dumnezeu. Pentru Arie, deci, Fiul este o ființă divină intermediară și instrumentul prin care Dumnezeu creează lumea, și tocmai de aceea e fundamental diferit de Tatăl: nu deoființă cu Tatăl7. Astfel Arie „salvează” monoteismul absolut. Conform ideii sale dacă Dumnezeu avea un Fiu își pierdea atributele divine de transcendență, v e ș n i c i e , imutabilitate etc. Fiul putea fi numit „Dumnezeu” doar în sens analogic în virtutea harului pe care Tatăl i-l oferă lui, dar și tuturor creaturilor, de a participa la divinitatea Sa. Episcopul Alexandru a încercat în diferite moduri, cu blândețe dar și cu dojană părintească, să-l întoarcă pe Arie, arătându-i că ideile sale se opun Tradiției. Totul a fost inutil. Arie a rămas inflexibil. De aceea Alexandru a convocat un sinod (319) prin care a fost scos în afara Bisericii. Acesta s-a refugiat sub protecția episcopului Eusebiu de Nicomedia, de unde a continuat propagarea ideilor sale. Conciliul de la Niceea (325) și Crezul La aceste dezbateri pasionale au luat parte nu doar câțiva clerici, ci toate straturile sociale, creștini, evrei și păgâni, învățați și analfabeți. Împăratului Constantin i s-a părut total nepotrivit acest conflict bisericesc ce a cuprins întreg Orientul și care împărțea spiritual imperiul, acum după ce a fost unit politic de către el. După tentative inutile de a stârpi 17


Sfinţii Părinţi conflictul, având deja experiența directă a unui conciliu, la Arles, în ziua de 20 mai a anului 325 convoacă episcopii imperiului8 într-un sinod al imperiului – „conciliu ecumenic” – pentru care puse la dispoziție somptuoasa sală palatină din Niceea, în apropiere de reședința imperială de la Nicomedia9. Din partea occidentalilor pe lângă consilierul său, episcopul Osiu de Cordoba, au participat doar 2 preoți romani ca legați ai episcopului Romei și un reprezentant al episcopului de Cartagina, la care s-au mai adăugat trei episcopi proveniți din Calabria, Galia și Panonia. Conciliul s-a încheiat în ziua de 25 iulie a aceluiași an printr-o profesiune de credință semnată de cei 220 de episcopi. În ceea ce privește pe Fiul, conciliul faptul că Isus Hristos este: „...Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut; Cel de o fiinţă (homoousios) cu Tatăl, prin Carele toate s-au făcut [...] Iar cei ce spun: a fost un timp în care El nu exista; și că înainte să se nască nu era; și că nu s-a născut din ceea exista, sau dintr-un alt ipostas sau substanță a Tatălui, sau care spun că Fiul lui Dumnezeu poate să devină sau să fie în el schimbare, pe aceștia Biserica catolică și apostolică îi condamnă”. Prin această profesiune Arie și tezele sale sunt condamnate, iar Biserica conciliară declară credința sa în firea dumnezeiască a lui Isus Hristos. Împăratul Constantin promulgă profesiunea de credință de la Niceea ca lege imperială, în speranța anihilării crizei. Însă această condamnarea a lui Arie şi a discipolilor săi la Niceea nu a pus capăt crizei ariene. Datorită influenţei episcopului de Nicomedia, Eusebiu, la curtea imperială, Arie reuşeşte să-l întâlnească pe împărat în faţa căruia semnează o profesiune de credinţă din care elimină expresiile „născut din firea Tatălui” şi „de o ființă Tatălui”. Constantin, convins de bunăcuviința lui Arie î-l împuterniceşte cu o scrisoare prin care porunceşte episcopului Constantinopolului, Alexandru, să-l primească, printr-o ceremonie oficială, în comuniunea 18

Lumina Credinţei Bisericii de la care fusese îndepărtat de Părinţii niceeni. Acest lucru nu s-a întâmplat, pentru că Arie moare în condiții dramatice la intrarea în Constantinopol. Vor urma șaizeci de ani de dezbateri și persecuții, până când Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Grigore de Nissa și Conciliul de la Constantinopol (381) vor oferi clarificările teologice capabile să stârpească criza ariană, dăruind Bisericii Crezul. Pr. Florin FODORUȚ

1 Paul de Samosata, Sabelie, Arie, Lucian de Antiohia sau Origen, pentru a oferi doar câteva nume, au fost personaje de o înaltă statură culturală, teologică și spirituală. 2 Din grecescul monos-arché = un singur principiu, a fost o mișcare eretică ce afirma unicitatea absolută a lui Dumnezeu 3 Doctrină care susținea că Isus era un simplu om, dar care la botezul de la Iordan a fost adoptat de către Dumnezeu. Deci doar Tatăl este Dumnezeu prin natura Sa, pe când Isus e Dumnezeu adoptat; un soi de dumnezeu mai mic. 4 Doctrină care susținea că Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt sunt doar moduri de manifestare a unicului Dumnezeu. Acesta se arată oamenilor uneori ca Tată, alteori ca Fiu și alteori ca Spirit Sfânt. Cele trei nume erau, așadar, golite de conținutul personal și deveneau doar niște „măști” verbale în spatele cărora se ascundeau unicul Dumnezeu. 5 Cf. Eusebiu de Cezarea, Istoria Bisericii, III, 27, 3 6 Ibid, III, 5, 3 a. 7 Conciliul de la Niceea (325) va susține contrarul acestei afirmații prin folosirea termenului nescripturistic „homo-ousios (deoființă) cu Tatăl”. 8 Eusebiu de Cezarea vorbește de 250 de episcopi, tradiția liturgică amintește un număr de 318, cu referință la cei 318 slujitori ai lui Avraam. Foarte probabil ar fi fost vorba de doar 220 de episcopi. 9 Cf. H. KUNG, Il cristianesimo, Milano, 1997, p. 187.


Legea Bisericii

Schisma, astăzi Biserica lui Hristos s-a confruntat încă de la începuturile sale cu diviziuni de natură doctrinală, disciplinară sau instituțională, „uneori nu fără vina ambelor părți”1 care au dus la două sfâșieri dureroase a „hainei fără cusutură a lui Hristos”, atât în Orient și cât și în Occident. Marele teolog din Alexandria Egiptului, Origen (185-254), martor a nenumărate dezbinări ce tulburau viața Bisericii în vremea sa, identifica izvorul acestora în viața străină de învățătura Mântuitorului: „Acolo

urmă având „facultatea de a se conduce fiecare după disciplina proprie, ca fiind mai adecvată firii credincioșilor și mai aptă să favorizeze binele sufletelor”3. În baza acestui principiu, Supremul Legislator stabilește în mod ferm chiar din primul canon cum toate prevederile actualului Cod se referă doar la Bisericile orientale catolice, în speță la credincioșii aparținători acestor Biserici. Fac parte din aceste Biserici acei credincioși botezați care „sunt uniţi cu Hristos prin legăturile mărturisirii credinţei, prin sacramente şi prin conducerea Bisericii”4. În accepțiunea Codului, doar o persoană

Întâlnirea istorică dintre Papa Paul al VI-lea şi Athenagoras, Patriarhul Constantinopolului - Ierusalim 1964 unde sunt păcate, sunt și multiplicate, schisme, erezii,conflicte; dar acolo unde este virtute, este și unitate, unire, prin care toți credincioșii erau un trup și un suflet”2. Unul dintre principiile de bază care au stat la baza redactării actualului Cod al Canoanelor Bisericilor Orientale a fost cel al caracterului ecumenic. În baza acestui principiu, Codul urma să fie valabil doar pentru credincioși aparținători unei Biserici orientale catolice, după cum Codul latin (CIC1983) se adresa în mod exclusiv credincioșilor aparținători Bisericii latine. De aceea, Codul nu se va aplica nicidecum credincioșilor ce fac parte dintr-o Comunitate bisericească occidentală sau dintr-o Biserică orientală ortodoxă acestea din

botezată în Biserica catolică și care a abandonat ulterior Biserica, poate fi catalogată drept schismatică, iar nicidecum o persoană născută, botezată și trăită într-o Biserică sau Comunitate bisericească despărțită de-a lungul secolelor de comuniunea catolică. Privitor la această materie, subliniem faptul că se aplică canonul 1490 conform căruia legile pur bisericeşti îi obligă pe cei botezaţi în Biserica catolică sau primiţi în aceasta și nicidecum pe cei aparținători altor Biserici. Un alt aspect ce se cuvine a fi subliniat îl reprezintă renunțarea la orice fel de etichetă. Codul oriental nu conține precum Codul latin5 o definiție exactă a noțiunii de schismă, ci 19


