Page 1

LUMINA CREDINŢEI Publicaţie a Eparhiei Greco-Catolice de Maramureş

„Cu preacurată atingerea Ta, luminând şi ochii noştri cei sufleteşti, arată-ne fii ai zilei.” (Vecernia Duminicii Orbului) Anul V, nr. 1/2015


Lumina Credinţei

Publicaţie trimestrială a Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice de Maramureş - Baia Mare DIN SUMAR: Cuvântul Păstorului

Fragmente liturgice Sfântul Maslu - Taina vindecării Cuvântul scripturii „Eu sunt Domnul care te vindecă” (Ex. 15,26) În lumina icoanei Icoana samarineanului milostiv Interferenţe biblice Taina Sfântului Maslu Fundamente Scripturistice Învăţătura bisericii Noţiuni generale despre Taiana Sfântului Maslu Sfinţii părinţi Despre boală şi vindecare Reflecţii antropologice pornind de la Sfinţii Părinţi

Preşedinte:

PSS Vasile Bizău

Redactor-şef:

Octavian Frinc

Grafică şi Tehnoredactare:

1-2

2-4 5-7 8 - 10 10 - 11 12-13 13-15

legea bisericii 15-17 Taina Sfântului Maslu în Codul Canoanelor Orientale Crâmpeie istorice 17-19 Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (II) Evanghelia în artă 19-22 Cum poate deveni patul suferinţei tronul împărătesc al harului? Etica Creştină 22-23 Suferinţa în viaţa omului Prezentarea Parohiilor 23-24 Parohia Greco-Catolică Poienile de sub Munte Prezentare Carte 24-25 Prilej sau ispită? Viața Consacrată 26-27 Surorile Oblate Asumpţioniste Viața Eparhiei 28

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. Niciun material din această revistă nu poate fi reprodus, difuzat sau folosit în orice alt mod decât cu aprobarea scrisă a editorului.

Dumitru Orza

Colaboratori: Pr. can. Emil Gîrboan Pr. dr. Simion Voicu Pr. BÉla Pallai Pr. Vasile Trifoi Pr. Florin Fodoruţ Pr. Ioan Balea Pr. dr. Vasile Iusco Pr. Daniel Pop Pr. Lucian Lechinţan s.j. Pr. Vasile Raţiu Diacon Florin Marusciac Drd. Marian Susa

Redacţia şi administraţia: str. Vasile Lucaciu nr. 50 430341 Baia Mare, România; tel +40262213398; fax +40362814531 e-mail: lumina_credintei@yahoo.ro

Tipar executat la Tipografia Surorilor Lauretane str. Inocenţiu Micu Klein nr. 23, Baia Mare e-mail: surorile.lauretane@yahoo.it ISSN 2248 – 2466


Cuvântul Păstorului

Viața este un dar care vine de la Dumnezeu. Aceasta este o percepție comună a tuturor oamenilor credincioși și ea vine de dincolo de simțirile senzoriale, situându-l pe om în cadrul esențial al conștientizării începutului și sfârșitului său. Viața personală își are un început, însă în aceeași experiență a credinței, ea nu mai are sfârșit. Cum împăcăm oare acest dat al credinței, confirmat de setea interioară de a exista și de truda firească a omului de a se câștiga pe sine însuși și a dăinui prin tot ceea ce caută și înfăptuiește, cu experiența comună a bolii, bătrâneții și morții? Parcurgând Postul Mare ca o cale spre vindecare prin tot ceea ce Biserica ne propune în această perioadă, întâlnim aievea drumurilor șerpuitoare din satele maramureșene la răspântii, crucea Mântuitorului Hristos. Întâlnirea este o ocazie de cunoaștere reciprocă și adeseori ea leagă persoanele în raportul lor dialogic. De la simplul salut și până la destăinuirea celor mai profunde simțăminte, se consumă totul în schimbul reciproc al încrederii și darului. „Părinte în mâinile Tale încredințez sufletul Meu” (Lc.23,46) sunt ultimele cuvinte rostite de Isus țintuit pe crucea înfiptă pe Golgota, dăruindu-Se în ultima suflare a vieții pământești Celui pe care

l-a iubit și de Care este iubit: Dumnezeu Tatăl. Încredințarea este actul dăruirii de sine Celuilalt ca ultim transfer al ființei proprii care nu mai dispune de ea însăși. Este ca o mutare dintr-un loc într-altul, fără separare și distanțare unind astfel ceea ce omul adamic a separat: pământul cu cerul, omul cu Creatorul său, persoana cu ea însăși. Este o dăruire făcută posibilă de dragostea reciprocă care unește persoanele în mod total și definitiv. Isus ne-a lăsat astfel moștenire un testamentdovadă-dar al modului Său de a fi și trăi viața pământească în acest interval al începutului și sfârșitului. Această dăruire totală făcută vizibilă de-a lungul întregii sale vieți pământești și încoronată în ultima suflare a transformat sfârșitul într-un nou început și moartea în viață. Dumnezeu Tatăl i-a restituit Fiului ceea ce îi fusese încredințat și Învierea din morți ne stă mărturie de-a pururi.

În această atitudine/trăire a lui Isus se regăsesc creștinii în clipele grele ale suferințelor lor din timpul bolilor grave sau al bătrâneții înaintate care apropie tot mai mult moartea ca perspectivă imediată, împreună cu conștientizarea ei. Creștinul se încredințează și el lui Dumnezeu, atât la bine cât mai ales la greu. Fie că a contribuit el însuși la apariția bolii prin multiplele forme de necumpătare, exagerare, alegeri greșite, fie că este însăși urmarea firească a naturii limitate, omul o percepe oricum ca un dușman cu care trebuie să lupte în însăși teritoriul interiorității sale. Cum să o învingă, cum să iasă biruitor din asemenea confruntare? Știm că boala, dincolo de faptul că este o alterare a structurii și funcției organelor corpului, mai este și o particulară situație antropologică care limitează, condiționează și împreună fundamentează și determină comportamentul uman. În timpul bolii omul are o experiență specială a lui însuși și a raportului cu ceilalți și cu lumea. Bolnavul experimentează fără să vrea, înstrăinarea de propriul corp care îi produce durere, nu-l mai ascultă și îl face dependent de alții. De asemenea, boala înstrăinează persoana de mediul ei firesc al relațiilor profesionale și recreative, nu mai dispune de ea însăși după bunul plac, având tot mai mult nevoie de alții care să o ajute fără a putea să le ofere nimic în schimb. Toate acestea compun experiența limitei și a neputinței. 1


Fragmente liturgice În această situație obiectivă a existenței omului în care trăirea subiectivă a propriei realității este una a durerii și suferinței, își găsește rostul, sensul și menirea una dintre cele șapte sfinte Taine ale Bisericii, prezentată în acest număr al revistei noastre, care se propune ca un ajutor, balsam și întărire în credință. Percepțiile oamenilor sunt foarte diferite atunci când se raportează la sfânta Taină a Ungerii bolnavilor, fie pentru că generații de-a rândul au apelat la ea doar în ultimele momente ale vieții, fie pentru că este mai puțin cunoscută în forma propusă de învățătura Bisericii. Ceea ce sigur știm, este faptul că atunci când omul se află în suferință, el are nevoie de ajutor, fie în forma însoțirii și consolării, fie în susținere imediată și concretă. Prin celebrarea sfintei Taine, Biserica întreagă în dimensiunea ei comunitară-comunională se face

prezentă în rugăciunea, susținerea, încurajarea, ajutarea celui bolnav și de aceea celebrarea ei în formă comunitară face prezent tocmai acest aspect. Multiple sunt suferințele omului și toate acestea apasă asupra lui slăbindu-i capacitatea relațională. Închidere în sine, refuzul prezenței, sentimentul abandonării și alte multe stări sunt prezente în trăirea persoanei suferinde. La toate acestea, Biserica răspunde prin sfânta Taină prin care Hristos Însuși se face prezent în căutarea, vizitarea, ajutorarea și vindecarea bolnavilor. În dimensiunea dialogică a întâlnirii, bolnavul poate răspunde parafrazându-l pe Mântuitorul său: „În mâinile Tale mă încredințez”! Vă dorim tuturor Sărbători binecuvântate în bucuria și speranța vieții fără de sfârșit! † Vasile

Sfântul Maslu – Taina vindecării

Sfântul Maslu1 este unul dintre cele șapte Taine ale Bisericii – la origine un ritual liturgic taumaturgic – practicat într-o formă simplă încă din timpul

Sfinților Apostoli, precum menționează Sfântul Marcu2: „Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”. pentru a învăța să celebrăm mai conștient și mai profund rugăciunea de vindecare.

Conform tradiţiei Bisericii și rubricii din Euhologhion, Sfântul Maslu trebuie săvârșit de șapte preoți, după numărul celor şapte daruri ale Spiritului Sfânt despre care vorbeşte prorocul Isaia în cartea sa: „Şi Se va odihni peste El Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul înţelepciunii şi al înţelegerii, Spiritul sfatului şi al tăriei, Spiritul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El Spiritul temerii de Dumnezeu”.5 Rânduiala pe care o avem rite de celebrare, care s-au su- Numărul șapte ne amintește, de astăzi în Euhologhion3 este re- prapus și au dat naștere și unor asemenea, anumite evenimente zultatul unui proces foarte com- interpretări diferite din punct din Vechiul Testament care au plex, care a început în secolul de vedere dogmatic, motiv pen- fost interpretate ca prefigurări X și s-a încheiat în secolul XVII. tru care mă voi strădui să pre- ale acțiunii și efectelor SfântuDatorită evoluției îndelungate zint aici strict elementele de lui Maslu: în asediul și cuceriîn timp a oficiului, s-au dezvol- simbolistică și practică liturgică rea Ierihonului, șapte preoţi au tat cel puţin patru tradiţii4 dife- care constituie această slujbă, sunat din trâmbiţe şi cetatea a fost înconjurată de şapte ori6; 2


Fragmente liturgice pe muntele Carmel, proorocul Ilie s-a rugat Domnului pentru ploaie de şapte ori7; proorocul Elisei l-a înviat pe tânărul mort culcându-se peste el de şapte ori8; tot de şapte ori s-a cufundat în Iordan Neeman sirianul când s-a vindecat de lepră9. Iată de ce rânduiala Sfântului Maslu cuprinde şapte lecturi din Apostol, şapte din Evanghelie, precum şi şapte rugăciuni diferite pentru binecuvântarea uleiului şi tămăduirea bolnavului, câte una pentru fiecare preot10, motiv pentru care este numită de greci şi „Taina celor şapte preoţi”11. Conform Euhologhionului, în practică însă pot celebra și mai puțini preoţi.12 De remarcat încă de la început este faptul că în toate descrierile slujbei se evidențiază importanța stării sufletești a bolnavilor, astfel că – indiferent dacă se oficiază la biserică sau la casa bolnavului – prima recomandare este ca preoții să sfătuiască pe credincioșii „care vor cere a li se săvârși această Sfântă Taină”13 să se spovedească.

Pentru celebrare se pregătește o masă cu acoperitoare albă, pe care se aşează Sfânta Cruce, Sfânta Evanghelie, două sfeşnice cu lumânări, un vas cu făină de grâu având în centru un pahar cu untdelemn curat, iar în jurul paharului se înfig (în făină) şapte beţişoare de busuioc înfășurate cu vată la un capăt, pentru ungerea bolnavilor. De asemenea, se aprind șapte lumânări, legate snop sau lipite pe marginea vasului cu făină. Tipicul bisericesc menționează că preoții trebuie să îmbrace epitrahil și felon – ca de altfel la orice oficiu la care se citește Evanghelie – și să poarte

lumânări aprinse în mâini14.

După ce tămâiază în jurul mesei și pe credincioși, protosul binecuvântează pentru începerea slujbei: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru...”

Prima parte a rânduielii – destinată pregătirii sufletești a celor prezenți – are structura liturgică a Utreniei, centrul și esența acesteia fiind Canonul Sfântului Arsenie, a cărui imnografie le inspiră primitorilor Tainei încredere în puterea, milostivirea şi intervenția bunului Dumnezeu, „doctorul și ajutorul celor în dureri.”15

Apoi se cântă sau se citesc mai multe tropare în care Îl invocăm pe Mântuitorul, pe Sfânta Fecioară şi pe sfinţii cunoscuți ca vindecători, spre tămăduirea bolnavului.

Urmează citirea celor şapte pericope din Apostol şi Evanghelie. Preoții citesc pe rând Evangheliile, cu faţa spre credincioşi, începând cu protosul, Evanghelierul fiind lăsat deschis pe tetrapod până la sfârșitul oficiului.

Lecturile din cartea Apostolului cuprinse în această slujbă ne încurajează în purtarea crucii suferinței, vorbindu-ne despre virtutea răbdării şi speranța vindecării, despre darul divin al tămăduirilor și efectele minunate ale rugăciunii pentru bolnavi. Pericopele din Evanghelii dezvoltă, de asemenea, teologia vindecării, prezentându-ne tămăduirea prin pocăință (Zaheu), analogii ale Sfântului Maslu (Pilda samariteanului milostiv, Pilda fecioarelor înțelepte) și vindecări miraculoase săvârșite de Domnul Isus Hristos (Vindecarea soacrei lui Petru, Vindecarea fiicei femeii canaanence), toate aceste exemple fiind menite să insufle şi să întărească speranța şi încrederea bolnavului în puterea lui Dumnezeu.

