Page 1

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti foarte neînsemnați fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut. ” (Mt. 25,40) Anul VI, nr. 1/2016


Lumina Credinţei

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare DIN SUMAR:

Cuvântul Păstorului 1 Fragmente liturgice 2-3 Mila marelui Dumnezeu Anaforaua liturgică a Sfântului Ioan Gură-de-Aur Cuvântul Scripturii 3-5 Îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate… Religiile Lumii 5 -7 Islamul - prezentare generală Învăţătura bisericii 7-9 Deus Caritas Est: Dumnezeu este Iubire Sfinţii părinţi 9-15 Am fost străin şi M-aţi primit legea bisericii 12-14 Drept comun și drept particular în CCEO Preşedinte: PSS Vasile Bizău Redactor-şef: Octavian Frinc Grafică şi Tehnoredactare: Dumitru Orza Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Ștefan Fodoruț Pr. Ioan Balea Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Teodor-Lucian Lechinţan s.j. Pr. Emil-Marian Ember Pr. Daniel Pop Pr. dr. Florin Marușciac Drd. Marian Susa Prof. Adrian Roman

Crâmpeie istorice 14-16 Anul 1916 Primul război mondial și Biserica Greco-Catolică In memoriam! 16-17 Dr. Epaminonda Lucaciu Evanghelia în artă 17-20 Chipul din umbră Etica Creştină 20-21 Teoria genului Agora 22-23 Prețul libertății? Prezentarea Parohiilor 23-25 Parohia Greco-Catolică Seini Prezentare Carte 25-26 René Chenesseau Jurnalul unui preot exorcist Viața Consacrată 26-28 Maica Tereza de Calcutta Viața Eparhiei 28-32 Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului. Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it ISSN 2248 – 2466


Cuvântul Păstorului

Anul jubiliar al milostivirii, prin catehezele, conferințele și activitățile pe care ni le propune, ne oferă multiple oportunități de a cunoaște și aprofunda, de a exersa și experimenta valoarea binefăcătoare și vindecătoare a milostivirii ca iubire în acțiune. Ne-am obișnuit să considerăm milostivirea ca un sentiment individual și privat care intră în joc numai în raportul omului cu Dumnezeu sau cu semenii. Pornind de la acest considerent de percepție generalizată, cred că nu ar fi lipsit de interes să creionăm un profil mai amplu al valorii milostivirii ca mijloc de comunicare și apropiere dintre oameni, instituții, grupuri și chiar popoare. Un prim pas ar fi acela de a aplica la viața socială și la viața bisericească, pe lângă cea individuală, ideea pe care fiecare confesiune o are despre milostivire. Toate confesiunile și cultele creștine au virtutea milostivirii ca o caracteristică fundamentală a însăși apartenenței la Hristos, izvorul milostivirii dumnezeiești. Această trăsătură comună se poate constitui într-un limbaj care sa-i ajute pe creștinii diferitelor confesiuni să se facă înțeleși, nu pornind de la învățătura doctrinală, ci de la nevoia personală a fiecăruia de a fi înțeles și acceptat, recunoscut și ajutat. Tocmai pentru că milostivirea o regăsim ca o valoare în toate confesiunile și culturile predominate, ea se pretează la dialog, fiind un mijloc adecvat și propriu pentru un dialog autentic. A fi sau a nu fi milostivi este mai presus de toate o chestiune de fidelitate sau indiferență față de propriul crez în milostivirea lui Dumnezeu.

De asemenea, milostivirea poate avea și o valoare politică dacă ar fi aplicată în raporturile dintre state și popoare. Pentru a încerca un exercițiu de imaginație, posibil de făcut în urma multiplelor știri de atentate prezentate de media, ce s-ar întâmpla dacă israelienii și palestinienii în loc să se gândească numai la nedreptatea

suferită, s-ar gândi și la suferințele celui care stă de partea cealaltă, la exasperarea la care ajunge deseori? Aceeași întrebare aplicată comunităților religioase și raporturilor dintre Biserici ar fi o bună premisă pentru un dialog ecumenic corect și credibil.

Milostivirea nu este un surogat al adevărului și al dreptății, ci o condiție care face posibilă găsirea lor. De-a lungul timpului, rănile comunităților s-au adâncit și în locul vindecării domnește frica care împiedică pasul necesar către celălalt. Neîncrederea este de asemenea un obstacol greu de depășit și de aceea, pașii mici și gesturile concrete sunt un remediu necesar și un indiciu al înțelegerii milostivirii ca limbaj comun și drum spiritual de parcurs.

Un al doilea pas necesar de făcut, atât la nivel personal cât și comunitar, ar fi acela de a trece la o mai profundă înțelegere a milostivirii, în sensul că ea nu este un indiciu de slăbiciune, ci unul de tărie. Opusul milostivirii este tendința de a demoniza și a pune în ridicol adversarul sau pe celălalt, de a-i respinge argumentele chiar înainte de a le evalua. Orgoliul și lipsa disponibilității de a ierta sunt de asemenea piedici serioase în înțelegerea și trăirea milostivirii. De aceea, folosind un exemplu comparativ, putem spune că milostivirea este pentru comunități ceea ce uleiul este pentru motor. Iertarea, vindecarea rănilor trecutului, reduc frecușurile și lubrifiază mecanismul raporturilor umane la toate nivele. Recenta întâlnire dintre Papa Francisc și Patriarhul Alexei al Rusiei, sperăm să fie începutul unui parcurs care s-a născut din milostivire și se finalizează în iubire și unitatea dintre creștini. Să ne rugăm!

†Vasile

1


Fragmente liturgice Mila marelui Dumnezeu

Anaforaua liturgică a Sfântului Ioan Gură-de-Aur - izvor al virtuții și al faptelor milostivirii În contextul parcursului spiritual deschis de inaugurarea Anului Milostivirii și fixând ca reper inițial Catehismul Bisericii Catolice – care definește milostenia ca fiind virtutea care ne invită să fim plini de compasiune faţă de suferințele semenilor şi să îi ajutăm – vă invit să descoperim frumusețea practicării faptelor milei trupești și sufletești exprimată de Sfântul Ioan Gură-de-Aur în învățătura sa și prin anaforaua1 liturgică ce-i este atribuită. În acest sens, Sfântul Liturghiei noastre de fiecare zi, scrie: „Nimic nu e mai puternic pentru a șterge păcatele decât milostenia; castitatea și postul nu fac bine decât celui ce le practică și aceste două virtuți nu ajută decât la propria sa mântuire, în timp ce milostenia se răspândește asupra tuturor și Ioan Gură de Aur nu este altceva decât o unică și îmbrățișează pe toți membrii Trupului lui Hristos.”2 sublimă expresie a laudei și mulțumirii adresate „Fiți milostivi, precum şi Tatăl vostru cel Ceresc lui Dumnezeu, din care răzbate sonor – ca dintr-o milostiv este”3 , ne îndeamnă Mântuitorul în inimă generoasă care bate cu putere în ritmul Sfânta Scriptură și același îndemn stăruitor îl iubirii – Providența divină, grija pentru om: „Tu identificăm în rugăciunea Sfintei Jertfe la Sfântul dintru neființă la ființă ne-ai adus și pe cei căzuți Ioan, în răspunsul credincioșilor la cuvintele iarăși i-ai ridicat”; „Îți mulțumim […] pentru toate preotului: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm binefacerile arătate și nearătate care s-au făcut aminte: Sfânta Jertfă cu pace să o aducem.”4 În pentru noi”; „Acesta venind și toată rânduiala limba română, traducerea care ne apropie mai pentru noi plinind-o”; „Aducându-ne, așadar, aminte mult de înțelesul spiritual al textului liturgic ar fi: […] de toate cele ce s-au făcut pentru noi.”7 „Milă, pace, jertfă de laudă.”5 Aceste cuvinte indică Dorind să imprime în viaţa şi în darurile ofrandei spirituale pe care credincioşii comportamentul credincioşilor această purtare o aduc odată cu adevărata jertfă oferită de de grijă dumnezeiască printr-o iubire practică, preot în numele lor, primul dar fiind exprimarea Sfântul Ioan Hrisostom condamnă vehement în milostivirii, în consonanță cu intenția și dorința scrierile sale pe cei care aduc daruri la biserică, Domnului care a spus: „Milă voiesc, iar nu jertfă de dar își abandonează semenii în lipsuri și animale.”6 suferință. „Biserica nu este un loc unde se adună Pornind de la acest dialog introductiv, lecturarea cu atenție a rugăciunii Sfintei Jertfe se poate transforma într-o adevărată revelație, dar nu secționând analitic textul (o asemenea abordare ar fi de neînțeles pentru mulți), ci parcurgând liniștit rugăciunea de la început până la sfârșit și având mereu în minte cheia propusă în această temă, virtutea milosteniei. Astfel descoperim că anaforaua liturgică a Sfântului

2

vase de aur și de argint, ci un loc de adunare a îngerilor; de aceea trebuie să aducem la biserică sufletele noastre. Dumnezeu se apropie de darurile noastre de aur numai dacă și sufletul nostru este de aur. Nu era de argint masa aceea de la Cina cea de taină, nici nu era de aur potirul din care a dat Isus Hristos ucenicilor Sângele Său! Dar toate erau de preț, toate înfricoșătoare, pentru că erau pline de Sfântul Spirit! Vrei să cinstești Trupul lui Hristos?


Cuvântul Scripturii Nu-L trece cu vederea când este dezbrăcat! Nu-L cinsti aici în biserică cu haine de mătase, iar afară îl lași să degere de frig, că n-are cu ce se îmbrăca! Cel ce a spus: «Acesta este Trupul Meu» și prin cuvânt a întărit lucrul, Același a spus și «Flămând M-ați văzut și nu M-ați hrănit» și «Întrucât n-ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut». Trupul lui Hristos de pe Altar nu are nevoie de acoperăminte prețioase, ci de suflet curat; dar cel gol, cel flămând are nevoie de multă îngrijire. Să învățăm, dar, să filozofăm și să cinstim pe Hristos așa cum vrea El. Cea mai plăcută cinste pentru Cel pe Care Îl cinstim este să-L cinstim așa cum se cuvine, cum vrea El, nu cum socotim noi.[...]Noi trebuie să-L hrănim pe Hristos, să-L adăpăm şi să-L îmbrăcăm. Acestea sunt vrednice de această Masă Sfântă.”8 Grija milostivă pentru om... O observăm mult mai bine dacă suntem atenţi la rugăciunile de mijlocire ale anaforalei, în care – înaintea lui Hristos prezent pe Sfânta Masă – rugăciunea Bisericii îmbrăţişează întreaga lume. Sfântul Ioan ne atrage atenţia asupra importanţei acestui moment: „Jertfa este săvârşită şi totul este pus în bună ordine. Îngerii sunt prezenţi, arhanghelii; Fiul lui Dumnezeu este prezent; toţi stau cu atâta teamă. Şi când toţi păstrează tăcerea, când Împăratul este aşezat – acesta este timpul pentru ca cineva să primească ceea ce doreşte.”9 Sunt pomeniți drepţii adormiţi întru credinţă, Maica Domnului şi toţi sfinţii lui Dumnezeu, pe care îi facem astfel părtași la Sfânta Jertfă, mijlocitori pentru noi înaintea Tronului divin. Apoi sunt amintiți credincioșii vii și răposați, clerul, lumea întreagă,

Biserica și autoritățile civile.

În încheierea rugăciunii Sfintei Jertfe din cadrul Sfintei Liturghii un loc special în Inima milostivă a bunului Dumnezeu îl are ultima rugăciune tainică a preotului, în care sunt amintiți toți cei care exprimă prin fapte iubirea de semeni: „[...] Pomeneşte, Doamne, pe cei ce aduc daruri şi fac bine întru sfintele Tale biserici şi-şi aduc aminte de cei săraci şi peste noi, peste toţi, trimite milostivirile Tale.” Cerând să vină peste noi milostivirea Domnului rostim mai mult decât o rugăciune de cerere a Bisericii, de fapt exprimăm visul lui Dumnezeu despre noi, care ne împărtășește milostivirea Sa și vrea să trăim cu adevărat această virtute. Pr. can. Emil GÎRBOAN Protopop 1 Anafora (gr. αναφορα = punere înainte) desemnează partea principală a Dumnezeieştii Liturghii sau, mai bine zis, rugăciunea euharistică centrală în timpul căreia se sfinţesc şi se prefac darurile de pâine şi vin (amestecat cu apă) în Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Hristos, cf. http:// ro.orthodoxwiki.org/Anaforaua, accesat la 29.02.2016 2 http://www.ortodoxism.ro/Vamile.shtml, accesat la 28.02.2016 3 Luca 6, 36 4 Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Blaj, 2014, p. 95 5 VINTILESCU, Petre, Liturghiile bizantine, Bucureşti, 1940 6 Osea 6, 6 7 Dumnezeeştile şi Sfintele Liturghii, Blaj, 2014, pp. 97-99 8 h t t p : / / w w w. s f a n t a c r u c e . o r g / c o n t e n t / c u v i n t e / Despre%20Evlavia%20Euharistica%20in%20viziunea%20 Sfantului%20Ioan%20Gura%20de%20Aur.pdf, accesat la 28.02.2016 9 http://www.biserica-mihai-viteazul.ro/ro/index/ex-lica/ lit-48.htm, accesat la 28.02.2016

„Îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate…” (Col. 3,12) A fi bun înseamnă a fi folositor altora, a te pune la dispoziția lor ca să-i ajuți, a fi generos și cu inima deschisă pentru nevoile și suferințele altora.

Domnul Isus ne-a arătat ce este bunătatea atunci când a ieșit din eternitate în timp ca să trăiască printre noi, când a acceptat crucea, când a murit în locul nostru și când

a înviat pentru îndreptățirea noastră. A fost alături de toți cei marginalizați ai societății. A pus lumină în ochii celor care o pierduseră, a șters și alungat demoni, a iertat păcatele celor ce au venit la El cu credință.

Atârnat pe cruce între cei doi tâlhari, Isus găsește resurse să fie bun în mijlocul durerii și al batjocurii. Era preocupat de soarta celor ce-L chinuiau, de fericirea lor eternă. Din acest

motiv se roagă: „Tată iartă-i, că nu știu ce fac” (Lc. 23,34).

Sfânta Scriptură ne prezintă multe exemple de manifestare a bunătății creștine, de către cei care au înțeles și urmat învățătura Domnului. Așa putem aminti pe ucenița din Faptele Apostolilor: Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe 3


Cuvântul Scripturii care le făcea. Şi în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de

sus. Şi fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l: «Nu pregeta să vii până la noi». Şi Petru, sculânduse, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: «Tavita scoală-te!» Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie. Şi s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul (Fap. 9, 36-42). 4

Localitatea Iope, astăzi Iaffa,

localitate încărcată cu multă istorie, este un post important la Marea Mediterană aparținând

statului Israel, la o distanță de 15 km de Lidia și la 47 km de Ierusalim. În vechime aparținea seminției lui Dan (Ios. 19,46). Din acest post s-a îmbarcat pe o corabie Iona, ca să fugă la Tars (Iona 1,3). Tot aici a locuit o perioadă Sf. Ap. Petru în casa lui Simon tăbăcarul (Fap. 9,43).

Unii cercetători sunt de părere că cetatea a fost evanghelizată de evanghelistul Filip, iar în urma acestei lucrări aici s-a consolidat o comunitate creștină din care făcea parte și Tavita. După cum observăm din textul prezentat vedem că doctorul Luca nu ne dă detalii despre originea Tavitei, despre familia ei sau starea ei socială. Nu ne spune nimic despre școlile pe care le-a urmat sau despre

bunurile materiale pe care le deținea. În schimb ne face cunoscut numele ei în aramaică Tavita, precum și în greacă Dorca. Semnificativ este faptul de a găsi în ce calitate ne-o prezintă evanghelistul Luca. Răspunsul îl aflăm în versetul 36: În Iope era o «uceniță» Tavita... Ce fericită identitate! Ce strălucită carte de vizită! Tavita este singura femeie numită în Noul Testament „uceniță”. Sunt încredințat că nu era ucenița oricui, era ucenița Domnului Isus. Această identitate arată viața ei deosebită de „uceniță” la școala Domnului Isus unde a învățat adevărata slujire.