Legea Bisericii doar pedepsele ce se impun după constatarea acesteia: „Cel care refuză supunerea faţă de autoritatea supremă a Bisericii sau comuniunea cu credincioşii creştini supuşi acesteia şi, după ce a fost admonestat în mod legitim, nu se supune, va fi pedepsit ca un schismatic, cu excomunicarea majoră”6. În mentalitatea credinciosului oriental faptul de a nu-l pomeni pe propriul Ierarh este văzută ca o negare a supunerii datorată, ca o declarație publică de schismă7. Schisma este așadar un delict împotriva supunerii față de autoritatea bisericească mergând până la ruptura unității bisericești și ierarhice. Această rătăcire nu atacă în mod direct autoritatea doctrinală a Bisericii, nefiind cu alte cuvinte în mod strict o problemă de credință, ci una mai degrabă de unitate. Păstrarea comuniunii cu Biserica include obligația de a păstra credința catolică și de a adera printr-o supunere sufletească față de învățătura autentică a Episcopului8 aflat în comuniune cu Scaunul Romei Pentru constatarea acestei ruperi a comuniunii, e nevoie de mala fides (reaua credință), făcând astfel o distincție netă între originea istorică a diferitelor despărțiri și persoanele care de buna credință sunt născute și aparțin Bisericilor catolice, în deplină concordanță cu Conciliul care consideră că „cei care se nasc acum și sunt instruiți în credința lui Hristos în astfel de comunități nu pot fi acuzați de păcatul despărțirii, iar Biserica catolică îi îmbrățișează cu respect și iubire frățească”9. Prin urmare, atributul de schismatic se aplică unei persoane care a fost botezată în Biserica catolică pe care a părăsit-o ulterior în mod public. Consiliul Pontifical pentru Textele Legislative (PCTL) a stabilit în 2006 care sunt caracteristicile pentru a considera când un credincios a abandonat în mod formal Biserica catolică. Astfel, trebuie să fie: «a) decizia internă de a ieși din Biserica catolică; b).punerea în practică și manifestarea externă a acestei decizii; c). primirea de către autoritatea bisericească competentă a unei asemenea decizii»10. Adică, un act personal, conștient și liber, de erezie, apostazie sau schismă, declarat în plan extern Ierarhului sau parohului, care trebuie să-l înregistreze în registrul botezaților11. Nu e suficient deci „a nu practica” sau a abandona „în mod notoriu” 20

Lumina Credinţei Biserica (CIC can. 1071 § 1, 4º). Sunt excluși așadar din categoria celor ce renunță la comuniunea cu Scaunul Romei creștinii acatolici care se găsesc de bună credință în acele Biserici și Comunități care s-au despărțit de Biserica catolică în diferite epoci istorice. Ba mai mult, Părinții conciliari identifică „multe elemente de sfințire și de adevăr” (LG 8) existente în afara Bisericii catolice, bunuri spirituale care provin de la Isus și duc la El: „cuvântul scris al lui Dumnezeu, viața harului, credința, speranța și iubirea, alte daruri interioare ale Spiritului Sfânt și alte elemente vizibile” (UR 3). Darul unității Bisericii nu este un bun primit odată pentru totdeauna, un obiect muzeal și roditor de la sine, ci este o realitate vie, mereu crescândă ce are nevoie continuă de rugăciune și de jertfă pentru a fi întărită și desăvârșită. De altfel, Domnul și Mântuitorul nostru Isus Hristos s-a rugat El însuși Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: „Ca toți să fie una. După cum Tu, Tată, ești în mine și eu în Tine, și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17,21). Octavian FRINC

1 CONCILIUL VATICAN II, Decret despre ecumenism („Unitatis redintegratio” - UR), 3. 2 ORIGEN, Omilii la Iezechil 9,1. 3 UR, 16. 4 CODUL CANOANELOR BISERICILOR ORIENTALE (CCEO), can. 8. 5 CIC, can. 751 (lipsa CCEO): Se numeşte schismă, refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii supuşi lui. 6 CCEO, can. 1437 . 7 CCEO, can. 1438 : Cel care omite intenţionat comemorarea prescrisă de drept a Ierarhului în Divina Liturghie şi în laudele divine, dacă după ce a fost admonestat în mod legitim nu îşi revine la normal, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzătoare, inclusiv excomunicarea majoră. 8 CCEO, c. 600. 9 UR, 3. 10 Cfr. PCTL, Actus formalis defectionis ab Ecclesia Cattolica, 13 marzo 2006 in “Ius Ecclesiae” 19 (1/2007), pp. 245-246, n. 1. 11 Ibid. nn. 2-6.


Crâmpeie Istorice

Cum a ajuns Baia Mare sediul episcopiei greco-catolice de Maramureș? (III) Date fiind implicaţiile colaterale ale creării noii eparhii, în special cele legate de trasarea noilor confinii jurisdicţionale, ca şi dificultatea de a atribui unuia sau altuia dintre cele două localităţi calitatea de oraş-reşedinţă episcopală, în cadrul conferinţei înalţilor prelaţi din 25-26 iulie 1923, desfăşurată la Blaj, s-a hotărât constituirea unui organism menit să găsească cele mai bune soluţii la aceste probleme. Comisia formată la nivelul provinciei bisericeşti cuprindea câte un reprezentant din fiecare eparhie, fiind aşezată sub preşedinţia canonicului Ioan Boroş. Dar, la scurtă vreme după ce a fost lansată, această manieră de a tranşa lucrurile a avut parte şi de contestatari. Canonicul Iacob Radu de la Oradea punea la îndoială capacitatea separată a fiecărui membru al comisiei de a formula proiecte viabile, din cauza informaţiilor precare, spunea el, pe care cei însărcinaţi cu această întreprindere le deţineau despre celelalte dieceze. Întrucât datele din şematisme, nefiind actualizate, nu puteau constitui baza de plecare „pentru o aşa temeinică lucrare”, oficialul diecezei orădene propunea ca „fiecare membru a comisiunii să studieze chestiunea din punct de vedere a diecezei sale... şi să socotească: care parohii s-ar putea ceda pentru noua dieceză şi pentru arondarea celorlalte şi ce parohii ar cere în schimb”. Odată stabilite principiile care ghidau reconfigurarea fiecărei dieceze în parte, membrii comisiei puteau identifica mai lesne interesele comune de la nivelul general al Bisericii. Una din cele mai prompte propuneri a venit din partea diecezei de Gherla. Trasând contururile unei structuri sensibil mai suple, şi implicit mai lesne de administrat, planul avansat de către canonicul Grigore Pop indica, fără prea multe argumente, Baia Mare ca sediu al viitoarei episcopii. Cu toate că din start privise suspicios preparativele întregului demers, acelaşi responsabil al diecezei orădene a reuşit să pună în pagină un proiect coerent, care redimensiona fundamental provincia mitropolitană greco-catolică. Din păcat, nu aceeaşi determinare se poate observa în ceea ce priveşte nominalizarea reşedinţei viitoarei

