Page 1

Lumina credintei , Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş • Anul VII, nr. /

Preţ:  lei

„Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rm 10,17)

Cercetai SCRIPTURILE

Tarkovski și pilda despre CUVÂNTUL ÎNJUMĂTĂIT Pag. 6

Pag. 10-11

ÎNTREITUL FOLOS al citirii Scripturilor Pag. 8-9


Lumina credintei ,

2

nr. 1 / 2017

Sumar

Publicaie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureș - Baia Mare

Editorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 3 La trei pași de poarta cerului

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 4-5

Cercetai Scripturile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 6-7 Despre întreitul folos al citirii scripturilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 8-9 Tarkovski și pilda despre cuvântul înjumătăit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 10-11 Propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 12-14 Toate Bibliile sunt la fel? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 15 Cuvântul lui Dumnezeu - rezonane în CCEO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 16-17 A te opune darului vieii și iertarea lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 18-19 Un ierarh de seamă - mitropolitul Victor Mihalyi de Apșa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 20-21 Relaia dintre Biserică și cultură

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 22

Religii orientale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 23 Prezentarea parohiilor: Parohia greco-catolică Vișeu de Sus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 24 Lumea cărilor - Noul Testament . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 25 Ordinul dominican - 800 de ani de istorie și căutare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 26-27 Patru biserici greco-catolice în ”Circuitul Bisericilor de lemn din Transilvania de Nord” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 28 Participare activă a credincioșilor la campania ”40 de zile pentru viaă”

. . . . . . .pag. 29

„Eminescu a vorbit astăzi, vorbește mereu…” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 30 Rugăciunea euharistică - inima Sfintei Liturghii - apariie editorială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 31 În mijlocul oamenilor, alături de ei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .pag. 32

Președinte: PSS Vasile Bizău Redactor șef: Diac. Octavian Frînc Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. Florin Fodoru

Pr. Lucian Lechin an s.j. Pr. Bela Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Emil-Marian Ember Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Daniel Pop Pr. dr. Florin Marușciac Drd. Marin Susa

Potrivit art 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru con inutul articolului apar ine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. Redacia și administraia: str. Vasile Lucaciu, nr. 50 • 430341 Baia Mare, România tel: +40262213398 • fax: +403622814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocen iu Micu Klein, nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it ISSN 2248 - 2466


Lumina credintei ,

editorial

3

nr. 1 / 2017

Anul pastoral dedicat Sfintei Scripturi ne oferă posibilitatea parcurgerii timpului cronologic sub îndrumarea și călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu con inut în ea. Intitulat La școala Cuvântului, anul pastoral în curs ne invită la o cunoaștere mai aprofundată a textului biblic inspirat, prin aplecarea spre lectură, medita ie și rugăciune a textului sacru. Astfel, principalul obiectiv pe care ni-l propunem în acest scurt răgaz cronologic este acela de a ne apropia de Sfânta Scriptură printr-o lecturare personală a textului sacru, care să ne permită atât o cunoaștere a istoriei mântuirii, cât și sim irea unui gust suav al hranei spirituale pe care Biblia ni-l oferă. Dinamismul vie ii cotidiene oferă pu in spa iu lecturii, tăcerii și introspec iei. Multitudinea informa iilor prezente în spa iul public și suprema ia imaginii dau timpului o percep ie subiectivă a reducerii lui, a rapidită ii consumării lui. Doar o drămuire echilibrată a obliga iilor absolut necesare și a modului în care ne pozi ionăm fa ă de reperele importante ale vie ii oferă spa iul necesar căutării, reevaluării, primenirii. Trecerea necesară de la fenomenologic, exterior, aparent, la sens, interior/profund, consistent, presupune alegerea personală în a da curs nevoii de în elegere a misterului vie ii. Celebrările liturgice ale Bisericii au în ele însele momentele proclamării cuvântului Scripturii și, prin prezen a credincioșilor la oficii, se oferă și se creează posibilitatea întâlnirii cu Cuvântul. O întâlnire este întotdeauna dialogică, chiar și atunci când ea nu se petrece în schimbul verbal al cuvântului adresat. Dintr-o întâlnire rămânem mereu cel pu in cu o percep ie, impresie sau convingere care ne înso ește un timp mai scurt sau mai îndelungat, în func ie de cât de mult ne sim im mișca i în universul personal al sufletului. Întâlnirea este, de asemenea, un act al prezentului care presupune prezen a persoanelor, fiind transformatoare chiar și atunci când aceasta nu este conștientizată. Lecturarea Sfintei Scripturi oferă această oportunitate a întâlnirii cu Cuvântul lui Dumnezeu prin cuvintele textelor inspirate și nu lasă niciodată pe cititorul ei fără rod spiritual. Pentru a ajunge la o în elegere cât mai profundă a textului, sunt indica i a fi urma i câ iva pași, asemănători celor făcu i în întâlnirea dintre persoane. Mai întâi se ia act de sensul literal al textului care ne duce la un prim în eles a ceea ce autorul sacru a dorit să ne comunice. O persoană se prezintă și interac ionează cu o alta prin fizionomia și inuta sa vestimentară care comunică în parte adevăruri despre sine. Un pas ulterior în cunoașterea reciprocă se face atunci când cei doi încep să converseze și își descoperă treptat fizionomia interioară a fiin ei lor. Cititorul textului sacru

va trece la o nouă în elegere a textului odată cu intrarea sa în dialog cu acele cuvinte sau versete care îl mișcă mai mult din fragmentul lecturat deja. Precum în procesul natural de a ajunge la miez este nevoie să se treacă dincolo de învelișul care îl acoperă, tot la fel se întâmplă cu textul sacru. Sub literă și dincolo de ea și de sensul literal se ascunde sensul spiritual. Acesta din urmă este strâns legat de via a sufletească a fiecărui om. Cu cât o persoană are o via ă mai apropiată de valorile evanghelice, cu atât mai mult în elege și i se descoperă sensul spiritual al Scripturii. Cu cât valorile persoanelor care dialoghează sunt mai apropiate sau comune, cu atât mai mult ele se apropie și se în eleg reciproc. Un al treilea pas necesar a fi făcut odată cu meditarea textului este contempla ia și rugăciunea prin care cititorul își manifestă recunoștin a fa ă de Dumnezeu Cel care vorbește prin Scriptură. La încheierea unui dialog fructuos persoanele își sunt recunoscătoare pentru întâlnirea avută și pentru descoperirea și cunoașterea reciprocă a sufletelor lor. Odată încheiată lectura și meditarea textului sacru, urmează partea la fel de importantă a întrupării lui, aplicarea și trăirea lui în via a cotidiană. Aplicând în via a personală învă ăturile, în elesurile și mesajele Sfintei Scripturi, mărturisim că ne lăsăm transforma i de Autorul ei și nu facem altceva decât să devenim ucenici ai Celui în care credem și de care ne lăsăm învă a i. Creștinii sunt acești ucenici care îl mărturisesc pe Dumnezeul cel Viu prin via a și faptele lor. Aș încheia acest scurt îndemn la lectură cu cuvintele Magisteriului Bisericii din Constitu ia dogmatică despre revela ia divină Dei Verbum, în care la capitolul VI vorbește despre Sfânta Scriptură în via a Bisericii: Conciliul îndeamnă foarte stăruitor pe toi credincioșii, și mai ales pe călugări, ca prin citirea deasă a dumnezeieștilor Scripturi să-și însușească „înalta cunoaștere a lui Isus Cristos”(Fil.3,8), căci „necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos”. Să se apropie așadar din toată inima de textul sacru, fie prin liturghie, atât de bogată în cuvinte divine, fie prin lectură spirituală, fie prin iniiative organizate sau prin alte metode care astăzi se răspândesc pretutindeni, în mod lăudabil, cu aprobarea și prin grija Păstorilor Bisericii. Să nu uite însă că citirea Sfintei Scripturi trebuie însoită cu rugăciune, ca ea să devină un dialog între Dumnezeu și om; căci „vorbim cu El când ne rugăm și Îl ascultăm când citim cuvintele dumnezeiești”.1  Vasile Episcop de Maramureș 1 Dei Verbum, VI, 25


4

fragmente liturgice

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

La trei pași de poarta cerului „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că […] strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.”1 Îndemnul Mântuitorului și semnificaia liturgică a perioadei prepascale identifică trei „pași” de parcurs – primele trei duminici din perioada Triodului – care au menirea să ne deschidă „poarta” Postului Mare, îmbogăind sufletele noastre cu învăături și virtui potrivite fiilor Învierii. În prima duminică a acestei perioade, a Vameşului şi a Fariseului, suntem invita i să deprindem virtutea umilinţei și să o privim ca început al convertirii noastre: „Să fugim de vorba cea înaltă a fariseului şi să ne învăţăm înălţimea graiurilor celor umilite ale vameşului."2 Citim în Vie ile sfin ilor că diavolul i s-a adresat odată Cuviosului Macarie cel Mare, spunându-i: „Multă silă îmi faci, Macarie, și n-am nicio putere asupra ta. Căci iată, orice faci tu, fac și eu; tu postești, dar eu nu mănânc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm niciodată; numai cu un lucru mă biruiești.” „Și care este acel lucru?”, a întrebat părintele. „Smerenia ta. Din cauza ei nu am nicio putere asupra ta.”3 În a doua duminică a Triodului, a Fiului risipitor, învăţăm că îndurarea lui Dumnezeu este infinită, iar timpul pocăinţei este definit ca fiind timpul întoarcerii omului din exil, din ara păcatului: „Zic vouă: că în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă.“4 Această semnifica ie a generat aici o particularitate liturgică: la Utrenie, după Psalmii 134 şi 135, se cântă şi Psalmul 136, „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion”, imnul înstrăinării cântat de evreii captivi în Babilon când se gândeau cu dor la cetatea sfântă a Ierusalimului. Este cântecul omului „care realizează îndepărtarea sa de Dumnezeu şi realizând aceasta, devine om din nou.”5 În același timp pilda Fiului risipitor ne îndreaptă, cu iubire, spre semenii noştri: este iubirea pe care o deprindem privind spre inima Tatălui din parabolă şi îndepărtându-ne de exemplul fiului mai mare, care îşi respinge şi îşi acuză fratele risipitor, dar reîntors acasă. Într-o mănăstire, un ucenic a făcut o greşeală foarte mare şi toată lumea se aştepta ca stareţul să îl pedepsească, însă el s-a comportat ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. După o vreme, a venit un alt ucenic la stare şi i-a zis foarte indignat: „Părinte, nu pot să cred că nu i-ai zis nimic când ai văzut că a greşit. Doar de asta ne-a dat Dumnezeu gură!”. Stareţul i-a răspuns: „Da, dar ne-a dat şi pleoape...”6

Următoarea duminică din Triod este Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, numită şi a Lăsatului sec de carne. Evanghelia acestei zile ne face să asistăm la ultimul act al istoriei: judecata universală. Ce diferenţă între această scenă şi aceea a Domnului Hristos judecat în cadrul pătimirii Sale! În sinedriu toţi sunt aşezaţi şi El în picioare, încătuşat; la judecata obştească, toţi vor fi în picioare şi El aşezat pe tron. În această lume, oamenii şi istoria îl judecă pe Hristos; în acea zi, Hristos îi va judeca pe oameni şi istoria. În faţa Lui se decide cine rezistă şi cine cade. Aceasta este credinţa neclintită a Bisericii, care în Crezul ei proclamă: „Şi iarăşi va să vină cu mărire să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.” Sâmbăta, în ajunul acestei zile, Biserica face pomenirea generală a celor răposaţi, expresie a iubirii faţă de sufletele celor trecuţi la viaţa eternă. De fapt despre iubirea creştină ne vorbeşte şi pericopa Evangheliei: la sfârşitul lumii Iubirea ne va judeca, pentru că – spune Mântuitorul – „întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”7 A patra duminică din perioada Triodului este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numită şi Duminica Iertării, cu profunde semnifica ii spirituale și pentru faptul că seara acestei zile marchează începutul Postului Mare. În trecut, în această zi avea loc „expulzarea” penitenţilor care, cel puţin până la sfârşitul


Lumina credintei ,

fragmente liturgice

5

nr. 1 / 2017

Postului Mare făceau penitenţă, apoi erau reintegraţi în Biserică. De asemenea, în această duminică ni se aminteşte că porunca postului a fost prima poruncă dată de Dumnezeu omului, precum citim în Cartea Facerii: „Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi»".8 Protopărinţii noştri nu au ascultat şi au pierdut calea spre paradis, iar evocarea alungării lui Adam din rai ne sugerează faptul că, prin ascultare, prin post, noi trebuie să regăsim calea spre cer. În acest sens, model desăvârșit pe calea Postului trebuie să ne fie ascultarea Domnului nostru Isus Hristos, care „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce.” Și iată-ne acum în Postul Mare. Suntem chemaţi la Cruce... În oraşul Lubeck există o biserică veche, domul din Lubeck, în care se află un vestit tablou cu răstignirea lui Isus, pe care l-a pictat Hans Memling în secolul XV. Când această biserică a suferit un bombardament în 1942 şi a ars, un soldat necunoscut s-a năpustit cu câţiva prieteni în biserică pentru a salva din flăcări această operă de artă. Ostaşi cu lănci stau pe cai, mercenari aruncând zarurile, o mulţime pestriţă, femei ce plâng, farisei batjocoritori, oameni care stau mai aproape sau mai departe de Isus.

Deasupra tuturor se înalţă cele trei cruci... Şi este acolo, în tabloul lui Hans Memling, ceva deosebit... În mijlocul mulţimii, la piciorul crucii, este un spaţiu liber. La ce s-o fi gândit pictorul când a lăsat locul acela liber? Veţi spune că nimeni n-ar fi îndrăznit să stea chiar aşa de aproape de Isus, atâta vreme cât soldaţii romani erau conducătorii evenimentului... Poate că aveţi dreptate... Totuşi pictorii medievali nu pictau nimic la întâmplare. Este o regulă binecunoscută, ca de altfel în toate operele de artă, fie cele plastice, fie cele literare sau muzicale. Numai amatorii pot lăsa elemente negândite în operele lor... Pictorul Hans Memling are un mesaj. El vrea să spună: „Aici, lângă crucea lui Isus, e un loc liber! Aici este locul tău!”9 Postul bun să ne fie tuturor cale spre cer. Pr. can. Emil Gîrboan

1 2 3 4 5 6

Matei 7, 13-14 Orologhion, Blaj, 1912, p. 375 http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?predicineamtiu=77 Luca 15, 7 A. Schmemann, Postul cel Mare, , Bucureşti, 1995, p. 23 http://www.ecolife.ro/articole/spiritualitate/302-pilda-despreiertare.htmly 7 Matei 25, 40 8 Cartea Facerii 2, 3-4 9 E. Gîrboan, Postul Mare, călătorie spre Înviere, Emisiune Radio Maria, Baia Mare, 14.03.2012


6

cuvântul Scripturii

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

Cercetai Scripturile… (In. 5,39) Sfânta Scriptură este o colecie de cări scrise în timpuri diferite de oameni diferii. Moise și profeii au scris Vechiul Testament în limbile aramaică și ebraică. Evangheliștii și apostolii au scris cările canonice ale Noului Testament în limba greacă. Biblia sau Scriptura are un singur Autor, pe Dumnezeu, care s-a folosit de om ca de un autor secund, ca purtător de Cuvânt al lui Dumnezeu. El a chemat și trimis pe profei. Despre Vechiul Testament citim că: „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu…” (2 Tm. 3,16). Și despre Noul Testament citim că era perceput ca fiind Cuvânt al lui Dumnezeu (1 Tes. 2,13; Ev. 1,1-2). De peste 300 de ani întâlnim pe paginile Sfintei Scripturi expresia: „Așa vorbește Domnul”, fapt ce ne garantează nouă siguran a coresponden ei dintre cuvintele omului și insuflarea lui Dumnezeu. În Noul Testament găsim cuvintele Mântuitorului „Adevărat, adevărat vă spun eu vouă” (In. 6,47). Cuvântul lui Dumnezeu auzit provoacă pe auditori, îl determină să ia o decizie. De mare însemnătate este modul în care se raportează omul fa ă de Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel ne prezintă atitudinea credincioșilor din Tesalonic ca una pozitivă, iată: „De aceea mul umim fără încetare lui Dumnezeu că, atunci când a i primit de la noi Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi, nu l-a i primit ca pe un cuvânt omenesc, ci ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, care lucrează și în voi care crede i” (1 Tes. 2,13). Din con inutul acestui verset aflăm cine este proprietarul Cuvântului, purtătorul Cuvântului, evaluarea Cuvântului și mediul în care lucrează Cuvântul lui Dumnezeu, credin a. În Epistola către Evrei aflăm o atitudine de indiferen ă fa ă de Cuvântul lui Dumnezeu: „căci și nouă ni s-a vestit Evanghelia ca și lor, dar lor cuvântul care le-a fost propovăduit nu le-a fost de niciun folos, pentru că n-a găsit credin ă la cei ce l-au auzit” (Ev. 4,2). Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură se adresează tuturor, indiferent de rasă, vârstă sau sex, ”la toată făptura” (Mc. 16,15). Mântuitorul Isus îndeamnă în mod personal: „cerceta i Scripturile” (In. 5,39). Epistolele pastorale sunt adresate pentru a fi citite de întreaga comunitate căreia îi erau adresate, astfel: • Epistola către Romani: „Deci, vouă tuturor celor din Roma” (Rm. 1,7); • Epistola către Coloseni: „După ce va fi citită această epistolă la voi, face i așa să fie citită și în Biserica Laodicenilor, și voi, la rândul vostru, să citi i epistola care vă va veni din Laodiceea” (Col. 4,16);

• Epistola către Tesaloniceni: „În Domnul vă rog fierbinte ca epistola aceasta să fie citită tuturor fra ilor” (1 Tes. 5,27). Nu erau excluși nici chiar copiii de la cunoașterea Sfintelor Scripturi: „vă scriu, părin ilor… vă scriu, tinerilor… v-am scris copilașilor…” (1 In. 2,13). Despre Timotei, apostolul Pavel ne spune că: „din pruncie cunoștea Sfintele Scripturi” (2 Tim. 3,15).