Aflăm că la un moment dat aceasta se îmbolnăvește și moare. Iată, în vremea când Tavita era o binecuvântare pentru cei ce aveau ce mai mare nevoie de ea, moare. Vedem că nici cei mai buni și mai utili din cetate nu sunt ocoliți de moarte. La evrei înmormântarea avea loc în aceeași zi. Pentru că era iubită de cei din anturajul ei, „sfinții și văduvele” au amânat înmormâtarea ei și nu s-au grăbit spre cimitir. După ce au spălat-o, au dus-o în odaia de sus, loc de rugăciune și de adunare pentru primii creștini (Fap. 1,13).

Apropiații ei auzind că Sfântul Ap. Petru se află în apropiere la Lida și sperând într-o minune, au trimis doi oameni după el. Petru aflând vestea a pornit îndată spre Iope. În problema binelui și a vieții nu se amână și nici nu se merge cu pas domol. La sosire, Petru a fost condus în odaia de sus unde se afla moarta. Acolo l-au întâmpinat văduvele plângând, arătându-i hainele și cămășile


Religiile Lumii pe care le-a îmbrăcat Dorca pe când trăia. Petru, urmând pilda dumnezeiescului Mântuitor în situații similare (Mc. 5,10), a scos afară pe cei prezenți.

lucrează Dumnezeu, care poate mai auziseră de la nimeni, ci i-au să aducă la viață ceea ce este arătat „cămășile și hainele” pe care Dorca le făcuse pentru ele. mort trupește și spiritual.

În concluzie, în pericopa citată am aflat cum credința i-a modelat Tavitei caracterul și i-a determinat purtarea în serviciul altora. Să ne întrebăm: care sunt piedicile ce stau în calea noastră ca să fim ucenicii Domnului în slujba altora? Pentru care fapte suntem știuți și apreciați în cetatea în care trăim? Cum suntem cunoscuți în comunitatea religioasă de care aparținem, în familie sau la locul de muncă? Moartea noastră ar determina o întristare? S-ar simți lipsa noastră din acest motiv sau despărțirea noastră, ar fi ștearsă fără niciun regret? La moartea noastră, ce lucruri bune vor putea arăta semenii noștri că am făcut pentru ei? Vor vedea oamenii ce bine am făcut pentru ei?

Rugăciunea este puternică numai atunci când eliberezi toate frământările, toate gândurile tale, când scoți pe toți și pe toate „afară” ca să poți avea o părtășie directă cu Dumnezeu. Apoi Petru îngenunchiat se roagă, se întoarce spre moartă, poruncește moartei să se scoale, minunea are loc. Tavita deschide ochii și se ridică în șezut. Apoi Petru i-a dat mâna și a ridicat-o în sus (Fap. 9,14). Ce imagine splendidă: Petru de mână cu Tavita! Și el a fost ținut odată de mână de Isus pe spatele mării. Petru a luat-o de mână pe Tavita și le-a dat-o vie celor ce aveau cea mai mare nevoie de ea „văduvelor și sfinților din cetatea Iope”. Ca urmare a acestor lucruri Luca ne face Când văduvele din Iope l-au cunoscut că mulți au crezut în întâmpinat pe Ap. Petru, acestea Domnul (vers. 42). n-au regretat-o pe Dorca pentru Rămânem uimiți în fața celor că le spuse cuvinte frumoase petrecute în cetatea Iope, cum sau pentru sfaturi pe care nu le

Faptele ei pline de dragoste și de milostivire mărturiseau despre râvna ei pe care o depunea ea în serviciul altora. Să nu uităm un lucru: un creștinism care își manifestă preocuparea exclusiv pe latura spirituală a omului și nesocotește lipsurile și poverile fizice, nu este purtătorul unui mesaj evanghelic deplin.

Bunătatea creștină trebuie să se manifeste în toate aspectele vieții noastre de fiecare zi. Pentru un creștin autentic bunătatea nu-i opțională ci obligatorie: „ Fiți buni unii cu alții” (Ef. 4,32). Iar pentru bunătatea arătată „Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru numele Lui, care ați ajutorat și ajutorați pe sfinți” (Evr. 6,10). Pr. Dr. Simion VOICU

Islamul – prezentare generală

Islamul este una dintre religiile monoteiste, alături de Iudaism și Creștinism, fiind una dintre cele mai noi religii majoritare ale lumii. Migrația, una dintre cele mai mari crize cu care se confruntă Europa mileniului trei, determină un interes tot mai mare față de religia și totodată civilizația islamică. 5


Religiile Lumii Termeni precum Islam, islamist, Coran, sunnniți, șiiți, wahhabiți, Șaira, Hejira, calif, jihad sau însăși noțiune de Stat Islamic sunt tot mai întâlniți în mass media stârnind totodată o curiozitate pentru publicul larg, deseori străin de acești termeni aparținând Islamului. Potrivit ultimelor statistici, Islamul reprezintă 19,2% din populația lumii (circa 1.300.000.000 de adepți), fiind una dintre religiile majoritare ale lumii. Pentru început, în articolul de față, vom face o prezentare generală a acestei religii monoteiste, subliniind îndeosebi originea ei, oprindu-ne succint asupra fondatorului ei și a felului în care a luat naștere, precum și regulile de bază ale acestei religii. Întrun articol viitor vom trata mai în detaliu anumiți termeni ce caracterizează religia musulmană prezentând și unele asemănări și deosebiri între Islam și Creștinism. Originea și fondatorul Islamului

În Dicționarul explicativ al limbii române termenul de Islam apare drept „religie monoteistă întemeiată, în sec. VII, de Profetul Mahomed și răspândită în Asia și Africa”. În concepția musulmană, termenul de Islam este tradus ca supunere, însă el trebuie înțeles ca o supunere față de cuvântul lui Allah și nu ca supunere față de o ființă umană. Despre religia islamică se poate vorbi doar din secolul VII al erei creștine, mai exact către anul 612. Figura reprezentativă pentru religia Islamului este Mahomed (Muhammad ibn Abdallah) care tradus înseamnă cel demn de laudă. Mahomed era originar din Mecca, oraș care a devenit ulterior și este centrul religiei musulmane, iar de profesie era negustor de cămile. La vârstă de aproximativ 25 de ani intră în slujba unei bogate femei din Mecca, pe nume Khadija cu care se și căsătorește. La momentul căsătoriei Mahomed avea 25 de ani, iar Khadija 40 de ani. În tradiția islamică, prima soție a profetului, Khadija, se bucură de un privilegiu și respect deosebit din partea adepților Islamului. Și asta deoarece Khadija este prima ființă convertită la Islam. Musulmanii o păstrează și astăzi în suflete ca fiind una din cele patru femei pure ale Islamului, alături de Fecioara Maria, Mama lui Isus Hristos, (Sura aliImran, 3:42), Fatima, una din fiicele lui Mohamed și fiica faraonului care l-a salvat pe Moise din apele Nilului. Khadija a fost și persoana care i-a 6

fost mereu alături și l-a încurajat în căutările sale religioase.

La vârsta de 40 de ani, Mahomed se retrage într-o peșteră din muntele Hira care se află în apropierea orașului natal Mecca. Aici, după o vreme petrecută în singurătate și rugăciune Mahomed are o revelație descrisă în felul următor: Pe când dormea în peștera în care își petrecea recluziunea lui anuală, îngerul Gabriel a venit la el, ținând o carte deschisă în mâini și i-a poruncit „Rostește acestea!”. Cum Mahomed refuza să citească din carte, Îngerul i-a apăsat „cartea pe nări și pe buze”, aproape sufocându-l. Când, a patra oară îngerul i-a spus: „Rostește!”, Mahomed l-a întrebat „Ce trebuie să rostesc?”. Îngerul i-a răspuns atunci: „Rostește (adică: predică!) în numele Domnului care te-a făcut! Care a făcut omul dintr-un cheag de sânge. Propovăduiește, căci Domnul tău este cel mai darnic, el l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris și l-a învățat pe om ceea ce nu știa” (Coran 90: 1-5.) Mahomed a început să citească cu voce tare și îngerul s-a depărtat de dânsul. „Apoi m-am trezit și eram ca și cum cineva ar fi scris în inima mea”. Din acel moment Mahomed, cunoscut în lumea arabă ca și Profetul Muhammad, a transmis prin viu grai cuvintele lui Allah/Dumnezeu. La începutul predicilor sale, Mahomed a fost privit cu suspiciune și ostilitate de locuitorii din Mecca, fiind chiar constrâns să părăsescă orașul natal și să meargă cu un grup de musulmani devotați în orașul Yatrib, unde este invitat de două triburi rivale care acceptaseră să-l recunoască drept conducător spiritual și se așteptau ca el să le arbitreze disputele. Acest eveniment se numește Hejira și marchează începutul anului Islamic. Hejira înseamnă în arabă „emigrare”. Numele orașului este schimbat din Yatrib în Medina (Orașul, în arabă), ca prescurtare de la numele complet de Orașul Profetului (al Madinat al-Nabi). Mahomed continuă să primească revelații și în acest oraș timp de 8 ani, perioadă în care se preocupă și de recucerirea orașului natal Mecca cu scopul de a-i pedepsi pe care îl constrânseseră să fugă, dar mai ales de a-și impune propriul mesaj – religia islamică. În jurul anului 630, reușește să cucerească prin forță orașul Mecca impunând religia islamică.


Învăţătura Bisericii Mesajul central al religiei islamice – monoteism absolut În vremea lui Mahomed, fondul religios al locuitorilor din Peninsula Arabă era preponderent politeist. În centrul orașului Mecca exista un templu, Ka’aba, în care idolatria era omniprezentă, templul găzduind peste 360 de statui care înfățișau diferite zeități. Proclamând că Nu există alt Dumnezeu decât Allah (regula de bază a Islamului), Mahomed nu dorea neapărat să înființeze o religie, ci mai degrabă voia să-i convingă pe semenii săi să se închine lui Allah, creatorul cerului și al pământului. Stâlpii credinţei La baza religiei islamice stau cinci principii fundamentale care trebuie respectate de fiecare credincios în parte. Aceste obligații le-am putea denumi ca stâlpi ai credinței musulmane. Primul este profesiunea de credinţă care se repetă la fiecare rugăciune a musulmanului: Nu există decât un singur Dumnezeu care este Allah şi Muhammad este profetul său. Al doilea este rugăciunea musulmanului care trebuie îndeplinită de cinci ori pe zi. Al treilea este milostenia către cel nevoiaș numită și dania sau zakatul. Este de fapt donația unei zecimi din avere către cel sărman. Al patrulea stâlp al credinței musulmane este postul – Ramadanul. Acest post ține o lună, într-o anumită perioadă din an și durează de la răsăritul

soarelui până la asfințitul lui. Al cincilea stâlp al credinței musulmane, fiind o obligație a fiecărui musulman, Pelerinajul la Mecca trebuie făcut cel puțin o dată în viață. Cartea sacră a tuturor musulmanilor este Coranul. Trebuie precizat însă, așa cum am amintit și mai sus, că Mohamed nu este autorul Coranului, ci el este doar alesul lui Allah de a transmite oamenilor cuvântul Său. Astfel, în concepția musulmană, autorul direct al Coranului este însuși Dumnezeu, Allah, care prin intermediul îngerului Gabriel (Ğibrīl) îi revelează lui Mahomed mesajul Său. Revelația coranică se întinde pe o perioadă de aproximativ douăzeci de ani, 612632. Conform tradiției islamice, profetul Muhammad a fost ales să spună în cea mai pură limbă arabă – așa cum este considerată araba coranică de către exegeții musulmani – atât noul mesaj trimis de Dumnezeu omenirii, precum și ceea ce revelase parțial profeților anteriori, cu precădere, lui Abraham (Ibrāhīm), Noe (Nūh), Iona (Yūnus), Moise (Mūsā) și lui Isus Hristos (Isā al-Masīh) – care, în viziunea coranică, este doar un mare profet: Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioșii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în cărțile Sale, în trimișii Săi. “Noi nu facem deosebire între trimișii Săi.” Și ei au spus: “Ascultăm și ne supunem! Iertarea Ta, Domnul nostru, căci întru Tine este devenirea!” (Coranul, II, 285). Drd. Marian SUSA

Deus Caritas Est: Dumnezeu este Iubire – Scrisoare Enciclică –

Prezenta expunere este structurată în trei părți. Începe cu detalii generale referitoare la autor și scrierea sa, continuă cu prezentarea punctelor principale ale scrisorii enciclice și se încheie cu o scurtă reflecție personală.

succesor al Sfântului Petru. Actualmente, în urma retragerii sale, din februarie 2013, are titlul de „Papă emerit”. Data publicării: ianuarie 2006.

Scopul: Spre finalul enciclicei, Pontiful Roman emerit spune așa: „Prin enciclica de față, iată la ce aș vrea să vă invit: să trăiți iubirea și în felul acesta să faceți să intre lumina lui Dumnezeu în lume” Informații generale 1 Autorul: Este vorba despre cardinalul Joseph (DCE, 39) . Astfel, obiectivul scrisorii enciclice Alois Ratzinger, de origine germană, care în urma este acela de a recupera valoarea autentică a conclavului din aprilie 2005 a fost ales Papă al iubirii și de-a o așeza în centrul vieții creștine. Structura: Textul scrisorii este divizat în Bisericii Catolice alegându-și numele de Benedict al XVI-lea. Este prima enciclică din postura sa de două părți. Prima parte vorbește despre iubirea 7


Învăţătura Bisericii tainică și gratuită pe care Dumnezeu o are pentru noi și a legăturii intrinsece a acestei Iubiri cu realitatea iubirii umane. A doua parte subliniază latura concretă a iubirii, vorbind despre practica eclezială a iubirii aproapelui (Cf. DCE, 1).

a acelei fericiri spre care tinde ființa noastră întreagă” (DCE, 4).

Cealaltă trăsătură a iubirii este agape, iar specificul acesteia este grija față de persoana iubită, renunțarea, slujirea, jertfa de sine. În acest fel iubirea atinge trepte profunde ajutându-ne să intuim ceva din iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi.

Cele două însușiri ale iubirii dinte soț și soție, eros și agape, formează o realitate unică. Dacă ajung să se despartă complet, atunci iubirea devine o „caricatură, sau în orice caz, o formă reducționistă de iubire” (DCE, 8).

Plecând de la exemplul iubirii dintre soți, documentul ilustrează iubirea lui Dumnezeu față de poporul lui Israel folosind metaforele logodnei și a căsătoriei prezente, îndeosebi în cărțile profeților Osea și Ezechiel (Cf. DCE, 9). Dumnezeu continuă să fie fidel și în momentele de infidelitate ale poporului ales. Comportamentul Său ne ajută să înțelegem că fidelitatea este o caracteristică fundamentală a iubirii.

Prezentarea enciclicei

Iubirea Domnului față de noi cunoaște o nouă etapă prin Întruparea Fiului Său și astfel iubirea Sa nu se rezumă la concepte, ci este una realistă, devenind Persoană. Mântuitorul, prin jertfa de Sine, îl împacă pe om cu Dumnezeu, iar moartea pe cruce este gestul celei mai radicale forme de iubire (Cf DCE, 12).

Cea de-a doua parte a scrisorii enciclice intitulată Exercitarea iubirii din partea Bisericii în calitate de „comunitate de iubire” abordează realizarea concretă a iubirii. De la începuturi și până astăzi prioritatea principală a Bisericii a fost exercitarea iubirii, deoarece această virtute este specifică naturii Bisericii. În Biserica primară practicarea iubirii se putea observa în comuniunea bunurilor materiale (Cf Fap 2, 44-45)2 sau în slujirea specifică diaconatului Iubirea dintre soț și soție este caracterizată (Cf Fap 6, 5-6; 6, 1-6). În timpurile noastre este de o dublă dimensiune. Este vorba despre invitată să se adapteze prezentului, fiind chemată caracteristica eros-ului care se remarcă prin să utilizeze mijloacele de comunicare socială dorința și cucerirea celuilalt (celeilalte), prin cu ajutorul cărora se știe unde sunt mai mari autoafirmarea proprie, fiind determinată de dificultăți pentru a putea fi ajutate persoanele frumusețea exterioară a persoanei iubite. respective (Cf DCE, 30). Profilul specific Bisericii Însușirea erotică a iubirii are nevoie de din toate timpurile trebuie să fie mereu același: disciplină, de purificare pentru a nu conduce la practicarea concretă a iubirii. înjosirea omului care caută plăcerea de o clipă ci Un alt aspect important prezent în cea de-a la o „anumită degustare a împlinirii existenței, doua parte a enciclicei este cel al legăturii dintre Titlul primei părți este Unitatea iubirii în creație și în istoria mântuirii. Scrisoarea analizează semnificația și exercitarea iubirii în Sfânta Scriptură și în Tradiția Bisericii. Punctul de plecare al acestei reflecții este cel al relației de iubire dintre bărbat și femeie care este „arhetipul iubirii prin excelență, în fața căreia pălesc, la prima vedere, toate celelalte forme de iubire” (DCE, 2).