eparhii maramureşene, autorul planului optând pentru o exprimare cât se poate de evazivă: „...sau Sighetul Marmaţiei sau Baia Mare”. Tergiversarea negocierilor legate de încheierea Concordatului dintre Regatul român şi Sf. Scaun a impus un climat de relativă acalmie şi în ceea ce priveşte decizia referitoare la viitorul centru de putere episcopală. Apeluri, uşor alarmiste, ca cel al prefectului judeţului Maramureş, din debutul anului 1926, nu au avut puterea de a influenţa decisiv situaţia de incertitudine de la etajele superioare ale Bisericii, atâta vreme cât tratatul care se negocia în acele zile, ce-i drept, într-un ritm sacadat, cu reprezentanţii Suveranului Pontif includea propunerea principială de creare a unei noi dieceze greco-catolice, fără ca specificarea expresă a reşedinţei acesteia să fie un element obligatoriu. Cu toate acestea, să observăm strategia de plusare cuprinsă în rândurile epistolei pe care înaltul delegat al guvernului în teritoriu o expedia mitropolitului Vasile Suciu. Exprimânduse deschis pentru Sighet ca reşedinţă adecvată a viitoarei eparhii, demnitarul local îi atrăgea atenţia destinatarului scrisorii să nu rateze şansa de a intra în beneficiul patrimoniului edilitar pe care transferarea, în primăvara acelui an, a Regionalei Silvice din localitate la Oradea l-ar putea pune la dispoziţia Bisericii. Reiterând o parte din argumentele evocate de concitadinii săi în amplul memoriu redactat cu aproape patru ani în urmă, şeful administraţiei politice al judeţului Maramureş sublinia cu apăsare pericolul care îi pândea pe „bunii credincioşi” din zonă dacă se mai întârzia mult luarea unei decizii. În plus, punctele fragile ale demersului de recroire a geografiei confesionale greco-catolice nu au întârziat să apară, după cum s-a atras atenţia, pe bună dreptate, de la început. Astfel de contacte nevralgice s-au simţit îndeosebi între dieceza de Gherla şi cea de Oradea-Mare, care se suspicionau reciproc vizavi de onestitatea şi imparţialitatea planurilor de reorganizare avansate. Dovada complicaţiilor survenite pe parcursul acestui travaliu e şi abandonul unor membri direct implicaţi în acest proces, cum a 21


Lumina Credinţei

In Memoriam! fost Iosif Hossu, preşedintele comisiei de profil de la nivelul arhidiecezei. Mărturie a dificultăţii de a tranşa chestiunea reordonărilor şi stabilirii reşedinţei proiectatei episcopii maramureşene e şi iniţiativa de a găsi soluţii „fericite” la cele două mari probleme în cadrul întrunirilor de la vârful ierarhiei. Conferinţele episcopale au devenit, aşadar, cadrul de dezbatere a acestor febrile teme. Aşa se face că cu prilejul unei asemenea reuniuni, desfăşurată la Blaj, în zilele de 10 şi 11 aprilie 1929, canonicul Alexandru Rusu a prezentat memoriul pe care episcopul Iuliu Hossu îl primise, la data de 29 septembrie 1928, în numele a „60 de intelectuali din Maramureş”, care pleda în favoarea Sighetului ca centru al viitoarei dieceze. În fond, era vorba despre aceeaşi expunere pe care cu mai bine de 6 ani în urmă reprezentanţi ai credincioşilor din localitate o aduceau la cunoştinţa forurilor ecleziastice şi politice de decizie. Fără a formula vreo promisiune în ceea ce priveşte soluţionarea acelei petiţii, episcopul diecezei de Gherla a ţinut să amintească colegilor întru episcopat „greutăţile de comunicare” care ar exista cu acel centru eparhial, precum şi faptul că Baia Mare reprezintă la rândul său un alt candidat, care merită luat în seamă, la postura de oraş-reşedinţă episcopală. În cadrul aceleiaşi întruniri s-a luat act şi de un alt memoriu, generat de această dată din mediul ortodox, care urmărea „reînfiinţarea vechii episcopii ortodoxe române în ţara vechilor voievozi”.Împletind o retorică de factură naţionalistă cu elogiul Bisericii ortodoxe „a Răsăritului”, căreia i se atribuiau meritele de a fi reprezentat „sprijinul şi temeiul pe care s-a clădit şi a existat Neamul Românesc”, cererea în cauză revendica pentru acelaşi oraş din apropierea graniţei cehoslovace statutul de reşedinţă a râvnitei episcopii ortodoxe. Chiar şi sub ameninţarea unor ambiţii de acest fel, episcopatul greco-catolic nu s-a grăbit să tranşeze chestiunea viitorului sediu diecezan, la fel cum o altă propunere cu implicaţii majore pentru întreaga Biserică, anume aceea a transferului reşedinţei mitropolitane de la Blaj la Cluj, lansată cu aceeaşi ocazie, a fost amânată „pentru o conferinţă viitoare”. Drd. Lucian TURCU

22

In memoriam!

Părintele profesor Grigore Balea Una dintre figurile marcante ale Bisericii GrecoCatolice din Maramureșul ultimelor decenii, părintele Grigore Balea s-a născut la Ieud la 18 octombrie 1920, fiind fiul lui Ștefan și al Mariei, tatăl fiind pentru o perioadă primarul localității.

A studiat în satul natal apoi a urmat liceul, început la Sighet și continuat la Gherla, unde a absolvit cu diploma de învățător, continuă apoi cu facultatea de teologie la Oradea, absolvită în 1946. Două modele spirituale i-au marcat drumul spre preoție și desăvârșire spirituală : parohul Ieudului - părintele Ioan Dunca Joldea, înflăcărat apostol al a lui Cristos și dârz luptător pentru demnitatea neamului românesc, în prima linie a opoziției față de ocupația maghiară (1940-1944) suferind două arestări, și față de proiectata anexare a Maramureșului la URSS în 1945, mărturisitor al credinței catolice în închisorile comuniste - și episcopul martir Ioan Suciu, pe atunci episcop la Oradea, una dintre cele mai nobile figuri ale creștinismului românesc din toate timpurile. După căsătoria (în toamna anului 1948) cu tânăra profesoară Livia Zoicaș (descendentă a două familii preoțești din Maramureș cu o


Evanghelia în Artă frumoasă tradiție și profund implicată în viața Bisericii Greco - Catolice) urma hirotonirea ca preot fixată de episcopul Alexandru Rusu, dar arestarea episcopului la 28 octombrie 1948 a făcut imposibil acest lucru și a schimbat cursul vieții lui Grigore Balea și a familiei sale. Supravegheat și chemat de mai multe ori la Securitate, având probleme mari la încadrarea în muncă, reușește totuși să lucreze în învățământ , la început ca învățător apoi (după absolvirea facultății de Matematică) ca profesor la diverse școli din zona Sighetului. Cea mai mare parte a activității de dascăl și-o va desfășura însă la Liceul Pedagogic (azi Liceul “Regele Ferdinand”) fiind un model de competență profesională și de ținută morală pentru multe generații de elevi care au devenit (în cea mai mare parte) la rândul lor dascăli în satele și orașele Maramureșului. Implicarea directă în lupta clandestină a Bisericii Greco - Catolice va cunoaște o nouă fază prin hirotonirea ca preot în 1983 prin punerea mâinilor episcopului de fericită memorie Ioan Dragomir. Alături de ceilalți preoți clandestini (preoții de fericită memorie Vasile Hotico, Gavril Gorzo, Ioan Nemeș, Gavril Nap, Vasile Paul, etc plus cei ce veneau din Baia Mare) părintele Balea va menține vie flacăra credinței în comunitățile din Maramureșul istoric deplasându-se cu autobuzele locale ( și mulți km pe jos unde era nevoie) pentru a celebra sfintele liturghii și celelalte sacramente credincioșilor din întreaga zonă, unde era solicitat. Am avut deosebita onoare de a-i avea, pe părintele și pe doamna, ca nași de cununie în august 1989 la biserica romano catolică din Sighet. După Revoluție părintele Balea s-a implicat activ în reorganizarea parohiei Sighet (unde a și slujit cea mai mare parte a timpului) dar și pe valea Izei unde a îndeplinit temporar funcția de protopop, păstorind un an parohia Strâmtura. În toate aparițiile sale publice, predicile părintelui Balea impresionau prin claritate și coerență logică, prin nivelul intelectual respectabil care sporea prestigiul Bisericii noastre în fața auditoriului. Trecerea la cele veșnice la 25 octombrie 2006, lasă în sufletele noastre o caldă și duioasă amintire a bunătății și înțelepciunii sale dar și o bogată moștenire spirituală pe care alături de minunata sa familie (5 copii, 19 nepoți și 13 strănepoți !), noi preoții mai tineri avem datoria să o ducem mai departe. Preot prof. Marius VIȘOVAN