Urmează ectenia mare, care cuprinde cereri speciale pentru binecuvântarea uleiului și vindecarea bolnavilor, în timpul căreia – așa cum prescrie rubrica – toți preoții fac deodată semnul binecuvântării spre untdelemn. Înainte de această ectenie Molitfelnicul ortodox16 menționează aprinderea lumânărilor17 și binecuvântarea mare, specifică Tainelor: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui...” Acest moment lipsește însă din edițiile Euhologhionului nostru, ca și din cel grecesc, deși unii liturgiști sunt de părere că binecuvântarea mare s-ar justifica datorită legăturii pe care Maslul a avut-o cu Sfânta Liturghie pe parcursul evoluției sale istorice (în sec. X-XII se ceAceastă parte a slujbei – comlebra Liturghia unită cu Sfântul pletată de rugăciunile speciale Maslu).18 și gesturile liturgice specifice Ca o rugăciune concluzivă a – se celebrează de fapt după ecteniei mari, protosul rostește același ritual pe rând de către rugăciunea binecuvântării unt- fiecare preot, și anume: după delemnului, „Doamne, cel ce cu citirea Evangheliei, se rostește mila şi cu îndurările Tale...”, iar ectenia întreită, o rugăciune ceilalți preoți o citesc în taină, pentru sfinţirea uleiului şi rugăfăcând toți semnul binecuvân- ciunea „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor...”, în tării. 3


Fragmente liturgice timpul căreia preotul îl unge pe bolnav cu untdelemnul sfințit (pe frunte, la ochi, la urechi, la nas, la gură, pe piept, la mâini şi la picioare), iar la strană se cântă troparul: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ai dat-o nouă...” După ce s-a făcut și ultima ungere, protosul deschide Sfânta Evanghelie19 şi o ține deschisă, cu faţa în jos, pe capul bolnavului, rostind rugăciunea: „Împărate Sfinte, milostive și mult îndurate...”, acest gest simbolizând atingerea tămăduitoare a mâinii Domnului și cerând de la Dumnezeu iertarea păcatelor bolnavului. În acest timp, ceilalți preoți țin şi ei împreună cu protosul Sfânta Evanghelie sau pun epitrahilele peste capetele credincioşilor prezenți20, credincioșii din biserică îngenunchează, iar la final Sfânta Evanghelie se dă bolnavului spre sărutare.

Se rostește o ultimă ectenie întreită scurtă, cântăreții cântă două podobii închinate Sfinților Vindecători Fără de arginți și Maicii Domnului, „ajutătoarea tuturor”21, apoi protosul face otpustul (încheierea) slujbei. Apoi bolnavul22 zice de trei ori către preoţi: „Binecuvântaţi, Părinţi cinstiţi, şi mă iertaţi pe mine păcătosul.” Iar preoţii răspund de fiecare dată, binecuvântând: „Dumnezeu să te ierte şi să te binecuvânteze, să te ridice din patul bolii, şi să se îndure spre tine, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.”23

De notat faptul că atunci când se celebrează Maslul de obște, rugăciunea ungerii („Părinte Sfinte...”), precum şi ungerea celor prezenţi se pot face la sfârşitul slujbei. În acest caz, 4

preoţii iau fiecare câte un beţişor cu vată (pentru ungere) şi se aliniază în dreapta iconostasului (spre strana stângă) cu faţa spre credincioşi, în ordine ierarhică; pe iconostas se așează Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce. Preoţii se ung reciproc pe frunte, iar apoi vin credincioşii pe rând şi sărută icoana, Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce aşezate pe iconostas şi sunt unşi pe frunte de către fiecare din preoţi. Cu speranța că străduința mea de a prezenta această dumnezeiească rânduială a rugăciunii de vindecare va fi de folos și suficient de explicită atât fraților mei întru preoție cât și credincioșilor noștri, închei amintind aici – cu gândul și sufletul la toți cei bolnavi din familiile și comunitățile noastre – prima rugăciune pentru tămăduirea celor bolnavi menționată în cel mai vechi Euhologhion bizantin24: „Părinte Sfinte, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care L-ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău şi Domnul nostru Isus Hristos ca să vindece şi să răscumpere din moarte, Tu Însuţi, prin harul Hristosului Tău, vindecă şi pe robul Tău de neputinţa trupească care-l ţine şi fă-l să vieze după bună-plăcerea Ta, împlinind prin facere de bine mulţumirea datorată Ţie. Că a ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Spirit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Pr. can. Emil Gîrboan Protopop

1 Slujba Sfântului Ulei, din τὸ Εὐχέλαιον = rugăciunea Sfântului Ulei, sau Елеосвящение = sfinţirea uleiului, cf. P. PRUTEANU, Slujba Sfântului Maslu. Istorie şi actualitate, http://www. teologie.net/data/pdf/PP-studiu-maslu.pdf, accesat la 18.02.2015, p. 1 2 Marcu 6, 13 3 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, pp. 48-76 4 Constantinopolitană; sud-italiană (greco-bizantină), sinaitică şi ierusalimiteană, cf. P. PRUTEANU, op. cit., nota 11, p. 3 5 Isaia 11, 2-3 6 Iosua 6, 13-16 7 III Regi 19, 42-44 8 IV Regi 4, 34-35 9 IV Regi V, 14 10 E. BRANIŞTE, Liturgica specială, București, 2002, p. 329 11 Heptapadion, gr., Ibidem, p. 329 12 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 76 13 Ibidem, p. 49 14 A. BUZALIC, Studiu asupra tipicului Bisericii Române Unite cu Roma, GrecoCatolice, Târgu-Lăpuş, 2007, p. 365; BRANIŞTE, Ene, op. cit., p. 330; Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 49 15 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 52 16 http://molitfelnic.ro/slujba-sfantului-maslu/ 17 Tipicul nostru prescrie ca aprinderea lumânărilor să se facă după ce se cântă luminătoarea „Caută cu ochiul tău...”, cf. V. BOJOR-Ş. ROŞIANU, Tipic Bisericesc, Blaj, 1931, p. 181 18 P. PRUTEANU, op. cit., nota 18, p. 5 19 Unii pun şi Sfânta Cruce peste Sfânta Evanghelie, cf. E. BRANIŞTE, op. cit., p. 332 20 Când se face Maslul de obşte (n.a.) 21 În acest timp preoţii se ung cu uleiul binecuvântat reciproc pe frunte şi după aceea îi ung şi pe cei ai casei, cf. E. BRANIŞTE, op. cit., p. 332 22 La Maslul de obște, credincioşii din biserică stând în genunchi (n.a.) 23 Euhologhion sau Molitvenic, Blaj, 1940, p. 79 24 Codex Barberini gr. 336 (sec. VIII), cf. P. PRUTEANU, op. cit., nota 10, p. 3


Cuvântul Scripturii „Eu sunt Domnul care te vindecă” (Ex. 15,26) În cele ce urmează, mi-am propus să abordez doar câteva aspecte ce privesc Taina Sfântului Maslu, asta pentru că acest subiect fiind extrem de vast nu poate fi cuprins într-un simplu articol de revistă. Desigur, este un subiect de mare interes şi uneori viu discutat.

de apostolul Iacob 5,14-15, iar Biserica o administrează prin slujitorii săi tuturor credincioşilor a căror sănătate este deteriorată de o boală gravă sau de bătrâneţe, copiilor ajunşi la uzul raţiunii. Această Sfântă Taină poate fi repetată la orice boală gravă, dar nu poate fi administrată celor decedaţi. De reţinut mai este

Această Sfântă Taină este destinată unei anumite stări din existenţa umană şi anume a stării de boală,nefiind Taina exclusivă a celor ce se află în pragul morţii. De aceea, Conciliul Vatican al II-lea în Constituţia despre liturgie „Sacrosantum Concilium” (nr. 73) a făcut precizarea de a se renunţa la denumirea de „extrema ungere”. Din cauza unei mentalităţi greşite, Taina Ungerii bolnavilor este socotită a fi destinată exclusiv muritorilor, celor ce sunt în drum spre cimitir. În schimb, această Sfântă Taină nu face rău, nu duce în cimitir, ci întăreşte, uşurează pentru că a fost instituită să ajute bolnavul pentru a-l trimite în lumea Creatorului.

faptul că toţi subiecţii mai sus amintiţi trebuie să fie botezaţi, în caz contrar ei nu sunt membrii Bisericii şi nu pot primi Tainele Bisericii. Boala

Problema bolii se află în strânsă legătură cu cea a păcatului şi a morţii. După vindecarea paraliticului Isus îl întâlneşte şi-i zice: „Te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In. 5,14). Din cuvintele lui Isus aflăm că păcatul a fost cauza bolii lui. În general, păcatul este o boală a sufletului, mai cu seamă atunci când se conturează într-o anumită patimă care va cauza boala trupului, iar în una din rugăciunile de la Maslu se aminteşte că cel bolnav e „muncit de Taina Sfântului Maslu a fost instituită de patimi”. Mântuitorul, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor”, Taina Sfântului Maslu este rânduit în şi încredinţată pe mai departe apostolilor principal pentru vindecarea trupului, a omului zicându-le: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, în integritatea sa. Trupul este organul de curăţiţi pe leproşi, scoateţi diavoli…” (Mt. 10,8). manifestare a sufletului, iar Mântuitorul Isus Apostolii au ascultat de Mântuitorul şi au uzat de Hristos ne-a arătat cât de mult preţuieşte lucrarea încredinţată (Mc. 6,13): „Scoteau mulţi valoarea lui. A ieşit din eternitate în timp cu trup draci şi ungeau cu untdelemn şi mulţi bolnavi, şi-i omenesc, mântuirea noastră a săvârşit-o tot în vindecau”. trup, a înviat în trup şi s-a înălţat cu trupul la cer Taina Ungerii este recomandată credincioşilor (Ef. 2,6; 1P 4,1; Lc. 27,51).

5


Cuvântul Scripturii Problema bolii trupeşti pe care este silit omul s-o experimenteze este în strânsă legătură cu cea a păcatului şi morţii, constituind consecinţele căderii. (Rm- 5,12). Nu toate bolile sunt urmarea directă a păcatelor din viaţa cuiva: Iov, despre care Dumnezeu a zis că este „un om fără prihană şi curat la suflet” (Iov 1,8); Orbul din naştere n-a suferit pentru păcatele făcute de el (In. 9,23); Epafrodit s-a îmbolnăvit datorită activităţii pastorale foarte intense (Fil. 2,30); Gaius, spiritual era un om sănătos, fapt apreciat de apostolul Pavel, dar se pare că nu stătea suficient de bine pe plan fizic. (3In. 1,2) Alteori boala se datorează lucrării satanice: Satan l-a umplut pe Iov de bube (Iov 1,7) Satan a gârbovit pe o femeie timp de optsprezece ani. (Lc. 13,13-16); Satan i-a cauzat lui Pavel o infirmitate pe care el o numea „țepușă în coastă” (2 Cor. 12,7) Participanţii

De obicei, Maslul se face cu participarea mai multor credincioşi, care se roagă şi ei împreună cu preoţii oficianţi. Atunci când credincioşii vin să participe la Maslu aduc cu ei credinţa în Isus Hristos care a vindecat toată boala şi neputinţa (Mt. 9,35), şi totodată îşi amintesc de faptul că unii bolnavi au fost vindecaţi de Isus pentru rugăciunile altora: sluga sutaşului (Mt. 8,13) şi fiica cananeencei (Mt. 15,28)

Conţinutul rugăciunilor Rugăciunile sunt în număr de şapte, în care preoţii: - apelează la ajutorul lui Dumnezeu ca „Dumnezeu al milei” (Rm. 10,12)

- solicită o lucrare de vindecare a lui Dumnezeu în calitate de „doctor de suflete şi trupuri”, adică pe om în integritatea sa.

- oficianţii preoţi se roagă şi pentru iertarea păcatelor celui bolnav şi curăţirea de patimi. - se cere insistent sălăşluirea Spiritului Sfânt în cel bolnav şi harul vindecător (1 Cor. 6,19) - se invocă în vederea vindecării şi ajutorul sfinţilor, mucenicilor şi Maicii Domnului - se cere paza simţurilor, poarta prin care poate intra păcatul

- se stăruie ca Dumnezeu să mu-l lase pe cel bolnav să fie batjocorit de diavol

- se roagă ca Dumnezeu să-l restituie Bisericii Sale în vederea laudei şi preamăririi Lui.

- în final, să-l ridice din patul durerii şi sănătos să-l facă, trupeşte şi sufleteşte, să poată trăi o altă calitate a vieţii în slujba Domnului. Ungerea bolnavilor

Această Sfântă Taină mai poartă denumirea de Sfântul Maslu. Cuvântul „maslu” derivă din limba Şi mai mult, participanţii la Maslu sunt întăriţi slavonă veche şi semnifică untdelemn. Ungerea se şi de Cuvântul Mântuitorului care a spus că „unde face numai de către persoanele rânduite, episcopi sunt doi sau trei adunaţi în Numele meu, şi Eu sunt şi preoţi şi „în numele Domnului”. Adică în numele autorităţii Sale şi în ascultare de cuvântul Său în mijlocul lor” (Mt. 18,20). dumnezeiesc cum precizează apostolul Iacob în Atunci când participanţii se adună cu credinţă epistola sa (Iac. 5,14). în El şi în dragostea dintre ei, este şi El în Prin această Sfântă Taină se comunică un har mijlocul lor. În felul acesta se realizează o largă comuniune, ca semn al dragostei spre cel bolnav special al Spiritului Sfânt pentru ca primitorul să care-l va ajuta la revigorarea lui trupească şi poată suporta cu demnitate suferinţa, să nu-şi sufletească. În modul acesta participanţii îl ajută piardă credinţa. La fel bolnavul primeşte harul şi pe bolnav prin credinţa şi rugăciunea lor, să ţină puterea de a se uni cu Patima lui Hristos după cum transparentă prezenţa şi puterea lui Hristos, care afirmă apostolul Pavel: „În trupul meu, împlinesc pentru omul aflat în necaz are har, are dragoste şi ce lipseşte suferinţelor lui Hristos…” (Col. 1,27). mai cu seamă are timp. Ungerea bolnavului de către preoţii oficianţi la simţurile principale în semnul crucii în timp Participarea mai multor preoţi pentru săvârşirea Tainei se poate înţelege voinţa şi ce cântăreţul cântă: „Doamne, armă asupra asaltul Bisericii de a salva un membru de al ei din diavolului crucea Ta ai dat nouă, căci se scutură şi situaţia în care se află prin rugăciune şi dragoste. se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei”. Crucea este mijlocul prin care vine putere din 6