8


Sfinţii Părinţi dreptate și iubire. Referitor la acest aspect Pontiful Roman emerit afirmă: „Săracii, se spune, nu ar avea nevoie de opere de caritate, ci de dreptate” (DCE, 16). Dreptatea, însă, nu este doar de datoria Bisericii, ci și de cea a statului și a politicii (Cf DCE, 28), iar Biserica „nu poate și nici nu trebuie să înlocuiască statul. Dar nu poate și nici nu trebuie să rămână departe în lupta pentru dreptate” (DCE, 28). Totuși, chiar dacă politica și statul și-ar face foarte bine datoria, luptând pentru dreptatea tuturor și pentru binele comun, iubirea este întotdeauna actuală, deoarece în lume există mereu suferință, singurătate și astfel rămâne mereu necesară (Cf DCE, 28). Zece ani de la „Deus Caritas Est”

Documentul papal începe cu un citat din întâia scrisoare a Sfântului Ioan în care Dumnezeu este numit Iubire (Cf 1 Io 4, 16). Această scriere este printre ultimele ale Noului Testament. Se află așadar, spre sfârșitul revelației dumnezeiești care se încheie cu moartea ultimului apostol, adică tocmai a Sfântului Ioan, autorul scrierii amintite. De altfel, chiar și ultima carte a Sfintei Scripturi, Apocalipsa, este atribuită tot evanghelistului Ioan.

deoarece Iubirii se răspunde în mod adecvat doar cu iubire. Dacă ar fi doar Creator atotputernic poate L-am urma și dintr-un anumit interes personal în rezolvarea tuturor problemelor.

El, însă, este și Iubire, deoarece nu dorește să-L urmăm sau să-L iubim din obligație. De fapt, din experiență știm bine că nu se poate iubi cu forța. Iubirea vine din interiorul nostru și nu poate fi constrânsă. Ea este dezarmantă deoarece nu se impune, ci dimpotrivă „toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1 Cor 13, 7). Astfel se comportă Dumnezeu Iubire, respectă libertatea noastră deoarece dorește să ne cucerească și să ne atragă la El tocmai prin dragostea Sa față de noi care a atins punctul culminant pe cruce. Să ne amintim că El ne-a dăruit mântuirea printr-un gest extrem de iubire, alegând de bunăvoie să moară pentru noi!

În acest an pastoral dedicat Milostivirii dumnezeiești se împlinesc zece ani de la publicarea enciclicei „Dumnezeu este Iubire”. Milostivirea lui Dumnezeu este o dovadă concretă a iubirii Sale. Referitor la modul în care este perceput Dumnezeu, există, așadar, o profundă sintonie între viziunea Pontifului Roman emerit și cea a actualului Episcop al Romei, Papa Francisc deoarece iubirea și milostivirea rămân mereu Dacă din primele două capitole ale cărții nedespărțite. Unui Dumnezeu Iubire putem Genezei (prima carte a Sfintei Scripturi) reiese că îndrăzni să ne deschidem inimile deoarece El este Dumnezeu este Creator deoarece a făcut lumea milostiv cu noi așteptând să ne îmbrățișeze (Cf Lc din nimic, spre finalul revelației divine El este 15, 20) și să ne ierte! numit Iubire. Pr. Vasile TRIFOI Numele de Creator impune reverență, respect și încredere din partea noastră deoarece este 1 Pentru Enciclica Deus Caritas Est se va folosi prescurtarea puternic și toate vin de la El. Cel de Iubire, în DCE. 2 Faptele Apostolilor. schimb, este un apelativ dezarmant, fragil

Am fost străin şi M-aţi primit

Dacă un străin vine să Primirea de străini să n-o locuiască împreună cu voi în uitaţi căci prin aceasta unii, fără ţara voastră, să nu-l asupriţi ca să ştie, au primit în gazdă, (Leviticul 19, 33); îngeri (Ev 13, 2); Să vă purtaţi cu străinul care Să nu chinuieşti pe străin şi să locuieşte între voi ca şi cu un nu-l asupreşti, căci şi voi aţi fost băştinaş din mijlocul vostru; să-l străini în ţara Egiptului (Ex. 22, iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului. 21); Eu sunt Domnul, Dumnezeul

vostru (Leviticul 19,34);

Când vei secera semănăturile din ţara voastră, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău şi să nu strângi ce rămâne de pe urma secerătorilor. Să laşi săracului şi străinului aceste spice. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru (Leviticul 23,22); Înaintea Ta noi suntem nişte

9


Sfinţii Părinţi străini şi locuitori, ca toţi părinţii noştri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra şi fără nicio nădejde (1 Cronici 29,15);

noastre, când se vorbeşte de aşa-zisa „criză a refugiaţilor din Siria”. Privim cu îngrijorare tot mai mare evenimentele ce Domnul ocroteşte pe cei se derulează sub ochii noştri străini, sprijină pe orfan şi pe şi simţim cum începe să se văduvă, dar răstoarnă calea instaleze panica deoarece, fiind luaţi prin surprindere, nu ştim celor răi (Ps. 146,9).

că sunt mai multe categorii de străini ce bat la uşile lumii noastre: unii care pe drept cuvânt caută să-şi salveze viaţa proprie, a copiilor sau dorinţele de mai bine, iar unii care vin cu dispreţ declarând făţiş duşmănia faţă de noi.

Străinul, alături de sărac, de văduvă şi de orfan sunt patru categorii de oameni de care Dumnezeu însuşi are o grijă deosebită, aşa cum reiese din aceste câteva citate biblice. Permanenta stare de precarietate a existenţei acestor categorii de oameni impune fără zăbavă luarea unor măsuri imediate de protecţie din partea celor care pot să le ofere. Primirea de străini – filoxenia – este poruncă de Dumnezeu însuşi lăsată în Scripturi şi trecută de Biserică în rândul faptelor milei trupeşti, prin glasul insistent profetic al Sfinţilor Părinţi: „Lauda creştinilor este primirea străinilor şi milostivirea. Lauda şi mântuirea creştinilor este că, totdeauna, la masa lor, săracii şi sărmanii şi străinii să mănânce împreună cu ei, şi din casa lor Hristos niciodată nu va lipsi”.1

Părinţii Bisericii, mulţi dintre ei, au trăit situaţii asemănătoare, pe vremea când Imperiul Roman era supus presiunii migratorii. De aceea mărturiile lor pot fi de mare ajutor în găsirea unor criterii de discernământ valide pentru noi cei de azi. Sfântul Ambrozie de Milano, confruntându-se cu o situaţie asemănătoare scria: „Nu trebuie să fim de acord cu cei care alungă din oraşe pe străini; exact în momentele în care s-ar cuveni să-i ajute îi exclud din viaţa cetăţii, interzicându-le bunurile pe care pământul le dăruieşte tuturor, fără osebire[...] Cât de absurdă poate fi moartea atâtor popoare oropsite prin foamete, şi cât de ruşinos pentru cetatea noastră să moară atâţia oameni, care mai înainte ne erau de ajutor în producţia de bunuri şi în comerţ. Nimănui nu foloseşte necazul altuia”.2

să gestionăm astfel de situaţii pe care generaţia noastră nu le-a mai întâlnit până acum. Există la această oră discuţii, de natură politică sau socio-economică, privitoare la cauzele care au produs acest fenomen. Factorii de decizie caută să estimeze consecinţele şi soluţiile pe termen scurt, mediu sau lung ale acestui exod. Există opinii pro şi contra primirii refugiaţilor. Pe Internet, speculaţiile cu privire la scopurile pe care le deserveşte apariţia acestei migraţii în masă, comparabilă cu aceea din perioada antichităţii târzii, stârnesc reacţii din cele mai diverse.

Faţă de prima categorie a celor oropsiţi, noi, creştinii, dar şi cei ce sunt moştenitori ai civilizaţiei creştine europene, suntem supuşi unui test de natură spirituală: examenul primirii milostive de străini ( filoxenia). Poate fi un un barometru prin care Providenţa verifică în istorie dacă mai există compatibilitate între ceea ce pretindem că suntem şi ceea ce suntem în realitate.

Indiferent de cât adevăr sau neadevăr conţin aceste ipoteze, pe noi trebuie să ne preocupe modul în care vom şti sau nu Actualitatea acestei virtuţi vom şti să răspundem şi să creştineşti şi umane este mai facem faţă creştineşte acestei Iar în panegiricul adus de Sf. mult decât evidentă în zilele provocări, luând în calcul faptul Grigore Teologul surorii sale 10


Sfinţii Părinţi Gorgonia citim: „Cine, mai mult ca ea a pus la dispoziţie celor în nevoi propria casă ca refugiu cald şi primitor? Şi cine precum ea i-a primit pe străini cu o aşa religioasă reverenţă? De aceea îndrăznesc să o laud aplicându-i cuvintele lui Iov: «Unde s-ar găsi vreunul care să nu se fi săturat la masa ei? Străinul nu petrecea noaptea niciodată afară; porţile ei le deschidea călătorului» (Iov 31,32)”3.

Sfântul Grigore Dialogul, interpretând scena celor doi discipoli în drum spre Emaus, subliniază modul tainic în care Hristos alege uneori să se întâlnească cu noi: „Cei doi discipoli întind masa, oferă de mâncare şi acel Dumnezeu pe care nu l-au recunoscut în timp ce le tălmăcea Scripturile, l-au recunoscut în gestul frângerii pâinii. Deci, nu au fost iluminaţi în timp ce ascultau învăţăturile Domnului, dar îl recunosc când le împlinesc, pentru că stă scris: Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. (Rm 2,13).4

Despre aceasta papa Francisc afirmă: „Este important să privim pe imigranţi nu doar în funcţie de condiţia de legalitate sau ilegalitate în care se găsesc, ci mai ales să-i privim ca persoane, care având demnitatea garantată, pot să contribuie la bunăstarea şi progresul tuturor. Cu siguranţă, afirmă Papa, trebuie să-şi asume responsabilitatea îndatoririlor faţă de cei ce îi primesc, respectând patrimoniul material şi spiritual al ţării care îi găzduieşte, supunânduse legilor şi contribuind la respectarea lor”5. Din toate aceste înţelegem

că Dumnezeu vrea să ne întâlnească sub chipul acestor străini ce vin de departe cerşind la uşile lumii noastre. A citi semne timpului înseamnă să căutăm să descifrăm ce anume vrea să ne transmită Domnul prin aceşti străini. Dacă nu vom fi dispuşi să-i găzduim în cetăţile noastre, foarte probabil vom pierde ocazia de a cunoaşte un îndreptar al cerului pentru creştinii Europei de azi.

Cât priveşte pe ceilalţi străini, cei numiţi islamişti fundamentalişti, care violează şi ucid creştini sau pur şi simplu oameni indiferent de crez în numele lui Alah, ar fi absurd să căutăm justificări acestor comportamente. Răul nu are nici o raţiune care să-l îndreptăţească în vreun fel, şi de aceea avem datoria de a lupta împotriva lui cu mijloacele evanghelice care sunt rugăciunea, binecuvântarea, întoarcerea obrazului, facerea de bine, dragostea şi chiar martiriul. Dar toate aceste atitudini creştineşti nu trebuie înţelese ca atitudini pasive în faţa răului. Creştinii şi cei ce deţin autoritate, departe de a se resemna, au datoria de a fi activi în căutarea unor soluţii pentru stârpirea fărădelegii din societate, indiferent cine o comite. În acest sens, Nicolae Steinhardt spunea: „Nu trebuie confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, o bigoterie, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile[...]. Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi.

Şi-apoi, stă scris că «Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii» (1Cor. 14, 33). Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze”6.

Însă, dacă presupunând că societăţile noastre din Europa, în ciuda eforturilor evanghelice nu vor reuşi să elimine aceste comportamente violente de la străinii islamişti, poate s-ar cuveni să dăm o lectură spirituală acestui rău care ne asaltează. Sfinţii insistă în a ne face o introspecţie şi a vedea dacă aceste cazuri nu sunt cumva o consecinţă a greşelilor noastre, individuale sau comunitare? Să ne întrebăm dacă nu cumva societăţile europene renunţând la rădăcinile creştine ale culturii noastre, cu tot ceea ce implică la nivel moral, nu şi-au provocat în vreun fel la această situaţie? Cuvintele acestei rugăciuni la năvălirea duşmanilor ne-ar putea fi de ajutor în a discerne dacă nu cumva ceea ce ni se întâmplă este un semn pentru popoarele oarecând creştine ale Europei, iar acum cvasiapostate: Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii[...]. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Când eu mă măguleam pe mine însumi, atunci ei m-au criticat. Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au 11


Legea Bisericii numit nebun. Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic. Când am vrut să conduc pe oameni ei m-au împins înapoi. Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier. Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn. Când miam zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Întradevăr vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău. Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei! Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin

în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare! Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţin ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşi nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia. Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi

binecuvântez şi nu-i blestem!7 Pr. Florin Ștefan FODORUȚ 1 Sf. Efrem Sirul, în Arhim. Dr. Benedict Ghiuș, Proloagele, Vol. I sfintilor pe scurt pentru lunile septembrie - februarie), Editura Bunavestire, Galați, 1999 2 Ambrogio di Milano, I Doveri, 3, 4550, în La teologia dei Padri, Vol. 3. Citta Nuova, p.286 3 Gregorio di Nazianzo, Discorso funebre per la sorella Gorogonia, în La teologia dei Padri, Vol. 3. CittaNuova, p. 284 4 Gregorio Magno, Omelia 23, în La teologia dei Padri, Vol. 3. CittaNuova, p. 285. 5 Papa Francisc, Misericordiae Vultus, 3 6 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 62-63 7 N. Velerimovici, Rugă pentru vrăjmaşi, în Predici, ed. Ileana, Bucureşti, 2007, p.37.

Drept comun și drept particular în CCEO Înainte de Conciliul Vatican II se obișnuia să se vorbească, chiar și în documentele oficiale, despre Biserica orientală la singular1.

Așadar după Conciliul Vatican II nu mai are sens să se vorbească despre Biserica orientală, la singular. Cele 21 de Biserici catolice orientale în deplină comuniune cu Roma sunt grupate în cinci tradiții liturgico-disciplinare distincte: alexandrină, antiohiană, armeană, caldee și constantinopolitană (bizantină). Aceste tradiții sau rituri de bază însumează, conform Anuarului pontifical din 1992, circa 15 milioane de credincioși. Această conștientizare – rezultat al Conciliului Vatican II – a diversității Bisericilor orientale catolice va influența și va orienta modul în care se va realiza codificarea canonică a dreptului oriental. Acesta, în manualele de drept canonic de dinainte de Conciliu, era perceput mai degrabă ca un drept particular (special sau personal), inferior așadar normelor de drept ale codului latin, care era considerat dreptul comun. În lumina învățăturilor Conciliului Vatican II însă, dreptul oriental se bucură de aceeași demnitate ca și dreptul latin.

Noutatea ecleziologică realizată de Conciliul Vatican II permite redescoperirea atât a valorii și importanței diversității experimentate în comuniunea Bisericii, cât și a importanței și a bogăției diferitelor rituri, care marchează identitatea teologică, spirituală și disciplinară a diverselor Biserici particulare: „Biserica sfântă și catolică, trupul mistic al lui Hristos, este alcătuită din credincioși uniți organic în Spiritul Sfânt prin aceeași credință, aceleași sacramente și aceeași conducere și care, unindu-se în diferite comunități a căror coeziune e asigurată de ierarhie, formează Biserici particulare sau rituri. Între ele există o admirabilă comuniune astfel încât varietatea din Biserică nu dăunează unității ci, mai degrabă, o manifestă; într-adevăr Biserica Catolică voiește ca tradițiile fiecărei Biserici particulare sau rit să Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO), fie păstrate în integritatea lor și în același timp vrea să-și adapteze modul de viață la diferitele asemenea Codului de Drept Canonic latin (CIC), necesități de timp și de loc” (OE 2). nu este unul exhaustiv/atotcuprinzător; CCEO 12


Legea Bisericii conține doar normele care sunt comune celor 21 de Biserici orientale. „Spre deosebire de CIC, care este codul unei singure biserici, cea latină, CCEO nu este un cod al Bisericii orientale (la singular), ci codul comun celor douăzecișiuna de Biserici catolice orientale”2 . Este așadar evident de ce CCEO va trimite adesea la dreptul particular al fiecăreia din aceste Biserici și va folosi de mult mai multe ori decât CIC expresia lege particulară (CCEO o folosește de aproximativ 180 de ori). Astfel, după cum o spune și denumirea sa, CCEO se integrează în tradiția colecțiilor canonice orientale și oglindește totodată înalta stimă de care se bucură Sacri canones, rezultat al primelor șapte concilii ecumenice și comune tuturor Bisericilor orientale.