Criza imaginilor sfinte în modernitate, între Orient și Occident Concomitent cu nașterea modernității un puternic val de împotrivire la adresa imaginilor sfinte afectează Biserica catolică. Reforma protestantă, căci despre ea este vorba, n-a făcut decât să adâncească în secolul al XVI-lea un discurs despre imagini deja problematic în Occident. Prin opțiunea pentru sola Scriptura şi în varianta ei calvinistă cea mai austeră, Reforma a refuzat cu vehemență orice rol pentru reprezentările sacre atât în cult cât și în biserică. Asemenea tendințe „iconoclaste” nu sunt străine însă nici de Biserica catolică. La cumpăna secolelor al XI-lea și al XII-lea, prin întemeierea ordinului cistercian Bernard de Clairvaux a inițiat prima mare reformă bisericească, aceea a ordinului călugăresc al benedictinilor. Dacă vom privi cu atenţie, pe plan artistic, coloritul cald al interioarelor din bisericile romanice a lăsat loc unui veșmânt sărac, cu pereți despuiați de orice ornament, albi. O societate austeră și penitentă părea că se îndepărtează de orizontul vizual de odinioară, lor le spunea Sfântul Bernard: „Tu dorești să vezi, atunci ascultă: ceea ce auzi este deja o apropiere de viziune”1. Dacă ar fi să identificăm un motiv pentru criza imaginilor sacre în Occident, acesta ar fi probabil tocmai lipsa unei doctrine unitare a picturii căci antichitatea ne-a lăsat fără o astfel de doctrină așa cum aceasta a existat de pildă pentru arhitectură - tratatele lui Vitruviu. În spaţiul apusean, artiștii au înțeles în epoci și contexte diferite ce poate încăpea sub denumirea generică de frumos. Dacă în Orient frumosul a fost dintotdeauna o categorie teologică, în spaţiul apusean el a fost pe de o parte expresia cea mai desăvârşită a acelei virtú ďarte, capacitatea de a reda în mod adecvat proporțiile, umbrele, drapajul, dar și sinonimă cu ideea de sublim. G. Lessing (1729-1781) considera că până și angoasa putea fi reprezentă „frumos” ținându-se cont de clipa cea mai favorabilă a stării respective în raport cu acțiunea, astfel încât acea încordare să nu fie nici schimonosire dar nici astâmpărul de mai înainte. 23


Evanghelia în Artă Nu identic au stat lucrurile în Orient. Trecută prin criza iconoclastă, arta bizantină a fost întărită de un corpus doctrinal semnificativ alcătuit de scriitori bisericești de seamă precum Ioan Damaschinul (676-749), Teodor Studitul (759826), Patriarhul Nichifor al Constantinopolului (813-820). Succesivele renașteri ale artei bizantine, arta macedoneană și mai târziu marea artă paleologă, confirmă prin reverberații până îndepărtata Italie semnele unei însănătoșiri. Să ne gândim numai la interferențele artei bizantine cu Ducento-ul și Trecento-ul italian, primele mlădițe ale Renașterii.

Lumina Credinţei fost clasificate într-un repertoriu de Johannes Molanus. Din perspectiva subiectelor remarcăm continuitatea pentru scene și subiecte deja larg răspândite, cum sunt acelea ale Patimilor lui Isus, cu reprezentări ale lui Isus de tipul Omul Durerilor sau a Rănilor Sfinte, Fecioara Maria în calitate de Regina Rozariului, etc. Pentru unele scene clasice, precum Cina cea de taină, accentul nu va mai cădea asupra momentului anunțării trădării, ci asupra instituirii Sf. Euharistii în conformitate cu preceptele conciliului care vroia să însufleţească practica sacramentală a credincioșilor.

Tintoretto, Cina cea de taină (1592 - 94), Bis. San Girogio, Veneția.

Duccio di Buoninsegna, Maestà (1308 - 11), detaliu, Uffizi, Florența. Spre deosebire de arta creştinătăţii occidentale, arta bizantină a avut în mod neîntrerupt un reper solid în modelul constantinopolitan, iar în jurul acestui nucleu s-au constituit numeroasele foyere de artă având o amprentă specifică: macedoneană, sârbească, venețiană, românească, etc.2 În modernitate, iconografia sacră este conservatoare și tributară reperelor medievale principalele schimbări privesc, așa cum vom vedea, mai ales funcțiile imaginilor. Pentru a fi evitate totuși unele abuzuri, imediat după conciliul de la Trento (1545 – 1563) imaginile sfinte au 24

În vreme ce mai multe dintre reprezentări se standardizează, iconografia înnoitoare şi îndrăzneaţă este apanajul ordinelor religioase. Pentru ordinul iezuit, de pildă, imaginile vor deveni instrumente utile pentru imaginarea scenelor evanghelice în cadrul Exercițiilor Spirituale. De asemenea iconografia ordinului va fi împrospătată cu reprezentări frecvente ale sfinţilor îngeri – figuri prin excelenţă ale discernământului, cu imaginile martirilor sau teme cu specific baroc, aşa cum sunt scenele reprezentând Triumfuri, respectiv Triumful numelui lui Isus sau Apoteozele diferitelor figuri de sfinți. Revenind însă la perioada Renaşterii şi la zorii modernităţii, în spațiul apusean vom remarca vitalitatea cultului imaginilor. Sf. Tereza de Avila (1515-1582) își sfătuia surorile din ordin să aibă: „Un portret sau o imagine a Domnului care să fie pe placul vostru, nu ca să o păstrați la piept și astfel să nu o priviți deloc, ci din contră, să-i vorbiți de nenumărate ori, căci el vă va învăța ce trebuie să-i spuneți”. De asemenea Sf. Francisc


Evanghelia în Artă de Sales (1567-1622) recomanda celor aflați în rugăciune să sărute cu înflăcărare imaginea lui Hristos pentru a depăși astfel „uscăciunea care apare în timpul meditației”. Tot el sfătuia: „ca gest de umilință și de vitalitate pentru rugăciune, prosternarea la pământ cu mâinile încrucișate în dreptul stomacului, îmbrățișând o Cruce, exercițiul fiind recomandat, evident, numai acolo unde persoana este singură”3.

Poussin, Minunea Sf. Francisc Xaveriu (1641 - 42), Muzeul Louvre, Paris. Dar așa cum putem remarca din cele expuse anterior, rolul imaginilor în Occident pare a se restrânge treptat către spațiul privat și intens devoțional al creștinilor, în detrimentul spaţiului comun al celebrării liturgice. Însăși trecerea progresivă către recitarea Liturghiei Orelor în privat de către preoți, momentul în care Liturghia Orelor devine o carte de rugăciuni (Breviarul) nemaifiind o celebrare publică, sunt simptomele unei schimbări surprinzătoare la nivelul mentalităților începând cu modernitatea4. În