 Cum să folosim Cuvântul

lui Dumnezeu din Scriptură Domnul Isus ne invită: ”Cerceta i Scripturile…”; cuvântul ”cerceta i” presupune o aprofundare atentă a celor citite, nu o simplă lecturare. ”Cine citește să în eleagă” (Mt. 24,15). Noi trebuie să medităm la ceea ce am citit - ”Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta: cugetă asupra ei zi și noapte” (Ios. 1,8). Cuvintele Domnului trebuie păstrate în inimă - „Cuvintele acestea pe care i le poruncesc eu ie, să le păstrezi în inima ta” (Dt. 6,6). Despre Maica Domnului se spune: „Maria păstra toate cuvintele acestea și se gândea la ele în inima ei” (Lc. 2,19). Medita ia la Cuvântul Domnului din textul Scripturii și adevărurile descoperite ne umplu mintea și se adâncesc în inimile noastre. Noi trebuie să acceptăm și să credem în Cuvântul lui Dumnezeu. Profetul Isaia se plângea că Israel n-a crezut în ceea ce li se vestește (Is. 53,1). Domnul Isus zice: „Crede i în Evanghelie” (Mc. 1,15). Slujbașul din Capernaum a crezut în cuvintele pe care le spusese Isus (In 4,50). Fecioara Maria a crezut (Lc. 1,45). Noi trebuie să aplicăm în vie ile noastre Cuvântul lui Dumnezeu: ”Caută să faci tot ce este scris în ea…” (Ios. 1,8). „Învă ându-i pe ei să păzească tot ce v-am poruncit…” (Mt. 28,20). Deci nu-i suficient să dobândim numai cunoștin e intelectuale citind Scriptura, ci să le aplicăm în mod practic în toate domeniile vie ii noastre. Printre alte datorii fa ă de Cuvântul Domnului se află și datoria noastră de a-l face cunoscut și altora: „Tu să le întipărești poruncile acestea în mintea copiilor tăi”


Lumina credintei ,

cuvântul Scripturii

7

nr. 1 / 2017

 Cum nu trebuie să folosim

Cuvântul lui Dumnezeu Este rău și un mare păcat a folosi Sfânta Scriptură pentru a apăra o doctrină falsă sau o via ă imorală. Să nu uităm că și diavolul se folosește de Cuvântul Domnului, pervertindu-i în elesul (Mt. 4,6), dar acest lucru îl face și omul uneori (Mc. 7,13). Este un mare păcat a folosi Cuvântul Domnului în vederea unor scopuri supersti ioase sau a cita texte biblice pentru amuzament și a între ine o atmosferă vulgară. Întotdeauna când folosim Cuvântul lui Dumnezeu cu multă ușurătate trebuie să știm că păcătuim: „Luăm în Deșert numele Domnului” (Ex. 20,7). Să ne străduim să folosim folositor vocabularul, deoarece vom da seama la judecată și de modul în care l-am folosit (Mt. 12,36-37).

 Diferitele foloase ale Bibliei Apostolul Pavel ne spune că: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să înve e, să mustre, să îndrepte, să dea în elepciune în neprihănire” (2 Tim. 3,16) și pentru mângâiere (Rm. 15,4). Când apostolul Pavel face referire la „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”, avem în vedere atât întreg Vechiul Testament, cât și celelalte păr i din Noul Testament care existau deja. Scriindu-i lui Timotei (1 Tm. 5,18), se folosește de un

citat (Lc. 10,7), apreciindu-l ca Sfântă Scriptură. La fel apostolul Petru apreciază epistolele lui Pavel drept Scripturi (2 Pt. 3,16). Scriptura este de folos: • să înve e - folosirea Scripturilor este absolut necesară, deoarece în ele aflăm ce trebuie să știm, să credem și să facem (In. 8,31-32). Numai când cunoaștem adevărul ne putem îndrepta, numai când cunoaștem făgăduin ele lui Dumnezeu putem crede în El. Numai când cunoaștem poruncile le putem urma, numai când cunoaștem adevărul Bibliei putem recunoaște greșelile; • să mustre - pentru comportamentul greșit și credin ă greșită. Scriptura dezvăluie păcatul, erorile și alte lucruri ce nu sunt plăcute Domnului (Is. 8,20; Ier. 23,31; Mt. 15,9); • să îndrepte - cuvântul lui Dumnezeu nu se limitează numai la a scoate în eviden ă greșeala, ci ne prezintă și calea de îndreptare (Ef. 4,28); • să instruiască în neprihănire - prin cuvânt, Scriptura ne arată ce vrea să realizeze El în noi, să fim drep i în ochii lui Dumnezeu și cu totul plăcu i (Gal. 4,19); • să mângâie - în lume noi putem fi cuprinși de necazuri și diferite adversită i, dar cuvântul lui Dumnezeu ne asigură de protec ia și harul promis (In. 16,33; Is. 41,40). ”Și tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învă ătura noastră, pentru ca prin răbdarea și prin mângâierea pe care o dau scripturile să avem speran ă” (Rm. 15,4). În încheiere putem spune că Sfânta Scriptură este cea mai înaltă autoritate în fa a căreia trebuie să se plece omul când este vorba de via ă și mântuire. Cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură ne dă răspuns la toate problemele esen iale ale vie ii de aici și ale celei de dincolo. Mântuitorul îl întreabă pe tânărul legiuitor care se interesa despre via a de veci: Cum citești în Cartea Legii? Pe el atunci și pe noi acum ne întreabă: Cum citești în ea? O citești ca să te cunoști pe tine mai bine și să te pocăiești de tot ce ai descoperit rău în fiin a ta? O citești ca să ară i cât știi, ori ca să ofensezi pe al ii? O citești ca să-L cunoști mai bine pe Dumnezeu și voia sa? Să citim cuvântul lui Dumnezeu cu stăruin ă, rugăciune și mai ales cu multă smerenie. Apocalipsa lui Ioan zice că Mielul a rupt pecetea (Apoc. 6,9), nu lupul, nu vulpea sau altă fiară. Cititorule, fă-te miel și Dumnezeu își va revela toate cele de trebuin ă pentru via a de aici și cea de dincolo. Pr. Simion Voicu sursă foto: youtube.com

(Dt. 6,7). „Dumnezeu a dat o lege… și a poruncit părin ilor noștri să-și înve e copiii în ea” (Ps. 78,5). Predica i Evanghelia la toată făptura. (Mc. 16,15; Fap. 8,25; 18,11). Pentru o astfel de atitudine avem făgăduin e sfinte că nu vom rămâne fără de răsplată: ”… cei ce vor învă a pe mul i să umble în neprihănire vor străluci ca stelele în via a de apoi…” (Dan. 12,3). Referitor la Cuvintele lui Dumnezeu, Pavel apostolul ne avertizează: ”Cuvântul lui Dumnezeu poate fi stricat” (2 Cor. 2,17), fie voit, fie din ignoran ă. De aceea Ioan apostolul ne invită să „cercetăm duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieșit mul i proroci mincinoși” și iată ce fac acești proroci mincinoși: ”... iau cuvântul lor și-l dau drept cuvântul Meu”. Iată ce zice Domnul: am necaz pe cei ce prorocesc visuri neadevărate și rătăcesc pe poporul Meu, cu minciunile și cu îndrăzneala lor; nu i-am trimis Eu, nu le-am dat poruncă Eu, și nu sunt de nici un folos poporului acestuia, zice Domnul” (Ier. 23,31-32). În lumina acestor avertizări Isus „fericește pe cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Lc. 11,28).


8

sfinţii părinţi

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

Despre întreitul folos al citirii Scripturilor Cunoaşterea Bibliei a fost mereu o provocare cu care creştinii s-au confruntat încă din zorii Bisericii. De aceea îl vedem pe Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), cel care cunoştea Biblia pe de rost, dojenindu-şi credincioşii în stilul său direct: „Spuneţi-mi, vă rog, care dintre cei de faţă ar putea, dacă i-aş cere, să-mi spună un psalm sau un text din dumnezeieştile Scripturi? Niciunul! [...] De v-aş întreba, însă, de ştiţi cântece de lume, cântece deocheate, aş vedea că mulţi le ştiu pe de rost şi că le cântă cu multă plăcere. «Nu-s călugăr», mi se răspunde![...]. Iată una dintre cele mai mari plăgi ale zilelor noastre: ideea că citirea Scripturilor este rezervată preoţilor și călugărilor, când de fapt voi aveţi mai multă nevoie de ele decât călugării, pentru că voi trăiţi în lume, voi vă răniţi în fiecare zi; şi de aceea aveţi nevoie mai cu seamă de leacul Sfintelor Scripturi" (Omilii la Matei, II, 5).1 Aceeaşi problemă o vedem sancţionată şi de marele Origen (ca. 185 - ca. 254) în mai multe dintre omiliile sale: „O, de aţi fi şi voi bucurie pentru maica voastră, Biserica! Mă tem însă că Biserica naşte încă fii în triste ţe şi în gemete. Oare nu se întristează şi geme când voi nu vă adunaţi ca să ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, când veniţi cu greu la biserică, doar de sărbători, şi aceasta nu atât de dorul Cuvântului, cât de dragul pompei [...]! Ce voi face eu, cel căruia i-a fost încredinţată administrarea cuvântului? [...] Unde sau când voi găsi vremea potrivită pentru voi? Cea mai mare parte a ei, ba chiar aproape toată, o petreceţi cu îndeletniciri lumeşti, o consumaţi când în piaţa publică (for), când în târguieli [...]. Nimeni sau prea puţini zăbovesc ascultând cuvântul lui Dumnezeu. [...] Dar de ce să mă plâng de cei absenţi? Chiar prezenţi în biserică, nu sunteţi atenţi şi vă treceţi timpul cu palavre, după obişnuinţă; întoarceţi spatele cuvântului lui Dumnezeu şi lecturilor sfinte. Mă tem să nu vi se spună şi vouă de către Domnul ceea ce s-a spus prin profet: Au întors la Mine spatele şi nu faţa lor (Ier. 39,33). Vă par, poate, foarte aspru, dar eu nu pot polei un perete care stă să cadă (cf. Iez 13, 10). Mă mir [...] că nu aţi auzit că drumul ce duce la viaţă nu este larg şi încăpător, ci strâmt şi îngust.”2 Despre motivele pentru care creştinii ar trebui să

se apropie mai cu de-adinsul de Scripturi, Părinţii Bisericii identifică trei efecte în viaţa creştinului. Ele corespund celor trei sensuri ale textului biblic: literal, moral şi spiritual. Aplicate la cele trei dimensiuni ale omului, în viziunea antropologiei patristice - trup, suflet şi spirit -, textul biblic are efect asupra trupului, gândirii/comportamentului, precum şi asupra dimensiunii cognitive sau contemplative. Simplificând, Părinţii Bisericii afirmă că textul sacru are rol vindecător pentru trup, înţelepţeşte mintea şi echilibrează trăirile sufleteşti, conduce spiritul spre cunoaşterea tainelor dumnezeieşti şi rugăciune contemplativă. Dar, mai mult decât orice, Sfintele Scripturi au rol determinant în fazele vieţii spirituale. Faza practică (lucrătoare, activă, a faptelor) are menirea să ridice fiinţa credinciosului din starea supusă patimilor la starea de libertate de sub stăpânirea propriilor porniri păcătoase (patimi), urcând pe treptele virtuţilor până la iubire3. Ajuns la această stare de nepătimire, sau de curăţie, sau de linişte, pace, de seninătate, Biblia ajută sufletul să se ridice, prin harul lui Dumnezeu, la treapta contemplaţiei sau a cunoaşterii spirituale a lumii şi a lui Dumnezeu. Despre rolul taumaturgic al citirii Scripturii, Sfântul Vasile cel Mare (330-379), comentând Psalmii, afirmă: „Fiecare să luăm din ea (Sfânta Scriptură - n.n.), ca


Lumina credintei ,

sfinţii părinţi

9

nr. 1 / 2017

dintr-un spital al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală. Aceasta e o comoară de învăţături bune, dând fiecăruia, după sârguinţa lui, ce i se potriveşte. Tămăduieşte rănile vechi ale sufletelor şi aduce grabnică însănătoşire celui de curând rănit; îngrijeşte pe cel de curând rănit; îngrijeşte pe cel bolnav şi păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală.”4 Despre rostul citirii, meditării şi rugăciunii cu textul Scripturilor asupra minţii şi stărilor sufleteşti, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Vrei să ştii ce mare folos ai de pe urma citirii Sfintelor Scripturi? Cercetează-te şi vezi ce gânduri îţi vin în minte când auzi cântându-se un psalm şi ce gânduri îţi vin când auzi un cântec de lume! Ce gânduri îţi vin când eşti în biserică, şi ce gânduri când eşti la spectacol! Şi vei vedea câte deosebire este între o stare sufletească şi alta!”5. Iar Sfântul Vasile cel Mare spune că: „Psalmul este liniştea sufletelor, aducător de pace; potoleşte tulburarea şi frenezia gândurilor, inmoaie mânia sufletului, leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi [...]. Psalmul este armă împotriva fricii; odihnă pentru ostenelile zilei; este întărirea copiilor, podoaba celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor [...]. Psalmul face din fiecare zi o sărbătoare [...]. Cântatul psalmilor aduce, deci, cel mai mare dar: dragostea”6. În ceea ce priveşte vederea tainelor dumnezeieşti, aceasta este rodul milei dumnezeieşti în urma răbdării contemplative, spune Origen: ”Chiar dacă nu voi putea să le înţeleg pe toate, mă aşez totuşi lângă Scripturile dumnezeieşti, cuget întru legea Domnului ziua şi noaptea şi nicicând nu încetez să cercetez, să discut, să deliberez, şi, ceea ce este cel mai important, să mă rog lui Dumnezeu şi să cer de la El, Cel ce învaţă pe om ştiinţa, înţelegerea. [...] Dacă voi fi însă nepăsător şi nu mă voi exersa acasă în cuvântul lui Dumnezeu, şi nici nu voi veni adesea la biserică pentru a auzi cuvântul, aşa cum văd că sunt unii dintre voi, care vin la biserică doar la sărbători, cei de acest fel nu vor locui lângă puţul arătării (precum Iacob, care a avut viziunea scării raiului - n.n.). [...] Aceştia pleacă acasă insetaţi de la puţurile Scrierilor. Grăbiţi-vă, aşadar, şi siliţi-vă de ajuns pentru ca să vină peste voi această binecuvântare a Domnului prin care să puteţi locui lângă puţul arătării, ca să deschidă Domnul ochii voştri să vedeţi cele cereşti şi să căpătaţi apa vie care să se facă în voi izvor de apă vie ce ţâşneşte spre viaţă veşnică (cf. In 4, 14)”7. Cu toate că Sfinţii Părinţi propuneau ţinte spirituale înalte, constatau, aşa cum s-a arătat şi mai sus, problemele concrete ale propovăduirii cuvântului dumnezeiesc. Una dintre principalele piedici ale propovăduirii Scripturilor erau însuşi propovăduitorii, despre care Ioan Gură de Aur spune că nu întotdeauna sunt destoinici în predicarea cuvântului dumnezeiesc: „Nu ştii oare că Trupul lui Hristos este atacat de mai multe boli decât trupul nostru? [...] În afară

de pilda personală, preoţii nu au decât o singură cale de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta este instrumentul, aceasta este hrana, aceasta ţine loc de medicament, de cauterizare, de bisturiu. Prin predică ridicăm sufletul deznadăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem ce e de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică însănătoşim sufletul. [...] De aceea trebuie să ne dăm toată silinţa să facem să locuiască din belşug în noi cuvântul lui Dumnezeu. Dacă preotul este neiscusit şi nu se îndeletniceşte cu cititul şi cu Scripturile, cum va putea să combată şi să închidă gura celor potrivnici? Atunci eşti un învăţător desăvârşit când şi prin cele ce faci, şi prin cele ce înveţi duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi,

la viaţa fericită pe care a poruncit-o Hristos. Pentru a învăţa nu-i de ajuns numai să faci, după cum spune Mântuitorul: Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema (Mt. 5, 19). Prin aceasta ni se arată că una este a face şi alta învăţa cu cuvântul şi că e nevoie de amândouă pentru o desăvârşită zidire sufletească”8. Pilda Părinţilor Bisericii este atât de grăitoare în ceea ce înseamnă rolul Sfintelor Scripturi în misiunea de propovăduire. Lecturând textele patristice putem observa cât de dese sunt referirile biblice. Tocmai de aceea au şi acea fascinaţie şi forţă generatoare de credinţă, rămânând până astăzi punct de referinţă spirituală. Pr. Florin Fodoru 1 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri (III), Omilii la Matei, II, 5, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 35. 2 Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, Omilia X, 1, Ed. Polirom, Iaşi, 2006, pp. 331-335. 3 Cf. Evagrie Ponticul, Tratatul Pratic, cap. 53, Polirom, Iasi, 2003, p. 173. 4 Sf. Vasile cel Mare, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Ed. IBMBOR, Bucureşti , 2000, p. 7. 5 Sf. Ioan Gură de Aur, Op. cit.,Omilii la Matei II, 6, p. 35. 6 Sf. Vasile cel Mare, Op. Cit., pp. 8-9. 7 Origen, Op. Cit, Omilia XI, 3, p. 363 8 Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, Ed. IBMBOR, Bucureşti 2007, pp. 138-156