Canonul 1493 din CCEO descrie conceptul de drept comun și drept particular al diverselor Biserici orientale sui iuris3: §1. Prin denumirea de «drept comun» se înţeleg în acest Cod, pe lângă legile şi obiceiurile legitime ale Bisericii universale, şi legile şi obiceiurile legitime comune tuturor Bisericilor orientale. §2. Prin denumirea de «drept particular» se înţeleg toate legile, obiceiurile legitime, statutele şi alte norme de drept care nu sunt comune nici Bisericii universale, nici tuturor Bisericilor orientale. Astfel, prin drept particular se înțelege totalitatea legilor și a consuetudinilor legitime, statutele și alte norme de drept care privesc o singură Biserică orientală sui iuris și care nu aduc în nici un fel vreun prejudiciu dreptului comun. Tot dreptului particular îi aparțin și legile și decretele promulgate de Episcopul eparhial, statutele Mănăstirilor și Institutelor religioase, legile liturgice și prescrierile cărților liturgice proprii fiecărei Biserici sui iuris, convențiile și diversele înțelegeri stipulate între diferite Biserici sui iuris. Evident, odată cu intrarea în vigoare a CCEO (1 Octombrie 1991) au fost abrogate toate legile de drept particular care contravin canoanelor acestuia sau care se referă la o materie care a fost în mod integral organizată în actualul Cod; mai sunt revocate consuetudinile reprobate sau acelea care contravin canoanelor Codului, dar nu cele centenare sau imemorabile (cf. can. 6 din CCEO)4 .

1. Sinodul Episcopilor în Bisericile Patriarhale și în cele Arhiepiscopale Majore (can. 110 §1 și can. 152); 2. Consiliul Ierarhilor pentru Bisericile Mitropolitane sui iuris (can. 167 §1); 3. Ierarhul care se află în fruntea unei Biserici sui iuris (care nu este nici patriarhală, nici arhiepiscopală majoră, nici mitropolitană), având consensul Sfântului Scaun (can. 176). Prin drept particular se mai înțelege și dreptul care privește o singură Biserică sui iuris, aprobat sau stabilit de Pontiful Roman (cann. 58, 78, 159, 174, 182) sau de suprema autoritate a Bisericii, adică Romanul Pontif sau Conciliul Ecumenic (cann. 56, 57) sau de Sfântul Scaun5 (cann. 29, 30, 138, 150, 575, etc). În ceea ce privește aria de aplicare a dreptului particular, de obicei acesta trebuie observat pe cuprinsul teritoriului Bisericii sui iuris pentru care a fost emanat și doar în interiorul limitelor acesteia. Dacă însă legile de drept particular sunt aprobate de Sfântul Scaun, atunci ele au valoare juridică obligatorie oriunde (can. 150).

Materiile pentru care CCEO trimite în mod expres la dreptul particular sunt multe și diverse și ar trebui tratate într-un material dedicat doar acestora. În multe situații Codul face trimitere la dreptul particular fără o referire explicită, ci invitând tacit Bisericile sui iuris să reglementeze materia respectivă prin norme particulare. Adesea CCEO, după ce stabilește o normă de drept comun, propune o alternativă care poate fi asumată și integrată în dreptul particular.

Dreptului de a stabili norme particulare îi corespunde, din partea fiecărei Biserici sui iuris, obligația de a stabili legi proprii, după cum afirmă și Conciliul Vatican II în: „Istoria, tradițiile și nenumărate instituții bisericești dau strălucită mărturie despre meritele deosebite ale Bisericilor orientale în Biserica universală. De aceea, Conciliul înconjoară acest patrimoniu bisericesc și spiritual cu stima cuvenită și cu îndreptățită laudă; mai mult, îl consideră cu tărie ca patrimoniu al Bisericii universale a lui Hristos. El declară, așadar, în mod solemn că Bisericile din Orient ca și cele din Occident au dreptul și datoria de a se conduce după propriile discipline particulare de vreme ce acestea se ilustrează prin Cade în sarcina autorităților competente venerabila lor antichitate, sunt mai conforme cu legislative ale fiecărei Biserici sui iuris prerogativa obiceiurile credincioșilor lor și mai capabile să de a emana dreptul particular; astfel, în funcție asigure binele sufletelor” (OE 5). de tipul Bisericii, vor fi competenți: Pr. Ioan BALEA 13


Crâmpeie Istorice 1 Cfr. R. METZ, „Le nouveau code de droit canonique des églises orientales catholiques”, în Revue de droit canonique 42 (1992), pp. 99-117.

2 G. NEDUNGATT, Presentazione del CCEO, în Echiridion Vaticanum, vol. XII, Bologna 1992, p. 890.

3 Bisericile sui iuris sunt Biserici care, în configurația Bisericii catolice, se bucură de aceleași drepturi și îndatoriri, între ele existând o reală pari dignitas; can. 27 din CCEO clarifică acest concept: „În acest cod se numește Biserică sui iuris o grupare de credincioși creștini legată de ierarhie conform normelor de drept, pe care autoritatea supremă a Bisericii

o recunoaște în mod expres sau tacit ca sui iuris”. Conform configurației ierarhice, aceste Biserici sunt împărțite în patru tipuri: Patriarhale, Arhiepiscopale Majore, Mitropolitane și alte Biserici. 4 Cfr. D. SALACHAS, „Sussidio e proposte per l`elaborazione del diritto particolare delle Chiese Orientali sui iuris”, în Apollinaris, vol. 80, n. 1-2 ( 2007), pp. 381-540. 5 În CCEO, prin termenul Sfântul Scaun (sau Scaunul Apostolic) se înțelege nu doar Pontiful Roman ci și Dicasterele sau alte instituții ale Curiei Romane – a se vedea, spre exemplu, can. 48 din CCEO.

Anul 1916 Primul război mondial și Biserica Greco-Catolică

14

Începînd cu acest număr al revistei eparhiale, vă prezentăm câteva articole al căror subiect este legat de evenimentele petrecute în secolul al XX-lea, cu precădere în anii care se termină cu cifra 6. Deoarece suntem în anul 2016, am considerat că este potrivit la început să marcăm un centenar de la intrarea Regatului României în prima conflagrație mondială. Vor urma prezentarea altor evenimente istorice a căror componență este legată de activitatea sau implicarea Bisericii GrecoCatolice din România, o Biserică pentru care n-au existat alte interese decât slujirea Evangheliei și a neamului în mijlocul căruia s-a format. Abnegația, eroismul, generozitatea și sacrificiul de care au dat dovadă slujitorii ei, fie clerici sau laici, au contribuit la răspândirea credinței și au luminat poporul român, astfel încât pagina de istorie curată scrisă în cartea neamului românesc nu poate fi sortită uitării.

Primul război mondial a început în anul 1914, în urma asasinării la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitor al tronului Austro-Ungariei. Studentul sârb Gavrilo Princip trage două gloanțe mortale, în urma cărora își pierd viața arhiducele și soția acestuia, Sophie Albina Chotek.

În urma atacului, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei la data de 28 iulie. Rusia, susținând Serbia a decretat mobilizarea generală; în replică, Germania, aliata AustroUngariei, a declarat război Rusiei la data de 1 august1914 și apoi, o zi mai târziu, a declarat război Franței. La rândul său, Austro-


Crâmpeie Istorice Ungaria declară război Rusiei la 6 august 1914, iar Serbia declară război Germaniei. Franța declară război Austro-Ungariei urmată de Anglia. Japonia declară război Germaniei și astfel conflictul european devine unul mondial. România rămâne neutră timp de doi ani, însă la data de 27 august 1916 intră în război alături de Antantă.

Puterile Centrale”. Se aud încet bubuitul tunurilor ce anunțau sosirea Armatei Române care înainta de la Sibiu înspre Ungaria. Trupele de honvezi n-au rămas în Blaj decât o noapte, fiind siliți să se retragă din fața trupelor române, iar odată cu plecarea lor s-au refugiat și funcționarii imperiului. Românii erau singurii În acest timp, în Transilvania care jubilau la apropierea considerând românii aduceau tributul lor conaționalilor, avansarea trupelor române de jertfă în contul imperiului, teritoriul fiind parte a o eliberare de sub dominația ,,imperiului cu picioare de lut”. austro-ungară. Desigur era Regiunea era într-o agitație o contribuție în acest sens, permanentă din cauza deselor doar că adevărata eliberare recrutări din rândul românilor. va veni abia peste doi ani. În Tineretul român, chiar și luna septembrie 1916, Armata elevii de liceu, erau recrutați Română se retrage dincolo pentru front. Nu au scăpat de de munți, în urma prezenței recrutare nici intelectualii, iar și atacului desfășurat de cele sediul mitropoliei, precum și patru divizii germane sosite în mitropolitul Victor Mihaliy de Transilvania. Având sprijinul Apșa erau supravegheați de acestor trupe, guvernul ungar către agenții securității de la se regrupează, iar funcționarii Budapesta. În contul războiului își reiau atribuțiile. În acest au fost cedate toate fondurile timp sosește la Blaj o delegație Mitropoliei, ale școlilor, precum a guvernului ungar, condusă de și ale pensionarilor, sub forma către profesorul Gagyi, care dă unui împrumut de război, iar ordin mitropolitului și înalților profesorii, preoții și orfanii clerici ai Mitropoliei, să se pună urmau să fie plătiți din cupoanele la adăpost de ,,invazia valahă”. împrumutului (rata dobânzii pe În sprijinul lui Gagyi stau în jur care emitentul este de acord să de 30 de agenți ai securității precum și o companie de o plătească investitorului). jandarmi, care au primit ordin În ziua de 27 august 1916, în să pună la adăpost mitropolitul momentul în care România intră și întreaga arhivă a Mitropoliei, în război, Blajul este ocupat tocmai la Oradea. Are loc un imediat de către Regimentul 24 protest al mitropolitului care de Honvezi. Războiul și-a urmat refuză să plece singur, cerând cursul fatal însă declarațiile guvernului să fie însoțit de către primite de la București dădeau întreg personalul ce aparținea speranțe poporului, care Mitropoliei, școlilor și altor aștepta ,,ceasul izbăvirii”. Ion I.C. instituții ale Bisericii. Are loc Brătianu informa în acest sens un schimb de corespondență românii: ,,Vă purtăm de grijă. între Blaj și Budapesta în urma Împliniți-vă datoria de cetățeni. căreia guvernul cedează, iar Dacă România intră în război, în la data de 12 septembrie 1916, niciun caz nu va intra alături de

mitropolitul Victor Mihalyi de Apșa însoțit de toți profesorii cu familiile lor părăsesc Blajul, călătorind cu trenul timp de patru zile până la Oradea. Practic era o deportare a capului Bisericii Greco – Catolice într-o zonă mai puțin românească, pentru a putea fi folosit ca instrument de manipulare sau intimidare, în manevrele politice planificate în viitor. În locul său rămâne la Blaj viitorul mitropolit, Alexandru Nicolescu. Pretutindeni se auzeau zvonuri despre deportarea sau închiderea unor preoți și profesori români, în lagărele de la Șopron, Seghedin sau în închisoarea de la Cluj. Ajunși la Oradea, mitropolitul este cazat în clădirea Episcopiei Greco – Catolice, în timp ce preoții vor fi primiți de către frații lor din Oradea, iar profesorii și familiile acestora vor poposi la Școala Normală. Abia spre sfârșitul lunii noiembrie dascălii reușesc să se întoarcă în Blaj. În lipsa personalului didactic cursurile școlilor s-au deschis abia la data de 1 decembrie. Paradoxal, numărul elevilor în loc să scadă a crescut, deoarece copiii români marginalizați în școlile de stat s-au îndreptat instinctiv spre cele românești din Blaj. Seminarul Teologic a fost redeschis la Oradea, după ce mitropolitul a obținut aprobarea guvernului. Cursurile s-au desfășurau în condiții grele, spațiul folosit era constituit din câteva cămăruțe pe care le părăsiseră soldații unguri. Abia în vara anului 1917, după terminarea anului universitar, mitropolitul și profesorii se vor putea întoarce din nou la Blaj. Timp de doi ani până la 15


In Memoriam! terminarea războiului, atât arhiereul cât și unii de fapt destrămarea monarhiei austro-ungare preoți și profesori vor fi urmăriți și monitorizați și afirmarea națională a statelor aflate în de către guvern, ca o măsură preventivă de a componența ei. stopa unele posibile reacții naționaliste. Începea Pr. Dr. Vasile IUSCO

Dr. Epaminonda Lucaciu Din stejar, stejar răsare…

Preotul greco-catolic Epaminonda Lucaciu este socotit unul dintre cele mai mari nume ale diasporei româneşti, cel care şi-a pus amprenta pe dezvoltarea culturii şi spiritualităţii româneşti de dincolo de Ocean. Fiul „Leului din Șișești” este cel care a înființat primul ziar românesc de pe continentul nord-american, „Românul”, dar și cel care a pus bazele primei parohii românești din SUA. Epaminonda s-a născut la 25 februarie 1877 în localitatea Sâncrai, judeţul Satu Mare. În Sâncrai, tatăl său, preot fiind, şi-a început pastoraţia. Din cãsãtoria lui Vasile Lucaciu cu Paulina au rezultat copiii: Vasiliu Cicerone Vergiliu (n. 1876, a trãit 3 luni), Epaminonda (n. 25 februarie 1877, preot), Maria Veturia (n. 1878, cãsãtoritã cu medicul Ioan Munteanu din Buzãu), Vasile Romulus (n. 1885 la Satu Mare, doctorand în drept, a cãzut în primul rãzboi mondial) ṣi Tulia. Dintre copii, primii trei s-au nãscut în localitatea Eriu Sâncrai, unde cel care avea sã devinã „Leul de la Ṣiṣeṣti” a funcṭionat ca preot Institutul de Propaganda Fide între anii 1875- 1878. din Roma, începând cu anul 1888. Epaminonda Lucaciu ṣi- Acolo îṣi ia bacalaureatul ṣi licența a început studiile primare la în teologie ṣi filosofie, în anul Satu Mare, desãvârṣindu-le la 1892, iar în anul 1898 obṭine titlul Nãsãud. Ajutat de cardinalul de doctor în teologie ṣi filosofie. Ledochowschi, studiazã la Reîntors în ṭarã îl ajutã o 16

perioadã întru slujire pe pãrintele sãu la Ṣiṣeṣti. Din anul 1901 funcṭioneazã în parohia Cenadul Sârbesc. Apoi în anul 1905 devine misionar al organizãrii vieṭii spirituale a românilor grecocatolici din SUA. În 19 octombrie


Evanghelia în Artă 1905 a înființat la Cleveland prima parohie greco-catolică română. În anul 1906 a fost inaugurat primul lãcaṣ greco-catolic de pe pãmânt american, „Sf. Helena”. Tot în acest oraṣ a întemeiat „Românul din America”, prima gazetã româneascã din SUA, o revistã care a avut meritul de a fi realizat unitatea spiritualã a tuturor românilor de dincolo de Ocean. În anul 1907 revine la Blaj pentru a duce în parohiile pregãtite pe teren american tineri preoṭi români. Printre aceṣtia s-a numãrat ṣi Alexandru Nicolescu, viitor mitropolit de Alba Iulia ṣi Făgăraș. Epaminonda Lucaciu poate fi considerat ctitorul moral al multor construcṭii bisericeṣti greco-catolice de pe pãmântul nord-american. Amintim aici doar bisericile din Cleveland, Aurora ṣi Trenton. În toate parohiile

Boala l-a împiedicat sã plece din nou în Statele Unite, unde i se oferise iarãṣi posibilitatea ocupãrii unei parohii. A mai rãmas în Ṣiṣeṣti pânã ce a reuṣit sã termine În anul 1921 s-a întors în ṭarã, lucrãrile la cavoul din beton, stabilindu-se la Satu Mare, unde unde au fost depuse în sicrie noi a funcṭionat ca preot militar la osemintele pãrinṭilor sãi. Între anii 1923-1929 a fost garnizoana localã. Ȋntre anii 19221923 a fost paroh al credincioṣilor preṣedintele filialei Satu Mare sãtmãreni. Ȋn anul 1924 este numit a Asociaṭiei orfanilor de rãzboi, paroh la Ṣiṣeṣti, de către Dr. Iuliu primind în aceastã calitate brevetul Hossu prin Ordinul nr. 4410/1924. regal de acordarea a distincṭiei A activat acolo ṣi pe plan politic, Crucea Meritului Sanitar. Întors în cadrul organizației liberale. la proprietatea familiei de la S-a remarcat de asemenea prin Viile Apei, va fi etichetat drept grija de a înfrumuseṭa ctitoria „chiabur, duṣman al poporului”. pãrintelui sãu, adãvãrata poartã Bolnav fiind, a repausat la Cluj la deschisã spre latinitate, biserica 29 iulie 1960, fiind înmormântat Sfintei Uniri a tuturor romȃnilor. dupã dorinṭa lui, alãturi de pãrinṭii Va sluji doar pânã în anul 1931 sãi în cavoul bisericii din Ṣiṣeṣti la Ṣiṣeṣti cãci era suferind de o ctitoria lui dr. Vasile Lucaciu. boalã de ochi, de care nu fusese scutit nici ilustrul sãu pãrinte. Prof. Adrian ROMAN în care a funcṭionat a înfiinṭat coruri, echipe de teatru ṣi dansuri, zbãtându-se mult pentru pãstrarea tradiṭiilor ṣi a graiului românesc în sânul comunitãṭilor.