paralel, în Orient, imaginile își găsesc în continuare rațiunea de a fi pe plan liturgic, funcționând organic în cadrul celebrării și mai puțin întrun cadru devoțional, privat. Inedit este însuşi faptul că ultimele faze de evoluţie a liturghiei euharistice bizantine, în principal dezvoltarea ritului Proscomidiei, corespund pe plan artistic cu cristalizarea programelor iconografice complexe, răspunsuri în lumină şi culoare la probleme de ordin teologic. Prin urmare, sub impulsurile conciliului tridentin (1545-1563) imaginile sfinte cumulează o serie de funcții noi. În spaţiul privat lor le revine rolul de a însufleţi devoțiunea, ele vor sta la temelia a ceea ce astăzi denumim generic devotio moderna. De asemenea, imaginile vor fi în mod necesar un răspuns adecvat și instructiv la provocările Reformei fiind învestite cu un rol deosebit, acela de incita activ la mărturisirea credinţei. În sfârşit, în perioada barocă mai mult ca oricând reprezentările sacre vor trebui să se acomodeze somptuosului şi festivului. Supraîncărcarea de funcții a imaginii religioase occidentale şi migrarea ei dinspre spațiul sacru către cel privat - ca şi cum între cele două ar exista o ruptură - va fi și marele neajuns al artei bisericeşti occidentale. Aici, în spațiul privat, vor trebui corectate fără încetare numeroasele abateri căci multiplele funcții ale unei imagini îl vor dezorienta într-un prim moment pe creatorul ei. Având menirea de a structura pe verticală spaţiul privat şi de a-i conferi profunzime, în împrejurări istorice nu tocmai fericite, imaginea sacră se va limita de multe ori numai la una dintre funcţiile enumerate anterior. Uneori vom avea de a face cu reprezentări somptuoase dar sărace din prisma conținutului teologic, sau imagini incitante dar lipsite de armonia sacră. Când prea repede imaginile sfinte devin manifeste de afirmare cu zel a credinţei pericolul este ca aspectul comunional al unei opere de artă, acela de a lasă să transpară o prezență iubitoare, să fie trecut cu vederea. Problema operei de artă se va impune mai ales în contemporaneitate, căci aşa cum nu a ezitat să o afirme deschis Paul Evdokimov, „criza actuală a artei nu este estetică, ci religioasă”. Artiştii vor simţi din ce în ce mai mult nevoia de a se reîntoarce către o artă care să fie comuniune și căutare a celuilalt, și nu doar un manifest, o artă care să fie 25


Evanghelia în Artă împărtășire și deci, euharistie. După cum spunea pictorul impresionist Claude Monet: „artistul nu mai spune astăzi: vino să vezi o operă fără greșeală, perfectă, ci: vino să vezi o operă sinceră...”. Alianței cu sinceritatea i se va adăuga vocația curativă a artistului despre care mărturisește avangardistul Hugo Ball „ceea ce este comun medicului, artistului și exorcistului, este puterea de a vindeca conflictul care blochează funcționarea normală a energiei vitale, prin restaurarea armoniei și a libertății perturbate”. Biserica apuseană se află și astăzi în fața acestei provocări, aceea de a oferi artiștilor un spațiu creator, însuși spațiul celebrării Cuvântului lui Dumnezeu.

Kazimir Malevici, Cap de țăran (1928), compoziție suprematistă, Galeria Tetriakov, Moscova. Arta apuseană se află aşadar într-un impas de ordin religios. Artistul, având imperativul sincerităţii şi pe acela de a fi ferment de însănătoşire pentru societatea în care trăieşte, se vede totuşi întâmpinat cu răceală de Biserică în demersurile sale. Biserica este conservatoare şi refuză o artă care să fie prea privată şi puţin comunională. Drama artistului occidental este aceea de a se fi înstrăinat treptat, fără voia lui, de spaţiul comunional şi euharistic propice creației. Arta manifest, arta indignată cere astăzi, mai mult ca oricând, ca Biserica să-i ofere din nou acel 26

Lumina Credinţei spaţiu propice creaţiei, ca Biserica să o deschidă către comunional, către împărtăşirea cu ceilalţi. Este adevărat, în România, după revoluție pereții noilor biserici au fost cel mai adesea despuiați de ornamente sau de imagini sfinte. Chiar dacă aparent unii sunt tentați să vadă în aceasta semnele unei iconoclastii, iar alții rațiunea unei reforme aşteptate, totuși, o știm bine, dincolo de orice, aceste lipsuri exprimă mai curând idealul și nostalgia unei reîntoarceri la un creștinism al originilor, acela pe care Biserica noastră l-a experimentat în perioada comunismului când casele erau adevărate biserici, iar cerul liber cupola catedralelor. Atunci nu era loc pentru o desfășurare de imagini sacre, nici de iconostase fixe. Față de acel creștinism ne simțim și astăzi tributari, deoarece el ne-a transmis că formele fără fond sunt derizorii. Dar de o artă hrănită cu adevărat din Liturghie avem şi noi nevoie astăzi. Arta sacră își cere mai mult ca oricând dreptul ei de înfrumuseța interioarele bisericilor noastre, ea vrea să fie ceea ce este de fapt un răspuns în culoare la cuvântul pe care Dumnezeu l-a adresat fiinţei umane. A ignora acest apel înseamnă a promova o artă concepută sub semnul privatului, provizoriului și de aceea foarte săracă. Așa cum am văzut, pereții albi sunt grăitori pentru spaţiul occidental datorită vicisitudinilor istoriei, datorită unor teorii referitoare la imagine foarte complexe, însă acestea sunt străine de spaţiul nostru. Patrimoniul nostru iconografic, acela aparținând tradiţiei Bisericii, modelul modestelor biserici de lemn din Maramureș, ne obligă să căutăm o artă care să fie comuniune, o artă care să fie hrănită de spiritul rugăciunii căci, conform dictonului, „cine fuge de frumos, fuge și de rugăciune”. Diacon Lucian LECHINȚAN, s.j. 1 G, DUBY, Saint Bernard, l’art cistercien, Flammarion, 1979, p. 88. 2 Cfr. A. GRABAR, La decoration des coupoles a Karye Camii et les peintures italiennes du Dugento, pp. 1055 – 1065. 3 Citatele de mai sus au fost preluate din F COUSINIÉ, Le peintre Chretien, Théories de ľimage relgieuse dans la France du XVIIe siècle, Ľ Harmattan, 2000, p. 85. 4 Cfr. R TAFT, „Dalla liturgia al libro di preghiere : nelľoccidente ľufficio diventa il Breviario”, in La liturgia delle ore in oriente e in occidente, Lipa Edizioni 2001, pp. 355-367.


Etica Creştină

„O, cât aș vrea o Biserică săracă, pentru săraci!”1 Cum poți ajuta dacă ești sărac? Ce vrea să însemne Biserică săracă? Poate fi Biserica săracă ceva bun pentru săraci? Paradoxal poate, dar tocmai asta și-a dorit și Mântuitorul când a întemeiat Biserica! Isus nu a încredințat Bisericii misiunea nici de a deveni un magnat financiar, nici de a aduna comori pe pământ, ci de a vesti Evanghelia, de a-i servi pe cei săraci, pe cei neajutorați sau abandonați, de a-i călăuzi în viața spirituală și nu numai, de a-i hrăni prin Sfintele Taine. Superficialitatea și credința nu fac niciodată casă bună, pentru că a crede presupune autenticitate, tărie, sinceritate. Aparențele sunt efemere și, oricât de greu ar fi să le stai împotrivă, până la urmă se evaporă, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Sunt de părere că a venit momentul să adoptăm o nouă optică asupra credinței noastre. Dacă ne mulțumim să reducem credința la cuantificarea ei materială, aceasta nu va rezista intemperiilor vremii. Dacă ne plângem în continuu că avem nevoie de susținere pentru a ne trăi credința, iar această susținere se rezumă doar la financiar, nu vom reuși să depășim situația de criză. Dimpotrivă, avem nevoie de cu totul altceva. Ce poți face fără bani? Să crezi! Această acțiune, această dispoziție a inimii sau a minții de a se lăsa călăuzită nu presupune nici un efort financiar. Sunt atâtea dovezi din viețile, sfinților care au suferit din cauza lipsurilor și care atunci, când voiau să își ajute aproapele primeau cele necesare, în mod miraculos, neașteptat, pentru că au ales abandonul, au ales să creadă necondiționat. A pune piedică iubirii aproapelui în acțiune, prin scuza „dar nu avem bani”, este un pas înapoi. Isus nu ne-a cerut să ne iubim aproapele doar

dacă avem cele necesare, ci a spus numai: „iubițivă așa cum v-am iubit și Eu!” (cf. In 13, 34). De aceea, a devenit imperios necesar să ne schimbăm mentalitatea, perspectiva asupra credinței noastre și să acționăm așa cum ne rugăm. Bogăția și credința conviețuiesc, se acceptă reciproc, mai ales, atunci când se referă la planul spiritual. În alte contexte, cele două pot deveni chiar contrarii. Și în acest din urmă caz, Isus atrage atenția de câteva ori în Evanghelie, spunând că bogăția materială nu poate fi transferată în veșnicie (adică nu o putem lua cu noi), iar preocuparea pentru agoniseala financiară este sortită riscurilor și chiar eșecului. Trebuie să fii bogat ca să crezi?