Cuvântul Scripturii trupul lui Isus în cel bolnav. Putere care îl ajută trebuie socotite drept refuz. Uneori, Dumnezeu să pună rezistenţă pornirilor păcătoase şi să are un scop mult mai înalt privind boala cuiva, biruiască boala din trup. iar atunci când acel scop este îndeplinit duce la o mai mare laudă a lui Dumnezeu: să se arate Vindecarea lucrările lui Dumnezeu (In. 9,3); boală spre slava În mâna lui Dumnezeu stă binecuvântarea şi lui Dumnezeu (In 11,4 ). Deci, rugăciunea făcută blestemul, sănătatea şi boala, viaţa şi moartea. pentru cel bolnav, Dumnezeu o va asculta dacă Cartea de glorie a lui Dumnezeu stă de mărturie este făcută cu credinţă, însă nu o va asculta în pentru toate lucrurile acestea. În mod personal, felul nostru, ci în felul Lui. Dumnezeu ştie ce este Dumnezeu face o declaraţie în cartea Exodului mai folositor pentru cel bolnav şi îi va da ceea ce 15,26, promiţând poporului Său sănătate şi este mai de folos. Dacă sănătatea îi va face cel vindecare, dar în mod condiţionat: „Dacă ei mai bine pentru desăvârşirea vieţii lui în Hristos, rămân credincioşi legământului şi poruncilor Sale”. Dumnezeu îi va da sănătate. Dacă starea de Declaraţia Domnului era dublă: „Eu nu te voi lovi menţinere a bolii îi va face mai bine, îi va păstra cu nici una din bolile cu care am lovit Egiptul” şi boala, îl va mântui şi îi va ierta păcatele. Aşa a „Eu sunt Domnul care te vindecă”. (Ex. 15,26). Pe lucrat şi aşa lucrează Dumnezeu în vieţile noastre toată perioada Vechiului Testament, Dumnezeu a urmărind binele nostru veşnic (Rm. 8,28). continuat să fie vindecătorul poporului Său, când Sunt situaţii în care Dumnezeu nu-i vindecă pe şi acesta asculta de Cuvântul Său şi căuta faţa Sa unii bolnavi ci doreşte să-i ia în cer în timpul unei (Ps. 103,3). boli (2 Regi 13,14). Isus Hristos, ca Dumnezeu întrupat, era şi este Există însă şi piedici în primirea vindecării reprezentarea perfectă a naturii şi caracterului lui Dumnezeu (Ev. 1,3; Col. 1,15; 2,9). Isus Hristos, divine uneori: necredinţa (Mc. 6,3-6); oamenii în întreaga Sa activitate pământească, a revelat (Mc. 10,48); învăţătura nebiblică (Mc. 3,1-5); voia lui Dumnezeu şi scopul Lui de a vindeca pe nemărturisirea păcatelor (Iac. 5,16); eşecurile toţi cei bolnavi sau stăpâniţi de diavol (Lc. 4,40- precedente care slăbesc credinţa în vindecare 41; Mt. 9,35). Apoi, Isus a însărcinat pe apostolii (In. 5,7). Săi să vindece boala (Lc. 9,1), tămăduirea bolilor În lumina învăţăturii Sfintei Scripturi aflăm că fiind o parte componentă a vestirii de către ei a se admite ştiinţa şi îngrijirea medicală adecvată Împărăţiei lui Dumnezeu. Cei 70 de ucenici au fost pentru fiecare boală. Şi Isus vorbeşte despre lucrul şi ei rânduiţi pentru aceeaşi lucrare (Lc. 10,9). acesta când zice: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de Biserica primară îndată după Cincizecime doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9,12). Apostolul Pavel a desfăşurat lucrarea de vindecare ca parte l-a folosit pe Luca în calitate de medic curant componentă a predicării Evangheliei: apostolul personal: „Luca, doctorul preaiubit…” (Col. 4,14). Petru vindecă pe Enea (Fap. 9,34). Noul Cartea lui Isus Sirah zice: „Cinsteşte pe doctor cu Testament ne prezintă trei moduri de vindecare cinstea se i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul” a lui Dumnezeu acordate prin Biserică: punerea (Isus Sirah 38,1). Un verset al aceluiaşi capitol mâinilor (Fap. 9,17); darurile spirituale ale îndeamnă: „Fiule, în boala ta nu fi nebăgător de vindecării (1 Cor. 12,9); mărturisirea păcatului seamă; ci te roagă Domnului şi El te va vindeca”. urmată de ungere a bolnavului cu untdelemn şi de către preoţi (Iac. 5,14-16). Acest ultim mod de vindecare rânduit de Dumnezeu prin Biserică, noi îl numim Taina Sfântului Maslului şi este oficiat de către preoţi.

Noi trebuie să înţelegem şi să acceptăm că Dumnezeu nu vindecă întotdeauna pe cel bolnav în urma administrării Sfântului Maslu. Ba mai mult, Dumnezeu nu vindecă când vrem noi şi cum vrem noi. Amânările lui Dumnezeu în a răspunde celor ce se roagă pentru vindecare nu

În concluzie, Sfânta Scriptură admite ştiinţa medicală, reînnoieşte rostul medicului, dar aşa cum afirmă chirurgul: „Noi tăiem şi coasem, dar cel care vindecă este Dumnezeu”. Dumnezeu vindecă pe căi miraculoase – nu întotdeauna – dar nu putem spune că nu se foloseşte de această cale niciodată. Pr. Dr. Simion VOICU

7


În Lumina Icoanei Icoana samarineanului milostiv „Căzând Adam în tâlhăreștile gânduri, i s-a furat mintea, rânindu-se la suflet; și a zăcut gol de ajutorință. Nici preotul cel mai înainte de lege n-a căutat de dânsul, nici levitul cel din lege nu s-a uitat la dânsul; fără numai Tu, Dumnezeule, Cel ce ai venit, nu din Samaria, ci din Născătoarea de Dumnezeu, Doamne mărire Ție.”1

Icoana care prezintă Pilda samarineanului milostiv nu ne oferă numai o simplă descriere – icoana niciodată nu e o redare elementară a unui text –, ci o citire spirituală a Evangheliei. Pilda aceasta primește o nouă explicație în comentariile Sfinților Părinți din primele secole creștine și în textele liturgice. Astfel, omul bătut până la sânge, apoi jefuit, nu este altcineva decât Adam pe care Satan l-a prigonit și l-a făcut incapabil să se ridice (primul aspect al icoanei). Vin levitul și preotul, adică legea Vechiului Testament, care nu trec nepăsători mai departe. Ei cunosc legea, dar nu o interpretează. Samarineanul care nu era bine văzut de evrei devine personajul principal al pildei, căci aşa cum evreii l-au alungat pe poporul samarinean, așa Îl alungă și pe Hristos. Sosește ultimul și devine nu doar cel care înțelege legea, dar o și aplică (cel de-al doilea aspect al icoanei). Hristos însuși vine să-l ridice pe Adam, omul cel căzut, îl „dezinfectează” cu vinul Cuvântului, îl vindecă cu uleiul milei şi al iubirii și duce rănitul la o casă de oaspeți care nu este altceva decât Biserica (cel de-al treilea aspect al icoanei). Aceasta este adăpostul în care omul căzut găsește 8

o casă familiară, își găsește locul potrivit prin puterea învățăturii evanghelice și uleiul delicat al iubirii. Astfel, icoana se împarte în trei episoade, trei scene: violența, indiferența și îngrijirea cu dragoste.

Adam cel căzut În persoana omului care se află deja în afara cetății Ierusalimului îl recunoaștem pe Isus cu hlamida roșie, cu cununa de spin și cu trestia în mîna (Matei 27,28-29). Chipul omului este unul tânăr. Vine dinspre Ierusalim, locul cel sfânt. Este singur, alungat și totodată jefuit. Simbolizează întraga omenire căzută în păcate. „Omul care coboară din Ierusalim spre Ierihon, devine prada tâlharilor, reprezintă pe Adam alungat din paradis în lumea aceasta”2. Este dezbrăcat, rănit şi lăsat aproape mort. Omul, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi, adevăraţi tâlhari răpitori şi ucigaşi de suflete. Coborârea de la Ierusalim înspre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Slujba Utreniei din Postul Mare redă astfel acest aspect: „Asemănatu-m-am, Hristoase, celui ce a căzut în mâinile tâlharilor și am rămas mai mult mort dela dânșii pentru bătăi; așa și eu sunt rănit de păcatele mele”3. Astfel, omul păcătos decade, devine aproape mort sufleteşte şi coboară spre moarte biologică, pentru că „plata păcatului este


În Lumina Icoanei moartea” (Romani 6, 23). Clădirile

În spatele munților în stânga se conturează cetatea Ierusalimului, cu maiestatea și frumusețea sa4. Cealaltă clădire, situată în partea dreaptă e una mai simplă, e o casă de oaspeți. Amândouă sunt pictate în stilul obișnuit deja în icoane, adică în „perspectivă inversă.” Aceasta înseamnă că liniile nu merg în direcția opusă, adică înspre interiorul icoanei , nu se depărtează de privitor, ci ies mai bine în relief și se unesc în ochii persoanei astfel încât aceasta e prezentă la întreaga scenă.

Pereții cetății sunt de nepătruns,doar poarta Ierusalimului este deschisă. Cealaltă clădire ne este arătată și din interior. Acoperișul casei este legat de o perdea roșie5, întrezărindu-se și patul. Nu este vorba de un spital, dar timpul necesar însănătoșirii ne lasă să subînțelegem faptul că Biserica este locul unde omul primește în mod sigur vindecare și sănătate trupească și sufletească. Hristos nu duce pe om într-o oarecare casă, ci îl poartă până acasă. Omul pierdut este luat pe umerii lui Hristos ca oaia cea pierdută şi îl încredințează Bisericii care cântă așa: „Ca cel ce eşti milostiv, îndură-Te, Hristoase m-ai mântuit pre mine cel rănit de tâlhari cu bătăi, și Ți-ai dat sufletul și trupul Tău, Mântuitorule, ca doi dinari, pentru a mea răscumpărare”6. Munții

şi nepocăinţei. Diavolul reușește să-l învingă pe primul Adam, dar nu mai are șanse cu Isus de la care primește de trei ori răspuns nefavorabil, după care „L-a lăsat diavolul” (Matei 4,11). Preotul și levitul

Interpretăriile acestei pilde de multe ori sunt prezentate accentuând numai partea în care samarineanul milostiv îl ridică pe omul căzut și îl duce la adăpost. În puține cazuri ne întâlnim și cu celelalte personaje, cu preotul și cu levitul, care sunt la fel de importante pentru înțelegerea Cuvântului Domnului. Când Isus dă această pildă, vorbește despre cazuri deseori întâmplate. Pe drumul de 25 km dintre Ierusalim și Ierihon, omul trebuia să parcurgă ore întregi printr-o vale adâncă printre munți, expusă atacurilor bandiților. Direcția de mers a preotului și a levitului arată că drumul lor se îndreaptă spre Ierihon, spre orașul preoților unde au locuit mulți dintre leviți.

Scopul nostru nu este să decidem oare de unde vin și încotro se îndreaptă, însă privitorul icoanei îi recunoaște imediat și constată starea lor. Preotul are pe cap mitră sau turban, poartă haine de culoare albastră și roșie (cf. Ieșire 28,31 sau 39,22). Levitul își ține mâna refuzând ajutorul, nu cumva să se murdărească și să devină necurat. Nu aveau cum să aplice legea dragostei, fiind legați de legi, tradiții, reguli etc. Cântarea Utreniei însă ne explică cum Isus ne dă o nouă cale: „Preotul și levitul dacă m-au văzut, n-au putut cu adevărat, că m-au trecut: ci însuți Tu, ca un milostiv, acum mi-ai dat mânturire și m-ai mântuit”7.

În centrul icoanei se înalță trei munți. Iconograful are grijă să nu uităm că orice act dumnezeiesc se desfășoară în prezența Sfintei Treime. La picioarele muntelui din mijloc îl găsim Hristos pe Isus dând binecuvântare cu deapta Sa. Aici găsim referire la importanța binecuvântării din În partea de mijloc a icoanei vedem cum slujba Sfântului Maslu, pe lângă ungerea cu ulei, Hristos îl ridică pe Adam din moarte. Îl trage nu rugăciuni și împărtășirea cu Sfânta Euharistie. de mână, ci de la încheiătura mîinii, cu un elan Munții ne mai arată că întâmplarea s-a petrecut puternic, la fel ca și în icoana coborârii în iad. Nu e în pustie. Din Sfânta Evanghelie cunoaștem faptul de ajuns a ști despre vin că dezinfectează. Aici are că Hristos a trecut de mai multe ori prin această un alt simbol. Se referă la sângele lui Isus, „al Legii zonă. În vremea Lui, Ierihonul a fost locul de celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea întâlnire a pelerinilor care veneau din Galieleea păcatelor” (Matei 26,28). Acesta dă și viață nouă, spre Ierusalim. În partea de apus a Ierihonului se căci „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu înalţă muntele Carantania, locul în care Hristos are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” postește, se roagă și chiar este ispitit de Satan (Ioan 6,54). Iconograful mai adaugă aici câteva (Matei 4,8-10). El este noul Adam, Cel ce prin cuvinte din textul liturgic: 8„Ai turnat, Hristoase postire, smerenie şi ascultare de Dumnezeu, îndurate, peste mine mila Ta” . În scena a treia Isus îndreaptă, vindecă şi ridică pe cel căzut din Rai îl încredințează Bisericii pe bolnav. Însănătoșirea din cauza neascultării de Dumnezeu, nepostirii nu se face de pe-o pe alta, precum pentru a scăpa 9


Interferenţe Biblice de păcate nu e suficientă o singură spovedanie. În această pildă, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut însăşi taina mântuirii neamului omenesc. Isus ni se oferă pe El însuşi căci în timp ce primim trupul și sângele Lui „primim la fel și Spiritul lui Dumnezeu: trupul și sângele Lui, spiritul, rațiunea și voința Lui”.9 Pr. Bela PALLAI 1 Stihiră, glasul 6. a IV-a săptămână din Post Duminică seara. 2 Origen, Omilii, VI., 4.

3 Canonul Triodului, Cântarea 1, glasul 5., Irmos din a IV-a săptămână din post. 4 GALIGNANI, P. Il mistero e l’immagine. L’icona nella tradizione bizantina, Milano 1981, 110. 5 Prezentare asemănătoare găsim în icoanele: Cina de taină, Bunavestire, Întâmpinarea Domnului, Rusalii, Nașterea Născătoarei etc., când iconograful prezintă o întâmplare ce se petrece în interiorul unei case. 6 Cântarea a 9-a, Irmos, din a IV-a săptămână din Post. 7 Cântarea a 5-a, Irmos, din a IV-a săptămână din Post. 8 Cântarea a 8-a, Irmos, din a IV-a săptămână din Post. 9 NICOLAS CABASILAS, La vita in Cristo, (Neri, U., a cura di), (Classici Utet), Torino 1971, 213.