Chipul din umbră

forța milostivirii în prima și ultima Pietà a lui Michelangelo Când auzim despre rătăcirile unor oameni din societatea în care trăim, în inimă se naște spontan întrebarea: oare este vrednic de milă? Putem să-l compătimim? Numai cu ochii Evangheliei putem trece cu vederea peste vinovăția unui tâlhar și să spunem că, la urma urmei, nu el este ultimul vinovat ci acel uneltitor care dezonorează neîncetat în oameni sămânța binelui. De altfel, Biserica ne spune să nu urâm păcătosul ci păcatul. Căutând să se situeze mereu de partea celui mai slab, Hristos era convins că cel „fără vină”, mai puternic, mai sănătos, va opta și el pentru aceleași sentimente. Cu toate acestea, Isus n-a fost mereu înțeles; gândiți-vă numai la parabola Fiului rătăcitor în care fiul întors acasă după ce și-a cheltuit toată averea, se lovește de reacția fratelui mai mare care nu pricepe cum i se mai poate dărui îmbrățișarea părintească. Tatăl a fost atunci învinuit pentru dragostea sa

Michelangelo Buonarroti, Pietà (1499), bazilica San Pietro, Vatican părtinitoare și, am putea să spunem, pentru un fel de a iubi „cu două viteze”: pe unul mai mult și pe celălalt mai puțin. Generozitatea Tatălui față de cei care nu par că ar merita dragostea sa este o întrebare care ne frământă și pe noi. De multe ori ne construim viețile noastre „pe viteze diferite”,

17


Evanghelia în Artă acceptându-i pe unii și respingându-i pe alții. Răspunsul la această dificultate de a iubi în mod egal pe aproapele îl vedem mai ales în pătimirea lui Hristos când merge până la capăt în demascarea păcatului fără a-l zdrobi însă pe păcătos. Decizia sa a fost de a nu răspunde ocării cu ocară. Mulți s-au smintit de acest fel de a fi al Mântuitorului până la a nu mai voi să-l recunoască: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In. 1, 11).

Pietà (1499), detaliu, Chipul Fecioarei Consecința acestei alegeri personale a lui Hristos a fost abandonul pe care a trebuit să-l înfrunte în vremea patimilor. Dar tocmai în acele momente de descumpănire, dacă vom privi mai atent, vom vedea cum vocea Tatălui începe să mărturisească despre Fiul în mod neașteptat: prin gura centurionului, prin cutremurul de pământ și întunecarea cerului, prin acei câțiva mărturisitori rămași până la capăt sub cruce. În evenimentul crucii dragostea nu are decât „o singură viteză”, aceea a unei răbdări fără margini, a unei răbdări până dincolo de limita suportabilului. Eroismul ei stă tocmai în faptul de a fi fost în acele momente atât de silențioasă și de îmbibată de cuvintele Scripturii încât ea a devenit transparentă, prin ea am putut vedea un chip despre care nu știam că se numește Milostivire, numele însuși al Tatălui.

Faimoasa Pietà a lui Michelangelo Buonarroti (1475 – 1564), din bazilica San Pietro din Vatican (fig. 1), sculpată pe când artistul avea numai 23 de ani, este o imagine a acelei iubiri eroice care

18

se oglindește pe chipul Preacuratei. Gingășia și perfecţiune trăsăturilor Fecioarei, transmit ceva din gloria veşnică a celui Preaînalt care s-a imprimat pe chipul Mariei, în acel moment crunt când Hristos a fost coborât de pe cruce (fig. 2). Mulţi contemporani i-au reproşat de altfel lui Michelangelo îndrăzneala de a fi sculpat un chip atât de fraged şi l-au constrâns să se apere: „Nu știi tu că femeile care viețuiesc în curăție au o prospețime diferită de aceea a celor care nu sunt curate? Cu atât mai mult o fecioară care n-a fost cuprinsă de nici cele mai mici pofte trupești care să-i fi întinat trupul. Ba mai mult, doresc să-ți spun că această prospețime și floare a tinereții s-a păstrat în ea nu tocmai pe cale naturală ci printr-o lucrare dumnezeiască arătându-se lumii fecioria și curăția perpetuă a Fecioarei.” (Ascanio Condivi, Vita di Michelangelo, 1553). În învățătura Bisericii și deopotrivă în viziunea sculptorului italian, momentul coborârii de pe cruce n-a fost unul marcat de deznădejde ci, mai cu seamă, a fost clipa în care oamenilor le-a fost revelat în ce fel s-a cernut aurul, cum acesta a fost curățat prin foc pentru a străluci fără măsură (Sf. Ioan Gură de Aur). Trăite cu Dumnezeu, încercările curățesc și limpezesc sufletul, permit sufletului experiența iubirii milostive a Tatălui. În mod sigur și în viețile noastre ne-am întâlnit cu persoane greu încercate dar degajând o pace de neînchipuit, cucerindu-ne prin seninătatea chipului lor. Don Tonino Bello, un mare episcop italian din veacul din urmă, povestește cum intrând în casa unui bolnav țintuit la pat de un handicap grav, respectivul nu vorbea și nu auzea, a găsit-o la căpătâi pe mama băiatului. Cu lacrimi în ochi, mama i-a spus episcopului: „Eu n-aș putea trăi fără el!”. Cuvintele acestea, departe de a fi expresia resemnării erau semnul înmuguririi în inimă a adevăratei iubiri. La fel, când majoritatea apostolilor se războiau în momentele răstignirii cu realitatea căutând să se ascundă de cruzimea ei, Preacurata acceptă plinătatea ei. Acest fel răbdător de a iubi, fără calcule, necodiționat, poate fi contemplat și într-o icoană literară din romanul Idiotul al lui Dostoevski. Aici, personajul principal are un singur defect: „Se înșela mereu pe seama persoanelor”. Ceea ce pare a fi sinonim cu naivitatea, acest „defect” structural pune în lumină o caracteristică intimă a lui Dumnezeu, încrederea pe care El o dă ființei umane indiferent de rezultatul acestei investiții. Abandonându-se


Evanghelia în Artă pe sine și renunțând la orice orgoliu, Dumnezeu susținut de ei. este primul care acordă credit total ființei Ultima Pietà a lui Michelangelo nu face decât să umane, lasând să transpară germenii iubirii sale așeze la locul care i se cuvine prima reprezentare primordiale. pe care am descris-o. Prima Pietà, în raport Primul mare succes al lui Michelangelo, cu celelalte reprezentări de mai târziu a fost despre care Ascanio Condivi, biograful său, asemenea unei culmi care a pregătit ulterioara afirmă că a depășit prin perfecțiunea formelor coborâre către ungherele cele mai ascunse ale orice realizare a contemporanilor, ba chiar a sufletului artistului. Așa cum instrumentele unei artiștilor din antichitate, a condiționat tot ceea ce orchestre trebuie să se acorde unele cu altele sculptorul a realizat mai târziu. În plan personal, în vederea unui concert, în același fel și sufletul prospețimea acelui chip al Preacuratei a devenit artistului simțea la sfârșitul vieții urgența de a se o lumină în penumbră care s-a răsfrânt continuu acorda nu numai cu întreaga sa operă artistică, asupra trăirilor tumultoase motivându-l să se dar mai cu seamă cu o viziune spirituală nouă, care auto-depășească. Ne-o dovedesc aceasta cele să-i permită trecerea la cele veșnice. Michelangelo trei versiuni ulterioare cu aceeași temă: Pietà. De pare să fi înțeles că nu regăsirea de sine în creație asemenea, la sfârșitul vieții, când Michelangelo o făcea nepieritoare, nici perfecțiunea formelor, era aproape orb după ce pictase Capela Sixtină ci acea transparență prin care Dumnezeu poate și, oricum, foarte slăbit, marele sculptor fi perceput ca izvorul de inspirație primordial. perseverează în căutarea unei soluții definitive Pietà Rondanini mărturisește despre ultima luptă pentru această reprezentare. Despre această a marelui sculptor cu perfecționismul care este îndelungată frământare mărturisește faimoasa sancționat prin distrugerea voită a variantelor Pietà Rondanini (fig. 3), lucrarea neterminată pe precedente din Pietà Rondanini. Fragmentul din care a ținut-o ascunsă în atelier vreme de 20 de partea stângă vine să ateste tocmai această luptă. ani, până la moarte. Artistul se „căiește” de mai Michelangelo și-a „îngăduit” să lase neterminată multe ori cu privire la poziția personajelor, dalta ultima sa lucrare, să o facă „incomparabilă” cu pare să nu-l mai asculte și plămădește forme toate celelalte lucrări ale sale, căci în fața morții lipsite de grația cu care obișnuia să-și uimească sale iminente, grăitoare erau nu atât formele ci contemporanii. Noutatea este că Michelangelo rugăciunea intensă pe care sculptorul vrea să o transformă Pietà dintr-un subiect artistic într-o auzim atunci când privim la ultima sa lucrare. rugăciune personală, sculptura însăși pare să nu fie altceva decât un strigăt: Ai milă ! (Pietà!). El este departe de a căuta să se privească pe sine în realizarea artistică, nici măcar să mai dovedească altora abilitatea de mare sculptor, el dorește să transmită forța unei idei. Nu spunea oare marele Brâncuși că menirea artistului este aceea de a vedea idei? Chiar dacă această operă e neterminată, căci moartea l-a ajuns pe artist pe când înca mai lucra la ea, chiar dacă formele au rămas neșlefuite, ea rămâne totuși o capodoperă. Slobozindu-l înspre moarte pe Fiul ei, Preacurata, aflată pe o movilă de pământ, îl ține în brațele ei pe Isus și, în același timp, pare că Fiul, la rândul lui, o susține ridicându-o. Construcția pe verticală a acestei ultime Pietà, spre deosebire de prima concepută într-o mișcare circulatorie, aduce o dublă mișcare: înspre moarte care devine ulterior, în mod paradoxal, o înălțare spre viață. Susținându-i pe alții necondiționat te simți la rândul tău ridicat și

Michelangelo Buonarroti, Pietà Rondanini, Castello Sforzesco, Milano 19


Etica Creștină Uneori goana noastră pentru a împlini cât mai multe ne face să detestăm ceea ce stă sub semnul „neterminatului”, al lui „non finito”, deși, o știm bine, în viață este mult loc pentru această amprentă a nedesăvârșirii. Michelangelo ne transmite totuși că atunci când cheltuim toată energia noastră pentru a-i susține pe cei de lângă noi, învățăm să nu mai privim atât la roade, cât către Acela în care suntem întemeiați, la acel chip din umbră, primordial, care luminează nu numai

când toate ne reușesc, dar mai ales, atunci când simțim că pierdem din siguranțele și certitudinile noastre. Aceasta înseamnă, de fapt, a primi Milostivirea în viețile noastre: să recunoaștem acel chip din umbră ne-a ridicat mereu când totul părea să se întunece într-o clipită, când toate ale noastre stăteau sub semnul neterminatului o mână a lui Dumnezeu a intervenit și ne-a arătat adevărata față a desăvârșirii. Pr. Teodor-Lucian LECHINȚAN s.j.

Teoria genului

o aberație care transformă anormalul în normal Cum să începi o discuție având acest subiect? O introducere convențională ar putea arăta astfel: „Teoria genului face parte din paleta largă a curentelor culturale și ideologice recente, care marchează schimbările radicale din lumea de astăzi. Asemenea teorii se infiltrează viclean în mentalități, educație, cunoaștere, pornind de la nivelul individului, până la mase largi de oameni”1. O altă încercare de a începe ar putea fi: cred că titlul deja ne lasă fără grai… dar un articol despre conceptul de gen și impactul asupra societății actuale, sau cum se adaptează legea (care modelează mentalitatea) ca să transforme anormalul în normal, ne pune în trend cu lumea. Marele pericol este că acest curent nu este inserat prin metode tradiționale, ci promovat sub umbrela toleranței sociale. Un exemplu concret despre impactul teoriei genului asupra mentalității societății actuale îl regăsim în Suedia. „Nu e niciun secret că manipularea limbajului este esențială în procesul de provocare a unor schimbări profunde în societate, ceea ce constituie scopul «revoluției culturale». Cuvintele induc concepte; conceptele, comportamente; comportamentele, tendințe sociale generale. Luați de exemplu «întreruperea sarcinii» în loc de «avort», sau «produs de concepție» în loc de «copil nenăscut», menite să excludă din conștiința publică orice conotație morală a actului avortului. Dicționarul oficial al limbii suedeze va include, de luna aceasta (luna aprilie 2015, n.n.), un nou cuvânt ce va desemna genul neutru, informează The

20

Guardian. Nu este vorba despre banalul gen neutru din gramatică, ci de un substantiv care va desemna omul care nu e nici bărbat, nici femeie”2. Ce înseamnă acest termen? O explicație3 pe care am găsit-o propune o distincție între dimensiunea biologică a identității personale și cea socio-culturală și personală a aceleași identități. Conceptul de gen abrogă categoriile de bărbat / femeie cu scopul de a uniformiza societatea și a anula categoriile tradiționale de „băiat” și „fată”. Sau mai simplu, fiecare are dreptul să fie ce vrea, după cum este modelat de mediu sau de educație, nu după cum l-a creat Cel de Sus…Altfel spus, dacă Dumnezeu a stabilit ca omul din toate timpurile să se identifice sexual, ca bărbat și femeie, omul actual poate renunța la această dimensiune definitorie a