Ce poți să faci într-o lume în care banul dictează sau rezolvă totul? Să crezi necondiționat și să crești în credință! Să trăiești potrivit valorilor în care crezi și să le promovezi în jurul tău! Să crezi în Dumnezeu, să îți iubești Biserica din care faci parte, să îți cinstești familia, să prețuiești darul vieții, iată cât de multe poți face fără bani într-o lume care este ghidată doar de aparențele cultivate de bani. Ce poți să faci fără a pune accentul pe bani? Este nevoie să ne adresăm personal, direct această întrebare, deoarece miza este tocmai 27


Etica Creştină angajamentul nostru în Biserică. A sta pe tușă, lamentându-te că nu sunt resurse, că proiectele la care te gândești necesită un efort financiar și că, fără bani, sunt irealizabile, toate aceste gânduri sunt de fapt un paravan pentru a nu face nimic în serviciul aproapelui. În acest caz, și răsplata este pe măsura investiției. Căci ne amintim foarte bine episodul Înfricoșătoarei Judecăți din Evanghelia după Matei, capitolul 25. Faptele milei trupești: a vizita un bolnav, a hrăni un flămând, a da un pahar de apă unui însetat nu sunt un obstacol insurmontabil pentru o Biserică săracă. A face milă cuiva este o acțiune a inimii mai întâi și doar astfel capătă valoare. A fi caritabil presupune disponibilitate, seriozitate, angajamentul de a merge până la capăt, respectând demnitatea persoanei aproapelui și poate pe ultimul loc a avea resurse financiare. Dacă inversăm această ordine, ne blocăm așa cum am menționat mai devreme. Drumul credinței nu se axează pe dimensiunea materială, dar nici nu o ignoră. Trebuie să fim și să rămânem realiști. Trăim într-o lume, care prețuiește materialul și este însetată, mai mult sau mai puțin conștient, de spiritual. Avem nevoie de hrană, de îmbrăcăminte… biserica parohială trebuie întreținută material, fiindcă o cere statul, dacă nu nevoile proprii. Și în aceste condiții putem fi o Biserică săracă2! Dar nu numai atât, ci să fim „o Biserică săracă pentru săraci”! Cum? Să nu ne mai preocupe atât banii, ci mai ales persoana săracului, a celui în nevoie, a celui izolat! Aceasta este prioritatea zero atât la nivel personal, cât și la nivel eclezial. Iar această prioritate nu se poate fonda pe material exclusiv sau în primul rând. Este adevărat că uneori este condiționată, împiedicată de financiar, dar nu poate fi anihilată de lipsa materialului. Am încercat să evidențiez un amănunt semnificativ în aceste rânduri. Problema majoră este că atitudinea noastră refractară nu se rezumă doar la exterior, ci ne afectează și viața de credință, ba chiar și credința noastră. Valoarea credinței este grav afectată de comportamentul nostru, de acțiunile și trăirile noastre, pe care nu le ordonăm, nu le supunem controlului riguros al minții și al inimii animate de învățătura Bisericii. Calitatea de căldicel a devenit încetățenită și, din nefericire, suntem ahtiați să o transformăm în scopul vieții noastre, pentru a împăca pe toată 28

Lumina Credinţei lumea, printr-o atitudine de toleranță greșitînțeleasă. Ne mulțumim cu o ignoranță dulce sau în postura de semidocți ne completăm lacunele credinței cu împrumuturi de ocazie de la alții, care în loc să ne ajute, ne conduc pe o cale eronată. În aceste condiții, credința noastră fiind alterată în esența ei, cum mai putem considera trăirea noastră? Mai simțim noi cu Biserica? Scopul Mântuitorului pentru Biserica Sa și doleanța Papei nu sunt o utopie. În primele veacuri nici nu se putea închipui că ar putea fi altceva decât realitatea concretă a Bisericii. Singura bogăție a creștinilor fiind iubirea unora pentru alții, manifestată în concretul cotidian. Ce s-a schimbat? La începutul Bisericii, inima era de aur, iar vasele sacre erau de lut; astăzi preferăm vasele de aur, iar inima noastră parcă a devenit mai rece, mai de duzină. Prețul progresului social și științific devine inacceptabil cu asemenea rezultate sau pronosticuri. Omul a fost creat cu o inimă de carne, nu de piatră, nu închisă întrun cufăr. Creștinul are o inimă cu care simte că trăiește doar atunci când iubirea lui devine concretă, în serviciul aproapelui. Vrem o Biserică săracă sau o Biserică atacată pentru că prețuiește sau pune accentul mai mult pe finanțe? Alegerea este evidentă. Ne încurcă însă acceptarea ei din interior, ca membre vii ale Bisericii. Motivele sunt ușor de imaginat, la finalul acestui articol. Sărăcia cea mai dură a zilelor noastre este efectul izolării, însingurării chiar și printre creștini. Însă aceasta nu este sărăcia pe care o dorim sau o căutăm pentru Biserică! Din contră! Când nu ești legat de cele materiale sau știi să le administrezi cu un spirit detașat, începi să prețuiești trăsătura, virtutea sărăciei, specifică Bisericii. Pr. Emil-Marian EMBER 1 Cuvintele Sfântului Părinte Papa Francisc din prima sa predică. 2 Unii ar susține că, dacă ne referim la Biserica Greco-Catolică din România, suntem într-adevăr o Biserică săracă, incapabili să ne întreținem singuri și în consecință limitați din anumite puncte de vedere.


Doctrina Socială

Provocările societății contemporane și Biserica În fața provocărilor și așteptărilor societății contemporane ne este tot mai greu să ne asumăm responsabilitatea acțiunilor noastre. Într-o lume ce suferă de o schimbare rapidă și continuă mai putem face față efectelor produse de progresul științei și al tehnologiei? În abordarea diverselor probleme actuale, creștinii sunt chemați să-și mărturisească credința, dar pentru a face aceasta au nevoie de o educație religioasă menită a le întări crezul. Totodată, dacă nu vom înțelege credința noastră creștină ca pe un dar al lui Dumnezeu atunci în zadar vom căuta a privi spre restul lucrurilor. Observăm cum societatea de consum a zilelor noastre preferă să rămână indiferentă atunci când vine vorba despre probleme ce privesc în mod direct viitorul omenirii și moștenirea pe care aceasta o lasă generațiilor viitoare. Ar trebui să ne îngrijoreze acest fenomen pe care îl observăm dezvoltându-se la nivel global. Omul este chemat de Dumnezeu să fie responsabil în fața întregii creații, având datoria de a se îngriji de aceasta. Un alt aspect ce ne preocupă este modul în care noi reacționăm în fața contextului actual, caracterizat de o criză economică generalizată. Credem că la baza acesteia stă de fapt o criză morală bine consolidată în timp. Biserica catolică promovează respectul pentru demnitatea umană alături de libertatea persoanei și de grija pentru mediul ecologic în care trăim. Biserica se implică în mod direct promovând binele comun al societății, al familiei și împotrivindu-se atacului asupra demnității persoanei, a integrității familiei și implicit a echilibrului vieții sociale. Demnitatea umană alături de factorii sociali, economici și politici ar trebui să reprezinte factorul determinant în lupta pentru dreptul tuturor de a munci in condiții decente. În enciclica socială a Papei emerit Benedict al XVIlea Caritas in Veritate (2009), găsim avertizări ce privesc influențele actualului proces economic în problema muncii și a ordini sociale, producând efecte ce conduc spre o scădere considerabilă a siguranței sistemului social. Pentru a putea combate noua mentalitate ce se prefigurează în cadrul social actual, considerăm deosebit de important rolul și exemplul familiei creștine - celula societății. Concepția creștină despre viață și familie este atacată din toate părțile în țările în care legislația permite dreptul la avort, dreptul