10

Evanghelia în artă

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

Tarkovski și pilda despre cuvântul înjumătăit Marele regizor rus Andrei Tarkovski ar fi împlinit anul acesta optezeci și cinci de ani și nu foarte de mult, pe 29 decembrie 2016, s-au împlinit 30 de ani de la moartea sa, aniversări și comemorări care prilejuiesc noi reflecii asupra excepionalei sale creaii cinematografice. Cel mai popular film pe care l-a realizat este Andrei Rubliov, având în centru itinerarul spiritual al vieii marelui zugrav de icoane. În același timp, filmul este o meditaie profundă despre sensul cuvintelor noastre în raportarea lor la Hristos - Cuvântul. Realizat în 1966 și prezentat abia în 1969 la Cannes, după o aprigă luptă cu cenzura, filmul va fi prezentat doar în 1971 și în spaiul fostului bloc comunist.

Prezentul însă era departe de toate acestea, era vârtejul din care trebuia să scape și să se adăpostească. De câte ori nu i se spune Domnului, în fa a dificultă ilor, în fa a lipsei de îndemânare, de câte ori nu i se spune cu glas puternic că din cauza lipsei talentului, din cauza acelor limite cu care ne-am născut, ne-a rămas să dorim numai binele și perfec iunea. În acele clipe, probabil chiar fără a ne da seama, am proiectat pentru noi o idee de mântuire egoistă care cuantifică talentul asemenea unei mărfi oarecare. Este ca și cum am fi uitat că omul se leagă de Dumnezeu în primul rând prin acel proiect de via ă care vrea să fructifice talentul, nu să-l îngroape. Înstrăinându-se de chemarea primordială de a fi creator, Chiril se îmbolnăvește sufletește, transformându-se progresiv într-o caricatură de onestitate și de puritate. Boala de care ajunge să sufere Chiril am putea-o numi un exces de luciditate, atunci când din toată Evanghelia numai scena Alungării vânzătorilor din templu îi mai vorbea. În Andrei Rubliov (1360 – încep. sec. fa a ochilor săi, în mod tragic, totul se XV) este autorul faimoasei Icoane a prăbușește, mănăstirea s-a transformat Sfintei Treimi, una dintre cele mai răsîntr-o ”peșteră de tâlhari”, iar stare ul pândite imagini creștine care a atras Nikon nu era decât un negustor. mereu aten ia teologilor și a istoricilor Slujitorii altarului erau și ei complici de artă. Ea are un substrat istoric semcând n-aveau milă de ăranii îndatora i nificativ și reprezintă o mărturisire de lor, de asemenea, deseori călugării din credin ă în momentul în care jugul tătămănăstire nu erau promova i pe meriresc părea să zdrobească orice năzuin ă te. Excesul de luciditate merge până creștină. Chiar dacă în filmul lui într-acolo încât însăși tăcerea confra iTarkovski aspectul istoric nu este ignolor devine în ochii săi semnul complirat, principala interoga ie a regizorului cită ii: „Tăceau și mimau că nu în eleg privește sensul crea iei artistice. Îndoita nimic, deoarece aici via a lor era comolegătură între talant și talent este reveIcoana Sfintei Treimi, dă și liniștită”. Semnal al complicită ii lată prin prisma unui personaj secundar, fictiv, prezent atât în scenariul scris de de Andrei Rubliov. Galeria sau, în același timp, semnal al durerii Tretiakov, Moscova sfâșietoare a călugărilor pentru fratele Tarkovski, cât și în film, călugărul Chiril, lor? Din prăpastia auto-referen ialită ii cel care îl va convinge pe Rubliov să realizeze icoana Sfintei Treimi. Având o anvergură spiri- călugărul indignat răstoarnă cu cutezan ă masa comutuală impresionantă, el este, de fapt, alter ego-ul lui niunii fră ești, ignorând că acest fel de a ac iona este Rubliov și, probabil, așa cum vom vedea, un alter ego al prerogativa exclusivă a Ziditorului Templului, adică a regizorului însuși. Fire încrâncenată și aspră, Chiril lui Dumnezeu, nu a creaturii. Cel viclean ac ionează aici ajunge la covingerea că nu are talent și că i-a rămas sub aparen a binelui, un „bine” calculat numai după doar fascina ia pentru un ideal de via ă creștină auten- măsura umană și deci relativ. Consecin a neliniștilor lui Chiril este îndepărtarea tică. Când făcea astfel de afirma ii, în inima lui stăpâneau resemnarea și orgoliul: „Sunt fericit că nu sunt voluntară de mănăstire. Acest episod este și o proroun mare talent, căci așa pot să rămân curat și onest cie despre îndepărtărea definitivă de patrie a lui înaintea lui Dumnezeu”. Nostalgic fa ă de vremurile Tarkovski, o evadare înso ită de lupta cu iluziile sale ideale ale începuturilor, Chiril rememorează continuu despre perfec iunea formelor artistice, de împăr irea clipele în care își câștiga bucata de pâine cu sudoarea anatemelor către o societate care i se opunea cu înverfrun ii și îi slujea Domnului cu credin a și cu faptele. șunare. În anul 1983 se refugiază din Rusia în Italia și


Lumina credintei ,

Evanghelia în artă

11

nr. 1 / 2017

mai realizează doar două filme: Nostalghia (1983) și Sacrificiul (1984). Confesiunea sfâșietoare din jurnalul acelor ani: „Sunt pierdut. Nu pot trăi nici în Rusia, nu pot trăi nici aici” (Elena Dulgheru, Tarkovski, filmul ca rugăciune, Ed. Arca Învierii, 2001, p. 62) are în ea ceva din intensitatea zbuciumului călugărului Chiril. Lipsit de vastitatea spa iilor deschise specifice stepei asiatice și tot mai îngustat în aspira iile sale, nu peste mult timp, în 1986, moare la Paris. Parabola din filmul lui Tarkovski are totuși o rezolvare fericită, deoarece, după mai mul i ani, Chiril, de acum un biet bătrân, revine în mănăstirea de unde a plecat. Confra ii îl recunosc și încă de departe îl întâmpină ca pe unul de-al lor. În fa a stare ului se aude, așadar, vocea joasă și gângavă a celui abia venit: „Primește sub acest acoperiș al tău un slujitor al Domnului, unul care nu-i bun la nimic (...) Ah, părinte, părinte, dacă ai ști câte am pătimit, cât rele am îndurat (...) iartă-mă, chiar dacă eu nu mă voi ierta niciodată (...) Am fost chiar și un bufon... la asta m-au silit sălbăticiunile acelea”. Mărturisirea lui Chiril este tulburătoare; departe de mănăstire el a devenit un bufon și i-a făcut pe al ii să râdă tocmai prin modul său de a pronun a adevărurile. Hohotele de râs au fost urmarea imposibilită ii de a pronun a cuvintele până la capăt: bufonul „face circ”, se bâlbâie deoarece vrea să articuleze discursul, însă trupul o ia înaintea min ii și cu cât efortul de a pronun a corect „adevărurile” este mai mare, cu atât trupul se schimonosește peste măsură. Bufonul se sufocă în propria convulsie: trupul nu-l mai ascultă, respira ia se accelerează, intervin spasmele și ochii se bulbucă. Chiril s-a transformat într-o astfel de caricatură când orgoliul și dispre ul au înăbușit în inima lui sămân a dragostei. Mărturisirii lui Chiril îi răspunde, într-un final, vocea stare ului, vuind cu putere: “Întotdeauna ai știut să vorbești bine. Nu mi-e milă de tine!”. Glasul Judecătorului sanc ionează aici egoismul lui Chiril, iar la un alt nivel, Tarkovski sanc ionează aici auto-referen ialitatea din societă ile noastre, din bisericile și din comunită ile noastre, chiar din sânul familiilor noastre. Am învă at doar atât: să vorbim bine, dar cuvintele acelea lipsite de amprenta carită ii au fost doar jumătă i de cuvinte și nu ne vor salva. Altfel spus, stare ul îi reproșează lui Chiril că a pierdut din vizor problema mântuirii, mai precis, faptul că în proiectul său de via ă nu a inclus decât declarativ primirea aproapelui în inimă. Înduplecat în cele din urmă de rugămin ile lui Chiril, stare ul îi spune că de acum numai tăcerea, căutarea celeilalte jumătă i a cuvintelor, va fi salvarea pentru sufletul său. Ca peniten ă, pentru a fi reintegrat în mănăstire, călugărul primește să copieze de cincisprezece ori Sfintele Scripturi. În pofida slabei sale vederi, el fiind deja aproape orb, chiar dacă ochii tru-

Actorul Ivan Lapikov în rolul călugărului Chiril

pești nu mai văd, cei sufletești abia încep să se deschidă. Reintegrarea lui Chiril în sânul comunită ii este arătată de regizor printr-o imagine de mare fine e: călugărul este singur în trapeza mănăstirii, locul prin excelen ă al ospă ului, mâncând din resturile a ceea ce fusese masa copioasă a confra ilor săi. Chiril ajunge, în sfârșit, să se hrănească cu firimituri și să se sature, el care odinioară căuta numai cele să ioase. Cu această ocazie, pentru prima dată în via ă, cu bucurie, dar și cu o evlavie mută, „întocmai ca Fiul Risipitor”, Chiril simte dulcea a fărâmelor. Filmul lui Tarkovski ne invită să în elegem că în vacarmul lumii în care trăim, uneori în chiar haosul din vie ile noastre, cuvintele dragostei sunt singurele cuvinte întregi. El ne avertizează că via a creștină nu se confundă cu pășirea continuă pe culmile perfec iunii, ea nu este nici măcar o școală în care învă ăm să vorbim bine, cât mai ales un drum pentru a-l găsi pe celălalt de lângă noi în caritate. Creștinul nu închide niciodată ochii în fa a nedreptă ilor, dar are un mod de a rosti cuvintele din care nu lipsește niciodată bunăvoin a. De unde vine această putere? Monseniorul Ghika ne sugerează că în via a creștină singură tăcerea are rolul purificator de orgoliu și că în această optică există o progresie neașteptată: „Sfânta Cuminecătură ne aduce, după Evanghelia Cuvântului, Evanghelia Tăcerii”. Dacă am privi cu aten ie am observa și în via a lui Chiril acest itinerar: de la euharistie, deci de la practica exterioară înso ită de iluzia perfec iunii, la primirea Cuvântului prin reîntoarcerea după rătăcirile sale la masa comuniunii, la răspândirea Cuvântului prin copierea scripturilor în tăcere. Și astăzi Biserica mai evanghelizează printr-un fel smerit de a tăcea în fa a celor care întotdeauna au știut să vorbească bine. În interpetarea teologică a lui Tarkovski, însăși icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov este în primul rând o icoană a tăcerii, a celeilalte jumătă i a cuvintelor noastre. Pr. Lucian Lechinan, s.j.


12

Lumina credintei ,

în lumina icoanei

nr. 1 / 2017

Propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu Pe cei patru evangheliști, cu simbolurile lor - Omul, Leul, Vielul, Vulturul -, îi găsim pictai în cupola bisericii, înconjurând chipul lui Isus Mântuitorul și Pantocratorul, al lui Dumnezeu Tatăl sau Sfânta Mahramă a Domnului etc. Îi mai întâlnim pe porile împărătești ale iconostasului, în registrul apostolilor sau pe coperta ornamentală a Sfintei Evanghelii. În afară de aceste locuri, sfinii evangheliști mai apar lângă Isus în icoanele care descriu evenimente din viaa lui, în icoanele care ne prezintă apostolii sau pe evangheliști, precum și în alte simboluri. Vestitorii cuvântului lui Dum nezeu sunt prezen i și azi în biserici. Patriarhii, apostolii, evangheliștii, ierarhii, mărturisitorii, mucenicii, chiar și preo ii din zilele noastre lasă ca glasul lor să se facă auzit prin rugăciunile rostite în slujbele Bisericii (miezonoptica, utrenia, ceasul întâi, al treilea, al șaselea, al nouălea, vecernia, pavecerni a), prin citirea Sfintei Evanghelii și prin predicile rostite. Însă nu numai textele concrete, tradi iile apostolice, ci și învă ăturile pictate pe icoane, fresce sau broderii aduc la iveală chipurile personajelor din istoria mântuirii, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament. O icoană de pe un iconostas, o scenă din Biblie pictată pe cupola bisericii sunt uneori mai grăitoare nu numai pentru ochii artiștilor sau ai celor care iubesc arta, ci mai ales pentru credincioșii cărora le sunt de mare ajutor pentru a în elege taina cultului. Pe aceștia din urmă icoana îi rupe din lumea profană și îi ridică într-o sferă dumnezeiască. Nu e întâmplător că aceste picturi sunt realizate nu numai cu vopsea și pensulă, ci și cu multă rugăciune și post, după regulile stricte ale picturii. Oferă totodată indicii importante din epoca în care au fost realizate: stil, influen ă, istorie și tradi ie. Dintre propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu unii vesteau prin cuvânt, al ii prin minuni: apostolul Petru (Fapte 2,41), apostolul Filip (Fapte 8,12), apostolul Pavel (Fapte 13,11-12), evanghelistul Marcu (Mc 16, 20) etc. Munca lor nu s-a oprit la predici și scrisori

de învă ătură sau zidire sufletească, ci s-a desăvârșit prin via a lor și prin înfăptuirea faptelor bune până la a da mărturie de sânge. Noul Testament nu vorbește despre timpul sau modul cât și cum au trăit apostolii şi evangheliştii, nici despre moartea lor. Din Biblie cunoaștem numai moartea lui Ştefan (Fapte 6,7) şi a lui Iacov (Fapte 12,2). Vechii scriitori şi istorici, care s-au apucat a aduna și așterne în scris în primele veacuri după Hristos ce au auzit despre aceşti sfinţi, ne spun că aproape toţi au avut moarte de martir. Pentru a-i cunoaște pe acești sfin i ne vin în ajutor sfintele icoane și învă ătura religioasă prin imagini. Nu de mult au fost descoperite cele mai vechi reprezentări iconografice ale Sfinţilor Apostoli Petru, Pavel, Andrei şi Ioan, datând de la sfârşitul secolului al IV-lea, în catacombele Sfintei Tecla, din sudul Romei, la aproximativ 500 de metri de Bazilica ”Sfântul Pavel din afara zidurilor”. Lucrările de restaurare au fost realizate de către Comisia Pontificală pentru Arheologie Sacră. Aceste portrete ar putea fi cele mai vechi icoane ale acestor sfinţi, au afirmat cercetătorii. Fiecare sfânt este uşor de identificat. Petru, prin barba şi părul alb, Andrei, prin trupul puternic, Ioan, prin aspectul tineresc, iar Pavel, prin barba neagră şi numeroasele simboluri ale schimbării vieţii sale datorită convertirii. Simbolurile celor patru evangheliști sunt zugrăvite cu aureolă și cu aripi, fiind inspirate din Cartea Apocalipsei: Şi fiinţa cea dintâi era asemenea leului, a doua fiinţă asemenea viţelului, a treia fiinţă avea faţă de om, iar a patra fiinţă era asemenea vulturului care zboară (Apocalipsa 4,7) și de prorocia lui Iezechiel: Feţele lor? Toate patru aveau câte o faă de om înainte, toate patru aveau câte o faţă de leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau şi câte o faţă de vultur în spate (Iez 1,10). Întrucât Biserica pune pe primul loc Sfintele Evanghelii în Noul Testament, deși au fost scrise mai târziu, pentru următoarele numere ale revistei noastre am ales să prezentăm chipurile propovăduitorilor Sfintei Evanghelii.