Taina Sfântului Maslu – Fundamente Scripturistice

Când cei doi ucenici ai Botezătorului Ioan îi adresează lui Isus întrebarea: Rabbi, unde locuiești? (In. 1, 38), Domnul le răspunde zicând: Veniți și veți vedea iar după acest răspuns a lui Hristos, continuă Evanghelistul Ioan, au rămas la El în ziua aceea.(v.39).

credinței (Constituţia dogmatică despre Biserică „Lumen Gentium”, 21). Toate își au puterea harică în Hristos, venit în lume să vindece rana umanității lovite de păcat, luând asupra Sa „durerile noastre și împovărându-se cu suferințele noastre”(Is. 53, 3). Prin aceasta întrupare Hristos a tămăduit firea umană redându-i adevărata sănătate.

Pictură din biserica Mănăstirii Prislop (MM) La aceeași întrebare pusă adesea de cei ce doresc să cunoască mai îndeaproape tainele lui Dumnezeu, Biserica le răspunde cu îndemnul Mântuitorului: veniți și veți vedea, veți vedea locul unde Hristos lucrează în mod concret, unde El însuși vine în întâmpinarea omului și a problemelor sale cele mai intime, și anume în Sfintele Taine. În ele Hristos se face prezent, iar prin intermediul slujitorilor Săi predică tuturor popoarelor cuvântul lui Dumnezeu și administrează necontenit credincioșilor tainele 10

Originea acestei Taine trebuie căutată și văzută în întreaga activitate taumaturgică a Mântuitorului. El însuși îi vindeca pe bolnavii care fie îi erau aduși spre a fi vindecați, fie El însuși este chemat la patul lor de suferință. Să ne gândim la episodul din Luca când prin acoperișul casei îi este adus un paralitic pentru a fi vindecat. Mai întâi, Isus îl vindecă sufletește zicându-i: „Iertate îți sunt păcatele”, ca mai apoi spre stupoarea celor din jur să-i poruncească zicându-i: „Scoală-te, iați patul tău și umblă”(Lc. 5, 17-25). Iair, fruntașul


Interferenţe Biblice sinagogii Îl imploră pe Isus să-i vindece fiica aflată pe patul de suferință zicându-i: „Fiica mea este pe moarte, venind, pune mâinile peste ea ca să scape și să trăiască”(Mc. 5, 23). Pe drum, o femeie bolnavă de 12 ani se atinge de poala hainei lui și îndată scurgerea sângelui se oprește. Și de această dată, ca de multe ori, Isus își motivează acțiunea sa de vindecare printr-o singură expresie: „Credința ta te-a mântuit”.

Evanghelia la toată făptura... Peste bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”(Mc. 16. 15-18). Prin aceasta Mântuitorul își arată compasiunea și grija Lui pentru nevoințele și slăbiciunile omului.

Vindecarea omului bolnav, prizonier în propriul trup, este unul dintre ministerele încredințate de Hristos Bisericii, apostolilor și succesorilor lor. Să ne gândim la activitatea apostolilor imediat după Cincizecime. Ei continuă opera de vindecare Când îi trimite pe apostoli în misiune, El le începută de Învățătorul lor: Petru și Ioan vindecă dă puterea și autoritatea de a-i vindeca pe cei în numele lui Isus Nazarineanul pe slăbănogul bolnavi și a-i alunga pe demoni: „Tămăduiți pe care cerșea la poarta templului (Fapte 3, 1-10); cei neputincioși, curățiți pe leproși, pe demoni chiar și numai umbra lui Petru este suficientă scoateți-i”(Mt. 10,8). În aceeași misiune, apostolii pentru a vindeca bolnavi și a alunga demonii„... îi vindecau pe bolnavi ungându-i cu untdelemn, scoteau pe cei bolnavi în ulițe ca venind Petru, practică ce va fi reluată și folosită în săvârșirea măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei” Tainei Maslului: „Și scoteau mulți demoni și ungeau (Fapte. 5,15), iar diaconul Filip trimis în Samaria cu untdelemn pe mulți bolnavi și-i vindecau”(Mc. 6, săvârșea la rându-i numeroase minuni (Fapte 8, 13). În același context al misiunii celor doisprezece, 5-8). de a se îngriji de cei bolnavi, Evanghelistul Luca Imaginea îngrijirii cu untdelemn şi vin a amintește exemplul lui Isus dat învățătorului de celui căzut şi plin de răni de către Samarineanul lege „ce a vrut să se îndreptățească”, folosindu-se Milostiv şi apoi încredinţarea lui Bisericii în de pilda Samariteanului milostiv. Prin aceasta, vederea continuării acestei lucrări de vindecare Hristos scoate în evidență grija oricărui creștin este cea mai sugestivă în a sublinia activitatea față de cel sărman și căzut între tâlhari și datoria vindecătoare a Mântuitorului și încredințarea de a-i „lega rănile ungându-le cu untdelemn și acestei misiuni tuturor slujitorilor Săi, „iconomi vin”(Lc. 30, 35). După Învierea Sa din morți, ai Tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. 4, 1). Aceștia au Mântuitorul le încredințează apostolilor aceeași datoria și totodată obligația de a se îngriji de cei misiune, arătând totodată semnele și roadele nevoiași și neputincioși cu care însuși Hristos se celor ce vor crede în El: „În numele Meu demoni vor identifică. izgoni... peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se Mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru toate vor face sănătoși”(Mc. 16, 17-18). mijloacele rânduite de El pentru vindecarea Într-un context al suferinței și al răbdării, trupească și sufletească, să îi încredințăm Lui apostolul Iacob îi dă ca pildă de răbdare pe toate slăbiciunile noastre, iar prin mijlocirea proorocii ce au grăit în numele Domnului și pe Maicii Sfinte să Îi cerem ajutor în suferințe: dreptul Iov, spunând: „Este vreunul dintre voi în „Bolnav fiind cu trupul și cu sufletul, de suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme dumnezeiască cercetare și de purtarea ta de grijile preoții Bisericii, și să se roage pentru el, ungându-l învrednicește-mă, singura Maică a lui Dumnezeu: cu untdelemn în numele Domnului”(Iacob 5, 13-14). ceea ce ești bună și născătoarea celui bun. Din aceste versete rezultă practicarea acestei Mărire Tatălui... Și acum... Taine încă de pe vremea apostolilor și proveniența Cu neputințe cumplite și cu patimi bolei de la însuși Isus Hristos. Despre ungerea celor nave fiind cercat Fecioară, tu îmi ajută; bolnavi, de care vorbește Sfântul Iacob, am amintit că pe tine te știu vistierie de vindecări mai sus prin textul de la Marcu, când apostolii neîmpuținată și nesecată, ceea ce ești cu la îndemnul lui Isus „ungeau cu untdelemn pe totul fără prihană”. mulți bolnavi și-i vindecau” (Mc. 6, 13). Iar după (Cântare din Paraclisul Maicii Domnului) Înviere, Hristos le încredințează misiunea lor și succesorilor lor de a se îngriji de cei nevoiași zicându-le: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Drd. Marian SUSA 11


Învăţătura Bisericii Noțiuni generale despre Taina Sfântului Maslu Hristos, în misiunea Sa, a avut o atenție cu totul specială față de persoanele aflate în suferință. Din sfintele evanghelii rezultă că toate persoanele care i-au cerut Mântuitorului vindecare au fost ascultate. Sunt multe exemple în care Isus vindecă sufletul întrun prim moment (iartă păcatele) și apoi trupul. Astfel, Maslul este o taină creștină de vindecare sufletească și trupească. Aceasta din urmă este un semn, un indiciu al omului mântuit, ajuns în Împărăția Cerurilor.

voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului.” Cifra șapte este simbolică pentru Sfânta Scriptură, însemnând perfecțiune, plinătate. Celebrarea Sfântului Maslu conține șapte rugăciuni de vindecare astfel încât dacă ar fi prezenți șapte preoți, fiecare ar citi una dintre ele.

bolnavi. Dacă este nevoie, Maslul poate fi administrat chiar de mai multe ori aceleiași persoane. Există și obiceiul de a sa face Maslul cu participarea tuturor credincioșilor, inclusiv al celor sănătoși (numit și Maslu de obște). Este indicat însă să se celebreze doar cu ocazii speciale cum este perioada Postului Mare ca pregătire pentru Sărbătoarea Taina Sfântului Maslu se Învierii Domnului, Ziua mondială poate celebra la casa bolnavului, a bolnavului sau hramul unei în spitale sau în biserică. Când biserici. Când participăm la se celebrează în biserică este slujba Maslului este bine a ne indicat ca bolnavul/bolnavii să mărturisi păcatele pentru a fie prezenți. Este important să fi împăcați sufletește. Este audă rugăciunile înainte de a important de reținut, așadar, fi unşi cu uleiul binecuvântat. că Taina Maslului nu substituie La sfârșitul celebrării se pune Taina Mărturisirii. Evanghelia deasupra capului Principalul efect al Tainei Dumnezeu l-a creat pe om celui bolnav, iar cel care Maslului este harul de pentru a fi fericit. Tocmai din conduce celebrarea citește o mângâiere, curaj și încredere acest motiv Hristos a promis rugăciune ce amintește despre în înfruntarea dificultăților tuturor celor care Îl vor urma mila și iertarea dumnezeiască. specifice bolii sau bătrâneții. fericirea. Aici pe pământ, însă, oamenii experimentează și suferința care, în cele mai multe cazuri, este o piedică în calea fericirii. Prin Taina Sfântului Maslu, Hristos continuă și va continua mereu să fie atent faţă de cei aflați în suferință. Pentru celebrarea Maslului, există o indicație care nu este prevăzută pentru nicio altă Sfântă Taină. Precizarea se referă la numărul preoților participanți la celebrare: șapte. Dacă nu se poate îndeplini numărul menționat, pot fi mai puțini preoți sau chiar unul. Raţiunea prezenţei mai multor preoți pentru celebrarea Sfântului Maslului se poate găsi în Epistola Sfântului Iacob (5,14): „Este cineva bolnav între 12

Prin acest gest, Dumnezeu însuși își întinde mâna Sa cea atotputernică și tămăduitoare asupra celui bolnav.

Sfânta Taină Maslului este de folos, cu precădere, în pastoraţia oamenilor bolnavi. Este bine să o primească creștinii în vârstă, dar și cei mai tineri dacă sunt

Dumnezeu este alături de cei aflați în suferință și îi întărește cu harul Său. Nimeni din cei ce aleargă la El și-I cer ajutorul nu este respins. Harul mângâierii primit prin Taina Maslului îi ajută pe cei bolnavi să se apropie mai mult de Dumnezeu, să se deschidă Lui, să reînnoiască relația cu El, să aibă speranța


Sfinţii Părinţi că orice s-ar întâmpla cu ei urmă, bolnavul este înrădăcinat Dumnezeu nu-i va părăsi. în moartea și învierea lui Când Taina Maslului este Hristos începută în momentul conferită unei persoane grav botezului. Viața nouă începe bolnave, atunci ungerea cu uleiul prin Taina Sfântului Botez. În binecuvântat este o pregătire cadrul celebrării Botezului, pentru trecerea din această cei botezați sunt unși cu ulei viață. Prin ungerea cea de pe binecuvântat. Ungerea cu acest

ulei este prevăzută și pentru trecerea din această viață în momentul primirii Tainei Maslului. Itinerarul creștin, prin urmare, începe și se încheie prin ungerea trupului cu ulei sfințit. Pr. Vasile TRIFOI

Despre boală și vindecare

Reflecții antropologice pornind de la Sfinții Părinți O concepție foarte răspândită tinde să înțeleagă condiția actuală a omului, cu fragilitățile dar și cu puterile sale, ca fiind una normală, vrută așa din totdeauna de Dumnezeu. Pentru Părinții Bisericii, însă, condiția actuală a umanității nu este cea firească – cea vrută de Dumnezeu, ci este o condiție rănită de păcat. Păcatul, în ciuda aparentei inofensivități, duce la o degenerare a sufletului și a trupului. Omul a fost creat de Dumnezeu într-o stare de sănătate sufletească și trupească, care nu trebuia să-l părăsească niciodată. „Zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și împodobit cu tot harul Lui”1, el trăia o deosebită familiaritate cu Creatorul său, așa cum ne înfățișează cartea Facerii,plimbându-se în răcoarea serii cu Dumnezeu prin grădină (Facere 3, 8). Comuniunea de viață cu Dumnezeu însemna că omul, prin har, era părtaș la firea nemuritoare, nestricăcioasă și nesuferindă a Domnului. Omul, spune Sf. Atanasie, trăia în rai „viața cea ade- paradis, omul ducea o viață „ne- untrul lui de nici o boală: căci era vărată”2, adică o viață normală, întristată, nedureroasă și fără sănătos la trup și inima lui îi era așa cum a vrut-o Creatorul. În griji”3, „neavând a se teme înă- pe deplin liniștită”4..

13


Sfinţii Părinţi Adam renunțând la Dumnezeu, prin păcatul originar, renunță implicit și la sănătatea sufletească și trupească. Între om și Dumnezeu se naște o ruptură de necomunione sau de nedragoste și chiar de dușmănie, pe care singur omul nu o putea depăși, ci doar Dumnezeu-Omul, adică Isus Hristos. Păcatul constă în renunțarea la comuniunea ființială sau de dragoste față de Dumnezeu, în favoarea iubirii de sine ( filautia) și a lumii. Omul renunță la Dumnezeu pentru că e înșelat de iluzia demonică a devenirii „ca și dumnezeu” fără Dumnezeu, hrănindu-și ființa doar cu lucruri create, deci stricăcioase (pomul oprit). Alipirea ființei noastre de lucrurile pieritoare ale acestei lumi are ca și consecință pierderea darului nemuririi și căderea întro condiție inferioară de stricăciune, spun Sfinții Atanasie cel Mare5 și Grigore de Nyssa6.

racteristicile determinate ale naturii biologice.„Hainele de piele”, în ciuda unui aparent sens negativ, sunt însă expresia concomitentă a dreptății dar și a iubirii lui Dumnezeu pentru om. Ca răul făcut de om să nu fie veșnic, și suferința lui să nu fie eternă pe acest pământ, Dumnezeu i-a dăruit omului o a doua șansă de îndreptare într-un orizont temporal determinat, a cărui epilog este moartea8. Moartea e doar sfârșitul vieții biologice, a „pieilor moarte” și un dar ce curmă în mod natural suferințele firii umane căzute.