la eutanasie ori la sinucidere asistată, căsătoriile între persoanele de același sex și adopțiile pentru cuplurile homosexuale. Biserica trage semnale de alarmă militând pentru protejarea familiei tradiționale, însă constatăm că învățăturile ei devin din ce în ce mai puțin ascultate și respectate. Tocmai din aceste motive suntem chemați acum mai mult ca oricând să ne trăim credința în mod statornic, fără compromisuri și îndoieli, asumându-ne responsabilitățile ce derivă din calitatea de a fi creștin. Putem afirma totodată că Statul dorește subminarea puterii Bisericii, deseori având impresia că aceasta reprezintă o piedică, o barieră în fața manifestării libertine a societății secularizate actuale. Trebuie să menționăm că Biserica își dă silința în această nouă eră a tehnologiei pentru a găsi noi moduri sau modalități de comunicare a mesajului evanghelic. Nu îi este ușor să țină pasul cu noile tehnici mass-media și în același timp să transmită în mod autentic aceleași valori creștine universale. Nu avem încă certitudinea căderii într-un fel de relativism, însă îi putem observa pe așa-numiții atei ai zilelor noastre acuzându-i pe creștini că nu se mai găsesc persoane care să le răspundă întrebărilor. Pentru că simțim tot mai mult necesitatea unei schimbări, Biserica ne propune o noua evanghelizare adresată tuturor, dar mai ales celor care s-au îndepărtat de ea. Bruiați fiind de agitația zgomotoasă a acestei lumi și de noile tendințe mondene, ajungem la concluzia că nimeni nu poate reprima nevoia și dorința noastră naturală de a ne regăsi reperul moral, stâlpul și fundamentul valorilor creștine. Răspunsul nostru la realitățile dureroase ale zilelor noastre este credința, iar reîntoarcerea la credință începe prin a privi spre exemplul Domnului nostru Isus Hristos. Biserica dorește ca toți aceia care vor să se numească creștini împreună cu cei care sunt credincioși practicanți să perceapă noile provocări contemporane ca pe o ocazie de purificare a credinței și a propriei imagini făcute despre Dumnezeu. Sebastian BERSAN 29


Prezentarea Parohiilor

Lumina Credinţei

Parohia greco-catolică „Cuvioasa Paraschiva”, Sat-Șugatag Sat-Șugatag este o veche așezare a Maramureșului istoric, pe valea Marei, atestată documentar pentru prima oară printr-un act din martie 1360.

Biserica de lemn cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” a fost construită în anul 1642, din lemn de stejar, pe temelia unei alte vechi biserici. Ea a fost pictată mult mai târziu, probabil în anul 1753, an însemnat în pronaos de popa Ioan. Monumentul se încadrează în tipologia bisericilor de lemn maramureșene, prezentând elementele sale caracteristice: streașina dublă în dreptul naosului și pronaosului, turnul cu foișorul scos în afara profilului de bază și cu un coif prelungit în opt ape. Motivul torsadei „funia răsucită” ce încinge mijlocul pereților bisericii la exterior, îl regăsim și la ancadramentul ușii. Se poate stabili o apropiere între profilul cadrelor de lemn ale ușilor de la aceste biserici și profilul cadrelor din piatră, de origine getică. Proporțiile generale ale ansamblului, verticalitatea impusă de silueta 30

turnului, constituie, alături de elementele enumerate mai sus, tot atâtea argumente ale specificității estetice ce individualizează civilizația lemnului din Maramureș. Interiorul are ancadramentul ușii naosului bogat decorat, iar iconostasul se distinge prin ușile sale deosebite. Fragmente ale picturii interioare parietale se păstrează fragmentar în naos, respectiv în altar (sfinții părinți). Naosul are o boltă înaltă, cu o interpretare din secolul al XIX-lea a Tatălui ţinând lumea în mâinile Sale. În altar, era o inscripţie cu anul 1812. Totuşi, scenele au fost pictate la începutul secolului al XXlea. Stilul de aici e mai rigid decât în alte părţi ale bisericii, iar scenele sunt pictate direct pe grinzile din lemn, indiciu al aplicării târzii1.

Dintre icoanele păstrate se pot menționa cea a hramului „Cuvioasa Paraschiva”, realizată, semnată și datată de către zugravul Vișovan Gheorghe în anul 1785 și cea a Sfântului Nicolae.


Viaţa Consacrată Între anii 1969-1970, monumentul a fost reparat prin grija Direcției monumentelor istorice, iar în anul 1994 a fost reacoperit cu draniță de stejar, de către o echipă de meșteri locali2. În Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului pe anul 1936, în parohia Sat-Șugatag apar menționați doi preoți: pr. M. On. Nicolae Doroș și Pr. On. Ioan Petrescu care era detașat la parohia Valea-Porcului. Numărul credincioșilor greco-catolici era de 1234 suflete. În localitate mai erau: 10 romanocatolici; 4 ortodocși; 25 sectari și 115 evrei3. În perioada clandestinității a existat un nucleu de 6 familii, care participau la oficiile celebrate în Biserica Romano-Catolică din Ocna Șugatag. În 22 octombrie 1995 va fi numit paroh, părintele Corneștean Mihai. Parohia Sat-Șugatag a fost preluată ca filie a parohiei Hărnicești și număra 18 familii. Timp de 6 ani Sfânta Liturghie s-a celebrat în diverse locații, având în vedere că în 1948 Biserica a trecut în posesia Bisericii Ortodoxe. S-au celebrat Liturghii în parcare, în fața Sfintei Cruci, în casele credincioșilor, și timp de 6 ani în casa familiei Bârlea Gheorghe. Câteva luni s-a slujit în fața Sfintei Biserici, până în martie 2001, când preotul și credincioșii au intrat în Biserică. Din 2001, până în anul 2011 s-a celebrat alternativ cu credincioşii ortodocși. În anul 2013, din cauza natalității scăzute și a plecărilor în străinătate comunitatea este restrânsă la 14 familii. Biserica cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” se află pe noua listă a monumentelor istorice sub codul LMI: MM-II-m-A-04627. Vă invit să o vizitați și să descoperiți în ea tradiția, cultura și credința maramureșană. Pr. Daniel POP 1 http://www.romanianmonasteries.org/ ro/maramures/sat-sugatag 2 http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_ de_lemn_din_Sat-%C8%98ugatag 3 Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei Greco-Catolice a Maramureșului pe anul 1936, Baia Mare, Tipografia ”Dacia”, 1936, p. 112

Ordinului iezuit Societatea lui Isus (I)