 Matei Matei a fost evanghelist, apostol și martir. A trăit mai mult la Capernaum, fiind vameş de profesie.


Lumina credintei ,

în lumina icoanei

13

nr. 1 / 2017

Aduna birul pentru cotropitorii romani, apoi a fost chemat de Domnul Isus, pe care L-a urmat. După înălţarea la cer a Învăţătorului său, timp de nouă ani a predicat Evanghelia în Iudeea, a scris evanghelia sa pentru evrei, fiind probabil tradusă de Iacov cel mic în limba greacă. După aceasta a plecat în Etiopia, unde a întemeiat biserici, a rânduit preo i şi a convertit multe suflete. Tradi ia Bisericii ne mai spune că s-a îndreptat și spre alte locuri ale Răsăritului, străduindu-se să aprindă credin a în Hristos printre perși, etiopieni și nubieni. Prin anul 60, a suferit moartea de martir, fiind ucis cu sabia. Omul (sau Îngerul) a fost ales ca simbol al lui, deoarece își începe Evanghelia cu înșiruirea bărba ilor din genealogia după trup a Mântuitorului. Dionisie din Fruma spune că Evanghelistul Matei se pictează stând înăuntru în casă şi scriind începutul Evangheliei sale: Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Ca simbol are omul. Cel asemenea cu omul închipuie întruparea şi firea omenească a lui Hristos. Masa din fa a lui poate fi și locul unde stătea șezând la vamă. Chipul omului de lângă el ce îi ine mâna ca și cum i-ar îndrepta scrisul, iar dacă acest chip este pictat într-un col al icoanei, atunci este într-adevăr un înger ca mediator care îl ajută la compunerea fidelă a întâmplărilor lui Isus, chiar dictându-i acestea. Literele căr ii din mâinile evanghelistului sunt primele cuvinte din evanghelia sa: Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam (Mt 1,1). Fondul depinde întotdeauna de epoca în care este pictată icoana. Cerul este simbolizat ca un semicerc la marginea căruia sunt pictate stele aurii. Uneori mai găsim o carte pe masă, pe un suport, în care se află un citat sau mai bine zis continuarea evangheliei. Pe masă se mai găsesc instrumente de scris. Totul se petrece într-o încăpere, iar acoperișul și pere ii acesteia, precum și tronul din încăpere ne duc cu gândul la un lăcaș de cult, o biserică. Scrierea Evangheliei s-a înfăptuit așadar cu multă aten ie, într-un loc sfânt, și nu în timpul drume iei apostolului.

 Marcu Marcu este de origine evreiască, fiul Mariei din Ierusalim în casa

căreia s-a constituit primul nucleu iudeo-creștin și unde a avut loc Cina cea de Taină. Deși nu figurează printre cei 12 apostoli, se presupune totuși că l-ar fi întâlnit și ascultat de mai multe ori pe Isus. Se crede că Marcu ar fi fost convertit de apostolul Petru, pe care apoi l-a ajutat în călătoriile misionare și i-a servit ca scriitor. Marcu a întemeiat biserica din Alexandria, de unde a trecut în Libia, însă la reîntoarcerea sa în Alexandria unii egipteni l-au prins, i-au legat picioarele și l-au târât pe străzile cetăţii, apoi l-au zdrobit şi, însângerat, a fost aruncat într-o celulă. În ziua următoare i-au ars trupul. Evanghelia lui Marcu nu este doar prima evanghelie, redactată la 35-40 ani după răstignirea lui Isus, ci și cea mai scurtă. Faptul că leul a fost ales simbol al evanghelistului Marcu se datorează începutului Evangheliei sale care vorbește despre Ioan Botezătorul, ca fiind glasul celui ce strigă în pustie (Marcu 1,3), amintind de răgetul leului. Leul era un simbol prezent în întreaga lume antică - îl găsim în Egiptul antic, în budism, în Extremul Orient și nu în ultimul rând în Grecia antică, chiar și în alchimie, devenind cu timpul un simbol creştin foarte puternic. Teologia creştină atribuie unor îngeri înfăţişare de lei, pentru că aceştia exprimă forţa invincibilă a minţii dumnezeieşti, tentativa de a imita misterul divin. În Apocalipsă, prima dintre fiinţele pline cu ochi care păzesc tronul divin este asemănătoare unui leu, chiar simbolul lui Isus judecătorul. În Biblie, în afară de miel și de pește, Hristos mai este identificat și cu leul din tribul lui Iuda (Apoc 5,5; Gen 49,9, 1Petru 5,8; Is 38,13; Plângerile lui Ieremia 3,10; Osea 5,14; 13,8). Leul Sfântului Marcu este o reprezentare zoomorfă a unui leu înaripat care apare pe efigii, ca statuie și în reprezentări iconografice. Este și simbolul învierii, al reîmprospătării vie ii, al renaşterii. Însemnă curaj nesecat, nobleţe sufletească şi caracter puternic. Toate celelalte elemente din reprezentare (masa, penele, Sfânta Evanghelie, pergamentele, clădirea etc.) sunt prezente și la ceilal i evangheliști. Textul biblic de pe icoană cuprinde primele cuvinte din Evanghelia lui Marcu: Începutul Evangheliei lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Mc 1,1). » Continuare în pag. 14


14

în lumina icoanei

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

Propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu » Urmare din pag. 13

 Luca Luca a fost doctor (vezi terminologia specifică în descrierea bolilor) și ucenic al lui Pavel. Din stilul literar al scrierilor sale reiese că a fost un grec foarte educat, un istoric de mâna întâi. L-a înso it pe Pavel în lucrarea sa misionară (Fapte 16,10; 11; 20,6; 2 Tim4,11) până la martiraj. Cercetătorii spun că a avut parte de o viaţă lungă, atingând 84 ani, apoi a suferit și el moartea de martir. Este reprezentat cu părul cârlionţat şi barbă scurtă. Simbolul lui este un taur (bou, vi el), pentru că evanghelia sa începe cu vestirea lui Zaharia, care era preot la templu, unde se sacrificau animale, ca jertfe, bovine și ovine. O altă explica ie a acestui simbol este aceea că el a fost singurul evanghelist care vorbeşte despre viţel, precum viţelul cel gras pe care, conform parabolei fiului risipitor (Lc 15,11-32), tatăl cel bun şi iertător îl junghie pentru sărbătoarea pregătită în cinstea fiului său întors. Conform tradiţiei, îl cunoaștem și ca primul iconar, zugrav care a pictat-o întâia oară pe Maica Domnului, realizând mai mult de 70 de icoane cu chipul ei. În via a Sfintei Eufrosina se citește că în vremea rugăciunii cuvioasei, într-o peșteră din munte, unde se afla o icoană, Maica Domnului a vorbit tainic, zicând: ”Aceasta icoană a mea este pictată de evanghelistul și pictorul Luca”.

 Ioan Ioan a fost unul din cei doisprezece apostoli și cel mai tânăr, chiar unul dintre cei mai apropia i ai lui Isus, ucenicul pe care îl iubea Isus (In 21, 20). El a fost ucenicul care la Cina cea de Taină s-a rezemat pe pieptul Domnului, apoi căruia Domnul i-a încredin at pe Maica Fecioară. Regulile stricte ale așezării icoanelor pe iconostas îl pun pe el nu numai între icoanele din registrul apostolilor, ci și lângă crucea de pe vârful iconostasului, vizavi cu Maica îndurerată. În mai multe reprezentări îl găsim pictat ca o persoană tânără, însă când iconograful îl pictează ca pe evanghelist, îl întruchipează ca o persoană bătrână, cu semnele și simbolurile acesteia.

Sfântul evanghelist Ioan are drept simbol vulturul, deoarece se înal ă asemenea vulturului în descrierea Logosului Dumnezeiesc și pentru felul în care pune în valoare iubirea dumnezeiască, afirmând că Dumnezeu este iubire (In 4,8). Ba mai mult, vulturul este simbolul înăl imii, al perspicacită ii și al rapidită ii lui Ioan. El este îndreptat cu ochiul la soare, pentru că evanghelia sa începe cu contemplarea lui Isus Dumnezeu: La început a fost Cuvântul ... (Io 1,1). Uneori mai găsim o persoană lângă Ioan, și anume pe ucenicul Prohor, în timp ce îi dictează. Acesta este un adolescent imberb, stă aşezat în plan secund faţă de evanghelist, pe colţul unei mese de scris. El scrie cu o pană subţire, aplecat asupra codexului pe care îl ţine în braţe. Evanghelistul este reprezentat aşezat pe o banchetă rectangulară, în semiprofil, cu picioarele desculţe pe un suport specific copiştilor antici, asemenea celorlal i evangheliști. Gestul mâinii drepte, de binecuvântare, este îndreptat spre ucenic în timp ce cu palma braţului stâng îndoit își mângâie barba. În această formă personajele sunt așezate într-o peşteră amplasată într-un peisaj stâncos. Vulturul este aşezat pe masa de scris, cu capul întors spre evanghelist, cu aripile deschise larg. Compoziţia este construită pe cercuri concentrice, de la cel extern al peisajului stâncos, la cel al gurii peşterii, până la cel configurat de poziţia aplecată a personajelor, axele concentrându-se asupra codexului scris, adică Evanghelia, reprezentând scopul lucrării evanghelistului. To i cei patru evangheliști au în mâinile lor o evanghelie. Acest lucru se referă în primul rând la faptul că textele sfintelor evanghelii poartă numele lor. În general, sunt picta i în simetrie: to i sunt picta i șezând și scriind, având o masă în fa a lor. Ideea principală este sincronizarea chipurilor în jurul chipului lui Cristos. Cu toate că au caracteristici diferite, îi recunoaștem după simbolurile obișnuite. Uneori numai aceste simboluri - fără chipul lor - semnalează lucrarea lor, dar prin acestea întotdeauna se identifică personajul și lucrarea sa în munca vestirii Cuvântului lui Dumnezeu. Pr. Bela Pallai


Lumina credintei ,

învăţătura bisericii

15

nr. 1 / 2017

Toate Bibliile sunt la fel? Acest articol își propune să ofere câteva informaii utile pentru cei care doresc să-și cumpere Biblia. De cele mai multe ori achiziionarea unui lucru presupune o informare precedentă asupra produsului care urmează să fie luat. O astfel de practică este valabilă și în cazul procurării Sfintei Scripturi. În acest sens, în Constituia dogmatică despre revelaia dumnezeiască, Dei Verbum, la numărul 22, se găsește un citat sugestiv, care sună așa: ”Însă deoarece cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stea în toate timpurile la îndemâna tuturor, Biserica se îngrijește cu solicitudine maternă să se facă traduceri adecvate și corecte în diferitele limbi, de preferină plecând de la textele originale ale Cărilor sfinte”. Trei aspecte din prezentul citat merită o scurtă aprofundare.

 Necesitatea

unor traduceri adecvate Vocabularul și gramatica limbilor nu sunt statice, nu rămân mereu aceleași, ci, de-a lungul timpului, se modifică și se revizuiesc. În prezent lexicul limbii române și regulile gramaticale sunt pu in diferite de cum erau acum treizeci sau cincizeci de ani. Astfel fiind situa ia, se vorbește despre nevoia unor traduceri adecvate, care să con ină norme gramaticale actuale și un limbaj care să poată fi în eles de către genera iile timpului prezent. Traducerile adecvate sunt acelea care nu se rezumă doar la prezentarea textelor căr ilor care fac parte din canonul Sfintei Scripturi, ci pentru a fi în eles mai bine con inutul acestora includ informa ii referitoare la arheologia, istoria și geografia biblică, oferă scurte prezentări tuturor căr ilor sfinte ale Bibliei, propun prezen a unui glosar cu explica ia unor cuvinte importante, cu scopul aprofundării unor teme fundamentale, oferă trimiteri la alte texte paralele sau asemănătoare prezente în cadrul căr ilor sacre etc.

 Nevoia de traduceri corecte Traducerea corectă presupune mult mai mult decât simpla copiere într-o altă limbă a textului original. Nici respectarea normelor de punctua ie, topica sau scrierea corectă a cuvintelor nu sunt suficiente. Este nevoie de redarea sensului con inuturilor textelor. Tocmai din acest motiv cuvintele sau expresiile mai greu de în eles au nevoie de anumite explica ii care de regulă se află la notele de subsol ale paginilor. De asemenea textele Sfintei Scripturi au fost scrise într-o cultură diferită fa ă de cea

a noastră și tocmai din acest motiv traducătorii trebuie să facă un efort pentru a adapta traducerea la cultura zilelor noastre, oferind astfel textelor adevărata lor valoare.

 Traducerile să fie făcute

din textele originale Limbile originale în care a fost scrisă Sfânta Scriptură sunt ebraica și greaca, dar există și câteva pasaje în aramaică. Traducerea este o muncă anevoioasă, iar pentru ca aceasta să fie cât mai adecvată și corectă cu putin ă este important să fie făcută după textele originale, deoarece traducerea după o altă traducere ar putea conduce, pe alocuri, la sărăcirea valorii textelor. De aceea traducerea Bibliei din limbile originale este mai adecvată și mai corectă decât o traducere care nu respectă acest criteriu. Dacă suntem interesa i să ne cumpărăm Biblia, aspectele prezentate mai sus pot fi folositoare pentru a face o alegere bună. Este important să re inem că cele trei puncte înainte amintite nu provin din partea unei singure persoane, ci fac parte din învă ătura oficială a Bisericii catolice. Constituia Dogmatică despre revelaia divină din care a fost luat citatul de la începutul articolului a ieșit cu aprobarea Sfântului Părinte Papa Paul al VI-lea și a celorlal i participan i (din toată lumea) aduna i la lucrările Conciliului Vatican al II-lea. Este un semn îmbucurător că Biserica a vorbit despre necesitatea unor traduceri adecvate și corecte ale Sfintei Scripturi, deoarece în acest fel sim im că este atentă și deschisă exigen elor creștinilor din lumea de azi. Tocmai din acest motiv suntem îndreptă i i să sperăm că Biserica va face și al i pași evolutivi în această direc ie, astfel încât genera iile viitoare să aibă un acces și mai eficient la Cuvântul Sfintei Scripturi. Pr. Vasile Trifoi