Pierderea stării paradisiace stârnește în om nostalgie și o dureroasă așteptare a mântuirii. Rănit, omul se află aici, la marginea drumului, între viață și moarte, între boală și vindecare, constatând împreună cu proorocul: „Tot capul vă este numai răni şi toată inima slăbănogită. Din creştet până în tăl„Pentru că plata păcatu- pile picioarelor nu-i nici un loc lui este moartea” (Romani 6, sănătos; totul este numai plăgi, 23),căderea adamică a însemnat vânătăi şi răni pline de puroi, neo degenerarea a omului de la curăţate, nemuiate cu untdelemn un nivel de viață spiritual (zoe) şi nelegate” (Isaia 1, 6). la un nivel de viață senzitivă Însă nu caducitatea, nu (bios), opacă, caducă și muritoa- suferința, nu moartea sunt ultire, în care cunoașterea, inclu- mele cuvinte ale lui Dumnezeu siv a lui Dumnezeu, e mediată pentru om, ci răscumpărarea și de simțuri. De aceea Adam cel mântuirea. De aceea Dumnezeu căzut nu-l mai poate percepe „a grăit omului în felurite chipuri, pe Dumnezeu la fel ca în Para- iar când a venit plinirea vremidis, umblând în răcoarea serii lor, ne-a grăit prin însuși Fiul prin grădină, ci doar mediat de său”9, cum sintetizează anafofenomenele și lucrurile natu- raua Sfântului Vasile cel Mare. rale, perceptibile cu simțurile. Hristos se coboară acolo unde Cea de-a doua natură biologică omul se găsește și asumă trumuritoare este simbolizată în pul căzut al firii omenești, adiScriptură ca o îmbrăcăminte că mortalitatea și degenerarea de „haine de piele” (cf. Facere 3, trupului biologic, supunându-l 21), nekrondermartes, sau „piei voinței Tatălui. Pilda Samarimoarte”, cum spune Sf. Grigore neanului milostiv, prima lectură de Nyssa7. Ele indică animalita- din Slujba Maslului, poate fi sotea, sexualitatea și moartea, ca14

cotită o reprezentare a lucrării de mântuire a lui Hristos. Aici El e reprezentat nu doar ca Răscumpărător, plătind 2 dinari îngrijitorului casei de oaspeți, ci mai ales ca Mântuitor sau vindecător, când se apleacă, spală, unge, leagă rănile, transportă și se îngrijește de soarta omului căzut. De altfel, în cele mai multe momente ale povestirilor evanghelice, îl vedem pe Isus în ipostaza de vindecător, mulțimile îndreptându-se spre El ca spre un Doctor.

Părinții Bisericii, aproape în unanimitate l-au numit Doctor, în funcție de context, precizând: „al trupurilor” sau „al sufletelor”, ori cel mai adesea „al sufletelor și al trupurilor”, voind să arate astfel că El a venit să vindece omul întreg10. Numirea aceasta stă în centrul multor cereri de la liturghie și în majoritatea formulelor sacramentale. Astfel lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu-Omul se arată o lucrare de vindecare a întregii omeniri asumată în persoana sa și de restaurare în starea de sănătate spirituală pe care a cunoscut-o dintru început. Dacă Hristos aduce vindecarea firii omenești, de ce persistă încă boala, suferința și moartea chiar și la cei care cred cu tărie și-și trăiesc viața în Hristos, ba chiar și el a suferit și a murit? Părinții Bisericii răspund, pornind de la învățătura evanghelică, că Împărăția lui Dumnezeu e precum o sămânță mică, care crește în chip nevăzut până la desăvârșirea de la sfârșitul timpului. Hristos însuși nu a vindecat pe toți bolnavii timpului său și nici nu a înviat toți morții, ci doar un număr restrâns, pentru a fi semne ale


Legea Bisericii sănătății pe care o aduce venirea Împărăției deja prezente în lume și nu încă definitiv instaurată. Hristos vindecă întâi cauza bolilor și ale suferințelor, adică pe omul lăuntric rănit de păcat, așa cum vedem în cazul vindecării paraliticului din Capernaum: „Ca să știți că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele oamenilor, fiule îți zic, ia-ți patul tău și umblă” (Marcu 2, 10-11). „Asta deoarece vindecarea nu este ceva magic și nu vine dinspre trup spre suflet (vindec trupul ca să nu mai nefericească și sufletul care nu-și mai poate împlini poftele!), ci dinspre suflet spre trup (vindecând sufletul mi se vindecă și transfigurează și trupul; chiar și durerea bolii – atât cât este -, și de nu va trece vreodată, este sublimată, primind valoare soteriologiceshatologică, devenind pentru cei înțelepți cale a filosofiei celei înalte a desăvârșirii și dobândirii harului).”11 Prin Sfântul Maslu, Biserica invită pe fiii săi să intre în

această taină a vindecării în Hristos, în care prin credință bolnavul este chemat să-și trăiască boala, nu ca pe o fatalitate, ci ca mucenicie, iar vindecarea, nu ca fortuire, ci ca semn al Împărăției prezente și care va să va să vie cu putere multă. În fapt, starea de sănătate pe care o propune Biserica este o stare eshatologica, “unde nu este durere, întristare și suspin”, cum spune condacul înmormântării. „Vină împărăţia Ta! Într-o bună zi, aşa cum neîncetat cerem în rugăciunea domnească, Hristos va reveni, Împărăţia va veni şi toate vor fi reaşezate în rânduiala lor firească. Păcatul, moartea şi suferinţa vor fi îndepărtate definitiv, şi pacea va împărăţi. Folosind cuvintele proorocului Isaia, „atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară” (Is. 11, 6)”. Aceasta este lucrarea inaugurată de Hristos, dar care va fi finalizată doar atunci când El va reveni, de data aceasta cu putere şi cu slavă, pentru a judeca lumea şi pentru a descoperi Împă-

răţia în deplinătatea ei. Biruinţa finală a lui Hristos este sigură dar, atâta vreme cât rămânem în această lume căzută, păcatul, suferinţa, boala şi moartea vor continua să existe”12. Pr. Florin FODORUŢ

1 Cf. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Rugăciunea Întreit-sfântului; Apud Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, II, 30. 2Tratat despre întruparea Cuvântului, 3, București 2011, p 34 3Ibidem, p. 36 4Sfântul Augustin, Civitas Dei, XIV, 26. în http://www.augustinus.it/italiano/ cdd/index2.htm 5Tratat despre întruparea Cuvântului, 3, București, 2011, p.37 6Marele cuvânt catehetic, București, 2013, p. 17. 7 Grigore de Nyssa, Despre suflet și înviere, București, 2006, p.67 8Cf. J.-C LARCHET, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții, București, 2004, pp. 48-49 9 Litughier, Liturghia Sf. Vasile cel Mare, Blaj 1936, p. 141 10 Cf, J.-C LARCHET Terapeutica bolilor spiritule, București 2000, p. 9 11https://dogmaticaempirica. wordpress.com 12 P MEYENDORFF., Taina Sfântului Maslu, Cluj-Napoca, 2013, p.77

Taina Sfântului Maslu în Codul Canoanelor Bisericilor Orientale

„Tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieșea o putere care-i vindeca pe toți.” (Luca 6, 19). „Isus ieșind a văzut o mulțime mare; I s-a făcut milă de ei și i-a vindecat pe bolnavii lor” (Matei 14, 14).

si minuni în popor. [...] Și se aduna și mulțimea, din cetățile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi și pe cei bântuiți de duhuri necurate și toți se vindecau” (Fapte 5, 12 și 16). „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Prezența vindecătoare a lui Dumnezeu în lume Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel nu încetează odată cu terminarea vieții publice bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate a lui Hristos; ucenicii sunt trimiși la predicare se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15). cu îndemnul „Și mergând, propovăduiți zicând: Codul Canoanelor Bisericilor Orientale S-a apropiat împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei reglementează în puține canoane administrarea neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei acestui sacrament: sunt canoanele 737-742 din leproși, pe demoni scoateți-i. În dar ați luat, în dar Capitolul V (Despre ungerea bolnavilor), integrat să dați” (Matei 10, 8). Iar Biserica va fi atentă încă în Titlul XVI, Despre cultul divin și mai ales despre de la început la administrarea vindecării pe care sacramente. Primul paragraf al canonului 7371 Mântuitorul, prin intermediul ei, o împărtășește: evidențiază câteva elemente. A) Taina este „Prin mâinile apostolilor se faceau multe semne conferită creștinilor afectați de o boală gravă 15


Legea Bisericii (adică boală care poate cauza moartea, precum și altă afecțiune gravă, fizică sau psihică) iar pentru a primi Taina nu trebuie să fie neapărat prezent pericolul de moarte. Nu se vorbește despre bătrânețe dar se presupune că se face referire și la acele forme de bătrânețe care sunt echivalente unei boli grave2 . B) Cine primește acestă Taină trebuie să se căiască din inimă de păcate. C) Harul primit în acestă Taină constă în întărirea cu speranța răsplății veșnice și iertarea păcatelor, credinciosul grav bolnav devenind dispus la îndreptarea vieții și fiind ajutat să treacă peste boală sau să o suporte cu răbdare. Desigur că Taina Maslului nu dispensează de la Taina Mărturisirii, care se presupune că il precede3 . Slujitorul acestei Taine este preotul.

administrează valid Taina Maslului, respectiv cine o primește. Orice preot, în virtutea munus sanctificandi primită în Hirotonire, poate administra valid ungerea sacramentală. Taina se va acorda chiar și acelora care, bolnavi fiind, și-au pierdut uzul rațiunii, dacă atâta timp cât îl aveau nu s-au arătat contrari, în mod explicit, primirii acestuia.

Canonul 7385 recomandă primirea acestei Taine ori de câte ori este nevoie, repetându-l atunci când persoana se îmbolnăvește din nou sau dacă starea sa se înrăutățește. În tradiția orientală se administrează această Taină mai ușor și mai des decât în cea apuseană. Simion al Tesalonicului încurajează: „Observați puterea acestui sacrament: vindecă neputința, întărește pe cei abătuți, iartă păcatele... Suntem vindecați de două ori, atât la nivel invizibil cât și vizibil, atât în suflet cât și în trup” (PG 155, 517. 523). „În Bisericile orientale celebrarea Tainei Maslului este adesea deosebit de complexă și se prelungește mult în timp. De fapt această durată îndelungată, diferită de concizia ritualurilor occidentale, subliniază aspectul mistagogic al rugăciunii, căreia i se adaugă contemplarea minunilor lui Dumnezeu, proclamate în diverse texte evanghelice, care dau tărie și mângâiere6 .

animă întregul Cod de legi canonice: toate legile tind și au ca scop salus animarum, mântuirea sufletelor. Pr. Ioan BALEA

Canonul 7419 indică faptul că uleiul folosit la Maslu va fi binecuvântat de același preot care celebrează Taina; lasă însă la latitudinea dreptului particular al fiecărei Biserici să desemneze, eventual, pe altcineva pentru această binecuvântare (spre exemplu în Biserica latină uleiul este binecuvântat de Episcop – Codex Iuris Canonici, can. 999). În tradiția orientală preoții Paragraful al doilea recomandă păstrarea nu doar conferă Taina, ci sunt chiar celebranții uzanței ca Taina să fie administrată de mai acestuia: ei consacră uleiul cu rugăciunea mulți preoți, cel puțin în Bisericile unde această prescrisă și apoi îl folosesc pentru ungerea celui practică este în uz. În Biserica bizantină această bolnav. Momentele centrale ale administrării consuetudine se practică încă din sec. VIII-IX, fiind acestei Taine sunt binecuvântarea uleiului atestată și de Sf. Simeon al Tesalonicului (+1429), împreună cu ungerea bolnavului. care în a sa lucrare Pentru Sfântul Maslu amintește Ultimul canon10 face trimitere la prescrierile de șapte preoți sau – dacă nu este posibil – de cel liturgice, conținute în cărțile liturgice ale fiecărei puțin trei. Concelebrarea mai multor preoți, pe Biserici sui iuris, cerând să fie respectate ritualul lângă că este conformă cu învățătura Sf. Iacov, și toate uzanțele liturgice, în afară de cazurile exprimă vizibil solicitudinea întregii Biserici, de urgență când asupra respectării prescrierilor adunată în jurul bolnavului, pentru a înfrunta prevalează nevoia spirituală a persoanei bolnave și depăși împreună cu el pericolele sufletești și – fiind suficientă o singură ungere cu ulei sfințit. trupești4 . Se reafirmă și în acest caz ideea centrală care

16

Canoanele

7397

și

7408

stabilesc

cine

1CCEO can. 737 §1. Prin ungerea sacramentală a bolnavilor, îndeplinită de preot cu rugăciunea, credincioşii creştini afectaţi de boală gravă şi căiţi din inimă primesc harul prin care, întăriţi cu speranţa răsplăţii veşnice şi dezlegaţi de păcate, devin dispuşi la îndreptarea vieţii şi sunt ajutaţi să treacă peste boală sau să o suporte cu răbdare. §2. În Bisericile în care există obişnuinţa administrării sacramentului ungerii de către mai mulţi preoți împreună, se va avea grijă să se păstreze, pe cât posibil, această obişnuinţă. 2 Cf. Nuntia 15 [1982] 42. 3 Cf. Nuntia 28 [1989] 99. 4 Cf. Instrucțiune pentru aplicarea normelor liturgice ale Codului Canoanelor Bisericilor Răsăritene, n. 93. 5 CCEO can. 738. Credincioşii creştini vor primi cu bucurie ungerea bolnavilor ori de câte ori se îmbolnăvesc grav; păstorii sufletelor, pe de altă parte, şi rudele celor bolnavi să aibă grijă ca bolnavii să fie ajutaţi prin acest sacrament la timpul oportun. 6 Instrucțiune..., n. 94.


Crâmpeie Istorice 7CCEO can. 739 §1. Ungerea bolnavilor o administrează valid toţi şi numai preoții. §2 Administrarea ungerii bolnavilor, prin funcţie, îi revine parohului, vicarului parohial şi tuturor celorlalţi sacerdoţi, cu privire la cei care i-au fost încredinţaţi spre îngrijire; însă, cu permisiunea cel puţin presupusă a celor citaţi mai sus, oricare preot poate administra în mod licit acest sacrament, iar în caz de necesitate chiar trebuie să o facă. 8 CCEO can. 740. Credincioşii creştini, grav bolnavi, care şi-au pierdut simţurile sau uzul raţiunii, se presupune că ar fi vrut să le fie administrat acest sacrament în pericol de moarte sau,

după părerea sacerdotului, chiar şi într-un alt timp. 9CCEO can. 741. Uleiul folosit în sacramentul ungerii bolnavilor trebuie, desigur, să fie binecuvântat de însuşi preotul care administrează sacramentul, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris dispune altfel. 10 CCEO can. 742. Ungerile vor fi îndeplinite cu grijă prin cuvintele, ordinea şi felul prescris în cărţile liturgice; însă, în caz de necesitate, este suficientă o singură ungere, cu formula specifică.