Etica Creștină identității sale pentru a-și alege propriul sex sau gen social. De ce ne trebuie un asemenea concept în ziua de azi? Un răspuns simplist ar fi că era nevoie ca minoritățile victimizate să nu se mai simtă discriminate ori mai rău asuprite… sau, ca să fim corecți politic, astfel se încearcă înlăturarea oricărei urme de inegalitate între cele două sexe, pentru simplul motiv că nu mai sunt recunoscute. În această situație cum ne mai identificăm? Se confirmă din ce în ce mai mult spusa papei Francisc: teoria genului nu este soluția, ci constituie o problemă4. Teoria genului alterează identitatea personală și atentează la unicitatea persoanei. Probabil ați auzit de efectul teoriei genului în Franța, la școală, personalul didactic nu mai are voie să folosească, în comunicarea oficială cu părinții, „tatăl” sau „mama” elevului, ci „părintele” elevului. Noul certificat de naștere în Germania sau în Franța nu mai conține „tată” sau „mamă”, ci „părinte 1” și „părinte 2”. În curând, referirea la bărbat sau femeie se va pedepsi cu închisoarea, fiind o formulă discriminatorie, care înjosește omul actual. Un lucru este cert: uniformizarea identității oamenilor nu respectă unicitatea personală a fiecăruia! Dumnezeu ne-a creat bărbat și femeie (cf. Geneză 1, 27), iar astăzi prin teoria genului încercăm să anihilăm această diferență din planul creației lui Dumnezeu. De unde s-a pornit și la ce s-a ajuns? Încercări pentru depășirea acestui impas de-a lungul timpului au fost, de la recunoașterea complementarității bărbat – femeie și a egalității în demnitate la pierderea respectului pentru femeie, militarea pentru drepturile „sexului slab”, suprimarea complementarității prin evidențierea egalității între cele două sexe, iar apogeul a ajuns a fi anihilarea diferențelor pentru uniformizarea tuturor oamenilor. Practic, accesul femeii la piața muncii a fost considerat un câștig bine meritat, pentru care se plătește încă, prin șubrezirea căminului familial și a educației copiilor. Adică, divorțul a devenit mai facil, dispărând dependența financiară a femeii de bărbat. Timpul petrecut la locul de muncă ocupă cea mai mare parte din zi sau se întâmplă și cazul când părinții nu mai au deloc timp pentru copii, ce să mai vorbim atunci de educație!? Se caută un răspuns la atâtea inegalități și nedreptăți care au fost și mai sunt prezente între bărbați și femei și în timpurile din urmă, în cazul

noilor minorități sexuale. Ce ne rămâne de făcut nouă, celor care credem în valorile credinței creștine? Un răspuns răspicat ne este oferit de Pavel Parfentiev, director general al „Centrului de analiză a politicii familiale” din Federația Rusă, președinte al organizației publice interregionale „Pentru drepturile familiei”, ambasador al „Congresului Mondial al Familiei” pe lângă instanțele europene și, de asemenea, consultant în drept internațional al acestui congres: „Toți creștinii, și chiar toate forțele sociale sănătoase din diferite țări trebuie să se unească astăzi pentru a păstra și proteja principiile fundamentale ale societății”5. Deci trebuie să reacționăm ferm, prompt pentru a opri în fașă această ideologie, care se vrea propusă în sistemul educațional timpuriu. Adevărul dureros, pe care nu avem voie să îl ignorăm, este că „prin teoria genului se pune problema abolirii tuturor valorilor de bază ale societății prin sistemul educațional. Este o distrugere mult mai profundă decât cea produsă de simpla propaganda forțată a ateismului”6. Diverși șefi de state au luat atitudine publică, denunțând acest abuz la adresa familiei, a viitorului societății și a valorilor tradiționale (președintele Ecuadorului, președintele Italiei, premierul Australiei etc.). Ca să preîntâmpin lansarea unei prejudecăți, aș concluziona, dacă mai este nevoie, că Biserica nu rămâne indiferentă, ci condamnă teoria genului și propune calea dialogului, a comunica și a asculta, a învăța să ne cunoaștem mai bine reciproc, să ne purtăm mai mult de grijă pentru a răspunde la aceste nedreptăți, care, din nefericire, nu sunt izolate nici în societatea de azi. Mai așteptăm un pic până ne impune legislația țării să acceptăm educarea copiilor în spiritul teoriei de gen!? Pr. Emil-Marian EMBER 1 h ttp://www.culturavietii.ro/2013/11/18/teoriagenului-gender-si-pericolele-sale/ 2 h ttp://www.culturavietii.ro/2015/04/01/suedia-unnou-cuvant-in-dictionar-pentru-oameni-de-genul-neutru/ 3 http://www.fao.org/docrep/x5203e/x5203e05.htm 4 h ttp://ncronline.org/blogs/francis-chronicles/popefrancis-gender-theory-problem-not-solution 5 h ttp://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/588/teoriagenului-%C5%9Fi-revolta-contra-tiraniei-de-distrugeredin-timpurile-noastre 6 h t t p s : / / w w w . f a c e b o o k . c o m / p e r m a l i n k . php?id=169906939703249&story_ fbid=10201626914571268

21


Agora Prețul libertății? Un tribunal federal a trimis gigantului american de telefonie Apple un ordin prin care acesta din urma trebuia să permită FBI-ului accesarea conținutului telefonului iPhone ce i-a aparținut unuia dintre cei doi teroriști, soț și soție, care au ucis în luna decembrie a anului trecut 14 persoane rănind alte 22 la San Bernardino, în California. Apple nu ar trebui să acorde acces la telefon, ci doar să neutralizeze mecanismul de protecție care după zece încercări eșuate de a intra șterge definitiv informațiile. Chiar dacă autoritățile au subliniat că Apple trebuie să furnizeze software-ul doar pentru telefonul respectiv, apărătorii libertăților civile susțin că astfel s-ar crea un precedent periculos care ar deschide portiță pentru alte nenumărate solicitări din partea autorităților și ar pune în pericol încrederea utilizatorilor de telefonie. Pe scurt, a permite accesul la acest telefon ar deschide calea spre a intra în memoria tuturor telefoanelor mobile. Simțind parcă acest pericol, giganții telefoniei mobile și ai rețelelor de socializare – Google, Facebook, Twitter, Microsoft – au făcut front comun cu Apple împotriva solicitării tribunalului.

transformă tot mai mult spațiul public și cel privat, resetând relațiile dintre comunități, dintre indivizi sau chiar dintre individ și comunitate.

Datorită tehnologiei, fiecare dintre noi lasă mereu o urmă în spațiul virtual creionând și oferind încetul cu încetul un profil tot mai bogat asupra obișnuințelor de zi cu zi. De cele mai multe ori, nu suntem nici măcar conștienți de firimiturile pe care le lăsăm în urma noastră prin folosirea naivă și lipsită de griji a tehnologiei, de la simpla folosire a cardului până la nelipsita compania a telefonului mobil și a navigării zilnice pe Internet. Închipuiți-vă viața fără aceste instrumente făurite de om pentru a-i face mai comod traiul de zi cu zi! Toate aceste urme lăsate zilnic de noi întrun unic tablou realizat după chipul și asemănarea noastră vor putea fi folosite de altcineva spre binele sau spre dauna Este vorba de clasicul noastră, pentru a ne ajuta sau conflictul dintre siguranță și pentru a ne folosi, furnizând libertate care a izbucnit încă din posibililor interesați informații zorii tehnologiei informaționale. personale. Acesta devine cu atât mai radical Astfel, Homo technologicus cu cât informația invadează și 22

prezent în diferite moduri în noi este emițătorul a nenumărate semnale pe care alți oameni conectați la dispozitive sofisticate sunt mereu pregătiți a le intercepta. Suntem în fața unei trăsături înfricoșătoare a societății informaționale: nu se comunică doar informații, ci acestea sunt mai întâi culese, prelucrate, ambalate și doar mai apoi transmise prin nenumărate căi, în funcție de nevoia prezentului.

Fiecare dintre noi face parte vrând-nevrând dintr-o rețea de comunicare alături nu doar de alți oameni, ci și de diferite instrumente tehnologice care contribuie în mod substanțial la transmiterea informației, devenind însă în același timp destinatarii acesteia. Această conectare îngrădește libertatea personală și poate constitui o adevărată amenințare pentru drepturile fundamentale ale omului, deoarece este mijlocul și premiza unui control tot mai amănunțit și mai total. Se ivește în mod firesc întrebarea: ne putem opune acestei conectări? Comoditatea


Prezentarea Parohiilor dată de folosirea noilor tehnologii (carduri, telefoane mobile, etichete inteligente, rețele de socializare etc.) ofilește sensibilitatea persoanelor față de propria libertate. Obișnuința dă naștere la un fel de anestezie care duce încetul cu încetul la ștergerea percepțiilor legate de trup și de viața zilnică și le înlocuiește cu cele furnizate de tehnologie, cu crearea unei existențe virtuale și paralele, ușurând astfel cucerirea sferei private de către tehnică. Asistăm astfel la concretizarea unei profeții ce datează din anii 50 ai secolului trecut conform căreia tehnica dezumanizează. În plus, rapiditatea cu care se dezvoltă noile tehnologii duce la o nesocotire a pericolelor de sorginte autoritară întrucât nevoia și dorința de a fi în pas cu tehnica atât de sofisticată și de atrăgătoare lasă deoparte orice altă preocupare. S-a ajuns la punctul ca libertatea și sfera privată a persoanei să fie încredințate unor entități și organisme necunoscute, îmbrăcate în hainele unor autorități statale, multinaționale sau organizații anonime, lipsite de orice legitimare de ordin familiar, de

prietenie sau cel puțin de stimă reciprocă: o entitate fără chip, întruchipată într-un organism bicefal (tehnologie - birocrație) care nu e aleasă sau votată de către membrii unei societăți, ci funcționează în virtutea unei încrederi formale sau a unor împuterniciri stufos ticluite.

Fără a cădea în ispita de a percepe pretutindeni și mereu ochi ațintiți asupra noastră, propunem (re)lectura romanului 1984 al scriitorului englez George Orwell. Datând din anul 1948, romanul pare a fi tot mai de actualitate. Controlul social a trecut între timp de la o pură fantezie literară la o răspândire tot mai reală și mai omniprezentă care în viziunea multora este un antidot împotriva amenințărilor cu atentate. Frica față de atentatele teroriste, crescută fără măsură după 11 septembrie 2011 și după atentatele de origine musulmană ce continuă a însângera Europa, i-a făcut pe mulți să cedeze de bună voie datele personale și o bună doză din libertatea și sfera lor privată pentru a veni în sprijinul prevenirii și combaterii terorismului. În societățile occidentale, din care facem și noi parte, e mai

importantă tema siguranței și a luptei împotriva corupției decât cea a sferei private. Populația acestor societăți consideră în bună măsură normal faptul ca o companie telefonică să furnizeze date personale unui organism statal menit a proteja cetățenii și liniștea publică. Forțele de ordine nu se mărginesc însă doar la o simplă încredințare a datelor personale sau la o verificare a informațiilor, ci solicită noi și noi legiferări care să permită un acces mai sporit la conversațiile telefonice sau la cele de pe rețelele de socializare. E evident faptul că nimănui nu-i face plăcere a fi ascultat, a-i fi adunate toate urmele lăsate în spațiul virtual, dar în același timp e adevărat că astfel de proceduri au dat rezultate nesperate împotriva terorismului și a corupției. Un citat atribuit lui Benjamin Franklin sintetizează în mod admirabil rândurile de mai sus lăsând totodată un amplu spațiu discuției și evoluției ulterioare a problematicii: „Cine e dispus să schimbe libertatea cu o siguranță temporară, nu o merită nici pe una nici pe cealaltă și le pierde pe amândouă”. Octavian FRINC

Parohia Greco-Catolică Seini

În acest număr al revistei, vă invităm a vizita parohia grecocatolică Seini, o parohie veche, fiind totodată și sediu de protopopiat.

În Șematismul Veneratului Cler al Eparhiei de Maramureș din anul 1936 găsim faptul că parohia avea o biserică din piatră, construită în anul 1882; purtând hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Tot aici îl găsim ca paroh pe pr. protopop Mihai Berinde, care păstorea un număr de 3164 credincioși greco-catolici.

Interdicția cultului grecocatolic din România prin decretul 358 din anul 1948 a venit ca o perioadă de încercare și purificare pentru această comunitate. Credincioșii grecocatolici din orașul Seini au avut privilegiul ca în timpul perioadei de clandestinitate să îl aibă alături pe părintele Bodea Gheorghe Ambroziu, călugăr 23


Prezentarea Parohiilor temelie a noului lăcaș de cult.

În anul 1997, la sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică, s-a reconstituit Reuniunea Mariană, cu un număr de 57 de credincioși, care pentru comunitatea grecocatolică reprezintă o gardă de onoare, prin diferitele activități sociale: vizitarea bătrânilor și a celor aflați în nevoi sociale, dar și prin trăirea credinței. Ziua de Rusalii a anului 1999 a adus cu sine sfințirea mesei de altar și celebrarea primei Liturghii în noua biserică; aceasta urmând a fi sfințită de episcopul Ioan Șișeștean în ziua de Rusalii a anului 2000. La o săptămână după sfințirea bisericii, comunitatea grecocatolică din Seini a primit vizita Preafericitului Părinte Mitropolit Lucian, a nunțiului apostolic din România JeanClaude Périsset și a episcopului locului, Ioan Șișeștean, care au dorit să vadă evoluția comunității parohiale.

În 17 aprilie 2012 comunitatea greco-catolică din Seini îmbracă haine de doliu, asumpționist, care împreună cu cele trei surori ale sale, care au îmbrăcat viața monahală, au menținut vie flacăra credinței greco-catolice.

În 8 septembrie 1990 comunitatea romano-catolică din Seini a pus la dispoziția credincioșilor greco-catolici un spațiu care a fost amenajat într-o În casa părintelui Bodea s-au capelă, în care părintele Bodea a celebrat Sfinte Liturghii și s-a celebrat slujbele religioase până mărturisit credința Una, Sfântă, în anul 1995 când s-a retras. Catolică și Apostolică, iar după După retragerea părintelui, revoluția din decembrie 1989, episcopul Ioan Șișeștean l-a în jurul acestei familii s-a numit paroh pe părintele Ioan format comunitatea parohială Sălăgean, instalat de către greco-catolică, formată din episcop în ziua de Rusalii a aproximativ 60 de persoane. anului 1995. În data de 13 august 1995 s-a sfințit piatra de 24


Prezentare Carte deoarece părintele Bodea Gh. Ambroziu a plecat la casa Tatălui ceresc la vârsta de 84 ani. La slujba înmormântării, părintele paroh Ioan Sălăgean a rostit următoarele cuvinte: „Pentru noi părintele a fost ca o carte; o carte veche a căror file s-au rupt acum, dar conținutul acestei cărți rămâne în inimile

noastre. Părintele ne-a învățat observăm faptul că Rusaliile, ce înseamnă credința, omenia, pentru comunitatea grecocinstea, respectul și dragostea”. catolică Seini, reprezintă o În fiecare an de Rusalii, cu „metropolă a sărbătorilor”, ocazia hramului bisericii are loc fiind un praznic sărbătorit în prima împărtășanie a copiilor; mod solemn nu numai de către copii care sunt pregătiți de credincioșii greco-catolici, ci și de cei de alte confesiuni. doamna profesor Angela Bud. Privind

istoria

parohiei,

Pr. Daniel POP

René Chenesseau

Jurnalul unui preot exorcist Pentru acest număr al revistei noastre eparhiale, propunem cititorilor noștri cartea Jurnalul unui preot exorcist, de René Chenesseau, publicată în limba română de editura Galaxia Gutenberg (2011, p. 412). Într-o lume în continuă schimbare, unde domină o mentalitate pozitivistă și empiristă, adică aceea care recunoaște ca real doar ceea ce este material, cuantificabil sau măsurabil, creștinilor le este tot mai greu să cunoască profunzimile credinței și lupta spirituală care se duce în această lume împotriva diavolului și a apostolilor săi. Cartea de față este o mărturie vie, care își are obârșia în experiența profundă a unui preot și exorcist care ne vine în ajutor pentru a putea înțelege mai adânc cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care ne spune și astăzi că „lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva spiritelor răutăţii, care sunt în văzduh” (Ef 6,12).

25


Viaţa Consacrată Această experiență vie, cutremurătoare și deopotrivă frumoasă a părintelui René Chenesseau a fost așternută pe foi și publicată sub formă de carte, pentru ca să fie o mărturie folositoare creștinilor de astăzi. Cartea este împărțită în trei părți. Prima parte conține trei capitole, în care se descriu categoriile de persoane chinuite de diavol, prezentându-ne și patru modalități de eliberare prin exorcism. Cea de-a doua parte ne prezintă criteriile și simptomele prin care putem identifica o influență satanică și cauzele acesteia. Aceasta începe cu un preambul despre învățătura Sfântului Ioan Paul al II-lea și continuă să prezinte anumite reguli pentru a putea interpreta aceste semne de influență demoniacă în unele persoane, prezentând în continuare și evoluția acestor semne. Semnele cele mai importante care indică o influență a demonilor, descrise și din prisma unei bogate experiențe ale autorului, sunt: ceea ce se opune virtuților teologale (credință, speranță și

iubire) și a darurilor Spiritului Sfânt (pace și bucurie), ceea ce este contrar virtuților morale, în mod particular deviațiile grotești, precum și problemele de ordin psihologic și fizic importante și care nu pot fi explicate. Toate aceste semne însă trebuie analizate bine și cu multă luare aminte, urmând și unele criterii care stabilesc când și cum trebuie făcute exorcismele. Ultimul capitol al acestei părți ne prezintă aceste criterii. A treia parte a acestei cărți ne prezintă pericolele și necesitatea exorcismului, pentru cei care îl fac, pentru cei care îl cer, cât și pentru lume. În această parte autorul ne vorbește și despre necesitatea exorcismelor pentru binele acestei lumi și a vieții spirituale ale Poporului lui Dumnezeu. Ultimele două capitole ale acestei părți ne prezintă și învățătura Tradiției despre exorcism, atât din primele veacuri ale creștinismului, cât și din perspectiva unor teologi. Ultimul capitol al acestei părți ne prezintă învățătura

Conciliului Vatican II și a Sfântului Papă Ioan Paul al IIlea. Acest capitol se încheie și cu unele propuneri teologice și pastorale ale autorului.