16

legea bisericii

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

Cuvântul lui Dumnezeu rezonane în CCEO Odată stabilită tema prezentului număr al revistei eparhiale, am avut curiozitatea de a verifica de câte ori face referire Codul de Drept Canonic al Bisericilor Orientale (Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium - CCEO), în canoanele sale, la sintagma cuvântul lui Dumnezeu; a rezultat că de 22 de ori. Pare puin la prima vedere, inând cont că sunt 1.546 de canoane, însă trebuie să luăm în considerare faptul că respectivul cod este o colecie de legi pentru organizarea disciplinară a Bisericii; apoi, normele canonice trasează o cale practică a vieuirii în Biserică, din perspectiva drepturilor și a obligaiilor tuturor, ierarhie și credincioși, întregul CCEO având ca finalitate (și oferind instrumentele necesare pentru a realiza) transpunerea și trăirea cuvântului lui Dumnezeu în viaa concretă a Bisericii, astfel încât comunitatea celor care cred să ajungă la atingerea scopului final, mântuirea sufletelor. Întrucât ar fi prea complicat să facem o analiză a tuturor acestor canoane, vă propun să concentrăm reflec ia noastră asupra a două canoane care, consider eu, merită toată aten ia. Este vorba despre canoanele 607 și 614. Acestea fac parte din Titlul XV (Despre magisteriul bisericesc), capitolul 2 (Despre slujirea cuvântului lui Dumnezeu). Respectivul titlu cuprinde 11 din cele 22 de referiri la cuvântul lui Dumnezeu despre care aminteam la început. Ca structură prezintă două canoane introductive (607 și 608) și două Articole: unul referitor la predicarea cuvântului lui Dumnezeu (cann. 609 - 616) și altul care tratează formarea catehetică (cann. 617 - 626). • Can. 607 - (cf 761) Slujirea cuvântului lui Dumnezeu, adică predicarea, cateheza şi întreaga instruire creştină, între care trebuie să ocupe un loc de frunte omilia liturgică, va fi nutrită în mod sănătos din Sfânta Scriptură şi se va sprijini pe sfânta tradiţie; de altfel celebrarea cuvântului lui Dumnezeu va fi favorizată în mod oportun. Canonul descrie fundamentul și finalitatea slujirii Cuvântului. Aceasta (slujirea) trebuie să se hrănească și să se bazeze pe revela ia divină: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradi ie și liturghia. Slujirea Cuvântului constă în a propune, integral și cu fidelitate, misterul lui Hristos, în conformitate cu magisteriul și via a Bisericii. Pornind de la afirma ia Sf. Pavel: ”Căci v-am dat, întâi

de toate, ceea ce şi eu am primit” (1Cor. 15, 3), Conciliul Vatican II înva ă, referindu-se la Scriptură și tradi ie: ”Așadar, Sfânta Tradi ie și Sfânta Scriptură sunt strâns legate și comunică între ele. Căci amândouă, curgând din același izvor divin, devin, într-un fel, o unitate și tind spre același scop. Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspira ia Spiritului dumnezeiesc, iar Sfânta Tradi ie transmite integral urmașilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredin at apostolilor de Hristos Domnul și de Spiritul Sfânt, pentru ca acești urmași, călăuzi i de lumina Spiritului adevărului, să-l păstreze cu fidelitate, să-l explice și să-l răspândească prin propovăduire; prin urmare, Biserica nu-și dobândește certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea, atât Scriptura cât și tradi ia trebuie primite și venerate cu egală iubire și considera ie” (Dei Verbum 9). În această afirma ie a părin ilor conciliari putem căuta izvorul normei canonice de mai sus, confirmată și în Catehismul Bisericii: ”Tradiţia (…) vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Spiritul Sfânt. Într-adevăr, prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris, şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii” (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 83). Misterul lui Hristos este învă at și celebrat de Biserică și în liturghia sa, astfel încât poporul lui Dumnezeu să trăiască și să-și mărturisească credin a în mijlocul lumii în care vie uiește; în liturghie, dar mai ales în jertfa Sfintei Euharistii, se înfăptuiește lucrarea de răscumpărare și mântuire a oamenilor și de preamărire desăvârșită a lui Dumnezeu, îndeplinită de


Lumina credintei ,

legea bisericii

17

nr. 1 / 2017

Domnul Hristos, din a cărui pătimire, înviere și înăl are la ceruri s-a născut sacramentul întregii Biserici (cf. SC nr. 5). Importan a prezen ei Cuvântului lui Dumnezeu în liturghie și modul în care trebuie săvârșită predicarea sa sunt detaliate în canonul 614. • Can. 614 - § 1. (= 767) Omilia, prin care pe parcursul anului liturgic sunt expuse din Sfânta Scriptură misterele credinţei şi normele vieţii creştine, este recomandată cu stăruinţă ca parte a liturghiei însăşi. § 2. Parohilor şi rectorilor bisericilor le incumbă obligaţia de a se îngriji ca, măcar în zilele de duminică şi în sărbătorile de poruncă, să aibă loc omilia în cadrul Divinei Liturghii şi nu va fi omisă decât pentru un motiv grav. § 3. Parohului nu îi este permis să îndeplinească prin altcineva, în mod obişnuit, obligaţia de a predica poporului încredinţat grijii sale, decât pentru un motiv just aprobat de ierarhul locului. § 4. Omilia este rezervată sacerdotului său, conform normei dreptului particular, diaconului. Anterior, prin canonul 610, Codul reglementează juridic dreptul și mai ales îndatorirea păstorilor ca să predice cuvântul lui Dumnezeu, în virtutea Sfintei Hirotoniri care îi abilitează pentru predicare. În acest sens, o eventuală interdic ie de a predica pe care episcopul eparhial o poate aplica trebuie operată pentru fiecare caz special în parte. Canonul de mai sus tratează omilia - parte integrantă a Liturghiei euharistice - ca formă eminentă a predicării cuvântului. Se amintește că este obligatorie în zilele de duminică și sărbători de poruncă, la toate celebrările euharistice la care participă credincioși. Norma nu lasă la dispozi ia conferin elor episcopale sau sinoadelor episcopilor nicio putere de decizie în ce privește omilia și precizează că este rezervată exclusiv sacerdotului (episcop sau preot) sau, eventual, diaconului, aceasta fiind o posibilitate lăsată spre decidere dreptului particular. Ca sursă, canonul se inspiră din Constitu ia despre Sfânta Liturgie Sacrosanctum Concilium nr. 52: ”Este stăruitor recomandată omilia ca parte integrantă a Liturghiei: pornind de la textul sacru, în ea sunt prezentate, de-a lungul anului liturgic, misterele credin ei și normele vie ii creștine. La Liturghiile care se celebrează cu participarea poporului, în duminici și sărbători de poruncă, omilia nu se va omite decât din motive grave”. Omilia este predicare, dar nu orice predicare este omilie. Omilia se integrează în Liturghia Cuvântului, care precede Liturghia Euharistică. Liturghia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. Pentru a hrăni credinţa credincioşilor, trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar), venerarea sa (procesiune, tămâie, lumină), locul vestirii (amvon/pupitru), citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles, omilia preotului, care continuă

proclamarea Cuvântului, răspunsurile adunării (aclamaţii, psalmi de meditaţie, litanii, mărturisire de credinţă) (CBC, nr. 1154). Întrucât liturghia cuvântului și liturghia euharistică constituie „un singur act de cult” (SC 56), iar omilia înseamnă împărtășirea Cuvântului de via ă dătător împreună cu Pâinea vie ii, aceasta este rezervată Episcopului și preotului care, ac ionând în persoana lui Hristos, prezidează adunarea credincioșilor, iau cuvântul după lecturi, primesc darurile oferite și proclamă rugăciunea euharistică. Este admis și diaconul, întrucât ”îndatoririle diaconului, în măsura în care îi sunt încredin ate de către autoritatea competentă, sunt: (...) să citească Sfânta Scriptură credincioșilor, să instruiască și să îndemne poporul” (LG 29). Așadar laicilor nu le poate fi încredin ată predicarea, chiar dacă le este permisă participarea la slujirea cuvântului în funcţie de propria capacitate, stare de viaţă şi de mandatul primit (can. 608):

ei vor predica pe Hristos prin trăirea creștină a propriei vie i (a se vedea și can. 406, care vorbește despre obliga ia laicilor de a-l face cunoscut astfel pe Dumnezeu mai ales în acele situa ii în care oamenii nu pot asculta vestirea Evangheliei), vor putea colabora cu episcopul și preo ii în cadrul formării catehetice, în organizarea instrumentelor de comunicare socială pentru vestirea Evangheliei etc. În anumite situa ii excep ionale (cum ar fi lipsa clericilor în teritoriu), episcopul poate încredin a laicilor, printr-un mandat special, sarcina de a predica, chiar și în biserică, conform can. 610 §4; totuși, nici în aceste cazuri, predicarea lor nu va fi omilia propriu-zisă, așa cum este în eleasă în can. 614, ci o învă are (educare) catehetică. Conform CCEO, slujirea cuvântului nu se limitează doar la a transmite un con inut, ci presupune o atitudine constantă a întregului popor al lui Dumnezeu. Chiar dacă normele canonice insistă pe argumentele practice și concrete (cine vestește cuvântul, cum și când o face etc.), ideea din spatele lor este de a educa întreaga Biserică în vederea asumării trăirii cuvântului. În acest fel se vor împlini spusele Mântuitorului din evanghelia Sf. Apostol Ioan, cap. 15, versete 3-4a: ”Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâne i în Mine și Eu în voi”. Pr. Ioan Balea Vicar judecătoresc


18

etica creştină

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

A te opune darului vieii și iertarea lui Dumnezeu Cine ar mai îndrăzni să scrie un articol despre întreruperea de sarcină în ziua de azi ar părea defazat. Cine l-ar mai citi? Cui i-ar mai folosi? Lucrurile, ca și până acum, sunt clar pecetluite din punct de vedere moral, pare-se că Biserica nu vrea nicidecum să se modernizeze, susin promotorii avortului. Iar pe plan liberal, uman, planning-ul familial își duce nestingherit politica de promovare a acestui drept al femeii chiar (sau mai ales) în ările eminamente creștine… Și iată-ne ajunși la finalul articolului înainte de a-l începe: concluzia este pesimistă și pare să justifice că acest război împotriva celor nenăscui nu se va încheia vreodată. Trebuie să recunoaștem un adevăr: situa ia de criză a femeii însărcinate este prea mult și prea des ignorată. Noi (fie creștini, fie mai pu in creștini) ne cuibărim în confortul nostru, izolând-o, societatea a pus-o între paranteze fără drept de apel, oferindu-i dreptul de a dispune cum vrea de propriul trup. Același lucru l-am putea spune și despre cei care își doresc copilul, dar alegerea le-a fost refuzată (aici ar fi vorba despre cei care se opun avortului, ta ii de exemplu, chiar dacă este surprinzător!). Fie că o recunoaștem din prima sau nu, în fa a unei provocări de o asemenea amploare, apari ia unei noi vie i, dacă nu ești pregătit, dacă nu o anticipezi în alegerea personală, ai toate șansele să alegi să te opui darului vie ii. În fa a șocului, i se pare că totul î i stă împotrivă, că nu ai pe nimeni alături pentru a te sus ine sau a te călăuzi și faci alegerea sub impulsul momentului. Instant, ne-am gândi, în ton cu titlul articolului, că la Biserică se găsește solu ia. Dar situa ia materială a Bisericii nu permite adesea un răspuns prompt, concret. Este o situa ie delicată, de abordat la nivel personal, nu pentru a compromite darul lui Dumnezeu! Am putea intra într-o dezbatere mereu actuală, după unii: Biserica a spus NU AVORTULUI, dar cum să accep i un copil cu handicap, când de-abia po i să te ocupi de unul sănătos? Și atunci, odată adus pe lume, îl lași în grija Bisericii sau a Statului, ca să scapi de o grijă? Cum să accep i o adolescentă să devină mamă când de-abia se descurcă singură? Cum să accep i rușinea într-o familie respectabilă pentru că fiica adolescentă a rămas însărcinată?! Decât un copil orfan sau suferind, mai bine îi curmi via a înainte să o conștientizeze. Acesta este stindardul

promotorilor dreptului la avort. Fără a intra într-o polemică sterilă, merită men ionat că fătul simte durerea, este o certitudine dovedită știin ific! Mai nou, întreruperea de sarcină, pentru a ne adapta la limbajul legislativ și neutru, a căzut în dizgra ie, conceptual vorbind. Promovarea metodelor contraceptive este noul trend. Anticoncep ionalele ascund mai bine atacul împotriva darului vie ii. Paul al VI-lea a fost un vizionar sesizând acest pericol și condamnându-l fără echivoc la momentul potrivit. Iar pozi ia papei nu s-a schimbat de atunci. În aceste situa ii variate, complexe, cum ne prezentăm în fa a lui Dumnezeu, dacă alegerea noastră nu este tocmai în termenii stabilii de legea Lui? Motivele sunt diverse, și justificate, cel pu in în plan social: ”nu am avut încotro”, ”era cea mai bună alegere a momentului”… Desigur, explica ia este mult mai complicată și voalată de emo ii. Dar Dumnezeu poate să cadă la în elegere într-un caz particular? Se poate conferi o derogare de la legea lui Dumnezeu pentru că nu s-a putut altfel, avortul nu a putut fi evitat?! Care ar fi circumstanele atenuante, care ar face mai ușoară depășirea momentului stânjenitor al detaliilor delicate? Există vreo reetă standard pentru a depăși momentul sacramental, pentru a te vindeca de acest păcat? Să ne apropiem și mai mult de tema sugerată de titlu, să intrăm în confesional! Nu este o misiune ușoară nici de partea penitentului, nici de partea confesorului… Nu este un subiect de banalizat, și lipsa de pregătire, de umanitate sau de în elegere, absen a compasiunii, de neimaginat într-un asemenea loc, adâncește prăpastia dintre penitent, vindecare și Dumnezeu/Biserică. Timpul în confesional este exclusiv dedicat penitentului, nu trebuie nici grăbit, nici pierdut. Papa Francisc a invitat de mai multe ori în ”Anul Jubiliar al Milostivirii” la a redescoperi compasiunea în oferirea Sfintei Taine a Pocăin ei. Trebuie timp și dedicare din partea confesorului când


Lumina credintei ,

etica creştină

19

nr. 1 / 2017

este vorba de trauma avortului. Trebuie disponibilitate și timp din partea penitentului care a trăit sau a participat la avort pentru a cuprinde, accepta și valorifica darul iertării, al acestei Sfinte Taine. Poate că de data aceasta spovada ar trebui să fie punctul final al unui parcurs de acompaniament spiritual și nu numai. De multe ori se recurge la spovadă pentru motivul că Sfânta Taină vindecă miraculos, fără prea mari eforturi. Nu este suficient să recomanzi spovada sau să o faci doar formal pentru că darul iertării trebuie să fie acceptat, să fie primit, să-și găsească locul în inima penitentului. Spovada nu este un act de magie! Nu se poate ca totul să se vindece instant, după primirea Sfintei Taine. Nu de pu ine ori mi-a fost dat să ascult persoane în vârstă care mărturiseau (pentru a câta oară?) că în tinere e au făcut câteva chiuretaje, deși au mai spovedit acest păcat… În altă ordine de idei, terapia nu constă doar în grosimea canonului sau în lec ia moralizatoare de prestat înainte de a spune autoritar „te iert și te dezleg…”. Acesta este un amănunt greu de digerat, când vine vorba de slujitorul Sfintei Taine, preotul. Penitentul nu se va erija într-un critic, nici nu va îndrăzni să se lanseze într-un dialog mai dur, ci va accepta, cel pu in, de fa adă, că nu se poate pune deasupra, că așa stau lucrurile, că situa ia nu se ameliorează nici în scaunul de spovadă. Paradoxal este că, de cele mai multe ori, penitentul ajunge să urmeze un traseu care îl adâncește în suferin ă, prin revolta sa, prin refuzul de a accepta, de a în elege mesajul din confesional. Refuzul vie ii în faza sa incipientă este camuflat de promotorii avortului prin tehnici variate, care, în primul rând, atentează la semnifica ia cuvintelor folosite când descriu avortul și mizează totul pe emo ional,

pentru a amei conștiin a. Aceasta este o reală problemă și în prezentarea și acceptarea Sfintei Taine a reconcilierii cu Dumnezeu. Între paranteze, aș adăuga că poate părea neadaptată folosirea masculinului când vorbim despre păcatul avortului. Nu este vorba de a fi partizan al corectitudinii politice, nici de a nu discrimina transgendrismul - concept nou, care se referă la cei care apar in unui sex biologic, dar consideră că pot să își schimbe genul, dacă așa (se) simt. Nici nu este o dorin ă de a trece culpa la masculin, ci simplul fapt că nu doar femeia este responsabilă de acest păcat, este motivul unic și suficient al acestei alegeri. Dumnezeu ine la darul iertării și nu îl condi ionează după criteriile omului. Mila lui Dumnezeu nu are margini. Biserica este păstrătoarea și mijlocitoarea acestui mesaj de speran ă. Papa Francisc ne reamintește acest adevăr, cu ocazia ”Anului Jubiliar al Milostivirii”, când oferă încă un atu pentru a se apropia de Sfânta Taină a Pocăin ei celor care au trăit un avort. Aceasta nu înseamnă că Biserica nu mai condamnă acest păcat sau că permite săvârșirea lui, pentru că oricum este de iertat! Pe parcursul acestui articol, s-au pus întrebări care ar necesita investit un pic mai mult timp pentru a primi un răspuns satisfăcător. Este evident că acest subiect nu poate fi epuizat în câteva rânduri, chiar dacă ne referim doar la câteva detalii. Iată de ce aleg să îl las neîncheiat, în speran a că poate cineva dintre cei care îl vor parcurge va căuta să citească mai mult pe această temă, să dea o mână de ajutor concret în lumea noastră. Pr. Emil-Marian Ember


20

crâmpeie istorice

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

Un ierarh de seamă - mitropolitul Victor Mihalyi de Apșa Stimai cititori ai revistei eparhiale, doresc să evoc în acest număr, într-o scurtă biografie, personalitatea marcantă a mitropolitului Victor Mihalyi de Apșa. Anul acesta, la data de 21 ianuarie, s-au împlinit 99 de ani de la trecerea sa la cele veșnice. Evocarea unei personalităi într-un astfel de cadru este o privire retrospectivă asupra caracterului și a vieii sale, în strânsă corelaie cu originile, educaia, aportul cultural, spiritual sau politic, care poate să deschidă porile unei viziuni mai ample, oferindu-ne o înelegere mai profundă a chemării și slujirii sale în Biserica lui Hristos.