Ofensiva comunistă împotriva Bisericii Greco-Catolice (II) Anul 1948 sau ,, legiferarea opresiunii ” Începând cu anul 1948, represiunea comunistă a lovit în toate cultele din România însă nu în mod egal. Pentru unele confesiuni această represiune nu era o noutate, unele erau interzise încă din perioada interbelică (baptiști, penticostali, adventiști etc.), pentru altele, cum este Biserica Ortodoxă sau Biserica Catolică, reprimarea unor drepturi a fost o noutate. Am precizat că nu în mod egal deoarece reprimarea totală și ,,Calvarul” a fost urmat numai de Biserica Catolică, întrucât a refuzat orice formă de compromis, în timp ce Biserica Ortodoxă a rămas la ,,masa tratativelor” mai departe, acceptând unele compromisuri ale guvernului.

că ni se face nedreptate, pentru a cărei înlăturare ne simțim datori a lupta mereu, cu toate puterile noastre și cu toate mijloacele legale”.

După acest eveniment are loc în 9 aprilie, raportul referitor la noua Constituție prezentat în fața Marii Adunării Naţionale Gheorghe Gheorghiu-Dej dezlănțuie un atac furibund împotriva Vaticanului și implicit a Bisericii Catolice, spunând; ,,În locul prigoanei religioase, al cărui focar este de secole Vaticanul, Constituția Republicii Populare Române proclamă libertatea religioasă”.

În derularea evenimentelor, următorul moment critic pentru Biserica Catolică este denunțarea Concordatului cu Vaticanul, încheiat de Statul român în anul 1929. Concordatul era În luna martie 1948 are loc la Moscova un actul prin care Vaticanul își asigura consolidarea congres pan-ortodox, iar delegația română Bisericii Catolice în țările semnatare ale unui prezentă, prin episcopul Nicolae Colan al Clujului, astfel de act. În România, prin Concordat se a susținut un discurs: „Agresiunea papală în centraliza ierarhia și devenea astfel prima țară România în ultimi cincizeci de ani”. La acest cu o ierarhie catolică centralizată, într-un stat în congres, politica Vaticanului a fost catalogată care majoritatea erau de confesiune ortodoxă. La anticreștină, antidemocratică și antinațională. 17 iulie 1948, în ședința Consiliului de Miniștri a După părerea unora, recomandările pentru fost denunțat unilateral Concordatul cu Sfântul o lovitura decisivă împotriva Bisericii Greco- Scaun, hotărâre care va intra în vigoare pe 19 Catolice s-ar fi luat la acest congres. iulie, odată cu emiterea Decretului nr.151 al Marii Tot în martie 1948, episcopatul greco-catolic Adunări Naţionale. trimite o scrisoare adresată lui Gheorghe După denunțarea Concordatului, autoritățile Gheorghiu-Dej, prin care propuneau unele vor privi problema catolică în mod diferit, amendamente la proiectul noii Constituții, cele două ramuri vor avea destine diferite. În normale din punctul lor de vedere. În scrisoare, se cazul credincioșilor romano-catolici, pentru că putea vedea exemplul demnității și verticalității majoritatea erau maghiari, s-a încercat înlocuirea morale a ceea ce a însemnat Blajul și Școala controlului Vaticanului cu cel al autorităților de Ardeleană pentru cultura și învățământul la București. O lichidare a acestora s-ar fi aflat românesc. Pentru viitorul Bisericii Greco- în contradicție cu ,,internaționalismul proletar” Catolice, se arată în această scrisoare ,,instituțiile promovat în acea epocă. Pentru greco-catolici, se pot lua cu forța, dar nu ni se poate lua conștiința 17


Crâmpeie Istorice intențiile și măsurile guvernului erau clare, ori colaborarea cu noul regim ori suprimarea definitivă.

alt text al legii, articolul 22, prevedea numărul de peste 750 000 de credincioși pentru funcționarea sau înființarea unei noi dieceze. Lovitura era dată Următoarele două măsuri legislative luate în acest fel Bisericii Romano-Catolice, întrucât în de guvernul Groza vor avea implicații directe și baza noii legi se reduc diecezele romano–catolice negative asupra Bisericii Greco Catolice. Prima la două: Alba Iulia și Iași. În acest fel Statul, legislația a fost cea din învățământ. În urma departe de a exprima prin această lege separarea Decretului 175 / 3 august 1948, statul își impune de Biserică, este preocupat de a exercita un monopolul asupra învățământului, prin reforma control riguros asupra ei, iar pentru Biserica acestuia pe baze democratice și populare. Greco-Catolică, lichidarea tuturor libertăților ei Noua lege a fost completată de o altă lege, și încercarea de încadrare în regimul comunist. Decretul-Lege nr. 176, care dispunea trecerea în Din luna septembrie 1948, începe operațiunea proprietatea Statului a tuturor proprietăților și de constituire a ,,comitetelor de inițiativă”, bunurilor școlilor particulare, confesionale sau formate din laici și preoți, cu scopul de a convinge congregațiilor care s-au ocupat de educație. Tot populația să semneze revenirea la ortodoxie, atunci s-a hotărât, și urma să se aplice începând însă fără prea multe rezultate. Guvernul, văzând cu noul an școlar 1948-1949, eliminarea din că nu merge cu ,,vorba bună”, trece la represalii școli a religiei ca obiect de studiu și a însemnelor împotriva tuturor: credincioși, preoți sau religioase din sălile de clasă. Pierderea școlilor și a ierarhi. În 3 septembrie 1948, Guvernul publică seminariilor a dus la izolarea profesorilor de elevi decretul de depunere a episcopului Ioan Suciu, sau studenți, legea fiind promulgată strategic în administratorul Blajului. După două săptămâni timpul vacanței, slăbind astfel capacitatea de sunt depuși alți trei episcopi; Valeriu Traian reacție la viitoarele măsuri luate de guvern. Frențiu de la Oradea, Alexandru Rusu de la Baia A doua măsură la fel de abuzivă, luată imediat Mare și Ioan Bălan de la Lugoj. Este suprimată după învățământ a fost noua lege a cultelor. în această perioadă și salarizarea preoților Adoptată la 4 august, prin Decretul-Lege nr. 177, greco-catolici. Rămân în posturi doar episcopii era actul normativ prin care statului prelua Iuliu Hossu la Cluj și Vasile Aftenie la București. întreaga conducere a problemelor religioase. Depunerea nu a însemnat plecarea sau retragerea Pentru Biserica Catolică era o lovitură dură, episcopilor. Ei rămân în continuare în reședințele întrucât Articolul 40 prevedea că ,,niciun cult nu lor continuându-și activitatea în mijlocul poate întreține legături cu alte culte religioase, credincioșilor. instituții sau persoane oficiale, situate în afara granițelor țării, fără numai cu aprobarea Ministerului Cultelor”. Credem că prin termenul ,,persoane oficiale” Legislativul român se referea în mod direct la Sfântul Părinte. În acest mod este interzisă jurisdicția Sfântului Scaun în România, asupra catolicilor de ambele rituri și implicit luarea oricărei legături cu Vaticanul. Prin această lege era atacată Biserica Catolică din România în însăși ființa ei, deoarece baza dogmatică pe care stă aceasta, este legătura canonică, jurisdicțională și colegială a episcopilor ei, cu ,,urmașul lui Petru”, este însăși fundamentul Bisericii.

După o campanie de false promisiuni, Guvernul reușește să adune 38 de preoți la 1 octombrie 1948, într-un simulacru de congres la Cluj, unde preoții în frunte cu Traian Belașcu au semnat trecerea la ortodoxie. După semnarea actului au fost duși la București pentru a prezenta Patriarhului Iustinian adeziunea lor. Academicianul Gabriel Țepelea, prezent în București, își amintește starea celor aduși de la Cluj; ,, Am văzut un număr de preoți aduși din Ardeal, unii dintre ei purtând semne de neîngrijire în îmbrăcăminte….L-am recunoscut pe un fost elev de la Oradea care se numea Nemeș și care, văzându-mă și-a plecat privirea, ceea ce Urmează un alt articol al noii legi, articolul 37, pentru mine a constituit, alături de înfățișarea care reglementa întru-un mod detailat modul de vestimentară, un indiciu de participare forțată la partajare al patrimoniului în cazul trecerii de la un acest act”. cult la altul. Se pregătea astfel suportul ,,juridic” În acest congres, fie că au fost forțați sau nu, pentru patrimoniul Bisericii Greco-Catolice, care cei 36 de preoți (doi dintre ei fugiseră între timp), urma să ,,revină” în sânul Bisericii Ortodoxe. Un au semnat doar pentru ei, nu erau reprezentanți 18


Evanghelia în Artă legali. În actul Unirii de la 1700, au fost prezenți și au semnat tot 38 de protopopi, însă aveau în mijlocul lor episcopul, reprezentantul legitim să ia astfel de decizii, iar actul semnat de episcop era un act canonic, juridic și licit. Semnatarii actului de unire de la Cluj au făcut, în lipsa unui episcop semnatar, un gest ,,particular” de revenire la ortodoxie iar gestul lor nu implică întreaga Biserică Greco Catolică. Prin urmare, Actul sinodal de unire precum și celelalte documente semnate sunt nule de drept. Însă astfel de scrupule, de natură juridică întru-un moment de istorică adunare ca cel consumat, n-a contat deloc.

în lagăr. În aceeași noapte de octombrie au fost arestați preoți, canonici sau profesori care au fost închiși, în condiții grele la mănăstirea Neamț. Acolo, starețul mănăstirii Teoctist Arăpaș viitorul patriarh, a încercat să-i convingă să treacă la ortodocși pentru a fi eliberați, iar cinci dintre ei au semnat și în scurt timp au fost eliberați.

Începând cu această lună Ministerul Cultelor, prin comisiile de preluare pregătite anterior, vor prelua reședințele episcopale, catedralele, parohiile. La 1 decembrie 1948, prin decretul Marii Adunări Naţionale cu nr. 358, Biserica Greco Catolică a fost desființată, iar patrimoniul ei trecea După consumarea ,,actului de unire”, fie în proprietatea statului fie în proprietatea toți episcopii sunt arestați întrucât nu se parohiilor ortodoxe. Patrimoniul Bisericii Greco conformaseră legilor democratice ale țării, Catolice a fost împărțit ,,frățește” între statul guvernul demonstrând încă odată că planul comunist și Biserica Ortodoxă, după emiterea sistematic de arestare a fost conceput la vârful Decretului nr. 1719, din 27 decembrie 1948. înalt al piramidei politico-represive. În noaptea Decretul prevedea cui va aparține patrimoniul de 28 / 29 octombrie 1948, Direcțiile Regionale în funcție de natura acestuia. Astfel, pădurile ale Securității au pornit arestarea celor șase vor reveni Ministerului Silviculturii; terenurile episcopi: Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu Traian agricole, livezile fermele cu tot inventarul Frențiu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan și Vasile lor Ministerului Agriculturii; documentele, Aftenie. Dintre ierarhii romano-catolici au fost registrele, muzeele - Ministerului Cultelor, iar arestați A. Pacha, A. Durcovici, J. Schefler și Mons. bisericile, mănăstirile, capele sau locuri destinate Vladimir Ghica. Episcopii greco-catolici au fost cultului, Bisericii Ortodoxe. duși la mănăstirea Dragoslavele, transformată Pr. Dr. Vasile IUSCO

Cum poate deveni patul suferinței tronul împărătesc al harului?

„Cât poate încăpea sub ochii noștri”... rodul observației concrete a fost adesea punctul de plecare al marilor creații. În unele epoci a devenit chiar o obsesie ca artiștii să cuprindă o infinitate de senzații și așa s-a născut arta abstractă. Dar cu cât omul dorește să pătrundă mai adânc minunea care stă în spatele prea-plinului, observă cutremurânduse că în creație „ceea ce este strâmb nu se poate îndrepta” (Cartea Ecclesiatului 1, 15; 7, 13).

De câte ori în bătălia de fiecare zi pentru a cuceri și a transforma lumea nu intervine ispita descurajării în fața unei boli incurabile, în fața unor forme violente ale răului? Înțeleptul din Biblie a exclamat atunci: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni” (Eccl. 1,1), iluzie, decădere și durere! Să fi fost oare Ecclesiastul primul om realist din istorie? Dacă l-am judeca strict după categoriile subiective ale literei, probabil. Preocuparea autorului acestei cărți sfinte nu a

fost însă să compună o glosă pe seama păcatului strămoșesc, adică a originii răului în lume, și nici să ne confirme că tot ceea ce este în floare poate fi lovit mai devreme sau mai târziu de moarte. O știam deja! O artă sau o literatură care ar vrea să ne convingă că toate sunt pieritoare și că trebuie să profităm la maxim de prezent, carpe diem, nu-și merită privitorii sau cititorii. Ecclesiastul, cum de altfel și Dreptul Iov, nu au încercat neapărat să răspundă dilemei răului din lume cât să ofere o artă de a-l depăși. Acest fapt nu ne poate fi indiferent deoarece este esențial să înțelegem că exisă două maniere de a aborda 19


Evanghelia în Artă încercarea: una a înțeleptului, iar cealaltă a celui nechibzuit. În centru se află așadar o ars vivendi, o artă de a trăi care este de importanță capitală. Cel nechibzuit își strânge averea fără nicio bucurie, înfruntă încercările vieții conștient că totul își are originea într-un rău originar care nu poate fi depășit. Nu întâmplător în pictura murală ciclul care reprezintă creația se încheie adesea cu scena de după păcatul strămoșesc în care Adam și Eva încep să lucreze pământul pentru a-și câștiga cu sudoarea frunții pâinea de fiecare zi. Din acea abundanță a vieții care se exprima prin verdele din grădina Paradisului, trecerea este bruscă către un pământul neroditor, zugrăvit în culori sumbre. Cu puțin efort