Recomandăm tuturor cu căldură această carte, înainte de toate pentru că tratează o experiență. Este vorba de profunda experiență a autorului a luptei cu puterile răului și a întunericului. În această deloc ușoară misiune a exorcistului, redescoperim de fapt una din dimensiunile importante ale misiunii pe care a încredințat-o Isus Hristos Apostolilor și Bisericii sale, și anume aceea de-a scoate demonii în Numele său. Această misiune pe care a început-o El însuși pe acest pământ și care este și astăzi un semn important al venirii Împărăției cerurilor va culmina cu judecata finală, când cerul și pământul nou vor marca și înfrângerea definitivă a diavolului și un nou început al omului în infinita sa cale de cunoaștere a lui Dumnezeu. Pr. Dr. Florin MARUȘCIAC

Maica Tereza de Calcutta (1910-1997)

„Sunt albaneză după sânge, indiancă după cetățenie. În ce privește credința mea, sunt o soră catolică. După vocație, aparțin lumii. Dar în ce privește inima mea, aparțin cu totul Inimii lui Isus”.

de omenire, mai ales față de cei mai săraci dintre săraci. Această mesageră luminoasă a iubirii lui Dumnezeu s-a născut la 26 august 1910 la Skopje, oraș aflat la răscrucea istoriei din Balcani. Cea mai mică dintre cei cinci copii ai lui Nikola și Drane Bojaxhiu, a fost botezată Gonxha Măruntă de statură, dar cu Agnes. Moartea neașteptată a o credință tare ca o stâncă, tatălui care a avut loc atunci Maicii Tereza de Calcutta i-a când Agnes avea circa opt ani, fost încredințată misiunea de a lăsat familia în dificultăți a proclama iubirea lui Isus față financiare. Formarea religioasă

26

a lui Gonxha a fost consolidată ulterior de activa parohie iezuită Preasfânta inimă în care era mult implicată. La vârsta de 18 ani, îndemnată de dorința de a deveni misionară, Gronxa a lăsat casa natală, în septembrie 1928, pentru a intra în Institutul Sfintei Fecioare Maria, cunoscut cu numele „Surorile de Loreto”, din Irlanda. Aici a primit numele sora Maria Tereza, asemenea Sfintei Tereza de Lisieux. În


Viaţa Consacrată La 17 august 1948, a îmbrăcat pentru prima oară sariu-ul alb cu margini albastre și a ieșit pe poarta iubitei ei mănăstiri de „Loreto” pentru a intra în lumea săracilor.

După o scurtă perioadă petrecută cu Surorile Medicale Misionare de la Patna, Maica Tereza s-a întors la Calcutta și a găsit găzduire temporară la Maicile Surori ale Săracilor. La 21 decembrie a mers pentru prima oară în periferie: a vizitat familiile, a spălat rănile unor copii, s-a îngrijit de un bătrân care zăcea bolnav pe stradă și de o femeie care murea de foame și de tuberculoză. Începea fiecare zi cu adorația la Isus prezent în Sfânta Taină a Euharistiei după care ieșea pe stradă cu rozariul în mână pentru a-L căuta și a-L sluji pe El în cei care sunt „nedoriți, neiubiți, neîngrijiți”. Câteva luni mai târziu i s-au alăturat, una după alta, câteva din fostele ei eleve. decembrie a plecat spre India, sosind la Calcutta la 6 ianuarie 1929. După profesiunea voturilor temporare din mai 1931, sora Tereza este trimisă în comunitatea din Entally unde a predat în școala de fete St. Mary. La 24 mai 1937, sora Tereza a făcut procesiunea voturilor perpetue, devenind, așa cum ea însăși a spus, „mireasa lui Isus” pentru „toată veșnicia”. Din acea zi i s-a spus mereu Maica Tereza. A continuat să predea la această școală unde în 1944 a devenit directoare. La 10 septembrie 1946, în timpul călătoriei cu trenul de la Calcutta la Darjeeling pentru o

reculegere anuală, Maica Tereza a primit „inspirația”, „vocația în vocație”. În acea zi, setea lui Isus după iubire și după suflete s-a impus inimii ei – în ce mod, nu a povestit niciodată -, și dorința arzătoare de a sătura setea Lui a devenit punctul principal al vieții ei. În timpul săptămânilor și a lunilor care au urmat, prin locuțiuni și viziuni interioare Isus i-a revelat suferința lui văzând lipsa de grijă față de cei săraci, durerea sa că nu este cunoscut de ei. Au trecut circa doi ani de discernământ și de verificări înainte ca Maica Tereza să obțină permisiunea de a începe noua sa misiune.

La 7 octombrie 1950, Arhiepiscopia de Calcutta recunoaște în mod oficial noua congregație înființată de maica Tereza: Congregația Misionarelor carității. La începutul anului 1960, Maica Tereza începea să trimită călugărițe în alte părți ale Indiei, iar după recunoașterea din partea Vaticanului în 1965, sunt deschise alte case în Venezuela, Roma, Tanzania. Începând din 1980 și până în 1990, Maica Tereza a deschis case de misiune în aproape toate țările comuniste, inclusiv în fosta Uniune sovietică, Albania și Cuba. În mai 1990 a vizitat Romania timp de o săptămână punând bazele unei prime comunități ce urma să se ocupe

27


Viaţa Eparhiei de copiii cu handicapuri severe.

Pentru a răspunde mai bine nevoilor săracilor, atât fizice cât și spirituale, Maica Tereza a fondat diferite congregații masculine și mișcări de laici respectiv preoți pentru cei care doreau să împărtășească spiritul și carisma ei.

În acești ani de rapidă expansiune a misiunii sale, lumea a început să își îndrepte atenția spre Maica Tereza și spre opera pe care o începuse. Numeroase distincții, începând de la Premiul indian Padmashri din 1962 și importantul Premiu nobel pentru Pace din 1979, au adus cinste operei ei, în timp ce mass-media a început să urmărească activitățile ei cu tot mai mult interes. Întreaga viață și operă a Maicii Tereza oferă mărturia bucuriei de a iubi, a măreției și a demnității fiecărei persoane umane, a valorii lucrurilor mărunte făcute cu fidelitate și iubire și a incomparabilei prietenii cu Dumnezeu. Dar a existat un alt aspect eroic al acestei mari femei care s-a aflat abia după moartea ei. Ascunsă de ochii tuturor, ascunsă până și de cei care i-au fost foarte

aproape, viața ei interioară a fost marcată de experiența unei profunde, dureroase și permanente senzații că este separată de Dumnezeu, ba chiar respinsă de El, împreună cu o dorință tot mai mare după El. A numit încercarea ei interioară „obscuritate”. „Dureroasa noapte” a sufletului, care a început în jurul perioadei în care și-a început apostolatul cu săracii și a durat întreaga viață, a condus-o pe Maica Tereza la o unire și mai profundă cu Dumnezeu. Prin obscuritate a participat în mod mistic la setea lui Isus, la dorința lui, dureroasă și arzătoare de iubire și a împărtășit dezolarea interioară a săracilor.

În timpul ultimilor ani de viață, în ciuda problemelor tot mai mari de sănătate, Maica Tereza a continuat să conducă Congregația ei și să răspundă nevoilor săracilor ale Bisericii. În 1997, călugărițele Maicii Tereza erau circa 4000, prezente în 610 case de misiune răspândite în 123 de țări din lume. După acea vizită din mai 1990, a revenit în România, deschizând alte comunităţi, în care copii, condamnaţi altfel la exterminare au primit adăpost,

Concert de Anul Nou la biserica „Sfânta Cruce” din Baia Mare

Biserica „Sfânta Cruce” din Baia Mare s-a dovedit a fi neîncăpătoare ieri seară (1 ianuarie) pe durata celei de-a V-a ediții a Concertului de Anul Nou, devenit, practic, o tradiție pentru băimăreni.

Concertul de muzică clasică este oferit în fiecare an de Primăria Municipiului Baia Mare, care, la inițiativa primarului Cătălin Cherecheș, vrea să le dea ocazia maramureșenilor să guste puțin din ceea ce se petrece la Viena de Anul Nou. Așa că, nu întâmplător a fost faptul că au evoluat pe scenă soliști ce au ajuns sau au trecut pe scenele de la

28

hrană, îngrijire, demnitate, dar mai ales iubire.

La 5 septembrie 1997, viața pământească a Maicii Tereza a ajuns la capăt. Au fost organizate funeralii de stat de către guvernul indian, iar trupul i-a fost înmormântat în Casa Mamă a Misionarilor Carității. Mormântul ei a devenit repede loc de pelerinaj și de rugăciune pentru oameni de orice credință, săraci și bogați fără nicio distincție Maica Tereza ne lasă testamentul unei credințe de nezdrucinat, al unei speranțe de neînfrânt și al unei extraordinare carități. După mai puțin de doi ani de la moartea ei, datorită răspânditei faime de sfințenie și a harurilor obținute prin mijlocirea ei, Papa Ioan Paul al II-lea a permis deschiderea cauzei de canonizare pentru ca pe data de 19 octombrie să o ridice la cinstea altarelor. Papa Francisc a anunțat pe 17 decembrie 2015 că Maica Tereza va fi trecută în rândul sfinților în data de 4 septembrie. Redacția Preluare și prelucrare după www.calendarcatolic.ro

Viena de-a lungul pregătirii și carierei lor.

Pentru prima dată, în acest an, concertul s-a desfășurat într-o biserică Greco Catolică, întrucât toate edițiile precedente au fost găzduite de Catedrala Ortodoxă „Sfânta Treime” din Baia Mare. A fost, pentru cei prezenți la eveniment, o ocazie de a reflecta asupra realității ecumenismului și bunei înțelegeri între confesiunile religioase prezente pe teritoriul Maramureșului. Programul a fost susținut de Orchestra „Sinfonia” din București, împreună cu soliștii: sopranele Irina Baianț și Tina Munteanu, mezzosoprana Sidonia Nica, tenorul Liviu Indricău, baritonul Iordache


Viaţa Eparhiei Basalic și dirijorul Daniel Jinga.

Seară de excepție pentru cei ce iubesc muzica clasică, dar și pentru curioși, întrucât repertoriul a cuprins atât opere ale compozitorilor italieni precum Giacomo Puccini: „O mio bambino caro” din „Gianni Schicchi” sau „Quando m’en vo” – interpretate de Tina Munteanu și Irina Baianț-, Giuseppe Verdi (cu cunoscutul Act „Brindisi” din „Traviata” – orchestra) cât și opere ale compozitorilor francezi precum Georges Bizet cu „Habanera” sau „Votre Toist” din „Carmen” -interpretare de Sidonia Nica și Iordache Bazalic-. Orchestra a încântat publicul cu șase momente în care l-au adus pe Johann Strauss în mijlocul său. S-a putut asculta de la „Liliacul Uvertura” la „Dunărea Albastră” ale lui Johann Strauss II, precum și „Polka la vânătoare” sau „Radetzky March” ale lui Johann Strauss.

Cu siguranță cei care au ridicat publicul în picioare și au fost răsplătiți cu aplauze furtunoase au fost tenorul Liviu Indricău și baritonul Iordache Bazalic cu „O sole mio” și „Celito Lindo”, atât pentru interpretarea perfectă, cât și pentru umorul natural care-i caracterizează și pe care l-au etalat cu curaj. Seara s-a încheiat cu un „La mulți ani” interpretat de întreaga orchestră împreună cu soliștii, iar la final binemeritatul „Radetzky March”, fredonat și aplaudat de întreg publicul. La final, mulțumirile de rigoare din partea PS Vasile Bizău

adresate conducerii Primăriei pentru cadoul din fiecare an de a oferi acest concert minunat și pentru decizia ca în acest an evenimentul să se desfășoare la biserica „Sfânta Cruce”. Mulțumirile pentru prezență s-au îndreptat apoi înspre Preasfinția Sa Iustin Sigheteanul, (Arhiereuvicar al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului) și pr. Ioan Roman (protopop Romano Catolic de Baia Mare), precum și înspre conducerea bisericii gazdă (pr. Paroh Simion Ilieș), pentru accept și implicare. S-a vorbit despre ecumenism în prima seară a Anului Nou la „Sfânta Cruce”: „Anul 2016 începe în ritm de muzică și armonie. Prin muzică, oamenii reușesc să exprime tot ceea ce sufletul are mai valoros. Pacea este un atribut al sufletului. Noi oamenii suntem chemați la a dori, a dobândi și a răspândi pacea. Ne aflăm în Anul Sfânt al Milostivirii și fiecare dintre noi suntem chemați să-l privim cu

Hirotonire de diacon la biserica „Sfânta Maria” din Baia Mare

Duminică, 3 ianuarie 2016, în cadrul Sfintei Liturghii Arhierești celebrată la biserica „Sfânta Maria” (Baia Mare), absolventul de teologie George

ochi milostivi și cu înțelegere pe celălalt. Doar în acest mod vom putea consolida această punte care, iată, azi s-a format între noi aici la Sfânta Cruce”, a afirmat PS. Bizău. Adresându-se Preasfinției Sale Iustin, Episcopul a adus zona Banatului  ca exemplu de înțelegere între ierarhii de religie ortodoxă și greco-catolică și s-a declarat convins că un un astfel de model de bună înțelegere și respect reciproc ar aduce roade bune și în Maramureș. PS Iustin Sigheteanul a salutat inițiativa Primăriei de a alege o biserică Greco Catolică în care să se desfășoare Concertul de Anul Nou și i-a urat „La mulți ani” Episcopului Vasile Bizău pentru ziua onomastică.

Primarul Cătălin Cherecheș a fost cel care mulțumit orchestrei, soliștilor, gazdelor, Autorităților Orașului și Fețelor Bisericești prezente, și a înmânat buchete de flori solistelor. Biroul Eparhial de presă

Marius Nicoară a primit treapta diaconatului. Ceremonia a fost celebrată de către PS Vasile Bizău împreună cu pr. Gabriel Buboi (rector al Colegiului Pio Romeno din Roma) și un sobor de preoți din Eparhia de Maramureș.

29


Viaţa Eparhiei George M. Nicoară s-a născut la Baia Mare pe data de 11 Martie 1988. După anii de școală generală finalizați în orașul natal, a urmat cursurile liceale la Liceul Teologic Român Unit „Inochentie Micu” din Cluj Napoca (2002-2006). Între 2006 și 2010 a urmat cursurile de Teologie în cadrul Universității de Nord din Baia Mare, fiind seminarist al seminarului „Ep. Dr. Alexandru Rusu”. În paralel a urmat cursurile Facultății de Litere, Specializarea „Limba și Literatura RomânăEngleză”, Univ. de Nord Baia Mare (2007-2010).  În perioada 2010-2011 a frecventat cursuri de teologie în cadrul Ateneului Pontifical „Sant’Anselmo” din Roma. 

Între anii 2011 și 2013 a urmat studiile masterale în Teologie Spirituală, Universitatea Gregoriană din Roma, finalizate cu summa cum laude. Din 2013 până în prezent urmează studii doctorale în cadrul aceluiași Institut de Spiritualitate.

Tot în acest parcurs se înscrie și faptul că a fost formator și coordonator de activități educative în cadrul Asociației „Cercetașii Munților”, a tradus mai multe lucrări de teologie din limba engleză și limba italiană. Este, de asemenea, autorul a două volume de poezii și colaborator al Revistei „La Civiltà Cattolica” din Roma.

„Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă” sunt cuvintele cu care Episcopul Vasile și-a început omilia din cadrul celebrării Sfintei Liturghii. Ierarhul a explicat faptul că ne aflăm în duminica ce marchează pregătirea pentru Bobotează: „Începem o perioadă liturgică nouă, perioada Botezului Domnului. Duminica de azi ne vorbește despre pregătirea pe care poporul ales al lui Israel a avut-o prin apariția lui Ioan Botezătorul, pregătire făcută pentru a-L

30

întâmpina pe Mesia pe care-L aștepta. Așa se explică faptul că azi, atât pe parcursul Utreniei, cât și în Epistola a doua către Timotei a Sf. Apostol Pavel, repetăm de mai multe ori ~Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă~. Dumnezeu cel nevăzut se arată, se face cunoscut. În una dintre colindele tradiționale din Maramureș se spune că Dumnezeu se arată celor cu inima curată. Pentru a percepe prezența dumnezeirii, omul trebuie, deci, să se pregătească în mod continuu, trebuie să iasă și el în întâmpinarea Domnului, trebuie să își purifice sufletul și mintea și să fie mereu în această călătorie a vieții care caută voința lui Dumnezeu. Omul credincios, de-a lungul vieții, este într-o căutare continuă a lui Dumnezeu care se arată și se manifestă. Dumnezeu s-a arătat și s-a manifestat în mod concret în persoana lui Isus Cristos, care a venit în lume și care a rămas necunoscut până la perioada Botezului. Doar păstorii, umilii societății, l-au recunoscut deoarece au primit vestea de la îngeri; este, deci, o intervenție divină, care vine dincolo de știința omului. Ei primesc această veste și se duc în întâmpinarea Lui. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut cunoscut doar la botez, moment în care întreaga Sfântă Treime a conlucrat și astfel: Tatăl vorbește,

Spiritul Sfânt, sub formă de porumbel, coboară și Fiul, sub formă de rob, primește botezul. Este arătarea lui Dumnezeu, manifestarea Lui. […]

Ioan Botezătorul este profetul care rostește: „Metanoiaconvertiți-vă, schimbați-vă gândirea”. El dorea convertirea mentalității, a gândirii timpului. Și începutul Evangheliei, a recreerii lumii vine cu această posibilitate a omului de a-și schimba viața. Isus este plinătatea dumnezeirii în ființa umană și El ne dă și nouă posibilitate de a deveni perfecți, de a ne reînnoi. Și reînnoirea nu are limite, merge până la infinit, deoarece Dumnezeu este nemărginit. Omul are această capacitate în el, de a crește interior, sufletește și apoi mintea lui să înțeleagă și inima să iubească nemărginit”, a afirmat PS Vasile Bizău. La rândul Său, pr. Gabriel Buboi a făcut o scurtă descriere a parcursului academic a diaconului George Nicoară și i-a transmis salutul și felicitările întregului Colegiu Pio Romeno, a părintelui Vasile Man, vicerector și a părintelui Vincenzo Lai, pr. spiritual „cerând în acest an de har milostivirea lui Dumnezeu peste studentul nostru”. Biroul Eparhial de presă


Viaţa Eparhiei Viața consacrată: umilință și simplitate Marți 2 februarie, sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului în Templu”, prin celebrarea Sfintei Liturghii Arhierești la biserica „Sfânta Maria” (Baia Mare), s-a încheiat oficial Anul Vieții Consacrate în Eparhia de Maramureș. Cu această ocazie, sărbătoarea a fost precedată de o seară de rugăciune care a cuprins Vecernia Întâmpinării Domnului, Acatistul Maicii Domnuluiși Binecuvântarea Euharistică.

În ziua sărbătorii s-a celebrat Slujba Utreniei, începând cu ora 09.20, urmată de Sfânta Liturghie Arhierească, ora 10.00.

Spiritul, „ceea ce va să vină”. Pentru că ceea ce va să vină e lucrarea lui Dumnezeu si nu a omului.

Episcopul a îndemnat persoanele consacrate prezente să-și trăiască viața și să caute sfințenia prin umilință și simplitate, după exemplul Sfintei Tereza de Lisieux. Micuța Tereza a pruncului Isus a fost foarte puțin cunoscută în timpul vieții sale. Relațiile sale sociale se rezumau la familie și puțini cunoscuți. În mănăstirea în care locuia, fiind

la școala Spiritului Sfânt și pentru ea Cuvântul lui Dumnezeu a fost raza de fiecare zi”.

La sfârșitul Sfintei Liturghii, conform tradiției sărbătorii „Întâmpinarea Domnului în Templu”, s-a celebrat ritualul sfințirii lumânărilor.

Mulțumirile în numele tuturor persoanelor consacrate au fost rostite de către Sora Grația (Congregația Surorilor Lauretane) și s-au îndreptat mai întâi înspre Bunul Dumnezeu pentru că „ne-a

Au participat la celebrare persoane consacrate din diferite ordine călugărești catolice, atât de rit latin, cât și bizantin, care s-au rugat împreună cu PS Vasile, preoții și credincioșii prezenți pentru har și binecuvântări de la Dumnezeu spre a-și îndeplini cât mai bine misiunea.

În cuvântul său de învățătură din ziua sărbătorii de 2 februarie, Episcopul a îndemnat preoții, călugărițele și călugării prezenți să aibă încredere că Spiritul Sfânt lucrează în viața lor chiar și atunci când nu se observă în mod evident acest lucru. „Ar trebui însă să intuim modul în care lucrează Spiritul Sfânt prin fiecare dintre noi pentru a ne putea acorda viața cu lucrarea Lui”. Referinduse la dreptul Simeon amintit în evanghelie, ierarhul afirmă: „Uneori o singură rază de lumină care ne apare în cale reușește să ne lumineze întreaga viață trecută (nu doar prezentă). Așa s-a întâmplat cu dreptul Simeon, care a știut să-L recunoască pe cel care este lumina lumii și în acel moment viața lui, așteptarea lui a căpătat sens”. Astfel, mărturia cea mai de preț pe care persoanele consacrate o pot da este aceea de a pune pe primul loc invizibilul,

una de clauzură, a cunoscut foarte puține persoane, câteva surori. Dar trăindu-și viața în slujire față de Dumnezeu, în forma pe care ea a găsit-o, citind Scriptura și transformând ceea ce trăia în jertfă, în această energie de ofertă, de iubire; nefiind cunoscută în vremea ei, astăzi o cunoaște lumea întreagă. ”Cum se face ca de la necunoscut, de la a nu te manifesta în mod public ostentativ pentru a căuta glorie, recunoștință, să fii cunoscut azi în toată lumea și să devii doctor la Bisericii?”, se întreabă retoric Ierarhul. Pentru a materializa un răspuns care poate fi ușor înțeles, face comparație cu o mică flacără ce arde constant și care, dacă o ajunge o adiere de vânt, se răspândește și dă naștere altor flăcări. Micuța Tereza a trăit

chemat la o viață aproape de El”, iar după aceea spre PS Vasile „care acordă importanță și atenție vieții consacrate”, spre preoții și toți credincioșii care se roagă pentru congregațiile religioase.

„Sunt de față mai multe congregații, fiecare cu specificul ei, fiecare cu carisma ei, dar ceea ce ne unește este Isus, Mirele nostru, precum și cele trei virtuți: castitatea, sărăcia, ascultarea. Fiecare dintre noi am fost fascinate de El și am spus Da, însă parcursul nu se oprește la acel răspuns; viața de mănăstire este o luptă continuă și în fiecare zi trebuie să ne reînnoim acest vot dat Mirelui… Vă rugăm așadar să continuați să vă rugați pentru noi pentru a ne îndeplini cât mai bine misiunea”, a spus Sora Grația.

31


Viaţa Eparhiei Anul dedicat persoanelor consacrate a fost proclamat de Papa Francisc pentru perioada 30 noiembrie 2014 – 2 februarie 2016pentru a sărbători împlinirea a 50 de ani de la publicarea documentului „Perfectae caritatis” (Conciliul Vatican II), decret care vorbește despre reînnoirea vieții

consacrate.

Astfel Sfântul Părinte Papa Francisc a însoțit persoanele care și-au dedicat viața Mirelui Ceresc pe tot parcursul acestui an prin publicare de scrisori dedicate călugărilor și călugărițelor. După îndemnul „Treziţi lumea!” din ajunul inaugurării Anului Vieții

Consacrate (20 noiembrie 2014), titlurile scrisorilor care au urmat reprezintă, la fel, îndemnuri precise și directe „Bucurați-vă!”, „Scrutați!”, și „Contemplați!”. Sunt verbe care ar trebui să caracterizeze viața unei persoane dedicate întrutotul lui Cristos. Biroul Eparhial de presă

Rugăciuni și caritate pentru cei în suferință de Ziua mondială a bolnavului

„A ne încrede în Isus milostiv ca Maria: ‘Faceți tot ce vă va spune!’” acesta este mesajul Papei Francisc pentru cea de-a XXIV-a Zi mondială a bolnavului. Se împlinesc 24 de ani de când Papa Ioan Paul al IIlea a instituit această zi dedicată bolnavilor prin scrisoarea din luna mai 1992, la cererea Consiliului Pontifical pentru Pastorația Lucrătorilor Sanitari.

În Baia Mare, începând din 1993, se organizează anual evenimente ce cuprind acțiuni spirituale și caritative îndreptate spre cei aflați în suferință. Sunt implicați în organizare Asociația Medicală Catolică Maramureș (președinte – dr. Alexandru Ilieș) împreună cu Parohia nr IX – Spitale (pr. Mihai Șimonca), precum și voluntari din Asociațiile aflate în oraș (Asociației Tineretului Catolic Maramureș, Serviciului de Ajutor Maltez și Cercetași,) și Caritas Baia Mare.

În acest an, evenimentele au debutat cu ziua de joi 11 februarie prin celebrarea Maslului de Obște la Spitalul de Infecțioase și Psihiatrie din Baia Mare. Au participat preoți din protopopiatul Baia Mare, alături de pr. protopop Emil Gîrboan și pr. Mihai Șimonca (preot al Parohiei nr 9 - Spitale), precum și bolnavi din spital și persoane laice din Baia Mare. A urmat apoi miruirea și împărțirea de cadouri tuturor bolnavilor din Spitalele Infecțiose și Psihiatrie, TBC și Policlinica 2 Baia Mare. Vineri 12 februarie pr. Mihai Șimonca împreună cu pr. Sabadâș Vasile (preot Baia Sprie) au celebrat Sf. Liturghie la Azilul de Bătrâni din Baia Sprie.

Sâmbătă 13 februarie, bucuria participanților la Maslu de obște celebrat la Spitalul Județean de Urgență ”Dr. Constantin Opriș” din Baia Mare a fost sporită de faptul de a-l avea în mijlocul lor pe PS Vasile Bizău, împreună cu un sobor de preoți. Astfel Ierarhul a ținut un profund cuvânt de învățătură inspirat din mesajul Papei Francisc pentru această zi mondială a bolnavului. A explicat modul în care Maria, cea care avea încredere într-un mod cu totul abandonat în Fiul său, lucru care a determinat-o să-i îndemne pe cei prezenți la nunta din Cana să facă tot ceea ce le

32

va spune El, poate deveni pentru noi toți un model atunci când, în viață, ne întâlnim cu boala. Din punct de vedere uman, boala poate reprezenta un dușman, dar privită cu ochii credinței, aceasta poate să devină ceva luminos, ceva ce ne conduce spre Domnul. „Bolnavul are nevoie de o prezență; are nevoie de susținere și are nevoie de a ști că este înțeles. Știm cum se schimba psihologic o persoană aflată în suferință, devine de nerecunoscut. Ea are nevoie de încurajare, de apropiere și mai ales de iubirea noastră. Cine reușește, în familii, să fie răbdător și să se dedice îngrijirii celor în suferință, nu face decât să se sfințească pe sine, să fie oglindă a lui Isus, care-l însoțește și care ne însoțește pe fiecare dintre noi”, a afirmat Episcopul.

După ungerea cu uleiul binecuvântat, PS Vasile și preoții prezenți, însoțiți de către tinerii voluntari ai Asociației Tineretului Catolic Maramureș, Serviciului de Ajutor Maltez și Cercetași, au vizitat pacienții internați în spital, oferindu-le cuvinte de încurajare, rugăciuni și cadouri. Chiar dacă vorbim despre profesia medicală și vocația de a îngriji pe cei aflați în suferință sau suntem doar fratele, mama sau soția celui bolnav, suntem cu toții chemați să învățăm adevărata lecție a milostivirii, mai ales în acest timp special dedicat redescoperirii milostivirii lui Dumnezeu față de oameni (Adriana Girboan, secretar AMC Maramureș).

Biroul eparhial de presă


„File din viața mea” - A fost lansată și la Baia Mare cartea autobiografică a Preasfinției Sale Alexandru Mesian Luni, 14 martie 2016, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare a găzduit lansarea cărții „File din viața mea”, autobiografie a Preasfinției Sale Alexandru Mesian, episcop greco-catolic de Lugoj, originar din Ferneziu (Baia Mare). Sala de conferințe a bibliotecii s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru participanții la evenimentul în cadrul căruia s-au dezbătut filele cărții ce povestește viața episcopului fiu al acestor meleaguri. „Cartea aceasta o consider un imn închinat lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, un imn de preamărire și de mulțumire pentru toate harurile primite”… „File din viața mea” a fost scrisă cu ocazia aniversării a 50 de ani de preoție și 21 de ani de episcopat. Aduc mulțumiri doamnei Antoneta Turda, care m-a convins să organizez această lansare de carte și la Baia Mare, unde s-a implicat foarte mult pentru buna desfășurare a acestui eveniment. Este foarte greu să vorbești despre tine și să scrii, dar am simțit datoria de a scrie pentru că sunt multe lucruri care ar fi regretabil să se piardă. Și eu am scris în carte căci chiar și pentru mine a citi și a mai reciti mă îndeamnă întotdeauna să aduc mulțumire lui Dumnezeu”, a spus Episcopul Alexandru Mesian. Lansarea a fost moderată de către dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii. Au intervenit: PS Vasile Bizău, Cătăllin Cherecheș, primar al Municipiului Baia Mare, pr. Ioan Tîmbuș (profesor universitar și doctor în istorie), pr. Simion Mesaroș, PS Virgil Bercea, dr. Simion Belea (cercetător). În deschidere, PS Vasile Bizău a explicat semnificația zilei de 14 martie: „Pe de o parte ziua de azi marchează începutul postului

Paștelui, iar pe de altă parte, este onomastica Preasfințitului Alexandru, deoarece azi îl sărbătorim pe Sf. pr. m. Alexandru”. Ierarhul a făcut o comparație între genul memorialistic al cărții și postul ca și perioadă spiritual-liturgică. „În primul rând, postul este o rememorare a pierderii paradisului, a pierderii Raiului. Este un moment în care rememorăm și și începem un drum în a recupera ceea ce omul a pierdut. Drumul înspre Paști este exact acest parcurs spiritual prin care creștinul încearcă să se unească din nou cu Raiul pe care Adam l-a pierdut. La fel și în memorialistică, evenimentele consemnate sunt cele de aducere aminte a ceea ce a fost în viața unui om”. „M-am regăsit în mod deosebit în partea în care vorbiți despre copilărie, despre chemarea pe care ați simțit-o încă din fragedă vârstă în a-L urma pe Dumnezeu” a spus Ierarhul adresându-se direct autorului cărții, PS Mesian. „Au un farmec cu totul aparte aceste rânduri care descriu viața din clandestinitate și tot parcursul pe care Preasfinția Sa l-a parcurs pentru a deveni preot și apoi Ierarh”, a adăugat PS Vasile.

Pr. dr. Ioan Tîmbuș a creionat modul în care cartea îmbină perfect istoria cu spiritualitatea. „Făcând abstracție de faptul că autorul este un episcop, a scrie filele din viața ta este un act de curaj. Acest lucru înseamnă a-ți așterne pe hârtie memoriile pentru a putea fi citite atât de prieteni cât și de cei care nuți sunt prieteni. … Este o carte străbătură de prietenie, prietenia autorului cu personalități ale clandestinității. Preafericitul Cardinal Lucian este prietenul care apare în fiecare capitol”, a spus pr. dr. Tîmbuș. La rândul său, PS. Virgil Bercea a mulțumit Episcopului Lugojului pentru această carte, care „ne restituie anumite puncte ale istoriei care altfel s-ar fi pierdut”. S-a vorbit despre reîntoarcerea acasă, s-a vorbit despre prietenie și prietenii care rezistă în timp. Prezenți la eveniment au fost familiari, prieteni și foști colegi de școală și de muncă ai Episcopului Alexandru, plecat din Maramureș la Lugoj de mai bine 20 de ani. Toți aceștia i-au stârnit episcopului o emoție aparte, acea emoție care te face să recunoști imediat sentimentul de „acasă”. Biroul eparhial de presă


Hirotonirea diaconului George Marius Nicoară (Biserica „Sfânta Maria” - Baia Mare 03.01.2016)

Olimpiada de religie greco-catolică (Colegiul național „Vaile Lucaciu” - Baia Mare 05.03.2016)

Preţ 5 RON

Ziua mondială a bolnavului (Spitalul județean - Baia Mare 13.02.2016)

Lumina credintei 1/2016  
Lumina credintei 1/2016  

Publicatia Eparhiei Greco Catolice de Maramures

Advertisement