 Născut în Ieud Familia Mihalyi, nume ortografiat uneori Mihali, era originară din localitatea Apșa de Mijloc, localitate românească situată în dreapta Tisei, pe valea Apși ei. Este specificată titulatura familiei ,,de Apșa” întrucât exista o ramură a familiei nobiliare Mihalyi în Borșa. Familia își trage numele de la Mihai, fiul lui Oprișa din Apșa de Mijloc, care prezintă între anii 1763-1769, în fa a comisiei Comitatului Maramureș, un înscris din anul 1407 elaborat în conventul din Lelesz (azi Trebișov, în Slovacia), prin care demonstrează calitatea de nobil donatar și comoștenitor al unor proprietă i din localitatea Apșa de Jos. Mitropolitul Victor Mihalyi a văzut lumina zilei la data de 19 mai 1841, în localitatea Ieud, fiind fiul lui Gavril și Iuliana, născută Man - familie nobilă cu origini în Șieu. Tatăl, precum și bunicul său, Mihail Mihalyi, au fost parohi greco-catolici de Ieud. De men ionat că bunicul Mihail a fost paroh între anii 1790-1816, familia Mihalyi având deci o tradi ie de aproape 100 de ani în slujirea sacerdotală la parohia Ieud. În lucrarea vicarului greco-catolic de Sighet Tit Bud, ”Date istorice despre protopopiatele, parochiile și mănăstirile române din Maramureș”, este amintit Lauren iu Mihalyi, paroh de Ieud între anii 1861-1881, verișor dulce cu tatăl viitorului mitropolit. În anul 1862, din Protopopiatul Vișeului s-au desprins câteva parohii de pe valea Izei, formând Protopopiatul Ieud. A fost ales protopop Lauren iu Mihalyi, care a condus protopopiatul până în anul 1881. În timpul său are loc înfiin area societă ii de lectură ,,Dragoșiana”, în urma unei întâlniri la Ieud a conducerii Asocia iunii poporului român din Maramureș, institu ie ce și-a propus

La 99 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, mitropolitul Victor Mihalyi de Apșa rămâne o personalitate a istoriei românilor

ridicarea morală și intelectuală a maramureșenilor. Din anul 1872 a luat ajutor pentru problemele pastorale pe preotul din Dragomirești, Alexandru Gyenge, care a rămas în continuare protopop după moartea lui Lauren iu Mihalyi. Protopopul Alexandru Gyenge a servit în acest post până în anul 1903, când a fost transferat în parohia Sat Șugatag. De men ionat că în timpul său a fost construită școala de piatră, o institu ie confesională greco-catolică (azi vizavi de biserica ortodoxă) și a reușit să ob ină de la Erariu (stat) două posturi de învă ători.

 Arhiepiscop

de Alba Iulia și Făgăraș În acest ambient eclezial a crescut tânărul Victor, cu pronun ate valen e sacerdotale, iar în cel familial cu un


Lumina credintei ,

crâmpeie istorice

21

nr. 1 / 2017

Sursa foto: muzeulmaramuresului.ro

sentiment na ional ascu it și puternic, însușind primele no iuni despre Dumnezeu, credin a creștină și na iunea română. Datorită nivelului intelectual și social destul de ridicat al familiei sale, tânărul Victor a plecat la vârsta de 9 ani să studieze gimnaziul la Sighet, continuând apoi la Oradea. După terminarea studiilor primare se îndreaptă spre cele filosofice și teologice la Roma, unde, în anul 1863, este hirotonit preot. Întors în Transilvania ocupă diverse posturi, între care profesor de istorie și drept canonic la Gherla, secretar mitropolitan la Blaj. În anul 1870 participă alături de episcopatul român la lucrările Conciliului Vatican I. În anul 1874 este consacrat episcop pentru scaunul vacant de la Lugoj, unde va rămâne timp de 20 de ani. După moartea mitropolitului Ioan Vancea, scaunul mitropolitan a rămas vacant vreme de 9 luni. Autorită ile maghiare au fost foarte atente la desemnarea persoanei noului ales, căutând în acest fel să nu întărească spiritul de luptă al românilor transilvăneni. Mitropolitul Victor Mihalyi de Apșa a pășit însă pe drumul marilor săi înaintași, punându-se cu același spirit de sacrificiu în serviciul neamului. Este ales în această demnitate cu majoritate de voturi, în Sinodul electoral întrunit la Blaj, în data de 16 aprilie 1893. Pentru această func ie era necesară confirmarea împăratului și a Papei de la Roma. Împăratul Francisc Iosif I își dă consim ământul după un an de zile, iar Papa Leon al XIII-lea confirmă alegerea sa la data de 18 martie 1895, numindu-l arhiepiscop de Alba Iulia și Făgăraș.

 Pe urmele înaintașilor săi Odată instalat la Blaj, noul mitropolit pășește pe urmele înaintașilor săi, atât în problemele ecleziale, cât și na ionale. Pentru a limita accesul ierarhiei maghiare - la acea vreme Biserica Română Unită era sub ascultarea Primatului Ungariei - în vederea păstrării unei autonomii, convoacă la Blaj, în luna iunie 1897, o conferin ă episcopală care hotărăște că din partea provinciei mitropolitane române nu va participa nicio delega ie la Congresul Bisericii Catolice Latine din Ungaria. Ba mai mult, cere împăratului de la Viena să aprobe un congres format numai din români uni i, în scopul men inerii autonomiei Provinciei Mitropolitane și al ieșirii totale de sub jurisdic ia celei latine maghiare. În plan eclezial, pentru o pastora ie eficientă și îmbunătă irea structurilor bisericești, convoacă două sinoade arhidiecezane - 1896 și 1899 -, iar pentru întreaga provincie mitropolitană, Conciliul Provincial, desfășurat la Blaj între 17 și 26 septembrie 1900. Cu această ocazie au fost comemora i cei 200 de ani de la Unirea cu Roma prin diverse manifestări cu caracter religios și cultural. Tot cu această ocazie a fost elaborat un Șematism Arhidiecezan, ce punea la dispozi ia preo ilor și credincioșilor ultimele informa ii privind

Casa memorială ”Ioan Mihalyi de Apșa” din Sighetu Marmaiei adăpostește amintirea unei familii - cea din care a făcut parte și Victor Mihalyi de Apșa care a însemnat mult pentru Maramureș

structura, organizarea și competen ele pentru fiecare dieceză în parte. La data de 18 iunie 1912 a fost înfiin ată episcopia greco-catolică maghiară de la Hajdúdorog. Prin bula papală ,,Christi fideles graeci” erau transferate din Biserica Română Unită către noua episcopie un număr de 83 de parohii, ce cuprindeau aproximativ 73.000 de suflete, un număr însemnat pentru acele vremuri. Acest eveniment a ridicat un val de nemulţumiri şi proteste repetate, în special o mare adunare la Alba Iulia, care prin reprezentanţii ei au semnat un memoriu adresat Vaticanului.

 Alături de cei care promovau

interesele naionale În paralel cu activită ile și evenimentele Bisericii, mitropolitul participă activ la luptele na ionale și încercările Partidului Na ional Român, prin celebrul Memorandum, să informeze Curtea de la Viena despre aspira iile politice și na ionale ale poporului român din Transilvania. Mitropolitul a încurajat preo imea să adere la acest proiect na ional, sus inând moral și financiar pe cei care promovau interesele naţionale. Odată cu începerea Primului Război Mondial via a mitropolitului, în perioada acestor lupte, a fost frământată. Totuși, el a găsit for a necesară să se ocupe intens de organizarea vie ii religioase, instituind primele Reuniuni mariane și îngrijindu-se de misiuni pentru poporul credincios. În vara anului 1916, odată cu ofensiva armatei române în sudul Transilvaniei, s-a retras împreună cu toată curia mitropolitană la Oradea, oraș socotit departe de pericolul războiului. Acolo a trecut la cele veșnice la data de 21 ianuarie 1918, fără să cunoască desăvârșirea actului de reîntregire na ională, așteptat de secole și realizat la 1 decembrie, în același an. Pr. dr. Vasile Iusco


22

agora

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

Relaia dintre Biserică și cultură Motto: ”Cultura, când este adevărată și lipsită de farafastâcuri solemne, este un imn de laudă adus vieii.” Nicolae Steinhardt Cuvintele de mai sus - de o mare importan ă pentru ceea ce constituie spa iul culturii în contemporaneitate - sunt o piatră de temelie pentru a pătrunde termenul de cultură. Conform Dic ionarului Explicativ al Limbii Române, prin cultură se în elege „totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire și a institu iilor necesare pentru comunicarea acestor valori”. Așezată alături de cuvintele lui Nicolae Steinhardt, această defini ie apropie universul culturii de realitatea eclezială, fiindcă în Biserică se întâlnesc toate aspectele vie ii, omul în totalitatea sa. Menirea principală a culturii este parte integrantă din întregul ce reprezintă echilibrul vie ii. Cultura se adresează tuturor în măsura în care se asumă importan a ei în societate, în măsura în care cultura și toate activită ile sale sunt văzute la justa lor valoare și îi sunt percepute contribu iile în formarea continuă. Ea devine astfel „un imn de laudă adus vie ii”. Întreg patrimoniul teologic și spiritual al Bisericii caută să-i fie mereu de folos celui căutător de bine, de adevăr, de bună-vestire. Biserica Catolică, prin “Consiliul Pontifical pentru Cultură”, aduce în aten ie patrimoniul cultural al umanită ii și invită Bisericile particulare, eparhiile și comunită ile de pretutindeni să intre în legătură cu oamenii de cultură indiferent de na ionalitate, apartenen ă religioasă sau context știin ific. În acest sens, una dintre ini iativele Consiliului se numește Curtea Neamurilor și constă în cooptarea intelectualilor marcan i pentru a-i așeza în dialog pe teme culturale actuale. Drept urmare, culturii i se cuvine să-i fie revăzute avu ia și importan a în via a Bisericii. Împletirea acestui patrimoniu al comunită ii ecleziale cu bogă ia frumosului și a binelui - ce izvorăște din cultură - se potrivește cu ceea ce scria prozatorul Feodor Dostoievski: „Frumosul va salva lumea”. Va salva lumea, ajutând-o în acest fel să-și redescopere frumosul, binele și manifestările sale vizibile. Se consideră vrednic de amintit faptul că spa iul fertil în care cultura a prins de multe ori rădăcini

„Curtea neamurilor”

și s-a dezvoltat (mărturie stau marile scrieri ale literaturii, capodopere ale artei vizuale, realizări monumentale de arhitectură ș.a.m.d.) s-a aflat mereu în interiorul Bisericii și aceasta din urmă a găsit mereu de cuviin ă să o îmbră ișeze și să-i ofere sus inerea. Este deja un semnal puternic că frumosul culturii, această manifestare a ei în spa iul eclezial, nu a fost de-a lungul timpului o simplă ars gratia artis („artă de dragul artei”), ci o veritabilă ars vivendi („artă de a trăi”). În Biserică, cultura capătă o deschidere transcendentală; prin urmare, fără un predicat personal corelat cu Frumosul - cu acel Altcineva-mereu-altfel - cultura se rezumă la o materialitate a momentului, a sim irii hic et nunc („aici și acum”). Această „născătoare de cultură” - Biserica, spa iul sacralită ii, locul privilegiat în care comunitatea trăiește o comuniune sui-generis - îmbră ișează adevărul revelat și îi descoperă culturii modalită ile prin care înăl area întru bine și frumos poate răsări din răspunsuri proaspete în fa a provocărilor actuale. Credin a și cultura, ”doi plămâni” ce hrănesc castelul interior al omului, se cer lămurite într-un discernământ personal al unui pelerinaj ascendent, considerându-le, așadar, realită i necesare universului creștin și, în niciun caz, op ionale acestuia. Rămân spre descifrare - în perspectiva fiecărui univers personal ce respiră în Biserică - culoarele prin care lumina credin ei se întrepătrunde cu lumina culturii, ambele lăsându-se inspirate de aceeași lumină coborâtă de Sus. Pr. dr. George Nicoară


Lumina credintei ,

religiile lumii

23

nr. 1 / 2017

Religiile orientale (I) “Spune-mi, o, Lună: ce valorează pentru păstor viaa sa? Č˜i viaa ta ce valorează? Spune-mi ĂŽncotro se ĂŽndreaptă acest scurt drum rătăcitor al meu, ĂŽncotro se ĂŽndreaptă drumul tău nemuritor? Adesea când te văd cum stai mută deasupra ĂŽntinsului pustiu care ĂŽn ocolul său ĂŽndepărtat se ĂŽmpreunează cu cerul sau când, ĂŽnaintând cu turma mea, te văd urmându-mă pas cu pas; Č™i când privesc spre cer stelele arzând, mă ĂŽntreb, gândind ĂŽn mine: la ce bun toate aceste flăcărui? Ce rost are văzduhul infinit? Č˜i acest profund, nemărginit, cer senin? Ce vrea să ĂŽnsemne această imensă singurătate? Dar ce sunt eu?â€? ĂŽntrebările la care a ĂŽncercat omul să răspundă de-a lungul existen ei sale au fost cele legate de propria-i existen ă: cine sunt, de unde vin, ĂŽncotro mă ĂŽndrept, există via ă după această via ă, mă ĂŽntorc ĂŽnapoi pe pământ după moarte sau pur Č™i simplu se dispare ĂŽn eternitate? Omul a suferit mereu de dorin a de cunoaČ™tere. ĂŽncă de când Dumnezeu l-a aČ™ezat ĂŽn Grădina Raiului, el a fost măcinat de această boală, mâncând astfel din pomul plăcut la vedere Č™i vrednic de dorit, pentru că dă Č™tiină (Gen 3,6). Eforturile omului ĂŽn căutarea sensului vie ii Č™i a existen ei sale continuă si astăzi. Mereu se află ĂŽntr-o căutare de o nouă ideologie, de un nou curent sau, de ce nu, de un nou DumneZEU, care să corespundă propriilor cerin e sau idei. O analiză generală a religiilor existente arată că, ĂŽntr-un fel sau altul, fiecare dintre ele ĂŽncearcă să dea un răspuns la ĂŽntrebările de mai sus, legate de existen a umană, prezentă Č™i viitoare. Cu ceva timp ĂŽn urmă, a vorbi despre spiritualitate era ĂŽntr-un fel ciudat, dacă nu chiar straniu, cert este ĂŽnsă că nu prea avea sens. Astăzi se pare că situa ia este pu in schimbată Č™i spiritualitatea este din nou la modă. Factorii par a fi multipli: direc ia ĂŽn care se ĂŽndreaptă lumea, schimbarea marilor sisteme ideologice sau poate chiar golul din politică. Toate acestea se pare că au făcut loc ĂŽn sufletul oamenilor la o căutare mai profundă a lui Dumnezeu, dacă nu chiar mistică. Vedem că ĂŽntâlnirile care abordează această temă a misticismului sau, de ce nu, a supranaturalului sunt dominate de către tineri care caută ceva nou sau răspuns la ĂŽntrebările care ĂŽi macină. Un exemplu, poate chiar potrivit, pe care putem să-l dăm este acela că ĂŽn Biserica Catolică statisticile arată că există o creČ™tere a numărului persoanelor care ĂŽmbră iČ™ează via a consacrată ĂŽn mănăstiri de clauzură. Cât priveČ™te numărul de religii existente la nivel mondial, statisticile spun că există aproximativ 20.000 de noi religii Č™i circa 30.000 de confesiuni care se declară creČ™tine. Potrivit unui raport realizat de ,,Forumul pentru Religie