în închiderea absolută față de Dumnezeul nedrept care i-a pus într-o situație neașteptată și nedorită. Acest fel de „realism” este cel mai periculos deoarece lamentațiile se transformă pe nesimțite într-un refren care acompaniază fiecare încercare a vieții. Pentru cel înțelept, care nu este nici el sustras încercării, în comparație cu cel nechibzuit mai rămâne un rest (Eccl. 2, 13). Dacă nechibzuitul traversează încercările cu încrâncenare, înțeleptul le traversează cu o mare sete de cunoaștere și de răspuns din partea lui Dumnezeu. În chiar miezul încercării el se străduie să recunoască unde se află partea celor bune și caută răspunsul la întrebarea de unde vine „toată darea cea bună

iar bucuria acestei descoperiri poate să umple inima omului chiar și atunci când totul îi este potrivnic. Poate părea un paradox să vorbești astăzi unui suferind despre fericire, dar să ne amintim că au fost oameni fericiți chiar și în închisori și oameni nefericiți, mai mulți chiar, în libertate. Părintele călugăr iezuit Mihai Godó spunea, nu fără simțul umorului, din spatele gratiilor, această rugăciune: Doamne vreau să fiu exact ca un câine, puternic într-o fermă frumoasă, latru, dar latru serios din toţi rărunchii dacă îndrăzneşte să se apropie cineva de fermă şi vrea să facă rău cuiva sau vreunui lucru de acolo. Dar îţi cer un singur lucru, pun şi eu o condiţie; să-mi dăruieşti ceea ce dăruieşti oricărui câine, până şi

Adam și Eva lucrând pământul, încep. sec. XIII, mozaic, Bazilica San Marco, Veneția de imaginație am putea chiar și tot darul cel desăvârșit” (Iacob auzi lamentațiile personajelor 1, 17). El știe că cel drept are înși răzvrătirea împotriva sorții, totdeauna parte de moștenire, 20

celui mai râios: credincioşia faţă de tine. Asta să-mi dai. Și, credețimă, am trecut prin foarte multe,


Evanghelia în Artă am suferit enorm. Dar dacă aș spune că am fost trist o singură secundă m-ar bate Dumnezeu! Așadar, în noaptea cea mai grea a încercărilor, invocând neîncetat darul credincioșiei, părintele Mihai a scris un tainic Jurnal al Fericirii. Viața sa în detenție nu a fost neapărat presărată cu o bună dispoziție continuă, dar în mod sigur inima sa a fost înviorată mereu de nădejdea că rugăciunea îi va fi ascultată. Ceea ce dădea profunzime rugăciunii sale era convingerea că Dumnezeu nu poate nega omului un răspuns pentru nevoia sa de izbăvire: aceea de a avea în chiar infernul cel mai greu de imaginat, un Mântuitor.

În fața încercării adevărata dramă nu izvorăște așadar din pierderea libertății sau a bunăstării anterioare, nici măcar din cauza cruzimii bolii, cât mai ales din pricină că în acea situație omul nu se mai recunoaște pe sine, cutremurându-se la gândul că și-ar putea „pierde” propria identitate1. Profunda neliniște se însoțește atunci cu întrebări profunde adresate lui Dumnezeu prin care El este provocat să răspundă. Dar, în mod paradoxal, și Dumnezeu răspunde omului tot cu întrebări: „Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat? Ai fost tu până la izvoarele mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei? Ţi s-au arătat oare porţile morţii şi porţile umbrei le-ai văzut?” (Cartea lui Iov 38, 4-5, 16-17). Elie Wiesel spunea în cartea sa Noaptea că întrebarea are o forță pe care răspunsul primit nu îl mai are. Când suferința devine un loc al

întrebărilor adevărate ale creaturii pentru Creatorul ei și, invers, ale Făcătorului a toate pentru ființa umană atunci auzul în inimă a acestor întrebări

lă ar fi fost la fel de justificată ținând seama că ispitirea a avut loc și pe un munte - Mt. 4,8), nu face decât să pună mai bine în evidență că centrul de maximă

I. KRAMSKIJ, Hristos în deșert, 1872, ulei pe pânză, Moscova, Galeria Tret`jakov și răspunsul omului devenit rugăciune este prima treaptă către o adevărată Euharistie. În acest caz patul suferinței devine un altar de jertfă.

De multe ori arta s-a înscris și ea pe filonul întrebărilor cu privire la misterul suferinței. În arta rusească din anii `60 și `70 ai secolului al XIX, gruparea „pictorilor ambulanți” au ales să apropie cât mai realist cu putință de misterele vieții în general și de Hristos ca model de virtute. Ivan Kramskoj (1837 – 1887) a reprezentat cu mult realism Ispitirea lui Hristos în deșert (1872), prima mare victorie a Mântuitorului asupra celui rău. Desfășurarea pe orizontală a scenei (deși o perspectivă construită pe vertica-

adâncime al scenei care este în interiorul ființei Mântuitorului. Atmosfera crepusculară în care puterea zilei și a nopții se întrepătrund domol, sugerează înfruntarea și evită astfel o reprezentare caricaturală a diavolului care ne-ar fi distras de la esențial. Ascuțimea rocilor sunt singurele elemente peisagistice cu rol de indiciu pentru a exprima duritatea înfruntării. Kramskoj a fost preocupat aici ca să redea momentul premergător victoriei definitive, victorie în cuvântul care devine armă pe buzele Mântuitorului. Această clipă pe care suntem invitați să ne-o imaginăm este înlănțuirea tainică între: rugăciunea profundă – inima sinceră – și Cuvântul Scripturii. Hristos cu chipul său 21


Etica Creştină brăzdat de duritatea înfruntării, așa cum de multe ori sunt suferinzii, este chipul celui care încearcă să se deschidă către planul veșnic de mântuire al Tatălui. Piatra pe care este așezat Hristos, în pofida asprimii ei, va deveni în lumina victoriei în Cuvânt un adevărat tron de mărire. Chiar dacă trupul încercat al suferindului repugnă, în mă-

sura deschiderii față de Dumnezeu el poate deveni un tron luminos, un tron al harului.

purifice cu întrebări adevărate propria credință și să facă acel pas înainte pentru a cunoaște Între prezentul și viito- chipul îndurător al lui Dumnerul nostru avem nevoie de un zeu, singurul făcător de bine al drum al speranței pe care nu- sufletelor noastre. Pr. Lucian LECHINŢAN, SJ mai Cuvântul rostit cu buze și inima sinceră îl poate deschide. Suferința poate deveni astfel o 1 Carlo Maria MARTINI, Ați persecale, poate cea mai împărăteas- verat cu mine în încercări, reflexii că, prin care omul poate să-și despre Iov, 1990, pp. 48 - 49.

Suferinţa în viaţa omului

Este suficient să privim în jurul nostru pentru a constata extinderea şi prezenţa permanentă a suferinţelor pe care le îndură indivizii şi colectivităţile umane, indiferent de vârstă, stare socială, etnie, credinţă. Sfera în care se manifestă suferinţa este largă, de la bolnavi fizic sau

22

psihic la cei cu dizabilități, bătrâni, orfani, părăsiţi, săraci. Se poate afirma că nu există om care să nu contacteze în cursul existenţei sale una sau mai multe suferinţe sau îmbolnăviri. Suferinţa reprezintă o condiţie însoţitoare a omului, ea este o problemă şi un mister.


Prezentarea Parohiilor Nu numai motive umane, dar şi spirituale ne îndeamnă să privim cu toată atenţia, să reflectăm asupra acestor realităţi. Deşi mijloacele umane şi medicale reuşesc până la un punct să ne vină în ajutor, ne simţim adesea neputincioşi şi uneori deznădăjduiţi. Procedeele medicale, chirurgicale, alături de un arsenal medicamentos perfecţionat, contribuie la înlăturarea durerii sau ameliorarea ei în cazuri altădată de neimaginat. Cu toate progresele medicinii contemporane, nu se întrevede posibilitatea eradicării ei definitive, boala apărând ca o stare de anormalitate normală.

dar creştinilor ea le aparține şi pentru faptul că ei fac parte din corpul mistic al Aceluia al cărui cap a fost încoronat cu spini, spatele umplut de răni şi membrele străpunse de piroane. Suferinţa înţeleasă şi trăită în spirit autentic creştin explică echilibrul şi liniştea celor care se încred în Dumnezeu. Pentru cei ce nu au acest suport spiritual în perioadele grele, durerea este un chin amplificat de deznădejde şi de panica unei dispariţii mai lente sau mai rapide. Lipsiţi la un moment dat de ajutoarele umane-medicale eficace de salvare, ei se află în situaţia unor naufragiaţi fără busolă şi Privită din punct de vedere medical, boa- fără ajutor. Aceste situaţii sunt confirmate şi de la reprezintă o stare de tensiune, de acumulare către medicii care remarcă liniştea celor ce s-au de dezordini morfologice sau/şi funcţionale, o încredinţat lui Dumnezeu şi agitaţia celor care rupere a echilibrului biologic şi psihologic. Pen- nu-L caută sau chiar Îl resping. tru medicul practician, durerea care însoţeşte pe Sentimentale de compasiune, de a veni în ajubolnav reprezintă un ajutor, când ea avertizează torul celor suferinzi sunt prezente în inimile tuprezenţa şi sediul unei boli sau complicaţii. Pe de turor oamenilor. Un rol deosebit îl au cei apropiaţi altă parte, poate fi înţeleasă ca un duşman perfid ai lor, familia, rudele, prietenii şi ajutorul specific, care prin tăcere maschează prezenţa unei boli, acordat de cadrele medico-sanitare cărora bolnacum se întâmplă în afecţiuni ale inimii,în cancere, vii îşi încredinţează durerea şi speranţele. AlăTBC ş.a. turi de ei intervine medicul spiritual – preotul, Privită prin prisma spirituală, înţelegerea şi pentru salvarea sufletelor, insuflându-le încredesuportarea suferinţei capătă valori deosebite. Ea re, răbdare şi speranţă, pe care le pot obţine de este definitivă ca o stare a sufletului care o pro- la Hristos, Cel care a suferit cel mai mult pe acest voacă, lipsa binelui necesar sau cel puţin dorit. pământ. Viaţa individuală şi colectivă este o luptă continuă ori lupta fără suferinţă nu există. În om, trupul şi sufletul au tendințe contrare, cel învins având parte de suferinţă. În viaţa socială mulţi tind spre acelaşi bine, puţini îl pot obţine, iar cei lipsiţi de el vor suferi. Suferinţa este destinată tuturor oamenilor,

Fiecare din noi avem pe cineva apropiat sau îndepărtat care aşteaptă un zâmbet de încurajare, un gest de bunăvoinţă, un ajutor material, după posibilităţi. Să fim convinşi că aplicând în practică iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui vom fi răsplătiţi de Cel Atotputernic. Medic-preot Vasile RAŢIU

Parohia Poienile de sub Munte

Comuna Poienile de Sub Munte este asezată în partea nord-estică a județului Maramureș și este formată dintrun singur sat, cel care i-a dat și numele ce-l poartă azi. Alături de peisajele încântătoare, dealuri înverzite, tăiate de râuri mici și repezi și pajiști acoperite de

flori multicolore, comuna Poienile de Sub Munte se mândrește și cu lăcașurile de cult.

Biserica greco-catolică Schimbarea la Față” datează din anul 1598 și este declarată monument istoric de interes național. Aceasta a fost construită printr-un amestec de două stiluri, cea mai mare

parte a bisericii denotă vădite influențe rutene. Acoperișul turlei are forma unui clopot, fiind foarte diferit de stilul celorlate lăcașuri de cult maramureșene. Biserica are o absidă dreptunghiulară în orientată înspre răsărit. Altarul este acoperit de un acoperiș mai coborât decât restul bisericii, pe fațada vestică existând un portal deschis. De ase23


Prezentarea Parohiilor rea la Faţă”, chiar dacă aceasta nu era terminată în totalitate. Evenimentul a avut loc sub păstorirea părintelui Paul-Ioan Boiciuc, numit preot în 22 octombrie 2006.

menea, poziția bisericii este neobișnuită, edificiul aflânduse în mijlocul unei curți deschise, pe un teren drept1.

În Șematismul veneratului cler al Eparhiei de Maramures pe anul 1936, pr. On. Iosif PALLAI păstorea un număr de 1637 credincioși greco-catolici. Reînfiinţarea comunităţii a avut loc în anul 1996 pe locul de la poalele dealului Hora Popova. Credincioșii care au revenit la vechiul rit au început construcția unei noi biserici,

deoarece vechea biserică greco-catolică se află și în ziua de azi în posesia comunităţii ortodoxe din localitate.

Numărul copiilor din parohie este și el în creștere. Pe lângă orele de religie grecocatolică de la școală, părintele are diverse activității cu copii și tinerii în cadrul bisericii. Duminica tinerii participă la rugăciuni de adorație, iar în fiecare vara se organizează tabara de vară pentru copiii și tinerii parohiei Preoții Greco-Catolici care au slujit în localitate de-a lungul anilor au frost următorii: Zamboriy – 1712; Covacs si Volosciuk - 1810-1844; Ianos Nistor Vicar în districtul Ruszcovensis – 1898; Vasile Boico - 1928; Iosif Pallai – 1938; Ioan Selever - 1996-2006 Paul-Ioan Boiciuc 2006 - prezent.

Parohia a fost păstorită de preotul Ioan Șelever din 1996 până la sfârșitul lunii martie 2006. La început s-a slujit întro casă particulară, iar după aproximativ doi ani s-a reprimit Școala Confesională. Aici Pr. Daniel POP s-au desfăşurat sfintele slujbe până la data de 18 noiembrie 1 http://www.informatia-zilei.ro/ mm/cultura/cultura-istorie-religie-si2007 când s-a intrat în noua biserică cu hramul „Schimba- traditie-in-poienile-de-sub-munte

Prezentare carte - Prilej sau ispită?