Societatea lui Isus este un ordin călugăresc al Bisericii Catolice precum Franciscanii, Dominicanii sau Benedictinii. Membrii săi – iezuiţii – urmează carisma întemeietorului lor Sf. Ignaţiu de Loyola. Tradiţionalelor voturi de sărăcie, castitate şi ascultare adaugă un vot special de ascultare faţă de Papa circa missiones. Este prezent în toată lumea şi în cele mai variate domenii de promovare a credinţei şi a dreptăţii: învăţământ superior şi universitar, cercetări ştiinţifice şi tehnologice, comunicare mass-media, inculturarea credinţei şi ecumenism. Originile Ordinul iezuit îşi are originile sale în carisma lui Ignaţiu şi a altor nouă însoţitori care împreună cu el se gândeau în anul 1534 să meargă în Palestina pentru a-i converti pe necredincioşi sau, dacă aceasta nu ar fi fost posibil, să se pună la dispoziţia Papei pentru orice formă de apostolat în orice colţ al lumii. Așa se face că, neputând ajunge în Palestina, Ignaţiu şi însoţitorii săi au mers la Roma unde, la 20 noiembrie 1538, și-au oferit slujirea Papei Paul al III-lea. Din luna februarie şi până în luna martie a anului următor au deliberat instituirea şi structura noului ordin. Ignaţiu însuşi a pregătit documentul de întemeiere (Formula Instituti), pe care Paul al III-lea l-a aprobat cu bula Regimini Militantis Ecclesiae la 27 septembrie 1540 cu numele de Societatea lui Isus. Apostolatul Angajamentul pentru perfecţiunea credinţei personale precum şi cea apostolică în diverse forme găsesc explicaţia lor în situaţia istorică a Bisericii din secolul al XV-lea cu un impuls vital pentru o reformă interioară de apărare a credinţei şi de expansiune misionară în diferitele continente cunoscute. Astfel diferitelor forme de apostolat printre “credincioşi” (predicare, catehizare, misiuni populare şi pastorală sacramentală) se adaugă cel al Exerciţiilor Spirituale şi din 1548 apostolatul educaţiei în şcoli gratuite ceea ce a dus la faptul ca Societatea să-şi asume o formă proprie de Ordin care instruieşte mintea şi spiritul. La cererea autorităţilor civile şi ecleziastice s-au înmulţit colegiile pentru formarea copiilor şi a tinerilor. La moartea lui Ignaţiu erau întemeiate 33 de şcoli şi colegii în diferite naţiuni. La Roma, 31


Viaţa Consacrată în anul 1551, a fost instituit Colegiul Roman care din 1873 se numeşte Universitatea Pontificală Gregoriana. Misiunile Şi în misiuni, începând cu 1540, s-au dedicat mulţi iezuiţi, atât în Orient (India, Japonia, China, Insulele Filipine) cât și în cele două Americi. În acea perioadă Francisc Xaveriu părăsea Roma trimis fiind în India iar de atunci, datorită exemplului

Lumina Credinţei

15.000 se ocupau de învăţământ în colegii, convicte şi seminarii care toate împreună erau 869. Unica ţară unde s-au putut “refugia” iezuiţii neabsorbiţi de clerul diecezan, a fost Rusia Albă a ţarinei Ecaterina a II-a, care a interzis publicarea documentului papal de suprimare. Astfel până în 1814, an în care Societatea lui Isus a fost restabilită de către Papa Pius al VII-lea, Ordinul a supravieţuit datorită acelor puţini iezuiţi care au reuşit să menţină carisma în ciuda vicisitudinilor istorice. Perioada de renaştere a fost lentă şi dificilă; în primul secol al noii vieţi numărul a crescut la 17.000 (1915) mai ales datorită persecuţiilor şi a expulzărilor din diferite naţiuni europene şi latinoamericane. Numai că avea să depășească dublul o jumătate de secol mai târziu (36.000 în anul 1965). Congregația Generală XXXV l-a ales pe R.P. Societatea lui Isus Adolfo Nicolas ca Prepozit General SJ în zilele noastre. sau, mulţi iezuiţi s-au remarcat prin noi metode de Această ultimă perioadă i-a silit pe iezuiţi să evanghelizare care ţineau cont de cultura bogată caute mijloace de evanghelizare moderne; astfel, şi antică a popoarelor. E de ajuns să-l amintim operelor tradiţionale reluate li s-au adăugat altele pe Alessandro Valignano care l-a dus în China pe noi precum cursuri şi conferinţe ţinute în cele Matteo Ricci şi pe însoţitorii lui; Robert de’ Nobili instituții de formare. S-a dezvoltat apostolatul în India, care a trăit ca un guru brahman pentru Exerciţiilor Spirituale propuse în noi forme prin a-i converti pe brahmani; Petru Claver care s-a durată şi categorii. O altă modalitate misionară a ocupat de sclavii africani duşi în America Latină; constituit-o Apostolatul Rugăciunii care a cunoscut Eusebiu Chino, apostolul Arizonei; alţi iezuiţi care o răspândire mondială până la 40 de milioane de au întemeiat Reducţiunile din Paraguay pentru înscrieri şi 170 de reviste proprii. O restructurare creşterea umană, culturală şi religioasă a indios s-a făcut şi în domeniul învăţământului la toate Guarany. Peste 4.000 de iezuiţi erau prezenţi în nivelele, de la şcolile primare până la colegiile cele 271 de misiuni ale Societăţii. universitare, cu studii în filozofie, teologie şi Suprimarea Ordinului drept canonic, la care s-au adăugat cele de Istoria Activitatea apostolică a continuat, s-a dezvoltat Bisericii şi Misiologie. O noutate a constituit şi şi s-a perfecţionat până în 1773, an în care, din apostolatul mass-mediei, mai ales prin periodice cauza ostilităţilor guvernelor iluministe și a de cultură generală (circa 45). În prezent ordinul puternicei familia de Bourbon, Papa Clement al iezuit numără aproximativ 17.000 membri în 104 XIV-lea semna documentul de suprimare Dominus provincii de pe toate continentele. ac Redemptor.Pe atunci Societatea lui Isus avea peste 23.000 de membri, dintre care aproape Pr. Marius TALOȘ, SJ 32


Având datoria de a fi purtători de grijă ai credincioșilor din Eparhia de Maramureș, Preasfinția Sa Vasile a procedat prin decrete episcopale la următoarele numiri: Pr. Alexandru JURJA OSBM, Administrator parohial al Parohiei Prilog, Protopopiatul Țara Oașului, începând cu data de 1 aprilie 2013. Pr. Aurelian-Anton DOBRICAN, Administrator parohial al Parohiei Cicârlău, Protopopiatul Seini, începând cu data de 14 aprilie 2013; Pr. Ioan FLOREA, Administrator parohial al Parohiei Drăgușeni, Protopopiatul Satu Mare, începând cu data de 14 aprilie 2013; Pr. Nicolae COROIAN, Administrator parohial al Parohiei Românești, Protopopiatul Seini, începând cu data de 14 aprilie 2013. Pr. Medard BALIK, Administrator parohial al Parohiei Greco-Catolice Rutene Câmpulung la Tisa, Protopopiatul Ciscarpatin de Maramureș, începând cu data de 12 iunie 2013. Părintele a fost ridicat la treapta Sfintei Preoții de către Preasfinția Sa Vasile în data de 9 iunie a.c., la biserica parohială „Sfânta Maria” din Baia Mare.

Frecvenţe Oradea: 102,2 MHz Zalău: 92,5 MHz Blaj: 94,4 MHz Baia Mare: 95,4 MHz Tel mobil - INTERNET: mms://streaming1.eu. radiomaria.org/romania DIGI: 12687 MHz

În fiecare a II-a Miercuri din lună, Radio Maria transmite emisiunile realizate în studioul regional din Baia Mare: 1700 Program de Rugăciune 2000 - 2100 Program Cultural 2100 - 2200 Program Spiritual

Vizitaţi situl Curiei Arhiepiscopiei Majore a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică

www.e-communio.ro

,

,

vizitați: Libraria eparhiala ”Ecumenica” ORAR LUNI - VINERI 800 - 1400

Adresa: str. V. Lucaciu 50, Baia Mare

vă oferim: - cărţi, obiecte de cult - literatură religioasă - devoționale şi cărţi de religie Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it


Pelerinaj în cinstea Episcopilor martiri (Sighetu Marmaţiei - 11.05.2013)

Conferinţa Episcopală Română (Baia Mare 12-14.05.2013)

Întâlnirea Eparhială a tineretului greco-catolic (Satu Mare - 08.06.2013) Preţ 5 RON

Lumina Credintei 2/2013  
Lumina Credintei 2/2013  

Pubilicatia Eparhiei Greco Catolice de Maramures

Advertisement