Ĺ&#x;i ViaĹŁÄƒ Publicăâ€?, cea mai mare grupare religioasă din lume este, ĂŽncepând din 2010, reprezentată de creĹ&#x;tini (2,2 miliarde de oameni - 32% din populaĹŁia globului), urmată de musulmani (1,6 miliarde persoane - 23%). Cât ĂŽi priveČ™te pe cei care nu sunt afilia i niciunei religii, aceČ™tia reprezintă aproximativ 16% din popula ia de pe glob, adică un număr de 1,1 miliarde de oameni. După creĹ&#x;tini Ĺ&#x;i musulmani, oamenii fără religie reprezintă gruparea cu cei mai numeroĹ&#x;i adepĹŁi din lume. ara care conduce ĂŽn rândul celor neafiliate niciunei religii este Cehia, urmată de Coreea de Nord, Estonia, Japonia Č™i China. Am numit articolul de fa ă Religiile orientale (I) deoarece face parte dintr-o serie de viitoare articole ce vor trata câteva dintre cele mai numeroase religii orientale, respectiv hinduismul, confucianismul Č™i budismul. Am ales să fac o scurtă prezentare a acestor religii ĂŽn următoarele numere ale revistei noastre eparhiale din mai multe motive, dintre care amintesc doar două. ĂŽn ultimii ani a crescut interesul fa ă de religiile orientale, ĂŽn primul rând ĂŽn Occident, apoi Č™i ĂŽn ările din fostul bloc comunist. Sunt multe secte care adoptă sau preiau idei Č™i practici comune acestora. Ce e interesant este faptul că aproape to i adep ii acestor noi miČ™cări sunt tineri studen i sau laici Č™i ĂŽn multe universită i din ara noastră se in regulat cursuri de yoga. Societatea noastră s-a obiČ™nuit Č™i ne-a obiČ™nuit să aflăm prin mijloacele de presă despre discu ia sau confruntarea dintre liderul unei comunită i pacifiste Č™i majoritare Č™i liderul unei secte obscure, care poate nu reprezintă o for ă politică. De obicei primul este prezentat ĂŽn mod pozitiv ca fiind paČ™nic Č™i corespunzând ideilor societă ii, iar al doilea, cel mai probabil, va fi prezentat ĂŽn mod negativ. Asta fără să se Č™tie că membrii acelei comunită i percepute ca obscure poate n-au făcut niciodată rău unei insecte, ca să nu mai vorbim de semeni, ĂŽn timp ce poate membrii celei pacifiste ĂŽi jupoaie de bani pe cei creduli Č™i uČ™or de manipulat. Prin urmare, următoarele trei numere vor fi dedicate prezentării budismului, hinduismului Č™i confucianismului, urmând a arăta Č™i ceea ce ne uneČ™te, nu doar ceea ce ne desparte. Drd. Marian Susa


24

prezentarea parohiilor

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

Parohia greco-catolică Vișeu de Sus

„Dumnezeule, la bunătatea Ta ne gândim în mijlocul Templului Tău!” (Ps. 48:9)

Iubii cititori, în acest număr al revistei vă invit să pășim în Maramureșul Istoric, unde vom face oprire în Parohia greco-catolică Vișeu de Sus. Din Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei de Maramureș pe anul 1936 aflăm că parohia greco-catolică Vișeu de Sus era una veche, cu biserică din piatră cu hramul Bunavestire, construită în anul 1834 de către pr. Vasile Roșca și sfinită în anul 1844. Totodată, parohia greco-catolică Vișeu de Sus era sediu de protopopiat, condus de pr. protopop Victor Șteiu, având 11 parohii și 6 filii, ce totalizau un număr de 25.793 de credincioși greco-catolici. Efectele interzicerii Bisericii greco-catolice din România nu au ferit nici această parohie. În data de 2 octombrie 1948, pr. protopop Victor Ște iu, sub numeroase amenin ări, este for at să semneze declara ia de trecere la ortodoxie, lucru pe care părintele îl refuză categoric. În ziua de 10 octombrie 1948, fiind în domiciliu for at, părintele Victor Ște iu primește vizita preotului ortodox Petru Suciu și a teologului Ioan Hojda, care, înso i i de doi jandarmi, îi solicită arhiva parohiei. O săptămână mai târziu, în biserica greco-catolică din Vișeu de Sus va fi instalat pr. ortodox Vasile Andreica. Ca repercusiune a faptului că a refuzat trecerea la ortodoxie, în anul 1950 părintelui i se retrage pensia, iar în data de 15 august 1952 este re inut de către organele de Securitate din localitate și transferat la închisoarea din Sighet, unde va rămâne până pe data de 2 februarie 1953, când va fi eliberat din cauza unor grave probleme de sănătate. Redeschiderea parohiei greco-catolice Vișeu de Sus s-a făcut imediat după recunoașterea oficială a Bisericii greco-catolice din România, astfel că la data de 31 martie 1991 (Duminica Floriilor) peste 100 de persoane s-au adunat în casa părintelui Eugen Botoș,

care împreună cu pr. Gavril Gorzo au celebrat prima Sfântă Liturghie în libertate. Tot aici s-a oficiat și Slujba Învierii. În următoarele duminici Sfânta Liturghie a fost celebrată în casa dr. Ioan Vlad și în cea a pr. Gavril Gorzo, iar începând cu data de 19 mai 1991 în casa familiei Ciolpan, loc în care se vor aduna în jur de 200 de credincioși. La propunerea pr. protopop Gavril Gorzo, consiliul curatoral hotărăște construirea unei noi biserici greco-catolice în Vișeu de Sus. Astfel că în ziua de 23 mai 1993, în prezen a a cca 450 de credincioși, se va sfin i locul noului lăcaș de cult de către PS Lucian Mureșan - episcopul de Maramureș, înso it de părintele vicar general Alexandru Mesaroș și de un sobor de preo i. Lucrările de construc ie încep în data de 12 iunie 1993, iar în 2 octombrie 1994 se sfin ește capela amenajată la demisolul bisericii. Visul părintelui protopop Gavril Gorzo și al credincioșilor pe care îi păstorea a devenit realitate, deoarece în 4 iunie 1995 are loc sfin irea noului lăcaș de cult din Vișeu de Sus. La eveniment au participat ÎPS Lucian Mureșan - mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, PSS Ioan Șișeștean episcopul greco-catolic de Maramureș, PSS Virgil Bercea episcop auxiliar de Blaj, pr. protopop Gavril Gorzo, pr. Turla don Franco din Italia, alături de 40 de preo i și mul ime mare de credincioși veni i din diferite localită i maramureșene și sătmărene. Cu această ocazie pr. protopop Gavril Gorzo primește numirea de canonic onorar, membru al Capitlului Mitropolitan. La data de 31 ianuarie 2000, părintele protopop Gavril Gorzo va pleca spre casa Tatălui Ceresc. Începând cu luna martie a anului 2000, administrator al parohiei Vișeu de Sus va fi numit pr. Gheorghe Năsui, care va păstori parohia până în anul 2012, când administrator parohial va fi numit pr. Ștefan Chindriș. În prezent parohia are peste 300 credincioși care men in vie flacăra credin ei în inimile lor. Pr. Vasile Daniel Pop


Lumina credintei ,

lumea cărţilor

25

nr. 1 / 2017

Noul Testament (trad. Cristian Bădiliă) Anul pastoral curent al Eparhiei noastre este o invitaie adresată nouă tuturor, cler și laici deopotrivă, de a aprofunda cunoașterea lui Hristos prin Sfintele Scripturi. Primul pas în vederea studierii Cuvântului este căutarea unei traduceri bune și a unui comentariu bun al Sfintelor Scripturi. În limba română există numeroase traduceri ale Noului Testament, însă multe dintre acestea ar putea fi îmbunătăite. Majoritatea comentariilor importante ale Bibliei sunt traduceri din alte limbi. În acest sens am considerat oportun pentru cititorii revistei noastre să semnalăm apari ia unei recent publicate versiuni bilingve a Noului Testament, după cunoscutul patrolog Cristian Bădili ă. Aceasta, pe lângă faptul că prezintă o traducere fidelă și actualizată, con ine și comentarii folositoare pentru a în elege mai bine textul tradus din limba greacă, limbă în care au fost scrise căr ile Noului Testament. Autorul acestei traduceri este un cunoscut cercetător al creștinismului timpuriu, poet și eseist, doctor al Universită ii Paris IV-Sorbona cu teza ”Metamorfozele Antihristului la Părin ii Bisericii”, lucrarea primind premiul Solomon Reinach al Asocia iei Eleniștilor din Fran a. Afară de numeroasele opere publicate, amintim faptul că a fost coordonatorul traducerii comentate a Septuagintei (versiunea greacă a Vechiului Testament), care a primit premiul pentru cea mai bună carte a anului 2003. În continuare cităm o notă folositoare a autorului, care explică de ce a fost necesară o nouă edi ie a Noului Testament: ”O retraducere a Noului Testament este perfect legitimă din cel pu in trei motive. Traducerile de până acum pot fi ameliorate atât la nivel stilistic, cât și la nivelul con inutului: există multe pasaje discutabile, care propun fie contrasensuri, fie imprecizii. Noul Testament nu poate fi tradus decât după Septuaginta, deoarece multe pasaje veterotestamentare sunt citate din versiunea greacă a Vechiului Testament. În sfârșit fiecare capitol al noii traduceri este prevăzut cu un comentariu, indispensabil în elegerii corecte și polifonice a textului. Toate lec iunile principale oferite de

manuscrise vor fi luate în considerare. De asemenea, pe lângă notele filologice, teologice și de «realia», am adunat, într-un capitol separat, un grupaj de note patristice, menite să insereze Noul Testament în tradi ia exegetică a Părin ilor Bisericii” (Noul Testament, Evanghelia după Matei, pp. 14-15). Această notă din introducerea pe care o găsim în Evanghelia după Matei prezintă principalele caracteristici ale acestei frumoase lucrări, despre care credem că a fost și este bine primită atât în rândul cercetătorilor, cât și în rândul credincioșilor de toate confesiunile. Comentariile pe care le face autorul sunt foarte echilibrate din punct de vedere exegetic, sim indu-se prezen a unui puternic fundal atât al exegezei patris-

tice, cât și al exegezei moderne. În prezent sunt disponibile traducerile celor patru Evanghelii (Matei 2009; ed. a II-a 2015; Marcu 2012; Luca 2016; Ioan 2012), precum și cartea Apocalipsei (2012). Așteptăm cu interes și apari ia celorlalte căr i ale Noului Testament (Faptele Apostolilor și Epistole). Majoritatea căr ilor au fost publicate la editura Vremea. Aceste aspecte, precum și lectura personală a acestei noi edi ii încă incomplete a Noului Testament nu ne îndreaptă decât să recomandăm călduros această versiune a Noului Testament pentru lectură cititorilor revistei noastre, pentru a ne putea aprofunda credin a și a fi totdeauna gata să răspundem oricui ne va cere socoteală despre speran a noastră (1Pe 3,14). Pr. dr. Florin Marușciac


26

viaţa consacrată

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

Ordinul dominican - 800 de ani de istorie și căutare S-au împlinit anul acesta - mai exact pe data de 21 ianuarie - 800 de ani de când Papa Honoriu al III-lea (1150-1227), printr-un decret intitulat Gratiarum omnium, aprobă constituirea unui grup de bărbai în jurul puternicei personalităi a lui Domenic de Guzman (1170-1221), devenit sfânt în anul 1234. Definii de către papă drept ”predicatori”, primesc din partea acestuia misiunea să predice cuvântul lui Dumnezeu, anun ându-l lumii întregi pe Isus Hristos. Men io năm faptul că în acele vremuri Biserica se confrunta cu o serie de erezii de natură spiritualistă și milenaristă, care-i minau din temelii apostolicitatea și puneau în pericol ordinea socială.

 Pentru sfânta propovăduire Sfântul Dominic își îndemna ucenicii să trăiască pentru ”sfânta propovăduire” prin via a comunitară însufle ită de cuvântul lui Dumnezeu. Nu e vorba de o comunitate închisă în ea însăși, ci de una care împărtășește cu ceilal i oameni bucuriile și triste ile. Regulile dupa care se conduce trebuie urmate în deplină libertate și cu o mare responsabilitate, iar bunurile câștigate prin sudoarea frun ii trebuie puse în comun. Fra ii trebuie să asculte neîncetat cuvântul lui Dumnezeu con inut în Scriptură, când se află în mănăstire sau în călătorie, pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, planul său de iubire și de mântuire. Totodată trebuie să fie mereu disponibili de a-i asculta pe oameni indiferent de na ionalitate și de limba vorbită, pentru a le împărtăși speran ele, fricile și bucuriile și mai ales căutarea neîncetată a adevărului. O importan ă deosebită este acordată studiului pentru a descoperi căile nenumărate ale Evangheliei în lucrurile create, în lucrările și institu iile omenești, precum și în diferitele religii. Studiul merge însă cot la cot cu contemplarea lui Dumnezeu și a adevărului Său lucrător în istoria omenirii, pentru a gusta Cuvântul prin liniște și a-L însuși prin rugăciune. Contemplarea ajută și la a face cunoscută celorlal i bunătatea lui Dumnezeu, măre ia prezen ei Sale în noi și caracterul universal al mântuirii.

 O expansiune rapidă Nu este trecută cu vederea nici dimensiunea liturgică a vie ii în comunitate, căci ea constituie centrul și inima întregii vie i. Prin rugăciune se preamărește

Dumnezeu, se cere milostivirea Tatălui pentru toate trebuin ele Bisericii și ale lumii, se întărește credin a și se trăiește voca ia la care fiecare frate a fost chemat. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în întreaga lume constituie însă ra iunea de a trăi pe lume, întrucât acesta mântuiește și transformă omenirea. Pentru a ajunge pretutindeni trebuie să existe însă un dialog profund cu culturile și cu to i oamenii de bună credin ă. Născut în timpul ofensivei teologice și militare împotriva ereticilor catari din sudul Fran ei, ordinul dominican cunoaște o expansiune rapidă, comparabilă doar cu cea a franciscanilor. De altfel, ambele ordine călugărești iau fiin ă într-o epocă istorică în care Biserica avea o nevoie profundă de o apropiere concretă fa ă de to i fiii săi. Este vorba de prima mare ieșire dintre zidurile așezământului de cult pentru a căuta și a se îngriji deopotrivă de sufletul și trupul omului.


Lumina credintei ,

viaţa consacrată

27

nr. 1 / 2017

 Secolul de aur La câ iva ani după recunoașterea și aprobarea deplină a ordinului (1217), Sf. Dominic se stinge din via ă, pe data de 6 august 1221. Urmează o perioadă în care sunt adunate, încetul cu încetul, toate învă ăturile și îndemnurile sfântului pentru a fi reunite într-un set de norme ce vor reglementa via a noului ordin călugăresc. Înfiin area de noi și noi comunită i în principalele orașe europene, precum și activitatea extrem de rodnică în domeniul teologic din marile centre universitare ale vremii ne îndeamnă a afirma că secolul al XIII-lea a fost secolul de aur al ordinului dominican. Nu vorbim doar de o contribu ie enormă în domeniul filosofic și teologic prin scrierile Sf. Albert cel Mare (1206-1280) și ale Sf. Toma de Aquino (1225-1274), ci și de un aport major la dezvoltarea artei gotice și a picturii. Descoperirea Americii, inventarea tiparului, explozia Umanismului pregătesc terenul pentru o revolu ie culturală ce avea să pună la grea încercare ordinul dominican: Renașterea. Într-o primă fază, dominicanii răspund cu succes acestei provocări prin opera artistică a lui Beato Angelico (1395-1455), dar sunt nepregăti i pentru a lupta împoptriva luteranismului și a contribui la încreștinarea Lumii Noi. Replierea este imediată prin nașterea în sânul ordinului a asocia iilor religioase, în special cele dedicate rugăciunii Rozariului și prin folosirea și răspândirea fără precedent în istoria Bisericii a imaginilor sfinte.