În numărul de față al revistei noastre eparhiale, vă propunem spre lecturare cartea Prilej sau ispită? Școală practică pentru a discerne și a decide al lui Silvano Fausti. Autorul este un preot iezuit care a studiat la Universitatea din Münster, devenind ulterior profesor de teologie la Milano. Mai târziu va renunța la 24

activitatea academică pentru a se dedica studiului și slujirii Cuvântului lui Dumnezeu, trăind într-o comunitate de iezuiți, undeva la periferia orașului Milano, în care se află mai multe familii ce se ocupă cu problematica marginalizării.

te din categoria scrierilor de spiritualitate având ca temă principală discernământul. „Astăzi ni se deschid ca întrun evantai ocazii până acum necunoscute, dar și ispite de neînchipuit înainte, care ne închid ca într-o pâlnie. Eliberați de lege și încredințați arbitrului nostru, cum să le distingem pe unele de altele? Cum să faVolumul de față face par- cem din ispită o ocazie sau,


Prezentare Carte cel puțin, să nu facem dintr-o ocazie o ispită. Pentru ca scopul libertății să nu conducă în mod inevitabil la capătul realității însăși, ce posibilități există și care sunt criteriile de a le recunoaște?”(pag. 20). Acestea sunt întrebările „cheie” la care va încerca să răspundă autorul, punând drept criteriu de recunoaștere, bucuria, respectiv tristețea inimii, pentru a învăța diferența dintre plăcere și bucurie, dintre tristețea pozitivă și negativă, dintre bucuria autentică și falsificarea acesteia. Aceas-

ta este „legea libertății” (Iac 2,12), care este pusă în intimitatea oricărui om care caută adevărul. Binele sau răul nu stau în lucruri, ci în modalitatea în care le folosim, adică în acțiunile noastre. Acestea se nasc din intenții, care ascund un univers de sentimente invizibile. Așadar, a distinge înainte de a acționa care sentimente ajută să ne atingem ținta și care nu, care sunt în favoarea vieții și care în favoarea morții, este dificila meserie de a fi oameni: constă în a cunoaște, a decide și a alege cu libertate și responsabilita-

te. Discernământul așadar reprezintă o etapă esențială premergătoare acțiunii, fără de care rămânem în inconștiență, în indecizie, în haos, „reduși la simple automate, acționate de impulsuri de cele mai multe ori contradictorii”(pagina 21). Așadar, reflecțiile pe care le propune autorul reprezintă un ajutor pentru a intra în lumea interioară. Interioritatea este cea care ne face ca să putem fi noi înșine și să putem comunica, fără aceasta există doar „masificare și omologare”. A discerne și a decide este o „artă” și o „tehnică”, care poate fi învățată de cei care i se dedică cu exercițiu și angajament. Aceasta carte vine în sprijinul celor care doresc ca să deprindă acestea, reprezintă un mic manual de viață interioară, ce „indică exercițiile de făcut, care constituie un drum pentru a ajunge la libertate și a dobândi arta de a discerne și a decide” (pagina 22 urm.).

Încheiem cu o remarcă importantă a autorului, care spune că nevoia de spiritualitate nu este doar o opțiune printre altele, ci mai degrabă aceasta „e constitutivă și înnăscută în om” (pagina 22). „Fără spiritualitate, omul e ca un pescăruș cu aripa frântă care încearcă să zboare: fâlfâind, se înșurubează stângaci în jurul său, fără a se putea desprinde de pământ. Iar o aripă imaginară nu folosește prea mult: mărește doar inutilul chin – câte chinuri inutile! – în convingerea patetică de a reuși” (pagina 22). Diacon Florin MARUSCIAC 25


Viaţa Consacrată Surorile OBLATE ASUMPȚIONISTE Congregaţia Surorilor Oblate Asumpţioniste, călugăriţe misionare a fost fondată de venerabilul Pr. Emmanuel d‘Alzon, pe 24 mai 1865, la Rochebelle, în sudul Franței,în colaborare cu Maica Emmanuel-Marie Correnson. Cu ajutorul Domnului, anul acesta vom sărbători jubileul de 150 de ani de la fondarea Congregaţiei şi de 90 de ani de prezenţă în România. Numele de „Oblată” vine din limba latină „oblatio” care înseamnă „oferit, dăruit”. Ca oblate suntem chemate să ne dăruim în mod total lui

«Contemplaţia apostolică» este în armonie profundă cu spiritualitatea familiei noastre religioase. Misiunea hrăneşte rugăciunea noastră, iar rugăciunea este forța pentru misiunea noastră. Contemplaţia şi acţiunea sunt unite pentru noi în acelaşi scop: a lucra la extinderea împărăţiei lui Isus Cristos. Deoarece misiunea este scopul nostru de a fi, cea de-a doua deviză a noastră «Iatămă, trimite-mă» (Is. 6,8) ne face atente la acţiunea Spiritului Sfânt, disponibile faţă de nevoile Bisericii. În România, primele Surori Oblate Asumpționiste franceze au sosit pe 8 Septembrie 1925, la cererea Preasfințitului Valeriu Traian Frențiu – Episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Oradea. Ele se stabilesc la Beiuş şi lucrează în strânsă legătură cu Biserica greco-catolică locală şi cu Părinţii Asumpţionişti, deja prezenţi la Beiuş din 1923. La scurt timp după sosirea surorilor în România, multe tinere românce şi-au exprimat dorinţa de a deveni călugăriţe. După un timp de formare în ţară, tinerele erau trimise în Franţa pentru noviciat –timpul de formare mai aprofundat, iar mai târziu întreaga formare a început să se facă în ţară. În 1948 erau deja în jur de 35 de surori Dumnezeu și aproapelui prin chemată să facă să progreseze românce catolice de ambele rugăciune, viață şi misiune de unitatea, să fie martoră a rituri, care îşi desfăşurau zi cu zi. carităţii, şi să vestească misiunea în două centre din Fidele misiunii de la începuta adevărul. ţară:Beiuş–educarea umană lucra la venirea Împărăției Tripla iubire faţă de Isus şi spirituală a tinerelor de la lui Dumnezeu, și fondate într- Hristos, de Sf. Fecioară Maria Internatului Pavelian de fete, un scop misionar, ecumenic şi și de Biserică este temelia cursuri de limbă franceză şi alte caritativ, noi ne străduim să spiritului Asumpţiunii. discipline în Liceul de fete din 26

trăim aceste trei finalităţi prin : evanghelizarea în toate ţările lumii unde suntem trimise, cu o atenţie deosebită faţă de cei care nu-l cunosc pe Domnul ; munca în favoarea unităţii creştinilor ; serviciul celor mai lipsiţi şi grija constantă pentru creşterea omului în spiritul Evangheliei, mai ales prin asistenţă educativă, medicală şi socială. Ca discipol al Sfântului Augustin, venerabilul Părinte Emmanuel d’Alzonpune în valoare trei noţiuni fundamentale care definesc carisma noastră: ADEVĂR, CARITATE, UNITATE. Congregația noastră este


Viaţa Consacrată Beiuş, serviciu în Biserica locală, colaborare cu fraţii Augustinieni Asumptionişti la Liceul de băieţi) şi Bucureşti–L’Hospital de l’Assomption ce aparţinea Congregaţiei, naționalizat de regimul comunist şi redenumit Spitalul Panduri, astăzi Spitalul Burghelea. Instaurarea regimului comunist provoacă dispersia călugăriţelor românce, intrarea lor în ilegalitate şi alungarea din ţară a celor de altă naţionalitate. Două dintre surorile românce au îndurat câte 8 ani de închisoare (Sr. M Alexandrina Bora grecocatolică din Coplean– Cluj şi Sr. Josefa Erdeş, romano-catolică din Butea – Iaşi), iar o a treia soră medic de profesie cu dublă cetăţenie româno-franceză, plecată din România în acea perioadă dificilă, a fost trimisă în misiune în Congo (Zair) apoi în Ruanda. La 25 februarie 1992 sora Rene Guido Popa, care mai bine de trei decenii a salvat sute de vieţi pe pământ african, şi-a găsit sfârşitul, împreună cu o tânără ruandeză, sub loviturile unei securi în timpul războiul politico-etnic din Ruanda. Surorile românce ce trăiau dispersate în diferite localităţi din ţară (Alba Iulia, Bistriţa,Bucureşti, Turda, Tg. Mureş, Oradea, Satu Mare, Săbăoani-Iaşi, Sibiu, Sighet, au continuat să ţină legătura între ele, iar mai târziu chiar să se viziteze. Sfidând atenţia securităţii, o parte din tinerele care începuse formarea la viaţa religioasă înainte de desfiinţarea mânăstirilor, au continuat formarea lor în clandestinitate cu o soră delegată de către superioara generală pronunţând voturile în clandestinitate.

Încă din timpul comunismului au fost şi alte tinere care şi-au exprimat dorinţa de a deveni călugăriţe. Astfel, la căderea comunismului în 1989 erau în Bacău 17 tinere în formare la viaţa religioasă, patru dintre ele au pronunţat primele voturi cu o lună înainte de căderea regimului. Astăzi, Provincia/Regiunea României are în componenţă 8 comunităţi: Bacău – 3, Bucureşti – 1, Oradea – 1, Satu-Mare – 1, Bulgaria – 1 (Plovdiv), Rusia – 1 (Moscova). În România surorile îşi desfăşoară apostolatul în 4 dieceze/eparhii: Iași, București, Oradea, Maramureș,lucrând în domeniul: ecumenic: relații fraterne cu călugărițele ortodoxe din Nordul Moldovei, educarea copiilor și a tinerilor în respectul apartenenței lor religioase relații de prietenie și de colaborare cu credincioși catolici și ortodocși, vizita la persoanele în vârstă fără a ţine cont de apartenenţa lor religioasă, participarea la diferite comisii ecumenice, etc. educativ: învățământ, cateheză, case de primire a tinerelor eleve și studente, social – caritativ (munca cu copiii orfani, abandonați, persoanele bolnave de sindromul down, vizitarea familiilor sărace, a persoanelor în vârstă sau bolnave, a deținuților, etc.). În Satu Mare surorile Oblate Asumpționiste sunt prezente încă de la dispersarea lor de către regimul comunist. În acest oraş patru dintre surorile noastre şi-au trăit dăruirea

lor slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui în clandestinitate, lucrând în diferite domenii pentru a-şi câştiga existenţa. În iunie 1998 a fost deschisă o comunitate care a reunit surorile în vârstă şi surori tinere. De la început surorile au lucrat în strânsă colaborare cu biserica locală Sf. Petru şi Pavel la: cateheza copiilor si a tinerilor, pregătirea copiilor pentru prima sf. împărtăşanie, participarea la corala bisericii, predarea religiei în şcoli, vizita persoanelor în vârstă şi a bolnavilor, menţinerea curăţeniei în biserică, organizarea de campusuri cu tinerii şi copiii,de pelerinaje şi alte activităţi cu credincioşii parohiei, ajutor acordat nevoiaşilor prin bunăvoinţa unor binefăcători… Ca fiice ale Bisericii, prin rugăciunea noastră zilnică şi prin toate aceste activităţi suntem bucuroase să ne aducem contribuţia la dezvoltarea umană şi spirituală a membrilor bisericii noastre. Prin tot ceea ce trăim şi înfăptuim noi ne străduim să facem să crească Împărăţia lui Dumnezeu în sufletele noastre, în jurul nostru și în lumea întreagă. Așa să neajute Bunul Dumnezeu! Sr. Angela Bitiuşcă OA

27


Viaţa Eparhiei Evenimente din viaţa Eparhiei Constituirea Tribunalului Intereparhial de Primă Instanţă În data de 16 martie a.c, a avut loc la sediul eparhial din Baia Mare întâlnirea de constituire a Tribunalului Intereparhial de Primă Instanţă, în prezenţa Preasfinţiei Sale Vasile, Episcop de Maramureş şi Moderator al Tribunalului. Înfiinţat în anul 2006 pentru toate Eparhiile situate în limitele teritoriului Bisericii Române Unite cu Roma, Tribunalul a funcţionat la Oradea până în toamna anului 2014 când a fost suprimat şi ulterior reînfiinţat cu sediul la Baia Mare, prin decrete al Preafericirii Sale Lucian. Întâlnirea a debutat cu slujba Ceasului al III-lea în capela Episcopiei, moment de rugăciune în cadrul căruia membrii Tribunalului au depus Jurământul de fidelitate cuprins în Scrisoarea Apostolică a Sf. Părinte Papa Ioan Paul II, Ad tuendam fidem (29.06.1998). După acest moment solemn, pr. Ioan Balea ‒ Vicar Judecătoresc şi Preşedinte al Tribunalului ‒ a prezentat celorlalţi membri situaţia la zi a Tribunalului stabilindu-se totodată şi o metodologie de lucru pentru viitor, în conformitate cu prevederile Statutului Tribunalului şi ale Codului Bisericilor Orientale Catolice . Tribunalul Intereparhial de Primă Instanţă este unicul Tribunal competent pentru a trata în primă instanţă toate cauzele bisericeşti ale Eparhiilor (matrimoniale, penale şi contencioase) care compun Biserica Română-Unită cu Roma. Datele de contact ale Tribunalului sunt următoarele: TRIBUNALUL INTEREPARHIAL DE PRIMĂ INSTANŢĂ Str. Vasile Lucaciu nr. 50 Baia Mare 430341 Tel: 0040.262. 213.398 Fax: 0040.362.814.531 Email: tribunalintereparhial@gmail.com Dată fiind obligaţia de a prevedea în mod adecvat la păstorirea bunilor credincioşi ai Eparhiei de Maramureş şi de a administra justiţia în Biserică, în conformitate cu prevederile Codului Canoanelor Bisericilor orientale, precum şi ale dreptului particular al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Preasfinţia Sa Vasile a aflat de bine în Domnu să-l numească prin Decretul 1/01.01.2015 pe Preaonoratul în Hristos Preot Ioan BALEA drept VICAR JUDECĂTORESC al Eparhiei de Maramureş, pe o perioadă de 4 ani.

Odată cu publicarea Decretului i-au fost acordate Preaonoratului Părinte facultăţile, drepturile şi obligaţiile prevăzute de normativa canonică a dreptului comun şi a celui particular, acordându-i-se totodată puterea judecătorească, conform canoanelor 191 şi 1086 § 1 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale. 28


ASCULTĂ !!!

O rază de lumină pentru sufletul tău! ORADEA 102,2 FM BACĂU 89,6 FM BAIA MARE 95,4 FM BLAJ 94,4 FM

ZALĂU 92,5 FM TÂRNĂVENI 87,7 FM ROMAN 1485 AM

SATELIT -

- CABLU TV

www.radiomaria.ro Informatii suplimentare, la tel. 0359-191291 email: contact@radiomaria.ro


Întâlnirea protopopilor şi a Consiliului consultorilor (Baia Mare 20.01.2015)

Olimpiada de religie - faza judeţeană (Baia Mare 17.03.2015)

Constituirea Tribunalului Intereparhial de primă instanţă (Baia Mare 16.03.2015)

Preţ 5 RON

Lumina credintei 1/2015  
Lumina credintei 1/2015  

Pubilicatia Eparhiei Greco Catolice de Maramures

Advertisement