 Renaștere după vremuri tulburi Secolul al XVIII-lea este marcat de o criză profundă, în urma căreia dominicanii se retrag în mănăstiri, acolo unde Revolu ia franceză îi va găsi total nepregăti i în a în elege schimbarea ce va să vină. Vor plăti

scump această izolare care va atrage după sine, în urma conflictului dintre Napoleon și Papa Pius al VII-lea, desfiin area ordinelor religioase ce nu desfășoară activită i cu caracter social. Renașterea dominicană va surveni spre jumătatea secolului al XIX-lea prin persoana și opera lui Henri Lacordaire (1802-1861), care propune o reîntoarcere la origini, la ceea ce dorea cu adevărat Sf. Dominic pentru fra ii săi: oameni săraci și dărui i cu totul propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu. Lacordaire adăugă acestei intui ii și o viziune pozitivă asupra vie ii, o apreciere sinceră și adevărată a descoperirilor știin ifice și tehnice alături de o convingere profundă asupra capacită ii creștinismului de a salva lumea aceasta. Tot datorită lui renaște și interesul credincioșilor laici pentru spiritul dominican. Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea îi găsește pe dominicani puternic implica i în formularea și răspândirea neotomismului, curent filosofic și teologic ce garanta atât unitatea doctrinară a Bisericii, cât și coagularea membrilor ordinului. Acesta își vedea renăscut din propria cenușă tomismul, comoara sa ascunsă sub praful istoriei multiseculare. Într-un asemnea climat de studiu cresc spirite și min i precum M. D. Chenu (1895-1990), Y. Congar (1904-1995), E. Schillebeeckx (1914-2009), care au marcat prin textele și luările lor de pozi ie dezbaterile și documentele Conciliului Vatican al II-lea. Fără contribu iile acestora, gândirea teologică postconciliară și fizionomia Bisericii ar fi fost mai sărace. Trei sunt elementele carismei dominicane care ilustrează în mod clar fizionomia Ordinului predicatorilor și spiritualitatea Sfântului Fondator: cunoașterea lui Dumnezeu prin rugăciune, sărăcia și fraternitatea apostolică, prioritatea acordată Cuvântului lui Dumnezu și evanghelizării. Octavian Frînc


28

Lumina credintei ,

special

nr. 1 / 2017

Patru biserici greco-catolice în ”Circuitul Bisericilor de lemn din Transilvania de Nord” Început în anul 2015 de către 1 Consiliul Jude ean Maramureș și cofinan at prin fonduri europene, proiectul „Circuitul Bisericilor de lemn din Transilvania de Nord” își propune să pună în valoare 16 biserici de lemn din jude , printre care și patru greco-catolice. Odată încheiată perioada de construc ie (infrastructură, renovare și împrejmuire a bisericilor, crearea de centre de informare turistică, iluminat stradal în zona obiectivelor turistice), punerea în aplicare a proiectului se va desfășura până în anul 2020. Astfel, tot personalul angajat în acest scop, va avea ca principală preocupare sporirea activită ilor de informare și promovare a bisericilor devenite obiective turistice, într-o zonă deja preferată de cei care doresc să viziteze regiuni istorice și păstrătoare de tradi ii ale României. Bisericile greco-catolice care au fost alese spre a face parte din acest circuit sunt următoarele: • Biserica de lemn "Adormirea Maicii Domnului" din Ieud Șes (foto 1): a fost ridicată în anul 1718, remarcându-se prin planimetrie, tehnica îmbinărilor din lemn și a realizării învelitorilor de șindrilă. Absida altarului are formă poligonală, decroșată, naosul dreptunghiular este acoperit cu boltă semicilindrică supraînăl ată, pronaosul tăvănit. În interior se remarcă o frumoasă colec ie de icoane pe sticlă, toate fiind pictate în centre cunoscute din păr ile nordice ale Transilvaniei, multe dintre ele la Nicula. • Biserica „Sfinţii Arhangheli” din Şurdești - patrimoniu UNESCO (foto 2): a fost construită în anul 1721, de către meșterul Ion Macarie și este recunoscută ca fiind cea mai înaltă biserică de lemn din lume, având 72 de metri. Pentru construc ia bisericii a fost folosit lemn de stejar uscat timp de 12 ani. Pictura a fost realizată în anul 1783 de către Ștefan - zugravul din Șișești. Iconostasul datează din anul 1800. Podeaua din piatră este cea din anul construc iei, 1721. O piesă unicat a bisericii este scara construită dintr-o singură bucată, unică prin faptul că are treptele sculptate în lemn. • Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Călineşti (foto 3): a fost construită în anul 1663, iar în secolul XIX a suferit o extindere însemnată: tot pere-

2

3

4

tele nordic al bisericii a fost mutat cu trei metri mai la nord, având astfel o formă înclinată. Iconostasul a fost pictat în anul 1764 de către faimosul pictor de biserici locale Alexandru Ponehalschi și acesta se remarcă atât prin frumoasa sculptură a ușilor împărătești, cât și prin faptul că are doar o ușă a diaconului. • Biserica Greco-Catolică ”Sfânta Parascheva” din Botiza (foto 4): a fost construită în anul 1699 la Vișeu de Jos și adusă la Botiza în anul 1899. Naosul și pronaosul au un plan dreptunghiular, absida altarului este decroșată, de formă poligonală, iar în partea de vest se află un larg pridvor deschis. În 1899, după mutare, biserica a fost renovată și pictată de Dionisie Iuga și fiica sa Aurelia, zugravi din Nicula. Pictura redă, în mare parte, motive florale. Turnul - clopotni a cu foișor și coif prelung se află deasupra pronaosului. De remarcat din exterior: tocul ușii de la intrare, unde se regăsesc decora iile specifice por ilor maramureșene și funia împletită, sculptată, care înconjoară biserica. Proiectul ”Circuitul Bisericilor de lemn din Transilvania de Nord”, realizat de Consiliul Jude ean, a fost finan at prin Axa prioritară 5 - Dezvoltarea durabilă și promovarea turismului, Domeniul major de interven ie 5.1 - Restaurarea și valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, precum și crearea și modernizarea infrastructurilor conexe. Biroul eparhial de presă


Lumina credintei ,

viaţa eparhială

29

nr. 1 / 2017

Participare activă a credincioșilor la campania ”40 de zile pentru viaă” Credincioșii greco-catolici din Eparhia de Maramureș au răspuns pozitiv și activ invitaiei de a participa la manifestările campaniei „40 de zile pentru viaă”. Astfel, luni, 13 martie, a fost a doua zi alocată Eparhiei noastre pentru a acoperi cele 7 ore zilnice de veghe pașnică, rugăciune și meditaie asupra dreptului fiecărui copil nenăscut. Se meditează în aceste zile și se încearcă și o conștientizare a populaiei pe tema avortului și urmărilor pe care acesta le are asupra sferei fizice, psihice și spirituale a mamelor. În fiecare zi, participan ii la veghea pașnică ce se desfășoară în perioada 1 martie - 9 aprilie peste drum de Spitalul Jude ean „Dr. Constantin Opriș” din Baia Mare se roagă pentru o anumită cauză. „Cauza zilei este aceeași la nivel mondial”, afirmă Adriana Gîrboan (membră în comisia de organizare, delegat al Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș). Orașul Baia Mare s-a alăturat pentru prima dată acestei campanii, desfășurată simultan în alte 5 orașe din ară (Cluj, București, Iași, Timișoara, Bistri a) și 636 de orașe din lume (din 36 de ări). Prezen a la veghe a fost, până în prezent, peste așteptările organizatorilor. „Sunt foarte surprinsă să descopăr că sunt mult mai mul i oameni în stradă decât cei înscriși pe liste. Dacă sâmbătă ne-am organizat noi, organizatorii, să acoperim zilele de weekend și ne-am înscris câte două persoane pentru câte 2 ore… când am ajuns în stradă, eram câte 10-12 oameni”, spune dna Gîrboan. În ce privește impactul campaniei în primele 13 zile, ”acesta a fost unul extraordinar. Nu am avut agresiuni, persoane recalcitrante, au fost oameni simpli care s-a oprit în rugăciune împreună cu noi. Unii trecători ne încurajează cu mesaje de genul: Bravo! Continuai! Al ii… cei cărora le atingem probabil într-un mod sau altul conștiin a, își pleacă fruntea atunci când trec pe lângă noi și citesc

mesajele de pe pancarte. Alături de noi este jandarmeria, care în fiecare diminea ă vine și ne salută și ne asigură că ne este alături și ne sprijină. Le mul umim foarte mult pentru acesta, deși nu a fost cazul să intervină”, a arătat Adriana Gîrboan. Participan ii la campanie sunt oameni conștien i de importan a rugăciunii, dar și a ac iunilor concrete atunci când vine vorba despre faptul de a apăra via a copiilor nenăscu i: „Cred că este important ca mai multe pături ale societă ii să conștientizeze ce anume înseamnă un avort”, spune dna Mihaela din Baia Mare, care s-a alăturat grupului de veghe în 13 martie. „În tinere e mi-am dorit să am 10 fete și fiecare să aibă câte în frate geamăn”, afirmă, zâmbind, dna Parasca din Șișești. Și continuă: „Familia mea a fost una numeroasă și am în eles, astfel, cât e de frumoasă via a în comun. Mai târziu am aflat, de peste mări și ări, despre aceste manifestări pentru apărarea vie ii și m-am întrebat: Eu ce fac? Trebuie să fac și eu ceva… E un pas mic, dar mă gândesc că rugăciunea ajunge până la Dumnezeu și e mare atunci”, povestește cu duioșie dna Parasca. Alături de persoane laice, au vegheat și s-au rugat în stradă mai mul i preo i greco-catolici. Întrebat cum vede această campanie, pr. Simion Ilieș (paroh la biserica ”Sfânta Cruce” din Baia Mare) afirmă: „Este o ini iativă pentru binele comunită ii în general. Nu trebuie să o privim ca și pe o ac iune religioasă, ci ca pe o ac iune a întregii comunită i îndreptată spre societate, care este, din acest punct de vedere, foarte decadentă. Milităm pentru via ă pentru că natalitatea scade, vedem, ne îngrijorează pe fiecare dintre noi, dar sunt foarte pu ini cei care fac ceva. Campania este acel ceva care trebuie spus pentru societate și pentru via ă”. Campania „40 de zile pentru via ă” continuă până pe data de 9 aprilie și este organizată de către mai multe culte creștine care sus in apărarea vie ii. Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș i-au fost alocate spre acoperire zilele de luni: 6, 13, 20, 27 martie, respectiv 3 aprilie, între orele 10:00 și 17:00.


30

in memoriam

Lumina credintei , nr. 1 / 2017

“Eminescu a vorbit astăzi, vorbește mereu…” „Eminescu a vorbit astăzi, vorbește mereu, vorbește prin unele persoane carismatice, iar astăzi, acea persoană a fost domnul Claudiu Pintican (actor), care are o carismă extraordinară de a-l întruchipa, de a-l reda, de a-l actualiza pe Eminescu”, a spus pr. dr. George Nicoară, în cadrul evenimentului dedicat co memorării a 167 de ani de la nașterea marelui poet, prozator și jurnalist român. Mihai Emi nescu s-a născut pe data Actorul Claudiu Pintican și-a răsfăat publicul, recitând din Eminescu de 15 ianuarie 1850, la Botoșani. În memoria celui care a fost anticanon… Dacă s-ar studia problematica fiin ei, dacă numit Luceafărul poeziei românești, am merge din această perspectivă, am găsi cu siguDepartamentul pentru Cultură al Episran ă pilonul spiritual în poezia eminesciană… De copiei Greco-Catolice de Maramureș a aceea mă bucură această ini iativă a Episcopiei”, a spus organizat un eveniment ce a cuprins profesorul Cornel Munteanu. atât recitare de versuri ale poetului, cât Părintele dr. George Nicoară, responsabil al deparși conferine despre ceea ce a fost Mihai tamentului organizator și moderator al evenimentului, Eminescu și modul în care el a fost l-a numit pe Eminescu: „poet gânditor, care penduinterpretat de către criticii literari de-a lează între armonia universului muzical (precum lungul timpului. spune Camil Petrescu) și o manifestare împotriva inutilită ii oricărui proiect uman, așa cum poetul expriAstfel, duminică, 15 ianuarie, la biserica mă în Scrisoarea I - Căci e vis al nefiinei/ Universul Bunavestire din Baia Mare, actorul Claudiu Pintican cel himeric”. Părintele a recitat, de asemenea, poezia (director al Teatrului „Ararat”), pre de 20 de minute compusă de el însuși în memoria marelui poet, cu titlul a sus inut recitalul cu titlul Eminescu, reușind să-i In memoriam Eminescu. Actorul Claudiu Pintican a încântat și de această introducă pe to i cei prezen i în biserică într-o lume de basm. În emo ia momentului, s-a putut observa cum dată publicul cu un recital Eminescu, rostind versuri buzele multor credincioși se mișcau în ritm de versuri ale marelui poet, legate în fir logic pe baza tematicilor abordate: via ă, moarte, clipă, nemurire etc. La final, eminesciene. Evenimentul a continuat în 16 ianuarie, la Biblio- actorul Paul Antoniu i-a surprins pe cei prezen i, cânteca Jude eană „Petre Dulfu”, cu conferin a „Eminescu. tând la muzicu ă melodia „Fecioara la munte”. Părintele George Nicoară, în calitate de organizaSpiritualitatea și căutările sale”. Astfel, profesorul dr. Cornel Munteanu a explicat modul în care marele tor, le-a mul umit preo ilor, profesorilor și studen ipoet a fost interpretat de către criticii literari de-a lor, precum și tuturor iubitorilor de cultură prezen i lungul timpului. Vorbind despre încercarea de a-l înca- la eveniment, amintind faptul că „Religia și Cultura dra pe Eminescu într-un canon, fie el canonul este- au făcut întotdeauna casă bună împreună, Biserica tic, moral, ideologic sau didactic, dl prof. Munteanu a fost întotdeauna un spa iu fertil în care s-a năsa afirmat: „Nu putem să-l încadrăm într-o schemă cut Cultura… Iată că și prin acest eveniment contifixă, nu putem să-l încadrăm într-un tipar pe nuăm acest periplu de împărtășire culturală”, a spus Eminescu, pentru că nu se lasă încadrat. Eminescu pr. Nicoară. Biroul eparhial de presă nu este un canon, Eminescu este mai degrabă un


Lumina credintei ,

biblioteca

31

nr. 1 / 2017

Rugăciunea euharistică - inima Sfintei Liturghii - apariie editorială În luna martie a acestui an a fost publicată, la editura Galaxia Gutenberg, cartea ”Jertfa de laudă. Originea tipologică a anaforalelor și a epiclezei”, semnată de părintele dr. Florin Nicolae Marușciac. Cartea reprezintă rodul anilor de studii doctorale întreprinse de autor în Cetatea Eternă. Tema principală abordată este fundalul veterotestamentar al anaforalelor (rugăciunea euharistică) și într-un mod aparte al epiclezei (invocarea, chemarea Spiritului Sfânt sau a Cuvântului). Anaforaua sau rugăciunea euharistică reprezintă inima Sfintei Liturghii, iar cunoașterea acesteia înseamnă a pătrunde în cunoașterea Sfintei Taine a Euharistiei.

 Aprofundări

și răspunsuri Studiul de fa ă, chiar dacă este unul de specialitate și adresat cercetării, ne ajută să aprofundăm și latura spirituală a Euharistiei ca jertfă. Ce înseamnă că Euharistia este o jertfă, la lumina jertfei de laudă? Este unul din răspunsurile pe care le ve i putea găsi în această carte. Răspunsul vine din cercetarea celor mai vechi colec ii de versete biblice (Testimonia) euharistice veterotestamentare, în lumina unor studii recente, dar și a Sfin ilor Părin i. Anaforalele își au originea tipologică (modelul) în textele Vechiului Testament. Jertfa de laudă ne ajută să în elegem acest lucru. Propunerea autorului este de a vedea împreună dacă putem regăsi structura imnurilor și aducerilor de mul umire a jertfei de laudă din Vechiul Testament în structura rugăciunilor euharistice pe care le avem astăzi. Același lucru se poate

spune și despre partea sacrificială a jertfei de laudă. Toate aceste aspecte prind contur atunci când contemplăm Cina de Taină ca pe o jertfă de laudă.

 Analiza celor mai vechi epicleze După ce autorul își prezintă concluzia despre jertfa de laudă, care reprezintă modelul fundamental originar (canonul tipologic originar) al anaforalelor, trece la o a doua parte, unde va trata în mod principal textele celor mai vechi epicleze, precum și chestiunea apari iei acestora. În studiul de fa ă ve i putea găsi analizate cele mai vechi epicleze, dar și legătura dintre invocarea sau chemarea Numelui divin și epicleză. În această parte se pot studia și argumentele care arată legătura dintre invocarea Numelui divin, jertfa de laudă veterotestamentară și epicleză ca invocare a Numelui. Ultima parte a acestei căr i ne invită să pătrundem în pneumatologia (știin a despre Spiritul Sfânt) primelor veacuri creștine. Multe aspecte ne sunt pu in cunoscute, însă cercetarea textelor unor părin i precum Sf. Iustin Martirul, Sf. Clement Alexandrinul sau Sf. Irineu de Lyon dezvăluie aspecte profunde ale pneumatologiei preniceene care ne ajută să în elegem mai profund și aspecte din Sfânta Scriptură, precum Botezul Domnului Isus. În final, cititorul va putea afla și legătura profundă între pneumatologia preniceeană și apari ia epiclezei, așa cum reiese din studiul celor mai vechi texte legate de epicleză. Cartea con ine și un cuvânt înainte al Preasfin itului pă rinte Vasile, precum și o prefa ă semnată de binecunoscutul liturgist italian Stefano Parenti. Volumul poate fi comandat online de la editura Galaxia Gutenberg (galaxiagutenberg.ro). Biroul eparhial de presă


 De Ziua Bolnavului, aciune desfășurată în 11 februarie, la Spitalul Judeean

 Olimpiada de religie greco-catolică, Baia Mare, 18 martie

 Campania ”40 de zile pentru viaă”, Baia Mare, 1 martie - 9 aprilie

Lumina credintei 1/2017 pdf  

Publicatia Episcopiei Greco-Catolice de Maramures

Lumina credintei 1/2017 pdf  

Publicatia Episcopiei Greco-Catolice de Maramures

Advertisement